Pe data de 27 august (stil nou), România declară război Austro-Ungariei. După cum şi era de aşteptat, aliaţii acesteia – Germania, Turcia şi Bulgaria, ca răspuns, au declarat şi ele război României. Cele mai sumbre aşteptări ale României s-au adeverit – România s-a pomenit într-un cerc de fronturi, fără ca să aibă un sprijin efectiv din partea aliaţilor. Transporturile cu armament din Arhanghelsk şi Vladivostok s-au pierdut fără de urmă în „întinderile de nemărginite ale Rusiei”. Dacă e să fim mai exacţi, ele au fost folosite fără jenă de către comandamentul rusesc în propriile interese.
Frontul de la Tesalonic a rămas inert, iar ofensiva de pe Somme s-a încheiat cu înfrîngerea anglo-francezilor care deja nu se mai gîndeau decît la apărare. Generalul Alexeev aşa şi nu a mai trimis diviziile promise pe frontul român şi Dobrogea a rămas, practic, la discreţia inamicului. În ciuda tuturor acestor factori, armata română a escaladat trecătorile carpatine şi a eliberat aproape o treime din Transilvania, inclusiv Braşovul.
Iniţial, Puterile Centrale au fost cuprinse de panică. Wilhelm al II-lea i-a mărturisit unui confident de-al său că Germania a pierdut războiul. De aceeaşi părere era şi Ludendorf – principalul strateg al armatei germane în Primul Război Mondial [1]. Intrarea României în război de partea Antantei a însemnat crearea unei gigantice breşe în sistemul de apărare al Puterilor Axei. Drumul spre Budapesta şi Viena prin Transilvania era, practic, deschis, căci în august 1916 acolo se aflau doar cîteva unităţi de rezervişti ungari din miliţiile teritoriale ale „honved” [2]-ului.
Aşa cum am menţionat anterior, Primul Război Mondial a fost şi primul război al motoarelor cu ardere internă pe bază de combustibil lichid. Antanta se asigura cu petrol din alte surse, deoarece calea maritimă spre Constanţa era blocată de Turcia care stăpînea Strîmtorile, iar cea de uscat – de Austro-Ungaria. Aliaţii anglo-francezi cumpărau petrol din SUA, iar Rusia avea ţiţeiul său (sondele fraţilor Nobel din Bacu).
Considerăm important să remarcăm că România a fost unul dintre cei mai mari exportatori de produse alimentare din Europa şi unicul izvor de aprovizionare a Germaniei cu aceste produse. Încetarea livrărilor cerealiere româneşti pentru „centrali” urma să aibă în perspectivă consecinţele cele mai nefaste. Fără îndoială, strategii Marelui Statul Major german înţelegeau prea bine acest lucru.
Prin urmare, catastrofa statelor Axei ar fi putut într-adevăr deveni totală, dacă ar fi fost îndeplinite cu toată răspunderea condiţiile convenţiei militare. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat şi avantajele geostrategice ale României s-au transformat brusc în dezavantaje. Configuraţia hotarelor ei parcă invita la lovituri puternice de pe flancuri care ar fi dus la fragmentarea apărării româneşti.
În curînd nemţii şi-au dat seama că aliaţii nu vor întreprinde nimic serios pentru a-i susţine pe români. Pe fronturi a intervenit o pauză destul de îndelungată care a fost folosită de către „centrali” pentru a astupa breşa românească. Ludendorf a ordonat retragerea de pe alte fronturi a celor mai bune unităţi şi trimiterea lor împotriva României. În total pe frontul românesc Puterile Centrale au concentrat circa 40 de divizii.
Cu migala şi pedantismul care îi caracterizează, nemţii au început să realizeze în practică planul de război împotriva României elaborat încă în anul 1916 de generalul Erich von Falkenhein, înlăturat din postul de Şef al Marelui Stat Major chiar din cauza că nu a prevăzut la timp intrarea în război a României. Realizarea acestui plan i-a fost încredinţată mareşalului August von Makensen care avea reputaţia unui „spărgător de fronturi”.
Crucea eroilor - de pe muntele Caraiman a fost ridicata in 1926-1928 si este inchinata eroilor cazuti in primul razboi mondial. Crucea are 33 m înalțime. Beneficiind de răgazul oferit cu „generozitate” de către aliaţii României, Puterile Centrale au creat pe frontul românesc o superioritate de forţe considerabilă care le permitea să treacă la contraofensivă. Generalul Alexeev a refuzat categoric să trimită ajutoare armatei române strînse în cleşte de nemţi, austro-ungari, bulgari şi turci. El i-ar fi spus şefului misiunii militare franceze generalul Berthelot că e cazul să le dea de înţeles românilor că linia lor de apărare se află nu în Carpaţi, ci pe Siret.
În acest sens este semnificativă remarca diplomatului rus Polivanov: „Eşecul României nu e de natură de a displăcea Rusiei, căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atît mai mult cu cît ar fi devenit mai puternică. ... dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat într-o astfel de manieră încît acordul politic şi militar din anul 1916 cu România să fie complet realizat, ar fi fost creat în Balcani un stat foarte puternic compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România actuală), din Transilvania, Banat şi Bucovina cu o populaţie de aproape 13 milioane de oameni. În viitor acest stat cu greu ar fi nutrit sentimente prieteneşti faţă de Rusia şi ar fi avut ca ambiţie să-şi realizeze visurile sale naţionale în Basarabia şi în Balcani”.
În alt context, ministrul de externe al Rusiei Sturmer i-a declarat deschis unei persoane suspuse din cabinetul rusesc că Rusia nu este interesată în Bucureşti şi Valahia şi că ar fi inutil să se verse sînge rusesc pentru aceasta [5]. Marele istoric român, Nicolae Iorga, care a fost contemporan al evenimentelor, afirma: „...Ruşii nu ţin să salveze România. Ei au aerul de a prefera să o vadă invadată, pentru ca apoi, politic vorbind, să devină eliberatori, să ceară compensaţii şi să deschidă drumul spre Constantinopol”.
Mai mult decît atît, României îi era pregătit vechiul rol de a fi o monedă de schimb între Rusia şi Puterile Centrale în cadrul unor negocieri ale unei păci separate. Despre aceasta se vorbea fără discreţie şi nici un fel de jenă nu numai în culoare, dar şi în presă - atît la Berlin şi Viena, cît şi la Petrograd. Şi V. I. Lenin, în ianuarie 1917, consemna: „...despre planurile de împărţire a României între Rusia şi Cvadrupla Alianţă se vorbeşte deschis în presa imperialistă germană”. Încă înainte de război, trecînd Siretul, baronul von dem Buche, ministrul Germaniei la Bucureşti, îi spunea secretarului american D. Andrews care îl însoţea pînă la Iaşi: „Iată Siretul, frontieră a Rusiei”.
România, pentru a cîta oară, a fost sacrificată intereselor egoiste ale marilor puteri şi, în primul rînd, ale Rusiei. Dacă aceasta ar fi dus la bun sfîrşit războiul, cu siguranţă s-ar fi împlinit sumbra prezicere a lui N. Iorga despre care am pomenit puţin mai înainte.
Istoricii şi cercetătorii ruşi ai Primului Război Mondial se străduiesc din răsputeri să diminueze aportul românesc la victoria asupra Puterilor Centrale. Soldaţii şi ofiţerii români sînt prezentaţi într-o lumină caricaturizată. Valerii Şambarov, unul dintre cei mai fundamentali autori ruşi în domeniu, scria cu ironie şi sarcasm că armata română era cea mai proastă armată din Europa, acuzîndu-i calomnios pe ofiţerii români că nu-şi cunoşteau soldaţii şi nu aveau habar de regulile elementare de strategie şi tactică. Şambarov le imputa chiar şi faptul că „...toţi pînă la unul cîntau la vioară”.
Faptele, însă, ne demonstrează contrariul. Armata română a fost singura care în anul 1917 a obţinut succese pe front atunci cînd cea rusă a fost cuprinsă de schizofrenia revoluţiei. În timp ce românii i-au bătut pe nemţi la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii fraternizau cu inamicul şi dezertau în masă. Numai armata română cu disciplina sa de fier a reuşit să oprească pentru cîteva luni tăvălugul german gata să strivească flancul de sud-est al Rusiei. Nu a fost vina ei că în urma celor două revoluţii consecutive care au zguduit Rusia în anul 1917 la putere în Petrograd s-au succedat bandele de trădători conduse de Kerenski şi Lenin care şi-au vîndut ţara duşmanului.
Cu toate că germanii au pus mîna pe resursele petroliere şi alimentare româneşti, situaţia „centralilor” în urma intrării României în război s-a înrăutăţit considerabil. Acelaşi Şambarov recunoaşte: „...situaţia strategică a Germaniei nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit. Ea a fost nevoită în cadrul operaţiei să expedieze în România noi şi noi unităţi şi acolo se găseau, de acum, nu 9, ci 20 de divizii germane. Şi pentru nemţi şi austrieci frontul terestru s-a lungit cu aceiaşi 600 de kilometri, ceea ce, luînd în seamă inegalitatea resurselor, a fost cu mult mai grav pentru ei, decît pentru Antanta”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu