BISERICA GESU

Acest edificiu este biserica principală a ordinului jezuiţilor la Roma. Organizaţia lui Iisus a fost fondată în anul 1540 de către spaniolul Ignatio de Loyola. După Conciliul de la Trante el a devenit principalul animator al mişcării de Contra-Reformă al cărei ţel principal a fost acela de a combate tezele Reformei susţinute de Martin Luther şi de Calvin.

In 1568 s-a decis construirea unei biserici în centrul Romei. Cardinalul Alexandru Farnese (Mare Cardinal) s-a angajat să finanţeze lucrarea impunându-şi şi propriul arhitect, pe Vignola. Dinspre sine, conducătorul Ordinului a angajat un arhitect jesuit, pe părintele Giovanni Tristano, pentru a veghea la respectarea exigenţelor regulilor ordinului.

Pentru faţadă s-a reţinut proiectul lui Giacomo Della Porta (1575). Foarte solemn şi sever, el constituie un model al stilului care urma să asigure tranziţia între arta Renaşterii şi arta barocă, mult timp numită „stil jesuit“.

Istoricii de artă de astăzi nu folosesc acest termen, deoarece iesuiţii nu au determinat un nou tip de arhitectură şi nu au impus răspândirea lui. Roma a fost aceea care a dat soluţii practice pentru construirea edificiilor Ordinului jesuit în străinătate, precum la biserica Sf. Paul şi Sf. Ludovic din Paris.

Ridicată pe două nivele cu ordine arhitectonice diferite, a căror unitate este asigurată de volute şi de un dublu timpan curb şi triunghiular, această faţadă conţine elementele de mişcare care mai târziu au caracterizat stilul baroc. Câteva coloane angajate tind să înlocuiască pilaştrii plaţi ai Renaşterii, afirmându-se decroşarea şi efectele de umbră şi de lumină. Inaltă şi foarte largă, faţada maschează parţial cupola.

In interior bogăţia stupefiază, în contrast cu puritatea edificiilor gotice sau cu austeritatea celor romane. Aici se distinge arhitectura oarecum simplificată a edificiului, operă a Contra-Reformei, alături de decoraţiunea exuberantă, amplificată, cu aproape un secol mai târziu, de arta barocă, odată cu triumful papalităţii.

Planul în cruce latină este maiestos şi a răspuns preocupărilor Ordinului iesuit. Predicile trebuiau să permită poporului să înţeleagă ceremoniile la care participa. Nava a fost concepută ca unică şi amplă, degajată şi bine iluminată, astfel încât credincioşii să poată să-şi concentreze atenţia asupra gesturilor oficiantului şi să citească rugăciunile împreună cu el. Acustica a fost studiată special pentru ca să îndeplinească sonoritatea indispensabilă celebrărilor gloriei lui Dumnezeu şi a sfinţilor.

Decorarea în stil baroc din sec. al 17-lea a avut menirea să traducă victoria Bisericii romane contra turcilor la Lepante, în 1571, şi contra protestantismului abjurat de regele Franţei, Henric al IV-lea, în 1593.

Luxul marmurei policrome, al picturilor, al sculpturilor, al bronzurilor, al stucaturilor, nu lasă nici un singur spaţiu neocupat şi neorbitor.

Mormântul lui Ignatius de Loyola

Pe parcurs biserica s-a îmbogăţit cu pictura (1672) lui Giovanni Battista Gaulli, zis Baciccia, terminată în 1679 şi cu decorurile din stuc ale lui Antonio Raggi. In interior se găseşte altarul sfântului Ignatius de Luyola, într-o capelă, pe care Stendhal a caracterizat-o lipsită de gust. Originalul statuii sfântului se realizase numai din argint, dar a fost topit de către papa Pius al VI-lea pentru a plăti sumele impuse de Bonaparte prin tratatul de la Trentino (1797). Statuia a fost înlocuită cu o copie din marmură şi argint.

De o parte şi de alta a altarului, două grupuri de statui alegorice ilustrează acţiunea Ordinului jesuit. Printr-o intrare din dreapta bisericii se pot vizita încăperile unde a trăit şi murit Ignatius. Bolta şi pereţii coridorului sunt în întregime pictaţi cu picturi ce dau o falsă aparenţă a naturii, autor A. Pozzo. Biserica este aglomerată de artă în aşa măsură încât este obositoare şi morbidă şi reprezintă o etalare a bogăţiei de prost gust.

BISERICA SAN CARLO ALLE QUATTRO FONTANE

Acest edificiu numit şi San Carlino este probabil opera cea mai expresivă a geniului lui Borromini. Comandată în 1638 ea a devenit prima lui operă cunoscută. Este plasată în apropiere de colţul nordic al palatului Quirinale, pe Via XX Septembre şi lângă intersecţia Incrocio delle Quattro Fontane. De la această veche intersecţie cu câte o fântână pe fiecare colţ provine şi numele bisericii. 

Faţada bisericii, lucrată după aproape treizeci de ani, a constituit ultima sa creaţie. In anul 1667 când s-a sinucis, aceasta nu era încă terminată. Aici se poate descoperi suferinţa unui om la care arta s-a tradus prin dureroase contradicţii. Mişcarea curbă este urmată de o contra-curbă. Mişcarea faţadei se materializează prin cornişe. La etaj, în partea centrală concavă, Borromini a întins un edicul convex (sub medalion). Clopotniţa şi lanterna cupolei cu poale concave exprimă arhitectura „în răspăr“  a lui Borromini.

Interiorul este foarte strâmt (se spune că biserica s-ar fi putut încadra într-un pilastru al cupolei de la basilica Sfântul Petru) şi oferă o unitate spaţială complexă. Planul combină elipsa cu crucea gracă. Elevaţia este reprezentată de „ziduri ondulate“ deja anunţate vizitatorului de mişcarea spaţială a faţadei.

Edificiul dă impresia de flexibilitate şi demonstrează arta originală a arhitectului, artă în acelaşi timp rafinată şi severă, stranie şi elegantă, în dezacord cu gustul pentru colosal al epocii barocului.

Cu un desen complicat, cupola ovală, cu casete, este acoperită cu o lanternă care dispersează lumina şi Spiritul Sfânt.

Barromini a adăugat bisericii un claustru cu două etaje, înconjurat de coloane şi cu unghiuri transformate în poale convexe. Claustrul are proporţii delicioase.

BISERICA SFINŢILOR IOAN ŞI PAUL (SANTI GIOVANNI E PAOLO)

Intr-o piaţă liniştită, această biserică prezintă un pridvor şi o semeaţă campanilă ridicată din sec. al 12-lea. Aceasta a fost ridicată pe resturile templului lui Claudius, unele încă vizibile prin apropiere pe sub anumite clădiri prezente. Se găseşte la sud de Colosseum şi în apropiere de Villa Celimontana.

Istoria bisericii seamănă cu cea a altor edificii religioase de pe colina Coelius. Ea se mai numește și Santi Giovanni e paolo al Celio.  Biserica a fost construită în sec. al 4-lea (398 e.N) de  un senator pe nume Pammachius deasupra casei celor doi martiri, Ioan și Paulus, martirizați pe timpul împăratului Julianus. Șăcașul a fost numit Titulus Pammachii și înregistrat ca atare în actele sinodului ținut de Papa Symmacus în anul 499 e.N. Distrusă de vizigoții lui Alaric în anul 410 e.N și de un cutremur din 442 e.N, a fost reabilitată de Papa Pascal I-ul. Jefuită din nou de normanzii lui Robert Guiscard, în 1084,  a fost reabilitată din nou în sec. al 12-lea, când i s-a afăugat omănăstire și o clopotniță. A adăpostit Congregația Pasioniștilor și este locul de odihnă al fondatorului acesteia, San Paolo della Croceț


Interiorul are trei nave cu pilaștri alipiți de coloanele originale. Altarul este construit deasupra locului unde s-a presupus că se aflau rămășițele celor doi martiri. Absida este decorată cu fresce ce reprezintă pe Christos în glorie de Cristoforo Roncalli (1588), unul din pictorii numiți il Pomarancio. Sub această frescă se găsesc trei tablouri reprezentând două martirii (al lui Ioan și al lui Paulus) și Convesrsiunea lui Terenziano.
Săpăturile efectuate în sec.al 19-lea au dat la iveală sub nava bisericii o serie de încăperi antice din sec.1-4 e.N. Despre unele se presupune că ar fi făcut parte dint-un vivarium, spațiu de păstrare a animalelor sălbatice necesare spectacolelor din Colosseum. Un pasaj îngust lega acel vivarium de Colosseum. In subteranele bisericii, prin săpăturile efectuate, în 1887, pentru căutarea rămășițelor martirilor, s-au descoperit douăzeci de încăperi ce au aparținut la cel puțin cinci clădiri antice dintre sec. 1-4 e.N, Acele cinci construcții aparțin unei perioade complexe de construcții rezidențiale și sunt deosebit conservate. Sunt un minunat exemplu de domus ecclesiae (casa bisericii) și au frescele originale încă vizibile, cu scene de martiriu. Localurile subterane sunt accesibile prin afara bisericii, prin antica cale romană Scauro.
Intr-un spațiu subteran ce a fost o curte cu Nymphaeum s-a găsit o frumoasă frescă ce reprezintă pe Proserpina și alte divinități încojurate de îngeri într-o barcă (3 x 5 m). Se găsesc urme de frescă și mozaiuri marine în arcadele ferestrelor. Intre sec.3și 4 s-au făcut unele modificări ale spațiilor și s-a amenajat un oratoriu cu decorații creștine, în timp ce celelalte încăperi nu au decorațiuni special creștine (genii cu aripi, ghirlande, păsări, etc.). In sec.al 4-lea într-un pasaj s-au aplicat fresce tot creștine.

De la edificiul cel vechi au rămas cinci arcade de deasupra pridvorului şi a galeriei, ele constituind frontonul superior al faţadei.

Interiorul, păzit de doi lei de marmură din evul mediu, a fost refăcut aproape în întregime în sec. al 18-lea. Interesul este prezentat mai ales de subsolul unde a fost degajată un titulus antic și unde sunt date la iveală frumoasele resturi de pictură şi o mică capelă.