ROMA - BISERICA SANTA MARIA IN TRASTEVERE

Lăcaşul este plasat central în cartierul Trastevere. Pe locul său a apărut în anul 38 e.A. un izvor de ulei care nu a curs decât o singură zi.  Mai târziu creştinii s-au folosit de legendă considerând că era un semn dat de divinitate ce anunţa răspândirea învăţăturilor lui Christos în toată lumea.

Papa Callistus (217-222 e.N) a ridicat un prim loc de cult, dar Julius I-ul (337-352 e.N), papă constructor, a ridicat o veritabilă biserică pe acelaşi loc. In sec. al 9-lea, Grigore al V-lea a transformat edificiul pentru a-l dota cu o criptă în care a depus relicvele unor personaje sfinte: Callistus, Cornellius şi Calepodus.

Biserica actuală datează din sec. al 12-lea, de pe timpul pontificatului agitat al lui Innocentius al II-lea, care a domnit într-o Romă intrată pe mâna revoluţionarilor.

Clopotniţa de la faţadă aparţine tot sec. al 12-lea. In vârful său poartă o mică nişă ornată cu un mozaic în care figurează Fecioara cu Pruncul, cărora le este dedicată biserica. Fecioara cu Pruncul sunt celebraţi şi de un mozaic al faţadei (sec.12-13). De o parte şi de alta personajelor centrale din mozaic se îndreaptă personaje feminine.

Statuile de pe porticul de la intrare au fost create şi plasate în sec. 17-18. In sec. al 19-lea, sub papa Pius al IX-lea, s-au redeschis ferestrele de la faţadă şi s-au adăugat picturi.

Frumosul plan basilical, conceput în sec. al 12-lea, se păstrează. Ca la toate edificiile romane ale evului mediu coloanele care despart navele au fost recuperate de la monumente antice, toate prevăzute cu capiteluri proprii. In sec. al 19-lea, papa Pius al IX-lea a îndepărtat figurile de divinităţi egiptene care le ornau, aşa că le-a mai scăzut din valoare. Antablamentul cornişei este realizat din fragmente de la monumente antice dispărute. Din sec. al 17-lea plafonul este o frumoasă operă a lui Dominiquin.

De foarte mare valoare sunt mozaicurile care aparţin sec. al 12-lea şi ornează arcul triumfal şi calota absidei. In acea perioadă romană, influenţa bizantină se remarca încă în arta mozaicului.

Mai jos, între ferestre şi baza arcului triumfal, mozaicurile au fost create de Pietro Cavallini (la sfârşitul sec. al 13-lea). A realizat o operă de mare fineţe, reprezentând într-un medalion pe Fecioara cu Pruncul între Sfinţii Petru şi Pavel şi cardinalul Stefaneschi, cel care a comandat opera.

Se mai observă tronul episcopal din marmură în partea din spate a absidei (sec.12), iar în faţa corului o inscripţie indică amplasamentul izvorului legendar de ulei.

Printre alte bogăţii ale bisericii se mai poate aminti Capela Altemps cu stucatură şi fresce ale artei din Contra-Reformă, frumosul plafon cu casete din transept, care are în centru un baso-relief din lemn aurit şi pictat. Baso-relieful are drept subiect Adormirea Maicii Domnului. Trebuie amintite şi două mozaicuri antice foarte fine, plasate în vestibulul sacristiei, Capela Avila încoronată de o cupolă care este o operă exuberantă a lui Antonio Gherardi (sec.17) şi un tabernacol de Mino de Fiesole de la sfârşitul sec. al 15-lea.

In faţa bisericii, Piazza Santa Maria in Trastevere este un loc dintre cele mai fermecătoare ale cartierului, foarte animat şi completat de o fântână reamenajată de Bernini în 1659.

ROMA - BISERICA SANTA CECILIA IN TRASTEVERE

Se găseşte în cartierul Trastevere în apropiere de cotul Tibrului după ce acesta depăşeşte insula Tiberina. In faţa bisericii se desfăşoară o curte înflorată care are în centru un mare vas antic.

Un prim sanctuar dedicat Sfintei Cecilia s-a organizat într-o casă privată care exista încă din sec. al 5-lea e.N. Papa Pascal I-ul (817-824) a construit pe acel amplasament o biserică. Aceea a fost foarte remaniată în secolele 16, 18 şi 19. In dreapta edificiului se înalţă o frumoasă campanilă din sec. al 12-lea. Faţada a fost refăcută în sec. al 18-lea, dar pridvorul din sec. al 12-lea, împreună cu coloanele antice şi friza din mozaic au fost păstrate.

Interiorul, văduvit de aspectul său medieval, a păstrat totuşi mozaicul plasat, pe timpul lui Pascal I-ul, în absidă, în sec. al 9-lea. Influenţa bizantină care impregna mozaicurile romane în secolele anterioare este aici încă sensibilă în modul de prezentare al personajelor. Răzbate totuşi gustul roman pentru vivacitate şi culori frumoase. Papa Pascal I-ul este prezent în tabloul mozaical unde are cu un nimb de formă pătrată de culoare bleu. Cu un astfel de nimb era reprezentat un ierarh încă în viaţă.

Baldachinul, ciborium, care acoperă altarul principal, este opera lui Arnolfo di Cambio (1293). Este cu opt ani posterior faţă de ciborium-ul pe care acelaşi artist îl executase pentru basilica Sfântul Paul din afara zidurilor. El denotă o oboseală a artei făuritoriului şi influenţa operelor antice (în unghiul posterior stânga, statuia ecvestră a unui sfânt evocă pe cea a lui Marcus Aurelius plasată în piaţa Capitoliului).

Sub altar se găseşte frumoasa sculptură a lui Stefano Maderno (1599) care evocă istoria legendară a Sfintei Cecilia. Papa Pascal I-ul (817-824) a săpat cu disperare cimitirele creştine pentru a găsi rămăşiţele Sfintei Cecilia şi a fost îndreptat de un vis. A găsit corpul sfintei repauzând alături de soţul ei Sfântul Valerian, în catacomba Sfântul Callixtus de pe Via Appia. El a dispus transportarea rămăşiţelor şi aşezarea lor sub altarul bisericii. Şapte secole mai târziu, sub pontificatul lui Clement al VIII-lea, cardinalul Sfondrati a întreprins modificarea corului bisericii. In cursul lucrărilor au apărut sarcofagele. Corpul sfintei a fost descoperit într-o poziţie în care l-a reprezentat Maderno.

Cardinalul a dorit să renoveze şi mica încăpere, din dreapta bisericii, venerată ca loc al martiriului Ceciliei. Lucrările au relevat existenţa multor ţevi în perete, identificate drept cele care au servit la supraîncălzirea spaţiului în care Cecilia trebuia să se sufoce. Salvată de un trandafir miraculos s-a trecut la tăierea capului, după care, se spune că a agonizat trei zile.

Cardinalul l-a însărcinat pe Guido Reni să picteze decapitarea Sfintei, tabloul fiind plasat sub altar.

In biserică există şi mormântul cardinalului Rampolla. Este vorba de o compoziţie teatrală din 1929, în care este prezentat cardinalul liberalist care a permis construcţia criptei. Cripta a fost amenajată între 1899-1901 în stil bizantin. In spatele ferestrei confesionalului au fost aşezate mai multe sarcofage printre care şi cel al Sfintei Cecilia şi al Sfântului Valerian. Cripta s-a amenajat printre vestigiile casei antice în care s-a organizat primul sanctuar dedicat sfintei. Aici se poate vedea o sală străpunsă de şapte silozuri de grâu (cămări), apoi o sală în care sunt expuse sarcofage şi inscripţii, un baso-relief reprezentând pe zeiţa Minerva, datând din sec. al 2-lea e.A., plasat într-o mică nişă şi o coloană tot din timpul Republicii.

O capodoperă a picturii romane din evul mediu este Judecata de Apoi, plasată odinioară pe partea din spate a peretelui faţadei bisericii, dar care a fost mutilată în sec. al 16-lea. Din această operă a lui Pietro Cavallini (1293) a rămas totuţi o bună parte. Se remarcă perfecta distribuire a umbrelor şi luminii, expresia nuanţată a fiecărui personaj şi armoniosul rafinament al culorilor. Opera se poate vizita cu respectarea unui orar foarte strict şi scurt în zilele de marţi şi joi.

ROMA - CATACOMBELE CREŞTINE

Cripta Santa Cecilia

In evul mediu, la Roma, expresia „ad catacumbus“ desemna cimitirul San Sebastian situat lângă o râpă la marginea Viei Appia (în greacă kumbos însemna  râpă şi kata însemna lângă). In sec. al 16-lea când s-au descoperit şi alte cimitire asemănătoare, au fost numite cu acelaşi termen. Cuvântul catacumba semnifică un cimitir subteran folosit în epoca creştină, săpat cu galerii lungi pe mai multe nivele. Galeriile erau săpate de la suprafaţă către adâncime. Atunci când nu mai erau locuri de înmormântare pe o galerie superioară se trecea la săparea unei alte galerii la nivel inferior. Ca atare galeriile cele mai apropiate de suprafaţa solului sunt cele mai vechi.

Catacombe s-au găsit în tot împrejurul Romei, la Neapole, în Sicilia, în Africa de Nord, în Asia Mică şi peste tot pe unde s-a întins creştinismul, ducând o viaţă ascunsă şi extrem de mistică.

Pe parcursul sec. 1 şi 2 e.N. nu au existat cimitire creştine propriu-zise. Dacă o familie de patricieni dispunea de un cimitir privat şi se convertise la creştinism, era posibil să se permită unor creştini cunoscuţi să-şi îngroape morţii acolo. Lucrurile s-au schimbat la începutul sec. al 3-lea e.N, atunci când papa Zephirin l-a numit pe un anume Callixtus administrator al unui cimitir de pe Via Appia. Acela a fost începutul unei organizări raţionale a înmormântărilor creştine şi al apariţiei de cimitire rezervate numai creştinilor, cimitire instalate sub terenuri care aparţineau Bisericii.

Mult timp catacombele au fost simple cimitire unde veneau creştinii să se roage la mormintele celor dragi. Fragmentarea lor a crescut în sec. al 3-lea după persecuţiile dispuse de Septimius Severus, în anul 202 e.N, de Decius, în anul 250 e.N, de Valerianus, în anul 257 e.N. şi de Diocletianus în anul 295 e.N. Persecuţiile au creat mulţi martiri. Papii au recomandat cu insistenţă ca fidelii să vină să se reculeagă la mormintele martirilor.

Creştinii nu s-au refugiat niciodată în masă în catacombe pentru a trăi clandestin. Amplasarea catacombelor era cunoscută de guvernul imperial, astfel că atunci când apărea un edict contra creştinilor accesul în catacombe se interzicea. Numai în mod foarte rar s-a întâmplat ca să se treacă la asasinarea creştinilor în catacombe, atunci când încălcau interdicţia.

După o perioadă lungă favorabilă, din sec. al 4-lea, atunci când creştinismul a ieşit din clandestinitate, catacombele au încetat a mai fi folosite. Catacombele San Sebastian au rămas în continuare loc de pelerinaj.

Imprejurimile Romei au fost devastate de barbari în secolele 5 şi 6 e.N De aceea, în mod treptat, relicvele martirilor au fost transportate în interiorul oraşului în bisericile construite pentru a le adăposti.

Entuziasmul pentru catacombe s-a redeşteptat în sec. al 16-lea atunci când arheologul italian Antonio Bosio a descoperit un cimitir subteran pe Via Salaria (1578). Investigarea sistematică a catacombelor a devenit o operă a arheologului Giovanni Battista de Rossi (1822-1894).

In catacombe, hypogeul reprezintă un mormânt subteran care aparţine unei familii romane bogate. Lui îi este destinat un spaţiu mai larg. Pornind de la un hypogeu se dezvoltă o reţea de galerii, largi în jur de 1 metru şi înalte de maxim 2 metri (uneori chiar 3 metri). In aceste galerii se deschid spaţii numite cubicula, săli destul de spaţioase destinate a primi sarcofagele şi uneori dotate cu un lucarnar, deschidere în plafon ce permitea intrarea aerului şi a luminii (numai în cazul galeriilor superioare).

Când spaţiul începea a deveni neîncăpător, în pereţii galeriilor se săpau nişe suprapuse, numite loculi. In acestea se depuneau cadavrele învelite numai într-un linţoliu. Nişa era închisă de o dală de marmură sau de ceramică, pe care se grava numele defunctului, însoţit adesea de un semn care permitea recunoaşterea religiei sale.

Uneori mormântul încastrat în perete era închis cu o dală de marmură aşezată orizontal. Deasupra, o boltă, sau arcosolium, era frecvent decorată cu picturi.

Alături de cultul martirilor s-a extins obiceiul, preluat de la păgâni, de a se organiza o masă funebră, numită de creştini, refrigerium. Cu ocazia acelor mese luate în comun alături de mormântul unui martir, credincioşii îi cereau intervenţia în destinele lor.

In apropierea catacombelor se întâlnea adesea câte un colombarium, mormânt colectiv ce cuprindea spaţii suprapuse pentru urne de incinerare. Aceste morminte colective erau, în general, rezervate păgânilor de joasă condiţie.

La începuturi creştinii îşi ornau mormintele cu motive asemănătoare celor de la mormintele păgânilor, flori în ghirlandă, păsări şi mici amoraşi. Apoi au apărut diverse subiecte ce ilustrau metafore din Scrierile Sfinte, reprezentând episoade din Biblie, sau simbolizând manifestări ale vieţii spirituale. Semnificaţia picturilor şi a simbolurilor din catacombe rămâne totuşi un subiect controversat.

Porumbelul care ţinea o ramură în cioc simboliza reconcilierea lui dumnezeu cu oamenii. Ancora cu traversă simboliza speranţa, iar uneori bara transversală era accentuată pentru a forma crucea. Peştele îl desemna pe Christos, pentru că termenul peşte în limba greacă era format din iniţialele unei propoziţii ce semnifica: IIsus Christos fiul lui Dumnezeu Salvatorul. Delfinul, care era considerat salvatorul naufragiaţilor, desemna pe Christos Salvatorul, Pescarul  cu undiţa desemna pe predicator. Jonas şi balena prefigura Invierea. Bunul Păstor sau Iisus adunând oile rătăcite a fost una dintre reprezentările cele mai dragi primilor creştini.

Printre scenele cele mai comune din picturi se distingeau: miracolul multiplicării pâinilor, însănătoşirea paraliticului, botezul lui Iisus, sau instituţia botezului.

Catacombele cele mai vizitate din Roma sunt cele de pe Via Appia şi în special San Calisto, Domitilla şi San Sebastian. Fiecare din ele adăposteşte o seamă de curiozităţi legate de viaţa subterană şi întunecată a creştinilor, sau legate de încercările artistice cu totul rudimentare.

Este de menţionat că în catacombele San Calisto (Callixtus) au fost îngropaţi mai mulţi papi din sec. al 3-lea e.N. Tot acolo s-a găsit şi cripta Sfintei Cecilia. In acel luculus s-a plasat, mai târziu, o copie a statuii Sfintei sculptată de Stefano Maderno în 1599, o minunată operă de artă. Sarcofagul sfintei a fost găsit în sec. al 9-lea de papa Pascal I-ul şi mutat la biserica Santa Cecilia, instalată într-o casă privată din sec. al 5-lea în Trastevere.