ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Unirea Basarabiei – unele amănunte BBB X

Ordinea şi liniştea revenise între Prut şi Nistru după intervenţia trupelor române şi izgonirea hoardelor bolşevice. Eliberarea Basarabiei era îndeplinită. Unirea cu ţara mamă ce conturase ca dorinţă crescândă avea mulţi duşmani şi în interior.

Duşmani ai Unirii era aşa-zisa „fracţiune ţărănească“, în frunte cu un anume Ţiganco. Aceasta a încercat să organizeze o demonstraţie împotriva intrării trupelor române, convocând un congres ţărănesc la 31 ianuarie 1918, la scurt timp de când întreaga Basarabie fusese curăţată aproape total de răufăcători şi sălbatici politici. S-au prezentat, însă, numai 118 delegaţi din 384, iar Blocul moldovenesc şi Comitetul studenţesc au declarat congresul ilegal. Congresul s-a dizolvat, dar a obţinut alegerea unui număr de delegaţi în Sfatul Ţării. Aceştia erau reprezentanţi ai curentului extremist antiromânesc.

Sub ocrotirea armatei române basarabenii erau acum liberi să judece mai bine şi mai liber despre viitorul lor.

In afara Unirii cu România se mai vehiculau alte trei variante pentru viitor. Prima ar fi fost păstrarea autonomiei în cadrul unei mari federaţii ruse. O a doua soluţie ar fi fost unirea de Ucraina, dar aceasta era o variantă foarte puţin discutată şi apreciată. Cea de a treia soluţie ar fi fost păstrarea unei independenţe desăvârşite, dar nici în asta nu credea nimeni datorită lipsei aproape desăvârşite de resurse financiare.

Declararea Ucrainei ca republică independentă rupsese legăturile material-teritoriale cu Rusia, iar Ucraina era o ţară tânără instabilă şi plină de convulsii politice şi etnice, o ţară nesigură pe ea.

O forţă irezistibilă era aceea care zăcea ascunsă în inimile a trei sferturi din populaţie, acea forţă era Unirea cu întregul neam românesc. Bubuitul tunului românesc scormonise colbul adânc ce acoperea trupurile vechilor luptători ai ţării şi redeşteptase conştiinţa de neam adormită.

Ruperea teritorială de imensa ţară opresoare a fost folosită de consiliul directorilor ca punct de plecare, pentru a propune Sfatului Ţării declaraţia de independenţă a Republicii Basarabene. In ziua de 24 ianuarie 1918, stil vechi, ziua aniversară a unirii vechilor principate române, Sfatul Ţării a votat în unanimitate independenţa desăvârşită a Republicii Moldoveneşti a Basarabiei. Sfatul directorilor s-a dizolvat fiind înlocuit de un Consiliu de Miniştri prezidat de Dr. Ciugureanu.  Preşedinte al republicii a rămas tot Ienculeţ.

Soluţia Unirii cu ţara s-a impus din ce în ce mai mult şi foarte repede. Soluţia nu mai înspăimânta pe nimeni şi părea cea mai naturală. Şovăitorii deveneau din ce în ce mai puţini. Mai repede decât se putea închipui orice temeri şi rezerve dispăruseră.

La 26 februarie, la numai două săptămâni după ce trupele române defilaseră în centrul Cetăţii Albe, o delegaţie compusă din Ion Ienculeţ, preşedintele Republicii Moldoveneşti şi Dr. Ciugureanu, primul ministru al republicii, a venit la Iaşi să mulţumească regelui Ferdinand pentru ajutorul militar şi pentru a lua contact cu guvernul român în vederea Unirii. In două şedinţe, la 26 şi 28 februarie, au expus generalului Averescu situaţia din Basarabia, declarând convingerea că spiritele sunt pregătite şi favorabile pentru Unire. Averescu i-a sfătuit să mai stea un timp sub formă de republică independentă, aşteptând un moment mai prielnic decât cel prezent, cel în care România era încă presată de trupele lui von Mackensen şi de tratative de pace prin ameninţări. Primul ministru român începuse tratativele de pace de la Buftea cu germanii şi aceia, mărturisind intenţia lor de a răpi Dobrogea, fluturau pe dinaintea ochilor românilor ispita Basarabiei ca o compensaţie. Cu drept cuvânt, generalul Averescu replicase generalilor: „Vroiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia“.

Pentru a nu face jocul duşmanului, Averescu, fiind sigur că unirea Basarabiei se va face de la sine, fără tranzacţii păgubitoare, a amânat realizarea Unirii şi delegaţia basarabeană s-a înapoiat la Chişinău în aşteptarea momentului oportun promis.

In acelaşi timp, în toată Basarabia manifestaţiile pentru Unire deveneau din ce în ce mai puternice. La 3 martie, Zemstva judeţului Bălţi, aleasă prin vot universal, a cerut printr-o decizie Unirea cu patria mamă „dorind a împărtăşi împreună cu ea prosperitatea sau suferinţele noastre viitoare, ca pe timpul Moldovei lui Ştefan cel Mare“.

Odată cu Zemstva, liga marilor proprietari din acelaşi judeţ a votat şi ea o moţiune de unire cu România, făcând apel la toate adunările zemstviale din Basarabia să se asocieze la această moţiune „spre a cere Sfatului Ţării din Chişinău să trimită o delegaţie la Iaşi, pentru a depune la picioarele tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţa faţă de Regele Ferdinand I-ul, rege al tuturor românilor“. Este interesant faptul că printre semnăturile de mari proprietari se găseşte şi cea a lui A.M. Krupenski, nepotul celebrului reacţionar renegat Krupenski, Hofmeister-ul curţii ţariste.

La 13 martie, o moţiune asemănătoare a fost votată de adunarea zemstvei judeţului Soroca, împreună cu Duma oraşului şi cu adunarea cooperaţiilor, a clerului ortodox şi israelit, precum şi a marilor şi micilor proprietari. Zemstva din Orhei s-a pregătit şi ea să proclame Unirea.

In acelaşi timp, o delegaţie a foştilor mari proprietari şi înalţi demnitari sub regimul ţarist, condusă de Sinadino Semigradov, etc. s-au dus la Iaşi şi au cerut, la rândul lor, unirea cu România, singurul mijloc de a „înlătura o stare de revoluţie organizată de un pretins guvern“.

O nouă împrejurare a grăbit deznodământul acestei perioade. Consiliul de Miniştri ai Republicii Ucraina a intervenit, prin preşedintele Golubovici, pe lângă Puterile Centrale, printr-o notă, cerând ca Ucraina să fie reprezentată la tratativele de pace de la Bucureşti, deoarece problema graniţei ruso-române să nu se hotărască decât cu participarea şi acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean. Se motiva că, din cauze de ordin etnografic, politic şi economic, „Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriile fundamentale ale Ucrainei“. Această intervenţie impertinentă a demonstrat pericolul ucrainean şi că soluţia care se impunea trebuia grăbită.

O nouă delegaţie a Sfatului Ţării, compusă din Ienculeţ, Halippa şi Giugureanu, a revenit la Iaşi ca să ia legătura cu noul guvern Marghiloman. Delegaţii basarabeni s-au declarat pentru o Unire imediată, dar Ienculeţ a formulat două rezerve. Prima era legată de impresia rea pe care ar face-o asupra aliaţilor din Antantă o unire realizată sub auspiciile unui guvern germanofil, chiar impus de inamici. Pentru aceasta au fost consultaţi reprezentanţii puterilor aliate. Fasciotti, ministrul plenipotenţiar al Italiei a dat un răspuns evaziv. Ministrul Angliei, Barklay, a răspuns că ţara sa nu va împiedica Unirea făcută. Ministrul Americii, Vopocka, a sfătuit să se realizeze unirea. Ministrul francez, Saint-Aulaire a tratat problema cu deosebită prietenie şi căldură: „Faceţi Unirea, a spus lui Ienculeţ, cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliaţi care să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari“.

A doua rezervă se referea la conservatorismul guvernului Marghiloman. Revoluţia rusă adusese în Basarabia un larg spirit democratic. Se introdusese votul universal şi pământul intrase în posesia ţăranilor. In Vechiul Regat, guvernul Marghiloman nu oferea nici o astfel de garanţie care să dea asigurări că reformele din Basarabia nu vor fi pierdute. Ienculeţ a propus „unirea cu condiţii“. Acestea erau o chezăşie că odată ce aceste reforme democratice existau într-o parte a ţării, ele vor fi înfăptuite şi în restul ţării. Faptul s-a şi produs foarte repede.

La 5 martie, un consiliu de miniştri, la care au luat parte şi delegaţii basarabeni, a hotărât să se treacă la alipirea Basarabiei cu condiţiile formulate de Ienculeţ. Rămânea ca Sfatul Ţării să proclame această voinţă.

La 8 aprilie, Marghiloman, primul ministru al României impus de germani, a sosit la Chişinău, unde urma să aibă loc a doua zi adunarea Sfatului Ţării, care trebuia să ia hotărârea cea mare. Ziua de 9 aprilie a fost pentru Basarabia, ziua dreptăţii istorice. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 se repara. Moldova ruptă în două atunci s-a reîntregit.

Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti conţinea şi 11 puncte pe baza cărora se făcea unirea şi care aveau ca scop să asigure Basarabiei o autonomie legislativă şi administrativă, păstrându-şi instituţiile sale regionale şi păstrând reformele democratice. Ea a fost redactată şi prezentată de „blocul moldovenesc“. S-au abţinut de la vot delegaţii ucraineni, bulgari şi germani, care au declarat că nu au mandat să se pronunţe în această problemă.

Majoritatea „frăţiei ţărăneşti“, urmând pe deputatul Ţiganco, s-a abţinut şi ea. Membrii români ai grupării au votat alături de fraţii lor. Polonezii au votat şi ei unirea cu tot sufletul.

Unirea s-a votat cu 86 de voturi favorabile, trei împotrivă şi 36 abţineri. Cei trei care au votat împotrivă au fost un bulgar şi doi ucraineni. Restul de 36 de abțineri au aparţinut elementelor străine, cei mai mulţi trimişi de guvernul ţarist ca profesori în şcoli secundare, adică ca rusificatori. 15 deputaţi au fost absenţi.

Peste trei zile, pe 12 aprilie 1918, membrii guvernului fostei Republici moldoveneşti au venit la Iaşi spre a aduce la cunoştinţa publică şi a regelui unirea Basarabiei cu România.

In hora care s-a încins în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza s-a prins prinţul moştenitor, cu principesele şi miniştrii, alături de oamenii din popor şi soldaţi simpli.

Un decret regal a promulgat la 23 aprilie 1918 votul Sfatului Ţării prin care Basarabia se unea cu România.

Ienculeţ şi Ciugureanu au intrat în guvernul român ca miniştri fără portofoliu, iar pentru provincia Basarabia s-a instituit un consiliu din nouă directori.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Intervenţia armatei române în Basarabia BBB X

Tânărul stat basarabean s-a lovit încă de la început de mari greutăţi. Cea mai de temut era imposibilitatea menţinerii ordinii şi apărarea siguranţei oamenilor. Nu dispunea de o forţă militară cu care să se opună bandelor de răufăcători organizate în interior precum şi de bandele armate bolşevice care fugeau de pe frontul român, sau mai ales, erau izgonite din Moldova unde, tot aşa, deveniseră o plagă. Nu trebuie uitat că proclamarea Republicii Moldoveneşti a coincis cu data armistiţiului român cu Mackensen, monument care a declanşat fluvii de fugari ruşi de pe front. Dacă în Moldova armata română a reuşit să facă ordine cu forţa şi să timoreze hoardele de sălbatici bolşevici, în Basarabia cohortele locale basarabene erau slab înarmate şi de foarte multe ori, cu elemente dubioase în componenţă.

Elementele sălbatice ale populaţiei din Basarabia începuseră să se asocieze cetelor de soldaţi. Bande înarmate străbăteau ţara dând foc la proprietăţi, asasinând proprietari şi arendaşi şi răspândind teroarea.

Au fost devastate şi incendiate aproape toate conacele şi instalaţiile moşierilor din Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul se întindea spre centrul Basarabiei cu repeziciune.

Curând acele bande au început să primejduiască şi interesele statului român, atacând depozitele acestuia, depozite menite să asigure aprovizionarea ţării. Multe din ele conţineau cumpărăturile făcute de guvernul român peste Prut, prin contracte cu ruşii, în contul datoriei de peste 100.000 de vagoane de produse pe care le cedase armatelor ruse din Moldova, în iarna 1916-1917. Guvernul moldovenesc a cerut ajutor reprezentanţilor Antantei din Moldova să trimită trupe disciplinate şi sigure. Sainte-Aulaire şi Berthelot au promis să trimită o divizie cehoslovacă şi una sârbească, staţionate la Kiev, dar intenţiile lor nu s-au realizat.

S-a încercat să se facă apel la ucraineni, care îşi proclamaseră un stat independent, dar situaţia Ucrainei nu era deloc mai uşoară. Principalele stabilimente şi depozite militare erau puse şi acolo sub paza unităţilor de voluntari ardeleni, singurele formaţii militare care prezentau încredere. Şeful guvernului ucrainean, Vinicenko, şi ministrul de Externe, Şulghin, au răspuns delegaţiei basarabene: „Nu vă putem ajuta cu nimic, adresaţi-vă României!“ De fapt armata română disciplinată şi oţelită în lupte era singura forţă din zonă la care se putea face apel. Pe deasupra, în 1917, se formase deja un bloc moldovenesc care pregătea unirea cu România. In interior, duşmanii rusofili, potrivnicii emancipării sale, conştienţi de înţelesul acestui act al Unirii cereau orice armată în ajutor numai una română nu.

Punctul de vedere al blocului moldovenesc a triumfat. La 6 ianuarie 1918, guvernul basarabean a solicitat guvernului român să-i acorde ajutorul militar necesar apărării liniilor ferate şi a depozitelor de aprovizionare. Cererea a fost adresată prin generalul Şcerbacev care nu mai avea nici el nici o putere asupra trupelor sale. Ministrul de Război al României a dat imediat ordin detaşamentelor de ardeleni de la Kiev, care erau gata să vină în ţară, să se oprească la Chişinău. Un alt detaşament format din grăniceri şi ardeleni, în forţă de patru batalioane slabe a fost expediat de la Iaşi la Chişinău pentru a întări pe ardeleni şi a le duce muniţia necesară.

Intre timp anarhia luase proporţii grave în Basarabia. Trupele ruse dezorganizate retrase şi izgonite din România se stabileau în Basarabia şi se amestecau tot mai mult în treburile ţării. Curând ele au dominat trupele basarabene ce ascultau de Sfatul Tării. La Chişinău s-a instalat un organ central al acestor trupe venetice sub numele de „Front ot del“ (filiala frontului), având ca preşedinte pe soldatul cizmar Perper. Front ot del-ul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei şi în calitate de reprezentant al guvernului bolşevic de la Petrograd, negând autoritatea Sfatului Ţării.

La sosire în Chişinău, pe 19 ianuarie, Batalionul de legionari ardeleni a fost primit cu foc de arme, maltratat şi dezarmat. Numai o parte dintre luptători au scăpat de furia ruşilor (Bateria a 60-a rusă şi Regimentul nr. 4 de Cavalerie căzăcesc) şi găzduiţi în cazărmile trupelor moldoveneşti.

Trupele de grăniceri şi ardeleni pornite din Iaşi spre Chişinău au fost atacate. Românii au luptat cu disperare până noaptea când s-au retras într-o pădure de unde în zilele următoare au pornit înapoi spre Prut.

Eşalonul de luptă format din grăniceri şi ardeleni care urma să soseasă cu trenul, pentru a vani în ajutorul celeor două eşaloane deja spulberate n-a putut părăsi gara Ungheni până când o companie de grăniceri români n-a ocupat localitatea. In gara Corneşti trenul a fost atacat. Generalul Nekrasov comandantul Armatei a IX-a ruse şi colonelul Sokoles, care se găseau în tren au fost ucişi bestial, iar cadavrele lor despuiate şi făcute bucăţi au fost aruncate pe o şiră de paie în spatele gării.

In gara Şendreni, în ziua de 9 ianuarie, trenul a fost atacat cu focuri de trupele bolşevice care aveau o forţă covârşitoare dar erau dezorganizate.

De acum guvernul bolşevic basarabean se considera în război cu România şi cu moldovenii „separatişti“.

In faţa acestei situaţii, blocul moldovenesc din Sfatul Ţării s-a întrunit clandestin şi a decis să trimită la Iaşi, pe diferite itinerarii, mai multe delegaţii spre a apela la ajutorul guvernului român, cu toate că înțelegeau  marile şi foarte marile lui greutăţi.

Armata română abia ieşită din băile de sânge ale fronturilor trebuia să facă faţă singură vechiului şi puternicului duşman germanic, să ia poziţie în faţa celui ameninţător de la răsărit şi să facă de gardă în jurul bandelor bolşevice prădalnice.

Consiliul de Miniştri, la 17 ianuarie 1918, a luat hotărârea că Basarabia trebuia ajutată şi salvată, pentru interesele neamului românesc.

La 20 ianuarie 1918, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinele de operaţii pentru Basarabia. Două divizii de infanterie şi două de cavalerie urmau a începe imediat mişcările de trecere a Prutului. Divizia a 11-a trebuia să pătrundă în Basarabia între Ungheni şi Leova şi să înainteze spre Chişinău. Divizia a 13-a trebuia să treacă pe la Cahul, spre a ocupa Basarabia de sud. Intre cele două divizii, legătura urma să o realizeze Divizia a 2-a de cavalerie.

In sectorul Basarabiei de nord, Divizia 1-a de cavalerie urma a opera pe direcţia Bălţi-Soroca până la marginea regiunii ocupate de austrieci, în judeţul Hotin. Generalul Prezan a conceput un manifest care să explice locuitorilor din Basarabia rostul intervenţiei armatei române şi garanţia protejării lor.

Divizia a 11-a, trecând Prutul, pe 23 ianuarie 1918, a înaintat spre Chişinău pe două coloane. La 25 ianuarie generalul Broşteanu a avut cel dintâi contact cu autorităţile republicii, în persoana lui Ienculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, însoţit de delegați al oraşului, unul al soldaţilor şi unul al mateloţilor. Generalul a prezentat intenţiile paşnice şi pacificatoare ale trupelor române şi a rugat pe delegaţi să împiedice orice răzmeriţă căci astfel Chişinăul şi populaţia nu vor fi scutite de consecinţele bombardamentului. A mai cerut ca trupele bolşevice să se retragă peste Nistru până în ziua de 26 ianuarie 1918 ora 12 (adică în circa 24 de ore).

A doua zi de dimineaţă la cartierul comandantului român a sosit o nouă delegaţie, condusă de Erhan şi Pândea, pentru a cere noi lămuriri asupra intenţiilor armatei române. Generalul Broşteanu a dat aceleaşi lămuriri ca şi lui Ienculeţ şi a înţeles ca nu toţi factorii de răspundere aveau cunoştinţă de cererile celui mai radical grup de moldoveni din Sfatul Ţării. El a ordonat armatei înaintarea cu menţiunea de a nu trage decât în caz al unui atac inamic. Pe la orele 7 seara (26 ianuarie 1918) trenuri supraîncărcate cu trupe bolşevice fugeau cu toată viteza spre Nistru, trupele Brigăzii a 21-a române intrau în Chişinău cu muzica în frunte şi cu steagurile desfăşurate. Pe altă barieră intra Brigada a 22-a română. Defilarea trupelor române, în cadenţă, trapul cailor, uruitul chesoanelor de artilerie, au provocat entuziasmul popular. Din zilele lui Vasile Lupu şi ale lui Istrati Dabija, întemeietorul Chişinăului, nu se mai văzuseră fâlfâind pe uliţele oraşului steaguri de oaste moldovenească.

Generalul Broşteanu şi statul major al diviziei şi-au făcut intrarea oficială în oraş în ziua de 27 ianuarie 1918, iar în seara de 28 a fost invitat să ia parte la o şedinţă a Sfatului Ţării, unde a fost primit cu ovaţii. S-au adresat mulţumiri regelui, guvernului şi armatei ţării.

După ocuparea fără incidente a Chişinăului, pentru eliberarea Benderului a trebuit să se dea lupte crâncene. Aşezată la marginea ţării, în legătură directă cu centrele de peste Nistru, cetatea Benderului fusese întărită de bolşevici pentru o rezistenţă straşnică şi dispunea de o artilerie puternică. Trupele noastre s-au apropiat de Bender pe 28 ianuarie când s-au dat primele lupte, care au respins pe bolşevici. Brigada a 22-a care conducea operaţiile a aşteptat ajutoare până la 4 februarie, când după în bombardament prelungit a dat un atac concentric cu şase batalioane de infanterie, trei baterii şi un escadron de cavalerie. La ora 5 Bender-ul era cucerit împreună cu podul său peste Nistru. Un imens material de căi ferate şi de război a căzut în mâinile românilor, între care şi un mare depozit de artilerie( 800 de tunuri), adăpostit în cetate. Bolşevicii au suferit mari pierderi în morţi şi răniţi şi au fugit peste Nistru la Tiraspol.

Comandantul brigăzii române şi-a retras cea mai mare parte a trupelor, împărţindu-le ca garnizoane pentru paza localităţilor vecine, a gărilor şi a materialelor. Supravegherea oraşului a fost slăbită şi neglijată.

Populaţia oraşului, compusă în imensă majoritate din evrei intoxicaţi de bolşevism, au anunţat trupele bolşevice din Tiraspol, care dispuneau de autovehicule blindate şi tunuri mici. Bolşevicii ruşi au trecut podul de peste Nistru, rămas intact şi au atacat prin surprindere trupele române în noaptea de 4-5 februarie şi le-au silit să se retragă. Un detaşament care se găsea în fortăreaţă a rămas pe loc. O companie din Regimentul 57 Mehedinţi, compusă din numai 62 de soldaţi şi trei ofiţeri sub comanda maiorului invalid Ciuciu Anghel, s-a închis într-un careu de case mărginit de patru străzi şi s-a întărit acolo, postând mitralierele locotenentului Iliescu Gheorghe la cele patru colţuri de stradă, soldaţi, puşcaşi la ferestrele caselor şi grenadieri în podurile caselor înalte. Somate să se predea, detaşamentele române au refuzat şi cu toate că erau înconjurate de forţe superioare au continuat lupta sub asediu timp de trei zile. Trupele retrase s-au reconstituit şi au fost întărite cu regimentele 3 şi 10 vânători, cu un divizion din Regimentul 21 de artilerie şi cu cavalerie. La 7 februarie românii au trecut la atac şi după un bombardament violent la ora 11 au recucerit oraşul, salvând şi cele două detaşamente ce rezistaseră eroic în oraş. Acum steagul românesc a fluturat definitiv pe vechea cetate a Bender-ului, ridicată de sultanul Suleyman cel Mare, ca poartă dinaintea vadului Tighinei, pe unde trecea cel mai vechi drum de negoţ care lega Moldova de Ţara tătărească. Soldaţii olteni din Divizia a 11-a au redat Moldovei, odată cu cetatea şi străvechiul hotar al Nistrului. După 380 de ani, Bender-ul turcesc şi moscovit devenea din nou Tighina românească.

Misiunea Diviziei a 13-a a fost mai ingrată. Ea nu avea să opereze, ca Divizia a 11-a şi ca diviziile de cavalerie, în regiuni cu populaţie moldovenească ci în sudul Basarabiei, fostul bugeac tătăresc, regiune înstrăinată şi locuită de o populaţie amestecată: bulgari, găgăuzi, germani, ruşi, cazaci, ucraineni. Era regiunea cea mai împânzită de grupuri de soldaţi fugiţi din Armata a VI-a rusească în retragere din Moldova de sud şi deci cea mai ostilă românilor.

Bandele dezertoare jefuiau şi atacau chiar depozite ale armatei ruse. O delegaţie din Cahul, printre care şi un reprezentant al Comitetului revoluţionar, s-a prezentat la comandamentul Batalionului 2 din Regimentul 47 român, la Odessa, cerându-i să intervină cu trupe române spre a lua paza oraşului, depozitele şi viaţa cetăţenilor.

La 10 ianuarie, la înţelegere cu căpitanul basarabean Crăciunescu din armata rusă, aflat la Cahul, un detaşament român format dintr-un escadron de cavalerie a trei plutoane, două companii de infanterie şi cu o secţie de mitraliere, a trecut Prutul şi a intrat în Cahul. Aceasta se petrecea cu 10 zile înainte de a se fi hotărât la Iaşi ajutorarea statului basarabean. Bandele de dezertori s-ai agitat şi au aţâţat populaţia, dar fermitatea românilor le-a ţinut la respect câteva zile. Reprezentanţii ucraineni, însă, şi-au oferit serviciile românilor.

Totuşi investigaţiile dezertorilor şi-au făcut efectul după câteva zile. Astfel, la 21 ianuarie, colonelul Dragu comandantul Regimentului 47 intrând în satul Vulcăneşti locuit de colonişti bulgari şi găgăuzi a căzut în puterea soldaţilor bolşevici şi condamnat de ei la moarte. A scăpat însă la intervenţia unui profesor universitar, Filonov, şeful Sovietelor de la Ismail care le-a explicat sălbaticilor că acela era pământ moldovenesc din moşi-strămoşi şi că ei aveau destul pământ în Rusia încă nemuncit.

Pe de altă parte un escadron de cavalerie român a fost atacat cu focuri de armă de soldaţii ruşi şi de populaţia satului. Printre numeroasele victime a căzut şi comandantul escadronului, căpitanul Vasilescu.

Soldaţii ruşi au arestat la Bolgrad pe generalul Kotzebue, comandantul Armatei a VI-a ruse şi au atacat toate detaşamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri şi pichetele de grăniceri. Toată regiunea era pradă în acele momente anarhiei şi teroarei dezlănţuite a soldaţilor bolşevici dezertori.

In aceste condiţii Divizia a 13-a română a primit sarcina, la 21 ianuarie, de a trece Prutul. O parte a diviziei a făcut curăţenie în lungul Prutului punând în siguranţă podurile, vadurile şi depozitele rămase ale armatei ruse, ajungând până la ocuparea oraşului Reni. Alt detaşament, detaşamentul Bolgrad, a trecut Prutul la Cahul şi s-a îndreptat spre Bolgrad. Satele au fost ocupate pe rând, armele şi muniţiile confiscate iar, soldaţii ruşi cuibăriţi prin sate au fost puşi pe fugă. La Vulcăneşti s-au capturat două baterii de obuziere de 120 mm şi o coloană de 23 de chesoane cu muniţii ce încerca să fugă spre Bolgrad. La 25 ianuarie oraşul Bolgrad a fost ocupat după ce artileria română a tras câteva salve oarbe.

Populaţia a fost dezarmată şi oraşul a fost pus în organizare de apărare.

Românii au instalat drept comandant al Armatei a VI-a ruse pe generalul Pergshailo, numit de Şcerbacev în locul celui arestat de bolşevici. Autoritatea noului comandant a rămas însă nominală neavând nici o legătură cu unităţile bolşevizate şi împrăştiate.

Timp de o săptămână, trupele române au pacificat regiunea, ocupând milităreşte satele, confiscându-le armele şi muniţiile ascunse în mari cantităţi. Nu a fost nevoie de măsuri mai aspre.

Urmărirea operaţiilor militare în sudul Barabiei în zona vecină cu Dunărea a adus trupele române în contact cu flota rusă şi a făcut indispensabil concursul flotei române. Flota rusă nu a renunţat prea uşor la luptă, încercând diverse manevre de sprijin pentru trupele ruseşti şi de evitare a unei confruntări directe cu cea română. Oricum în ziua de 4 februarie 1918 oraşul Ismail a pierdut portul în favoarea românilor debarcaţi la ora 4³⁰ dimineaţa, iar în cursul nopţii Detaşamentul Dragu a înfrânt uşor rezistenţa bolşevicilor. Ismail era un centru periculos de agitaţie bolşevică aşa că lichidarea lui a reprezentat un real folos. In plus în Ismail s-au capturat mari depozite de armament.

La 7 februarie, Chilia a fost ocupată după ce canonierele ruseşti au renunţat la luptă.

Chilia revenea în stăpânirea Moldovei după mai mult de patru veacuri de dominaţie străină. Trecuseră 433 de ani de când Ştefan cel Mare pierduse Chilia care era „poartă la toată ţara Moldovei şi a ţării de la Dunăre“. Baiazid al II-lea o cucerise după un asediu memorabil în care turcii bătuseră opt zile cetatea cu artileria de jur-împrejur. Apărarea moldovenilor de sub conducerea pârcălabilor Maxim şi Ivanco, a fost eroică, astfel că la 14 iulie 1484 nu a căzut în mâinile turcilor decât o grămadă de dărâmături, ce îngropaseră trupurile vitejilor moldoveni morţi pentru ţară şi cinstea neamului lor.

Odată cu înaintarea românilor de-a lungul Dunării spre est, atât bandele de soldaţi bolşevici cât şi navele dunărene ruseşti s-au retras spre Vâlcov. Situat la vărsarea Dunării în Mare, Vâlcovul putea fi apărat şi de forţele navale de pe Marea Neagră, aflate în întregime la dispoziţia bolşevicilor. In plus poziţia localităţii era puternică şi datorită împletiturii de canale care o înconjurau, o adevărată Deltă a braţului Chilia la mare. Satele vecine cu Vâlcovul, Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni, erau ocupate şi ele de grupări numeroase de soldaţi şi marinari bolşevici cu tunuri şi mitraliere, dar şi cu staţii de telegrafie fără fir.

La 9 februarie 1918, după o pregătire a trupelor de uscat, au fost ocupate satele Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni. Trupele ruseşti au fugit după ce au ripostat cu tunuri şi mitraliere. Ele au părăsit staţiile de telegrafie fără fir. Satul Jibrăeni n-a putut fi, însă menţinut, aflându-se sub bătaia directă a tunurilor de pe câteva nave de război ruseşti de pe Marea Neagră. Canonierele şi barajele ruseşti de la Vâlcov au bombardat violent Periprava şi au distrus biserica unde se instalase observatorul artileriei române. Românii au ripostat cu foc de obuziere şi cu artileria monitoarelor de pe Dunăre, dar focul adversarilor era dirijat de oservatorii plasaţi în turlele bisericilor din Vâlcov, aşa că s-a operat o retragere cu 2 km mai la deal.

In ziua de 14 februarie flota română de pe Dunăre, care urmărise pe cea rusă în zilele anterioare şi o împinsese spre Vâlcov, a primit ajutorul a două avioane de luptă şi reglaj al tirului.

Bombardamentul român a început la ora 4 după amiaza. Tunurile au vizat în special turlele bisericii ruseşti şi ale celei lipoveneşti din Vâlcov unde erau instalate observatoarele, apoi canonierele şi barjele. Turlele au fost spulberate, observatorii au fugit, iar firele telefonice au fost distruse. Un obuz a lovit casa în care se afla sovietul trupelor ruse. Trupele ruse după o slabă ripostă, nu au făcut faţă loviturilor artileriei române, care ataca simultan localitatea cât şi vasele inamice. Trupele revoluţionare s-au văzut nevoite să se îmbarce şi să se îndrepte spre mare.

In ziua următoare, 15 februarie, o delegaţie de lipoveni s-a prezentat la comandamentul flotei fluviale române anunţându-l că vroiau să predea oraşul golit de trupele de uscat şi de marinarii care îi terorizaseră. S-a ocupat fără incidente atât localitățile Vâlcov cât şi Jăbrieni, capturându-se circa 10 şlepuri cu o mare cantitate de material şi muniţii.

Navele ruseşti s-au lovit de o mare în furtună şi au încercat să se adăpostească la gura Ocean, dar au intrat sub tirul românesc şi au fost iar nevoite să intre în valurile periculoase la 19 februarie. Furtuna le-a împrăştiat şi două şlepuri au fost găsite aruncate pe mal la nord-est de Jăbrieni. După fuga ruşilor toată regiunea era în mâna românilor aşa că trupele au putut proceda metodic la dezarmarea celor înarmaţi şi la arestarea căpeteniilor. Delta a fost ocupată şi ea în întregime de trupele şi armata română.

Intrarea românilor în sudul Basarabiei a făcut o impresie excelentă populaţiei care a văzut revenind ordinea şi liniştea.

In Ismail s-a organizat, din iniţiativa ofiţerilor ruşi, care constituiau garnizoana armatei regulate locale, o sărbătorire a evenimentului şi un bal în beneficiul soldaţilor români căzuţi pe pământul Basarabiei.

Acest fapt lăudabil dovedeşte cât de complicată era împletirea de armate, de interese şi de putere în acest colţ de lume. Mai existaseră trupe ruseşti regulate care asistaseră, ca spectatori, la luptele românilor cu conaţionalii lor bolşevici şi cu o parte din populaţia bolşevizată ostilă.

Pentru a sfârşi opera de ocupare şi pacificarea Basarabiei de sud, Divizia a 13-a română a trebuit să atace Cetatea Albă aşezată pe limanul Nistrului, în colţul extrem estic al Basarabiei. Oraşul şi regiunea înconjurătoare deveniseră locul de refugiu şi de concentrare a tuturor elementelor luptătoare izgonite, un focar de anarhie şi de agitaţie.

Misiunea diviziei era foarte grea. Ea fusese slăbită prin lăsarea de garnizoane în localităţile ocupate, prin detaşamentele de poliţie însărcinate cu cercetarea satelor şi dezarmarea locuitorilor, precum şi prin pierderile pricinuite de lupte. Divizia trebuia să opereze pe un teritoriu vast, de la Bolgrad la Cetatea Albă fiind o distanţă de 140 km, iar lăţimea frontului pe direcţia nord-sud era de 100 de km. Este drept că inamicul propriu-zis era lipsit de o organizare militară solidă şi de disciplină. Un pericol îl constituia populaţia de diverse naţionalităţi, înarmată de bolşevici şi în mare parte ostilă.

Pentru această operaţiune Divizia a 13-a a primit întăriri, o brigadă de roşiori, un regiment de vânători şi Flota de operaţii. Armata română organizată pe trei coloane s-a pus în mişcare la 4 martie. Timp de 4 zile ea a străbătut 60 de km de marşuri, dezarmând populaţia şi luptând cu bandele înarmate şi cu trupe mai mult sau mai puţin regulate. La 8 martie 1918 trupele Regimentului 50 infanterie şi un escadron de cavalerie au pătruns în Cetatea Albă, iar la 12 martie comandantul diviziei a trecut în revistă trupele în centrul oraşului.

A fost dat ca după patru secole şi aproape jumătate, o oaste românească, soldaţii Diviziei a 13-a, reorganizată şi refăcută în primăvara lui 1917, în Hârlăul plin de amintirile lui Ştefan cel Mare, să-şi încheie campania în sudul Basarabiei, aducând ca prinos memoriei marelui voevod cele două cetăţi pentru care el sângerase cu trupul şi a căror pierdere îi amărâse viaţa (Chilia şi Cetatea Albă).

Cetatea Albă a căzut în mâinile turcilor lui Baiazid al II-lea la 17 august 1484 după un bombardament de două zile şi două nopţi după uscat şi după mare frângând apărarea eroică a pârcălabilor Gherman şi Oanea. Cu două luni înainte, la 14 iulie 1484 turcii cuceriseră şi Chilia.

Pe locul Cetăţii Albe a dăinuit în antichitate cetatea Tyras a grecilor şi a romanilor, apoi cetatea Asprocastron a bizantinilor, reşedinţă de episcopat şi loc de mucenicie al Sfântului Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.

Genovezii au luat apoi în stăpânire cetatea sub numele de Moncastro şi au bătut chiar galbeni. Şi-au menţinut acolo activitatea comercială chiar după invazia tătarilor ce au luat în stăpânire oraşul şi întregul Buceag. Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, a întins hotarul ţării până la Mare, gonind pe tătari peste Nistru şi luând în stăpânire cetatea. Peste vechea cetate bizantină şi genoveză, Ştefan cel Mare a clădit ziduri noi de apărare împotriva noului duşman, Imperiul Otoman.

ROMÂNIA - Naşterea Republicii Moldoveneşti în gubernia Basarabia BBB X

Revoluţia rusă a distrus puterea militară a imperiului rus, a cufundat ţara în anarhie şi a pus la grea cumpănă ţelurile şi eforturile Antantei.

Odată cu destrămarea politică, socială şi militară a Rusiei s-a trezit conşrinţa naţională a popoarelor subjugate de acea „mare închisoare a popoarelor“.Guvernul revoluţionar rus nu a putut tăgădui acest drept care era un principiu de temelie al revoluţiei ruse.

El era dispus să accepte autonomia provinciilor cu populaţie nerusească şi a preconizat ideea unei vaste republici federative ruse. Autonomia promisă nu a mai mulţumit popoarele subjugate. Finlandezii, ucrainenii, polonezii, lituanienii, georgienii, până şi cazacii şi tătarii şi-au dorit imediat viaţa în libertate politică şi au purces la construirea unor state naţionale complet independente de guvernul din Petrograd. Măreţul imperiu al Romanovilor, s-a pulverizat după ce fusese încropit cu sabia şi menţinut cu cnutul.

Basarabia părea, la început, că nu ia parte la marile mişcări ale colosalului imperiu. Cufundată în ignoranţă, despărţită de ţara mamă de un zid politico-militar de netrecut, părea o citadelă a reacţionarismului ţarist, nepreocupată de viaţa de libertate pe care nu o cunoscuse niciodată. Cu toate acestea în adâncurile întunecoase ale provinciei robite şi înstrăinate, mocnea, slabă şi sfioasă candela constituţiei de neam, din care revoluţia rusă a redeşteptat o făclie luminoasă a unei vieţi naţionale.

Populaţia Basarabiei în 1918 era de 2.725.000 de suflete împărţite astfel după naţionalităţi: români 1.810.000 sau 66,5%, ruşi şi ucraineni 338.000 sau 12%, evrei 270.000 sau 9,8% bulgari şi găgăuzi 210.000 sau 7,7%, germani 75.000, sau 2,5%, greci şi armeni 30.000, sau 1,3%.

Despărţirea Basarabiei de Rusia s-a zămislit în întrunirile soldaţilor cuprinşi de propaganda bolşevică. Rusia întreagă a fost cuprinsă în anul 1917 de febra mitingurilor şi a discursurilor.

Armata rusă, din Galiția până la Marea Neagră, cuprindea o însemnată proporţie de basarabeni, cam 200.000 de oameni. In discuţiile acestei soldăţimi, pe lângă idealurile comune tuturor ruşilor, slobozenia, autodeterminarea şi republica, a început să se audă şi nota naţionalistă. In frumoşii munţi ai Bucovinei şi Moldovei de nord soldaţii basarabeni au căpătat conştiinţa importanţei neamului românesc. Prin camarazii români au făcut cunoştinţă cu o ţară civilizată, înfloritoare, cu căi ferate şi şosele de care ei nu aveau parte în Basarabia, cu administraţie românească şi judecători români, cu şcoli româneşti.

Ca urmare rolul oştirii în revoluţia basarabeană a fost de primă importanţă. Iniţiatorul şi sufletul mişcării a fost Emil Cately, maior de stat-major în armata rusă, iar centrul ei a fost la Odesa. Intr-un uriaş miting soldăţesc ţinut la Odessa în ziua de 5 mai 1917, la care a fost prezent şi Partidul Naţional Moldovenesc, prin Malippa şi Herta, s-au aşternut pe hârtie revendicările românilor basarabeni pentru care au jurat să lupte până la moarte, şi s-a adoptat un program privind autonomia Basarabiei, cu oaste, şcoală şi justiţie proprie.

Inainte cu patru zile, la 1 mai 1917, tot din iniţiativa maiorului Emil Cately, secondat de inimosul ofiţer şi student Anton Crihan, s-a desfăşurat un uriaş miting basarabean, cea mai grandioasă manifestaţie ce se ţinuse vreodată la Odesa. Au luat parte peste 10.000 de basarabeni: ofiţeri, soldaţi, studenţi, preoţi, profesori şi populaţie diversă. Era aceeaşi zi în care la Iaşi soldaţii ruşi bolşevizaţi desfăşurau steagul roşu, eliberau pe Racovski şi urzeau lovitura împotriva „statului burghez“ român. In paralel la Odesa, soldaţii basarabeni din armata rusă defilau marţial sub cutele steagului naţional românesc, afirmând prin acest gest mândria de a fi români şi de a fi consideraţi ca atare.

In zilele de 2 şi 3 mai a avut loc la Chişinău congresul preoţimii basarabene, urmat curând, la 28 mai, de congresul profesorilor.

Numeroase alte întruniri şi congrese s-au ţinut lanţ în toate oraşele Basarabiei (Trebuie ştiut că Moldova dintre Prut şi Nistru, răpită de Rusia în 1812 a primit numele de Basarabia de la stăpânitorii ei ruşi).

Revenind la evenimentele din Odesa de după uriaşul miting soldăţesc de la 5 mai 1917 trebuie spus că încă de a doua zi s-a început formarea de unităţi naţionale în sânul armatei ruseşti. Aceste unităţi, pentru care s-a adoptat numele romanic de cohorte, erau constituite din câte 100 de oameni, sub comanda unui ofiţer. Un număr de cohorte formau un batalion. Unul după altul, s-au format astfel comitete şi unităţi militare în regiunea vecină cu Odessa: la Ekaterinoslav, la Sevastopol, la Novo-Gherghievsk, la Roman, etc.

Prin luna mai situaţia din Moldova a început să devină îngrijorătoare din cauza dezertorilor ruşi, care se dedau la dezordini, şi a unităţilor rămase pe loc dar bolşevizate. Cum Basarabia era străbătută permanent de trupe ruseşti, în spatele frontului român, bande de dezertori jefuiau satele şi maltratau populaţia. Soldaţii basarabeni de origine moldoveană s-au plâns comandantului Şcerbacev care s-a văzut nevoit să autorizeze formarea de 16 cohorte formate din soldaţi indigeni, distribuite câte două în fiecare judeţ, cu sarcina de a menţine ordinea în ţară şi pentru înfrânarea anarhiei.

Conducerea tuturor organizaţiilor militare şi ale cohortelor a fost centralizată spre vară în mâna unui Comitet Central Moldovenesc al Soldaţilor şi Ofiţerilor, în Chişinău, având în frunte pe sublocotenentul Gherman Pândea.

Comitetul Moldovenesc a început lupta cu a-tot puternicul Comitet Revoluţionar Rusesc. A revendicat completa autonomie a Comitetului Moldovenesc şi cu încetul a reuşit. Totuşi, sufletul mişcării naţionale moldoveneşti din armata rusă nu era Chişinăul unde forţele militare moldoveneşti erau prea slabe faţă de marele număr de unităţi ruseşti concentrate acolo, ci a rămas Odessa.

O delegaţie a Comitetului, formată din ofiţerii Pândea, Terziman şi Furtună s-a dus la Cartierul General rus de la Moghilev unde a contactat pe Kerenski şi pe generalul Duhonin cărora le-a cerut aprobarea formării de unităţi naţionale. Prin dârzenie delegaţia a obţinut aprobarea.

Rotmaistrul Cijevski, membru în Comitetul Central Moldovenesc a fost însărcinat cu organizarea şi conducerea acestei armate naţionale al cărei nucleu a fost Regimentul 40 din Odesa, format din români. El a căpătat un caracter complet naţional, prin înlocuirea cu români a soldaţilor de altă naţionalitate. Operaţiunea a fost apoi continuată şi în alte localităţi din Basarabia. Pentru soldaţi a început să apară ziarul „Soldatul moldovean“ în limba română, sub direcţia lui Iorgu Tudor.

Pentru luminarea maselor, Comitetul Central Moldovenesc a instituit o secţiune de „propagandişti culturali“, sub conducerea ofiţerului T. Cojocaru. Programul ei era formarea şi trimiterea de emisari în toate colţurile Basarabiei, care să înlocuiască pe propagandiştii ruşi, luminând pe locuitori despre drepturile lor şi autonomia Basarabiei.

La începutul lunii septembrie 1917, Comitetul Central a cerut Zemstvei guberniale introducerea limbii române în toată Basarabia: administraţie, şcoală, biserică, armată. Acolo unde pentru aceste sarcini nu existau cadre suficiente s-a trecut la angajarea de bucovineni, ardeleni şi regăţeni. Acesta a fost unul din marile momente ale triumfului cauzei naţionale moldoveneşti în Basarabia.

Victoria elementului românesc nu a dezarmat pe rusofili şi mai ales pe propagandiştii din Petrograd, dar aceia, sub haina ideologiei sociale nu-şi puteau ascunde vechile apucături ostile elementului românesc. Lupta s-a dus mult prin publicistică.

O dificultate a mişcării naţionale basarabene a început să se ivească dinspre partea Ucrainei, care se constituise ca stat, în iunie 1917. Guvernul ucrainean a manifestat tendinţa de a cuprinde Basarabia, ca una din provincii, cea de a zecea.

Delegaţiile tuturor organizaţiilor politice, administrative, profesionale şi naţionale au luat o poziţie puternic ostilă acestei pretenţii. La acest protest s-a alipit şi Rumcerod-ul din Odessa, comitetul revoluţionar alcătuit din reprezentanţi ai armatelor ruse de pe frontul din România, ai marinei de război din Marea Neagră şi ai organizaţiilor muncitoreşti şi ţărăneşti din Basarabia şi Cherson, în care basarabenii aveau un număr precumpănitor de membri. Rumcerod-ul a calificat pretenţia Ucrainei ca „imperialistă şi antidemocratică“.

Guvernul din Petrograd şi Rada din Kiev au fost nevoite să recunoască că pretenţia Ucrainei era de neconceput şi s-a renunţat la ea.

Proclamarea statului independent ucrainean a despărţit teritorial Basarabia de Rusia aşa că ideea constituirii unui stat autonom a căpătat un accent hotărâtor.

Una dintre notele caracteristice ale luptei românilor basarabeni a fost importanţa dată şcolii naţionale. Problema culturii a fost pusă în faţa celorlalte ca o condiţie a vieţii naţionale, lucru care a dat o înaltă valoare spirituală mişcării naţionale dintre Prut şi Nistru.

Chiar de la începutul revoluţiei, în luna aprilie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc a înscris în programul său învăţământul în limba română, urmând ca limba rusă să se predea ca simplu obiect de studiu. Cu toată opoziţia ruşilor şi a rusofililor, la cel dintâi Congres al ţăranilor şi învăţătorilor ţinut la Chişinău între 20-29 mai, opoziţia acelora nu a avut succes.

Prima măsură pregătitoare pentru punerea în practică a acestui deziderat naţional a fost pregătirea învăţătorilor şi profesorilor cu limba română literară, cu gramatica, literatura, metodica limbii şi istoria neamului. A fost pasul hotărâtor pe calea afirmării vieţii româneşti în Basarabia.

Cursurile s-au ţinut la Chişinău, la Bălţi şi Soroca, dar s-a cerut şi folosirea de profesori din celelalte părţi ale românismului, din vechiul regat, Ardeal şi Bucovina, aflaţi în Basarabia. S-a făcut apel la Vechiul Regat să trimită cărţi româneşti. Intelectualii şi instituţiile de cultură au dăruit biblioteci întregi.

In afară de şcoală a luat avânt şi activitatea culturală. Vechea Societate Culturală Moldovenească a reînviat. La 8 septembrie s-a pus în funcţiune o tipografie cu litere latine, iar mai târziu o alta adusă de ardeleni. De altfel, odată cu decretarea introducerii alfabetului latin a început şi tipărirea de manuale didactice.

O deosebită importanţă au avut-o cursurile pentru învăţătorii basarabeni începute la Chişinău, la 17 iunie 1917, la care au participat 418 cursanţi. Cursurile au fost predate de intelectuali basarabeni, ardeleni, bucovineni şi regăţeni.

In toamnă s-au reluat cursurile amintite la Bălţi, Soroca şi Chişinău, cursuri la care au mai participat alţi 400 de cursanţi.

La cursurile din vară de la Chişinău, poetul preot Mateevici a citit vestita poezie „Limba noastră“.

………………………………

„Limba noastră-i o comoară

In adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară,

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Intr-un neam ce fără veste

S-a trezit din foc de moarte

Ca viteazul din poveste“

……………………………..

Tot cu acea ocazie la prima sa lecţie de istorie, Tofan a repetat celebrul discurs introductiv al lui Mihail Kogălniceanu la cursul de Istoria Naţională de la Academia Mihăileană din Iaşi.

Acţiunile ferme şi foarte populare ale românilor basarabeni s-au lovit de o mulţime de antipatii ruse şi de acţiuni sau declaraţii potrivnice.

Pentru a smulge în fapt Basarabia din statul rus pentru a se curma inconvenientul ca mişcarea naţională să fie condusă de două formaţiuni: Comitetul Central Ostăşesc şi Partidul Naţional (mai exista Partidul Ţărănesc) s-a decis să se creeze un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Din consfătuirile delegaţilor comitetelor de soldaţi basarabeni de pe frontul român cu ai comitetului din Odesa şi cu delegaţii Partidului Naţional s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Desfăşurarea lui a fost refuzată de Stavka rusă, dar Comitetul trecând peste acest refuz, a cerut comandanţilor de unităţi de pe front să trimită delegaţi la Congres. Acest congres a reprezentat evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. El s-a ţinut la Chişinău, la „Casa Eparhială“ între 2-9 noiembrie 1917 cu participarea a 989 de deputaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 250.000 de basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile. Acolo s-a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. Alegerile pentru Sfatul Ţării nu s-au putut face prin vot direct, deoarece aproape toată populaţia bărbătească a ţării era împrăştiată pe diferite fronturi de luptă, ci prin alegeri indirecte, făcute de diversele comitete şi organizaţii. Sfatul Ţării s-a alcătuit din 120 de membri. Dintre aceştia 84 trebuiau a fi români basarabeni, iar restul de 36 reprezentau celelalte minorităţi: ruşi ruteni, evrei, bulgari, germani, polonezi, etc. S-au rezervat 10 locuri pentru moldovenii de peste Nistru, dacă aceia doreau să ia parte.

Crearea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie 1917, urmată de proclamarea Republicii Moldoveneşti a Basarabiei şi de autonomia ei, a fost prima etapă pe drumul ce conducea la soluţia istorică definitivă. Evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării a avut loc la 4 decembrie 1917 în localul Liceului nr. 3, salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române“ şi de cuvântările a 40 de oratori din toate categoriile sociale şi administrative. A doua etapă a fost declararea independenţei noii republici. Aceasta va netezi drumul spre etapa finală: Unirea cu Regatul României.