miercuri, 20 iunie 2012

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Intervenţia armatei române în Basarabia BBB X

Tânărul stat basarabean s-a lovit încă de la început de mari greutăţi. Cea mai de temut era imposibilitatea menţinerii ordinii şi apărarea siguranţei oamenilor. Nu dispunea de o forţă militară cu care să se opună bandelor de răufăcători organizate în interior precum şi de bandele armate bolşevice care fugeau de pe frontul român, sau mai ales, erau izgonite din Moldova unde, tot aşa, deveniseră o plagă. Nu trebuie uitat că proclamarea Republicii Moldoveneşti a coincis cu data armistiţiului român cu Mackensen, monument care a declanşat fluvii de fugari ruşi de pe front. Dacă în Moldova armata română a reuşit să facă ordine cu forţa şi să timoreze hoardele de sălbatici bolşevici, în Basarabia cohortele locale basarabene erau slab înarmate şi de foarte multe ori, cu elemente dubioase în componenţă.
Elementele sălbatice ale populaţiei din Basarabia începuseră să se asocieze cetelor de soldaţi. Bande înarmate străbăteau ţara dând foc la proprietăţi, asasinând proprietari şi arendaşi şi răspândind teroarea.
Au fost devastate şi incendiate aproape toate conacele şi instalaţiile moşierilor din Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul se întindea spre centrul Basarabiei cu repeziciune.
Curând acele bande au început să primejduiască şi interesele statului român, atacând depozitele acestuia, depozite menite să asigure aprovizionarea ţării. Multe din ele conţineau cumpărăturile făcute de guvernul român peste Prut, prin contracte cu ruşii, în contul datoriei de peste 100.000 de vagoane de produse pe care le cedase armatelor ruse din Moldova, în iarna 1916-1917. Guvernul moldovenesc a cerut ajutor reprezentanţilor Antantei din Moldova să trimită trupe disciplinate şi sigure. Sainte-Aulaire şi Berthelot au promis să trimită o divizie cehoslovacă şi una sârbească, staţionate la Kiev, dar intenţiile lor nu s-au realizat.
S-a încercat să se facă apel la ucraineni, care îşi proclamaseră un stat independent, dar situaţia Ucrainei nu era deloc mai uşoară. Principalele stabilimente şi depozite militare erau puse şi acolo sub paza unităţilor de voluntari ardeleni, singurele formaţii militare care prezentau încredere. Şeful guvernului ucrainean, Vinicenko, şi ministrul de Externe, Şulghin, au răspuns delegaţiei basarabene: „Nu vă putem ajuta cu nimic, adresaţi-vă României!“ De fapt armata română disciplinată şi oţelită în lupte era singura forţă din zonă la care se putea face apel. Pe deasupra, în 1917, se formase deja un bloc moldovenesc care pregătea unirea cu România. In interior, duşmanii rusofili, potrivnicii emancipării sale, conştienţi de înţelesul acestui act al Unirii cereau orice armată în ajutor numai una română nu.
Punctul de vedere al blocului moldovenesc a triumfat. La 6 ianuarie 1918, guvernul basarabean a solicitat guvernului român să-i acorde ajutorul militar necesar apărării liniilor ferate şi a depozitelor de aprovizionare. Cererea a fost adresată prin generalul Şcerbacev care nu mai avea nici el nici o putere asupra trupelor sale. Ministrul de Război al României a dat imediat ordin detaşamentelor de ardeleni de la Kiev, care erau gata să vină în ţară, să se oprească la Chişinău. Un alt detaşament format din grăniceri şi ardeleni, în forţă de patru batalioane slabe a fost expediat de la Iaşi la Chişinău pentru a întări pe ardeleni şi a le duce muniţia necesară.
Intre timp anarhia luase proporţii grave în Basarabia. Trupele ruse dezorganizate retrase şi izgonite din România se stabileau în Basarabia şi se amestecau tot mai mult în treburile ţării. Curând ele au dominat trupele basarabene ce ascultau de Sfatul Tării. La Chişinău s-a instalat un organ central al acestor trupe venetice sub numele de „Front ot del“ (filiala frontului), având ca preşedinte pe soldatul cizmar Perper. Front ot del-ul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei şi în calitate de reprezentant al guvernului bolşevic de la Petrograd, negând autoritatea Sfatului Ţării.
La sosire în Chişinău, pe 19 ianuarie, Batalionul de legionari ardeleni a fost primit cu foc de arme, maltratat şi dezarmat. Numai o parte dintre luptători au scăpat de furia ruşilor (Bateria a 60-a rusă şi Regimentul nr. 4 de Cavalerie căzăcesc) şi găzduiţi în cazărmile trupelor moldoveneşti.
Trupele de grăniceri şi ardeleni pornite din Iaşi spre Chişinău au fost atacate. Românii au luptat cu disperare până noaptea când s-au retras într-o pădure de unde în zilele următoare au pornit înapoi spre Prut.
Eşalonul de luptă format din grăniceri şi ardeleni care urma să soseasă cu trenul, pentru a vani în ajutorul celeor două eşaloane deja spulberate n-a putut părăsi gara Ungheni până când o companie de grăniceri români n-a ocupat localitatea. In gara Corneşti trenul a fost atacat. Generalul Nekrasov comandantul Armatei a IX-a ruse şi colonelul Sokoles, care se găseau în tren au fost ucişi bestial, iar cadavrele lor despuiate şi făcute bucăţi au fost aruncate pe o şiră de paie în spatele gării.
In gara Şendreni, în ziua de 9 ianuarie, trenul a fost atacat cu focuri de trupele bolşevice care aveau o forţă covârşitoare dar erau dezorganizate.
De acum guvernul bolşevic basarabean se considera în război cu România şi cu moldovenii „separatişti“.
In faţa acestei situaţii, blocul moldovenesc din Sfatul Ţării s-a întrunit clandestin şi a decis să trimită la Iaşi, pe diferite itinerarii, mai multe delegaţii spre a apela la ajutorul guvernului român, cu toate că înțelegeau  marile şi foarte marile lui greutăţi.
Armata română abia ieşită din băile de sânge ale fronturilor trebuia să facă faţă singură vechiului şi puternicului duşman germanic, să ia poziţie în faţa celui ameninţător de la răsărit şi să facă de gardă în jurul bandelor bolşevice prădalnice.
Consiliul de Miniştri, la 17 ianuarie 1918, a luat hotărârea că Basarabia trebuia ajutată şi salvată, pentru interesele neamului românesc.
La 20 ianuarie 1918, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinele de operaţii pentru Basarabia. Două divizii de infanterie şi două de cavalerie urmau a începe imediat mişcările de trecere a Prutului. Divizia a 11-a trebuia să pătrundă în Basarabia între Ungheni şi Leova şi să înainteze spre Chişinău. Divizia a 13-a trebuia să treacă pe la Cahul, spre a ocupa Basarabia de sud. Intre cele două divizii, legătura urma să o realizeze Divizia a 2-a de cavalerie.
In sectorul Basarabiei de nord, Divizia 1-a de cavalerie urma a opera pe direcţia Bălţi-Soroca până la marginea regiunii ocupate de austrieci, în judeţul Hotin. Generalul Prezan a conceput un manifest care să explice locuitorilor din Basarabia rostul intervenţiei armatei române şi garanţia protejării lor.
Divizia a 11-a, trecând Prutul, pe 23 ianuarie 1918, a înaintat spre Chişinău pe două coloane. La 25 ianuarie generalul Broşteanu a avut cel dintâi contact cu autorităţile republicii, în persoana lui Ienculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, însoţit de delegați al oraşului, unul al soldaţilor şi unul al mateloţilor. Generalul a prezentat intenţiile paşnice şi pacificatoare ale trupelor române şi a rugat pe delegaţi să împiedice orice răzmeriţă căci astfel Chişinăul şi populaţia nu vor fi scutite de consecinţele bombardamentului. A mai cerut ca trupele bolşevice să se retragă peste Nistru până în ziua de 26 ianuarie 1918 ora 12 (adică în circa 24 de ore).
A doua zi de dimineaţă la cartierul comandantului român a sosit o nouă delegaţie, condusă de Erhan şi Pândea, pentru a cere noi lămuriri asupra intenţiilor armatei române. Generalul Broşteanu a dat aceleaşi lămuriri ca şi lui Ienculeţ şi a înţeles ca nu toţi factorii de răspundere aveau cunoştinţă de cererile celui mai radical grup de moldoveni din Sfatul Ţării. El a ordonat armatei înaintarea cu menţiunea de a nu trage decât în caz al unui atac inamic. Pe la orele 7 seara (26 ianuarie 1918) trenuri supraîncărcate cu trupe bolşevice fugeau cu toată viteza spre Nistru, trupele Brigăzii a 21-a române intrau în Chişinău cu muzica în frunte şi cu steagurile desfăşurate. Pe altă barieră intra Brigada a 22-a română. Defilarea trupelor române, în cadenţă, trapul cailor, uruitul chesoanelor de artilerie, au provocat entuziasmul popular. Din zilele lui Vasile Lupu şi ale lui Istrati Dabija, întemeietorul Chişinăului, nu se mai văzuseră fâlfâind pe uliţele oraşului steaguri de oaste moldovenească.
Generalul Broşteanu şi statul major al diviziei şi-au făcut intrarea oficială în oraş în ziua de 27 ianuarie 1918, iar în seara de 28 a fost invitat să ia parte la o şedinţă a Sfatului Ţării, unde a fost primit cu ovaţii. S-au adresat mulţumiri regelui, guvernului şi armatei ţării.
După ocuparea fără incidente a Chişinăului, pentru eliberarea Benderului a trebuit să se dea lupte crâncene. Aşezată la marginea ţării, în legătură directă cu centrele de peste Nistru, cetatea Benderului fusese întărită de bolşevici pentru o rezistenţă straşnică şi dispunea de o artilerie puternică. Trupele noastre s-au apropiat de Bender pe 28 ianuarie când s-au dat primele lupte, care au respins pe bolşevici. Brigada a 22-a care conducea operaţiile a aşteptat ajutoare până la 4 februarie, când după în bombardament prelungit a dat un atac concentric cu şase batalioane de infanterie, trei baterii şi un escadron de cavalerie. La ora 5 Bender-ul era cucerit împreună cu podul său peste Nistru. Un imens material de căi ferate şi de război a căzut în mâinile românilor, între care şi un mare depozit de artilerie( 800 de tunuri), adăpostit în cetate. Bolşevicii au suferit mari pierderi în morţi şi răniţi şi au fugit peste Nistru la Tiraspol.
Comandantul brigăzii române şi-a retras cea mai mare parte a trupelor, împărţindu-le ca garnizoane pentru paza localităţilor vecine, a gărilor şi a materialelor. Supravegherea oraşului a fost slăbită şi neglijată.
Populaţia oraşului, compusă în imensă majoritate din evrei intoxicaţi de bolşevism, au anunţat trupele bolşevice din Tiraspol, care dispuneau de autovehicule blindate şi tunuri mici. Bolşevicii ruşi au trecut podul de peste Nistru, rămas intact şi au atacat prin surprindere trupele române în noaptea de 4-5 februarie şi le-au silit să se retragă. Un detaşament care se găsea în fortăreaţă a rămas pe loc. O companie din Regimentul 57 Mehedinţi, compusă din numai 62 de soldaţi şi trei ofiţeri sub comanda maiorului invalid Ciuciu Anghel, s-a închis într-un careu de case mărginit de patru străzi şi s-a întărit acolo, postând mitralierele locotenentului Iliescu Gheorghe la cele patru colţuri de stradă, soldaţi, puşcaşi la ferestrele caselor şi grenadieri în podurile caselor înalte. Somate să se predea, detaşamentele române au refuzat şi cu toate că erau înconjurate de forţe superioare au continuat lupta sub asediu timp de trei zile. Trupele retrase s-au reconstituit şi au fost întărite cu regimentele 3 şi 10 vânători, cu un divizion din Regimentul 21 de artilerie şi cu cavalerie. La 7 februarie românii au trecut la atac şi după un bombardament violent la ora 11 au recucerit oraşul, salvând şi cele două detaşamente ce rezistaseră eroic în oraş. Acum steagul românesc a fluturat definitiv pe vechea cetate a Bender-ului, ridicată de sultanul Suleyman cel Mare, ca poartă dinaintea vadului Tighinei, pe unde trecea cel mai vechi drum de negoţ care lega Moldova de Ţara tătărească. Soldaţii olteni din Divizia a 11-a au redat Moldovei, odată cu cetatea şi străvechiul hotar al Nistrului. După 380 de ani, Bender-ul turcesc şi moscovit devenea din nou Tighina românească.
Misiunea Diviziei a 13-a a fost mai ingrată. Ea nu avea să opereze, ca Divizia a 11-a şi ca diviziile de cavalerie, în regiuni cu populaţie moldovenească ci în sudul Basarabiei, fostul bugeac tătăresc, regiune înstrăinată şi locuită de o populaţie amestecată: bulgari, găgăuzi, germani, ruşi, cazaci, ucraineni. Era regiunea cea mai împânzită de grupuri de soldaţi fugiţi din Armata a VI-a rusească în retragere din Moldova de sud şi deci cea mai ostilă românilor.
Bandele dezertoare jefuiau şi atacau chiar depozite ale armatei ruse. O delegaţie din Cahul, printre care şi un reprezentant al Comitetului revoluţionar, s-a prezentat la comandamentul Batalionului 2 din Regimentul 47 român, la Odessa, cerându-i să intervină cu trupe române spre a lua paza oraşului, depozitele şi viaţa cetăţenilor.
La 10 ianuarie, la înţelegere cu căpitanul basarabean Crăciunescu din armata rusă, aflat la Cahul, un detaşament român format dintr-un escadron de cavalerie a trei plutoane, două companii de infanterie şi cu o secţie de mitraliere, a trecut Prutul şi a intrat în Cahul. Aceasta se petrecea cu 10 zile înainte de a se fi hotărât la Iaşi ajutorarea statului basarabean. Bandele de dezertori s-ai agitat şi au aţâţat populaţia, dar fermitatea românilor le-a ţinut la respect câteva zile. Reprezentanţii ucraineni, însă, şi-au oferit serviciile românilor.
Totuşi investigaţiile dezertorilor şi-au făcut efectul după câteva zile. Astfel, la 21 ianuarie, colonelul Dragu comandantul Regimentului 47 intrând în satul Vulcăneşti locuit de colonişti bulgari şi găgăuzi a căzut în puterea soldaţilor bolşevici şi condamnat de ei la moarte. A scăpat însă la intervenţia unui profesor universitar, Filonov, şeful Sovietelor de la Ismail care le-a explicat sălbaticilor că acela era pământ moldovenesc din moşi-strămoşi şi că ei aveau destul pământ în Rusia încă nemuncit.
Pe de altă parte un escadron de cavalerie român a fost atacat cu focuri de armă de soldaţii ruşi şi de populaţia satului. Printre numeroasele victime a căzut şi comandantul escadronului, căpitanul Vasilescu.
Soldaţii ruşi au arestat la Bolgrad pe generalul Kotzebue, comandantul Armatei a VI-a ruse şi au atacat toate detaşamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri şi pichetele de grăniceri. Toată regiunea era pradă în acele momente anarhiei şi teroarei dezlănţuite a soldaţilor bolşevici dezertori.
In aceste condiţii Divizia a 13-a română a primit sarcina, la 21 ianuarie, de a trece Prutul. O parte a diviziei a făcut curăţenie în lungul Prutului punând în siguranţă podurile, vadurile şi depozitele rămase ale armatei ruse, ajungând până la ocuparea oraşului Reni. Alt detaşament, detaşamentul Bolgrad, a trecut Prutul la Cahul şi s-a îndreptat spre Bolgrad. Satele au fost ocupate pe rând, armele şi muniţiile confiscate iar, soldaţii ruşi cuibăriţi prin sate au fost puşi pe fugă. La Vulcăneşti s-au capturat două baterii de obuziere de 120 mm şi o coloană de 23 de chesoane cu muniţii ce încerca să fugă spre Bolgrad. La 25 ianuarie oraşul Bolgrad a fost ocupat după ce artileria română a tras câteva salve oarbe.
Populaţia a fost dezarmată şi oraşul a fost pus în organizare de apărare.
Românii au instalat drept comandant al Armatei a VI-a ruse pe generalul Pergshailo, numit de Şcerbacev în locul celui arestat de bolşevici. Autoritatea noului comandant a rămas însă nominală neavând nici o legătură cu unităţile bolşevizate şi împrăştiate.
Timp de o săptămână, trupele române au pacificat regiunea, ocupând milităreşte satele, confiscându-le armele şi muniţiile ascunse în mari cantităţi. Nu a fost nevoie de măsuri mai aspre.
Urmărirea operaţiilor militare în sudul Barabiei în zona vecină cu Dunărea a adus trupele române în contact cu flota rusă şi a făcut indispensabil concursul flotei române. Flota rusă nu a renunţat prea uşor la luptă, încercând diverse manevre de sprijin pentru trupele ruseşti şi de evitare a unei confruntări directe cu cea română. Oricum în ziua de 4 februarie 1918 oraşul Ismail a pierdut portul în favoarea românilor debarcaţi la ora 430 dimineaţa, iar în cursul nopţii Detaşamentul Dragu a înfrânt uşor rezistenţa bolşevicilor. Ismail era un centru periculos de agitaţie bolşevică aşa că lichidarea lui a reprezentat un real folos. In plus în Ismail s-au capturat mari depozite de armament.
La 7 februarie, Chilia a fost ocupată după ce canonierele ruseşti au renunţat la luptă.
Chilia revenea în stăpânirea Moldovei după mai mult de patru veacuri de dominaţie străină. Trecuseră 433 de ani de când Ştefan cel Mare pierduse Chilia care era „poartă la toată ţara Moldovei şi a ţării de la Dunăre“. Baiazid al II-lea o cucerise după un asediu memorabil în care turcii bătuseră opt zile cetatea cu artileria de jur-împrejur. Apărarea moldovenilor de sub conducerea pârcălabilor Maxim şi Ivanco, a fost eroică, astfel că la 14 iulie 1484 nu a căzut în mâinile turcilor decât o grămadă de dărâmături, ce îngropaseră trupurile vitejilor moldoveni morţi pentru ţară şi cinstea neamului lor.
Odată cu înaintarea românilor de-a lungul Dunării spre est, atât bandele de soldaţi bolşevici cât şi navele dunărene ruseşti s-au retras spre Vâlcov. Situat la vărsarea Dunării în Mare, Vâlcovul putea fi apărat şi de forţele navale de pe Marea Neagră, aflate în întregime la dispoziţia bolşevicilor. In plus poziţia localităţii era puternică şi datorită împletiturii de canale care o înconjurau, o adevărată Deltă a braţului Chilia la mare. Satele vecine cu Vâlcovul, Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni, erau ocupate şi ele de grupări numeroase de soldaţi şi marinari bolşevici cu tunuri şi mitraliere, dar şi cu staţii de telegrafie fără fir.
La 9 februarie 1918, după o pregătire a trupelor de uscat, au fost ocupate satele Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni. Trupele ruseşti au fugit după ce au ripostat cu tunuri şi mitraliere. Ele au părăsit staţiile de telegrafie fără fir. Satul Jibrăeni n-a putut fi, însă menţinut, aflându-se sub bătaia directă a tunurilor de pe câteva nave de război ruseşti de pe Marea Neagră. Canonierele şi barajele ruseşti de la Vâlcov au bombardat violent Periprava şi au distrus biserica unde se instalase observatorul artileriei române. Românii au ripostat cu foc de obuziere şi cu artileria monitoarelor de pe Dunăre, dar focul adversarilor era dirijat de oservatorii plasaţi în turlele bisericilor din Vâlcov, aşa că s-a operat o retragere cu 2 km mai la deal.
In ziua de 14 februarie flota română de pe Dunăre, care urmărise pe cea rusă în zilele anterioare şi o împinsese spre Vâlcov, a primit ajutorul a două avioane de luptă şi reglaj al tirului.
Bombardamentul român a început la ora 4 după amiaza. Tunurile au vizat în special turlele bisericii ruseşti şi ale celei lipoveneşti din Vâlcov unde erau instalate observatoarele, apoi canonierele şi barjele. Turlele au fost spulberate, observatorii au fugit, iar firele telefonice au fost distruse. Un obuz a lovit casa în care se afla sovietul trupelor ruse. Trupele ruse după o slabă ripostă, nu au făcut faţă loviturilor artileriei române, care ataca simultan localitatea cât şi vasele inamice. Trupele revoluţionare s-au văzut nevoite să se îmbarce şi să se îndrepte spre mare.
In ziua următoare, 15 februarie, o delegaţie de lipoveni s-a prezentat la comandamentul flotei fluviale române anunţându-l că vroiau să predea oraşul golit de trupele de uscat şi de marinarii care îi terorizaseră. S-a ocupat fără incidente atât localitățile Vâlcov cât şi Jăbrieni, capturându-se circa 10 şlepuri cu o mare cantitate de material şi muniţii.
Navele ruseşti s-au lovit de o mare în furtună şi au încercat să se adăpostească la gura Ocean, dar au intrat sub tirul românesc şi au fost iar nevoite să intre în valurile periculoase la 19 februarie. Furtuna le-a împrăştiat şi două şlepuri au fost găsite aruncate pe mal la nord-est de Jăbrieni. După fuga ruşilor toată regiunea era în mâna românilor aşa că trupele au putut proceda metodic la dezarmarea celor înarmaţi şi la arestarea căpeteniilor. Delta a fost ocupată şi ea în întregime de trupele şi armata română.
Intrarea românilor în sudul Basarabiei a făcut o impresie excelentă populaţiei care a văzut revenind ordinea şi liniştea.
In Ismail s-a organizat, din iniţiativa ofiţerilor ruşi, care constituiau garnizoana armatei regulate locale, o sărbătorire a evenimentului şi un bal în beneficiul soldaţilor români căzuţi pe pământul Basarabiei.
Acest fapt lăudabil dovedeşte cât de complicată era împletirea de armate, de interese şi de putere în acest colţ de lume. Mai existaseră trupe ruseşti regulate care asistaseră, ca spectatori, la luptele românilor cu conaţionalii lor bolşevici şi cu o parte din populaţia bolşevizată ostilă.
Pentru a sfârşi opera de ocupare şi pacificarea Basarabiei de sud, Divizia a 13-a română a trebuit să atace Cetatea Albă aşezată pe limanul Nistrului, în colţul extrem estic al Basarabiei. Oraşul şi regiunea înconjurătoare deveniseră locul de refugiu şi de concentrare a tuturor elementelor luptătoare izgonite, un focar de anarhie şi de agitaţie.
Misiunea diviziei era foarte grea. Ea fusese slăbită prin lăsarea de garnizoane în localităţile ocupate, prin detaşamentele de poliţie însărcinate cu cercetarea satelor şi dezarmarea locuitorilor, precum şi prin pierderile pricinuite de lupte. Divizia trebuia să opereze pe un teritoriu vast, de la Bolgrad la Cetatea Albă fiind o distanţă de 140 km, iar lăţimea frontului pe direcţia nord-sud era de 100 de km. Este drept că inamicul propriu-zis era lipsit de o organizare militară solidă şi de disciplină. Un pericol îl constituia populaţia de diverse naţionalităţi, înarmată de bolşevici şi în mare parte ostilă.
Pentru această operaţiune Divizia a 13-a a primit întăriri, o brigadă de roşiori, un regiment de vânători şi Flota de operaţii. Armata română organizată pe trei coloane s-a pus în mişcare la 4 martie. Timp de 4 zile ea a străbătut 60 de km de marşuri, dezarmând populaţia şi luptând cu bandele înarmate şi cu trupe mai mult sau mai puţin regulate. La 8 martie 1918 trupele Regimentului 50 infanterie şi un escadron de cavalerie au pătruns în Cetatea Albă, iar la 12 martie comandantul diviziei a trecut în revistă trupele în centrul oraşului.
A fost dat ca după patru secole şi aproape jumătate, o oaste românească, soldaţii Diviziei a 13-a, reorganizată şi refăcută în primăvara lui 1917, în Hârlăul plin de amintirile lui Ştefan cel Mare, să-şi încheie campania în sudul Basarabiei, aducând ca prinos memoriei marelui voevod cele două cetăţi pentru care el sângerase cu trupul şi a căror pierdere îi amărâse viaţa (Chilia şi Cetatea Albă).
Cetatea Albă a căzut în mâinile turcilor lui Baiazid al II-lea la 17 august 1484 după un bombardament de două zile şi două nopţi după uscat şi după mare frângând apărarea eroică a pârcălabilor Gherman şi Oanea. Cu două luni înainte, la 14 iulie 1484 turcii cuceriseră şi Chilia.
Pe locul Cetăţii Albe a dăinuit în antichitate cetatea Tyras a grecilor şi a romanilor, apoi cetatea Asprocastron a bizantinilor, reşedinţă de episcopat şi loc de mucenicie al Sfântului Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.
Genovezii au luat apoi în stăpânire cetatea sub numele de Moncastro şi au bătut chiar galbeni. Şi-au menţinut acolo activitatea comercială chiar după invazia tătarilor ce au luat în stăpânire oraşul şi întregul Buceag. Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, a întins hotarul ţării până la Mare, gonind pe tătari peste Nistru şi luând în stăpânire cetatea. Peste vechea cetate bizantină şi genoveză, Ştefan cel Mare a clădit ziduri noi de apărare împotriva noului duşman, Imperiul Otoman.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu