ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Intervenţia armatei române în Basarabia BBB X

Tânărul stat basarabean s-a lovit încă de la început de mari greutăţi. Cea mai de temut era imposibilitatea menţinerii ordinii şi apărarea siguranţei oamenilor. Nu dispunea de o forţă militară cu care să se opună bandelor de răufăcători organizate în interior precum şi de bandele armate bolşevice care fugeau de pe frontul român, sau mai ales, erau izgonite din Moldova unde, tot aşa, deveniseră o plagă. Nu trebuie uitat că proclamarea Republicii Moldoveneşti a coincis cu data armistiţiului român cu Mackensen, monument care a declanşat fluvii de fugari ruşi de pe front. Dacă în Moldova armata română a reuşit să facă ordine cu forţa şi să timoreze hoardele de sălbatici bolşevici, în Basarabia cohortele locale basarabene erau slab înarmate şi de foarte multe ori, cu elemente dubioase în componenţă.

Elementele sălbatice ale populaţiei din Basarabia începuseră să se asocieze cetelor de soldaţi. Bande înarmate străbăteau ţara dând foc la proprietăţi, asasinând proprietari şi arendaşi şi răspândind teroarea.

Au fost devastate şi incendiate aproape toate conacele şi instalaţiile moşierilor din Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul se întindea spre centrul Basarabiei cu repeziciune.

Curând acele bande au început să primejduiască şi interesele statului român, atacând depozitele acestuia, depozite menite să asigure aprovizionarea ţării. Multe din ele conţineau cumpărăturile făcute de guvernul român peste Prut, prin contracte cu ruşii, în contul datoriei de peste 100.000 de vagoane de produse pe care le cedase armatelor ruse din Moldova, în iarna 1916-1917. Guvernul moldovenesc a cerut ajutor reprezentanţilor Antantei din Moldova să trimită trupe disciplinate şi sigure. Sainte-Aulaire şi Berthelot au promis să trimită o divizie cehoslovacă şi una sârbească, staţionate la Kiev, dar intenţiile lor nu s-au realizat.

S-a încercat să se facă apel la ucraineni, care îşi proclamaseră un stat independent, dar situaţia Ucrainei nu era deloc mai uşoară. Principalele stabilimente şi depozite militare erau puse şi acolo sub paza unităţilor de voluntari ardeleni, singurele formaţii militare care prezentau încredere. Şeful guvernului ucrainean, Vinicenko, şi ministrul de Externe, Şulghin, au răspuns delegaţiei basarabene: „Nu vă putem ajuta cu nimic, adresaţi-vă României!“ De fapt armata română disciplinată şi oţelită în lupte era singura forţă din zonă la care se putea face apel. Pe deasupra, în 1917, se formase deja un bloc moldovenesc care pregătea unirea cu România. In interior, duşmanii rusofili, potrivnicii emancipării sale, conştienţi de înţelesul acestui act al Unirii cereau orice armată în ajutor numai una română nu.

Punctul de vedere al blocului moldovenesc a triumfat. La 6 ianuarie 1918, guvernul basarabean a solicitat guvernului român să-i acorde ajutorul militar necesar apărării liniilor ferate şi a depozitelor de aprovizionare. Cererea a fost adresată prin generalul Şcerbacev care nu mai avea nici el nici o putere asupra trupelor sale. Ministrul de Război al României a dat imediat ordin detaşamentelor de ardeleni de la Kiev, care erau gata să vină în ţară, să se oprească la Chişinău. Un alt detaşament format din grăniceri şi ardeleni, în forţă de patru batalioane slabe a fost expediat de la Iaşi la Chişinău pentru a întări pe ardeleni şi a le duce muniţia necesară.

Intre timp anarhia luase proporţii grave în Basarabia. Trupele ruse dezorganizate retrase şi izgonite din România se stabileau în Basarabia şi se amestecau tot mai mult în treburile ţării. Curând ele au dominat trupele basarabene ce ascultau de Sfatul Tării. La Chişinău s-a instalat un organ central al acestor trupe venetice sub numele de „Front ot del“ (filiala frontului), având ca preşedinte pe soldatul cizmar Perper. Front ot del-ul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei şi în calitate de reprezentant al guvernului bolşevic de la Petrograd, negând autoritatea Sfatului Ţării.

La sosire în Chişinău, pe 19 ianuarie, Batalionul de legionari ardeleni a fost primit cu foc de arme, maltratat şi dezarmat. Numai o parte dintre luptători au scăpat de furia ruşilor (Bateria a 60-a rusă şi Regimentul nr. 4 de Cavalerie căzăcesc) şi găzduiţi în cazărmile trupelor moldoveneşti.

Trupele de grăniceri şi ardeleni pornite din Iaşi spre Chişinău au fost atacate. Românii au luptat cu disperare până noaptea când s-au retras într-o pădure de unde în zilele următoare au pornit înapoi spre Prut.

Eşalonul de luptă format din grăniceri şi ardeleni care urma să soseasă cu trenul, pentru a vani în ajutorul celeor două eşaloane deja spulberate n-a putut părăsi gara Ungheni până când o companie de grăniceri români n-a ocupat localitatea. In gara Corneşti trenul a fost atacat. Generalul Nekrasov comandantul Armatei a IX-a ruse şi colonelul Sokoles, care se găseau în tren au fost ucişi bestial, iar cadavrele lor despuiate şi făcute bucăţi au fost aruncate pe o şiră de paie în spatele gării.

In gara Şendreni, în ziua de 9 ianuarie, trenul a fost atacat cu focuri de trupele bolşevice care aveau o forţă covârşitoare dar erau dezorganizate.

De acum guvernul bolşevic basarabean se considera în război cu România şi cu moldovenii „separatişti“.

In faţa acestei situaţii, blocul moldovenesc din Sfatul Ţării s-a întrunit clandestin şi a decis să trimită la Iaşi, pe diferite itinerarii, mai multe delegaţii spre a apela la ajutorul guvernului român, cu toate că înțelegeau  marile şi foarte marile lui greutăţi.

Armata română abia ieşită din băile de sânge ale fronturilor trebuia să facă faţă singură vechiului şi puternicului duşman germanic, să ia poziţie în faţa celui ameninţător de la răsărit şi să facă de gardă în jurul bandelor bolşevice prădalnice.

Consiliul de Miniştri, la 17 ianuarie 1918, a luat hotărârea că Basarabia trebuia ajutată şi salvată, pentru interesele neamului românesc.

La 20 ianuarie 1918, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinele de operaţii pentru Basarabia. Două divizii de infanterie şi două de cavalerie urmau a începe imediat mişcările de trecere a Prutului. Divizia a 11-a trebuia să pătrundă în Basarabia între Ungheni şi Leova şi să înainteze spre Chişinău. Divizia a 13-a trebuia să treacă pe la Cahul, spre a ocupa Basarabia de sud. Intre cele două divizii, legătura urma să o realizeze Divizia a 2-a de cavalerie.

In sectorul Basarabiei de nord, Divizia 1-a de cavalerie urma a opera pe direcţia Bălţi-Soroca până la marginea regiunii ocupate de austrieci, în judeţul Hotin. Generalul Prezan a conceput un manifest care să explice locuitorilor din Basarabia rostul intervenţiei armatei române şi garanţia protejării lor.

Divizia a 11-a, trecând Prutul, pe 23 ianuarie 1918, a înaintat spre Chişinău pe două coloane. La 25 ianuarie generalul Broşteanu a avut cel dintâi contact cu autorităţile republicii, în persoana lui Ienculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, însoţit de delegați al oraşului, unul al soldaţilor şi unul al mateloţilor. Generalul a prezentat intenţiile paşnice şi pacificatoare ale trupelor române şi a rugat pe delegaţi să împiedice orice răzmeriţă căci astfel Chişinăul şi populaţia nu vor fi scutite de consecinţele bombardamentului. A mai cerut ca trupele bolşevice să se retragă peste Nistru până în ziua de 26 ianuarie 1918 ora 12 (adică în circa 24 de ore).

A doua zi de dimineaţă la cartierul comandantului român a sosit o nouă delegaţie, condusă de Erhan şi Pândea, pentru a cere noi lămuriri asupra intenţiilor armatei române. Generalul Broşteanu a dat aceleaşi lămuriri ca şi lui Ienculeţ şi a înţeles ca nu toţi factorii de răspundere aveau cunoştinţă de cererile celui mai radical grup de moldoveni din Sfatul Ţării. El a ordonat armatei înaintarea cu menţiunea de a nu trage decât în caz al unui atac inamic. Pe la orele 7 seara (26 ianuarie 1918) trenuri supraîncărcate cu trupe bolşevice fugeau cu toată viteza spre Nistru, trupele Brigăzii a 21-a române intrau în Chişinău cu muzica în frunte şi cu steagurile desfăşurate. Pe altă barieră intra Brigada a 22-a română. Defilarea trupelor române, în cadenţă, trapul cailor, uruitul chesoanelor de artilerie, au provocat entuziasmul popular. Din zilele lui Vasile Lupu şi ale lui Istrati Dabija, întemeietorul Chişinăului, nu se mai văzuseră fâlfâind pe uliţele oraşului steaguri de oaste moldovenească.

Generalul Broşteanu şi statul major al diviziei şi-au făcut intrarea oficială în oraş în ziua de 27 ianuarie 1918, iar în seara de 28 a fost invitat să ia parte la o şedinţă a Sfatului Ţării, unde a fost primit cu ovaţii. S-au adresat mulţumiri regelui, guvernului şi armatei ţării.

După ocuparea fără incidente a Chişinăului, pentru eliberarea Benderului a trebuit să se dea lupte crâncene. Aşezată la marginea ţării, în legătură directă cu centrele de peste Nistru, cetatea Benderului fusese întărită de bolşevici pentru o rezistenţă straşnică şi dispunea de o artilerie puternică. Trupele noastre s-au apropiat de Bender pe 28 ianuarie când s-au dat primele lupte, care au respins pe bolşevici. Brigada a 22-a care conducea operaţiile a aşteptat ajutoare până la 4 februarie, când după în bombardament prelungit a dat un atac concentric cu şase batalioane de infanterie, trei baterii şi un escadron de cavalerie. La ora 5 Bender-ul era cucerit împreună cu podul său peste Nistru. Un imens material de căi ferate şi de război a căzut în mâinile românilor, între care şi un mare depozit de artilerie( 800 de tunuri), adăpostit în cetate. Bolşevicii au suferit mari pierderi în morţi şi răniţi şi au fugit peste Nistru la Tiraspol.

Comandantul brigăzii române şi-a retras cea mai mare parte a trupelor, împărţindu-le ca garnizoane pentru paza localităţilor vecine, a gărilor şi a materialelor. Supravegherea oraşului a fost slăbită şi neglijată.

Populaţia oraşului, compusă în imensă majoritate din evrei intoxicaţi de bolşevism, au anunţat trupele bolşevice din Tiraspol, care dispuneau de autovehicule blindate şi tunuri mici. Bolşevicii ruşi au trecut podul de peste Nistru, rămas intact şi au atacat prin surprindere trupele române în noaptea de 4-5 februarie şi le-au silit să se retragă. Un detaşament care se găsea în fortăreaţă a rămas pe loc. O companie din Regimentul 57 Mehedinţi, compusă din numai 62 de soldaţi şi trei ofiţeri sub comanda maiorului invalid Ciuciu Anghel, s-a închis într-un careu de case mărginit de patru străzi şi s-a întărit acolo, postând mitralierele locotenentului Iliescu Gheorghe la cele patru colţuri de stradă, soldaţi, puşcaşi la ferestrele caselor şi grenadieri în podurile caselor înalte. Somate să se predea, detaşamentele române au refuzat şi cu toate că erau înconjurate de forţe superioare au continuat lupta sub asediu timp de trei zile. Trupele retrase s-au reconstituit şi au fost întărite cu regimentele 3 şi 10 vânători, cu un divizion din Regimentul 21 de artilerie şi cu cavalerie. La 7 februarie românii au trecut la atac şi după un bombardament violent la ora 11 au recucerit oraşul, salvând şi cele două detaşamente ce rezistaseră eroic în oraş. Acum steagul românesc a fluturat definitiv pe vechea cetate a Bender-ului, ridicată de sultanul Suleyman cel Mare, ca poartă dinaintea vadului Tighinei, pe unde trecea cel mai vechi drum de negoţ care lega Moldova de Ţara tătărească. Soldaţii olteni din Divizia a 11-a au redat Moldovei, odată cu cetatea şi străvechiul hotar al Nistrului. După 380 de ani, Bender-ul turcesc şi moscovit devenea din nou Tighina românească.

Misiunea Diviziei a 13-a a fost mai ingrată. Ea nu avea să opereze, ca Divizia a 11-a şi ca diviziile de cavalerie, în regiuni cu populaţie moldovenească ci în sudul Basarabiei, fostul bugeac tătăresc, regiune înstrăinată şi locuită de o populaţie amestecată: bulgari, găgăuzi, germani, ruşi, cazaci, ucraineni. Era regiunea cea mai împânzită de grupuri de soldaţi fugiţi din Armata a VI-a rusească în retragere din Moldova de sud şi deci cea mai ostilă românilor.

Bandele dezertoare jefuiau şi atacau chiar depozite ale armatei ruse. O delegaţie din Cahul, printre care şi un reprezentant al Comitetului revoluţionar, s-a prezentat la comandamentul Batalionului 2 din Regimentul 47 român, la Odessa, cerându-i să intervină cu trupe române spre a lua paza oraşului, depozitele şi viaţa cetăţenilor.

La 10 ianuarie, la înţelegere cu căpitanul basarabean Crăciunescu din armata rusă, aflat la Cahul, un detaşament român format dintr-un escadron de cavalerie a trei plutoane, două companii de infanterie şi cu o secţie de mitraliere, a trecut Prutul şi a intrat în Cahul. Aceasta se petrecea cu 10 zile înainte de a se fi hotărât la Iaşi ajutorarea statului basarabean. Bandele de dezertori s-ai agitat şi au aţâţat populaţia, dar fermitatea românilor le-a ţinut la respect câteva zile. Reprezentanţii ucraineni, însă, şi-au oferit serviciile românilor.

Totuşi investigaţiile dezertorilor şi-au făcut efectul după câteva zile. Astfel, la 21 ianuarie, colonelul Dragu comandantul Regimentului 47 intrând în satul Vulcăneşti locuit de colonişti bulgari şi găgăuzi a căzut în puterea soldaţilor bolşevici şi condamnat de ei la moarte. A scăpat însă la intervenţia unui profesor universitar, Filonov, şeful Sovietelor de la Ismail care le-a explicat sălbaticilor că acela era pământ moldovenesc din moşi-strămoşi şi că ei aveau destul pământ în Rusia încă nemuncit.

Pe de altă parte un escadron de cavalerie român a fost atacat cu focuri de armă de soldaţii ruşi şi de populaţia satului. Printre numeroasele victime a căzut şi comandantul escadronului, căpitanul Vasilescu.

Soldaţii ruşi au arestat la Bolgrad pe generalul Kotzebue, comandantul Armatei a VI-a ruse şi au atacat toate detaşamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri şi pichetele de grăniceri. Toată regiunea era pradă în acele momente anarhiei şi teroarei dezlănţuite a soldaţilor bolşevici dezertori.

In aceste condiţii Divizia a 13-a română a primit sarcina, la 21 ianuarie, de a trece Prutul. O parte a diviziei a făcut curăţenie în lungul Prutului punând în siguranţă podurile, vadurile şi depozitele rămase ale armatei ruse, ajungând până la ocuparea oraşului Reni. Alt detaşament, detaşamentul Bolgrad, a trecut Prutul la Cahul şi s-a îndreptat spre Bolgrad. Satele au fost ocupate pe rând, armele şi muniţiile confiscate iar, soldaţii ruşi cuibăriţi prin sate au fost puşi pe fugă. La Vulcăneşti s-au capturat două baterii de obuziere de 120 mm şi o coloană de 23 de chesoane cu muniţii ce încerca să fugă spre Bolgrad. La 25 ianuarie oraşul Bolgrad a fost ocupat după ce artileria română a tras câteva salve oarbe.

Populaţia a fost dezarmată şi oraşul a fost pus în organizare de apărare.

Românii au instalat drept comandant al Armatei a VI-a ruse pe generalul Pergshailo, numit de Şcerbacev în locul celui arestat de bolşevici. Autoritatea noului comandant a rămas însă nominală neavând nici o legătură cu unităţile bolşevizate şi împrăştiate.

Timp de o săptămână, trupele române au pacificat regiunea, ocupând milităreşte satele, confiscându-le armele şi muniţiile ascunse în mari cantităţi. Nu a fost nevoie de măsuri mai aspre.

Urmărirea operaţiilor militare în sudul Barabiei în zona vecină cu Dunărea a adus trupele române în contact cu flota rusă şi a făcut indispensabil concursul flotei române. Flota rusă nu a renunţat prea uşor la luptă, încercând diverse manevre de sprijin pentru trupele ruseşti şi de evitare a unei confruntări directe cu cea română. Oricum în ziua de 4 februarie 1918 oraşul Ismail a pierdut portul în favoarea românilor debarcaţi la ora 4³⁰ dimineaţa, iar în cursul nopţii Detaşamentul Dragu a înfrânt uşor rezistenţa bolşevicilor. Ismail era un centru periculos de agitaţie bolşevică aşa că lichidarea lui a reprezentat un real folos. In plus în Ismail s-au capturat mari depozite de armament.

La 7 februarie, Chilia a fost ocupată după ce canonierele ruseşti au renunţat la luptă.

Chilia revenea în stăpânirea Moldovei după mai mult de patru veacuri de dominaţie străină. Trecuseră 433 de ani de când Ştefan cel Mare pierduse Chilia care era „poartă la toată ţara Moldovei şi a ţării de la Dunăre“. Baiazid al II-lea o cucerise după un asediu memorabil în care turcii bătuseră opt zile cetatea cu artileria de jur-împrejur. Apărarea moldovenilor de sub conducerea pârcălabilor Maxim şi Ivanco, a fost eroică, astfel că la 14 iulie 1484 nu a căzut în mâinile turcilor decât o grămadă de dărâmături, ce îngropaseră trupurile vitejilor moldoveni morţi pentru ţară şi cinstea neamului lor.

Odată cu înaintarea românilor de-a lungul Dunării spre est, atât bandele de soldaţi bolşevici cât şi navele dunărene ruseşti s-au retras spre Vâlcov. Situat la vărsarea Dunării în Mare, Vâlcovul putea fi apărat şi de forţele navale de pe Marea Neagră, aflate în întregime la dispoziţia bolşevicilor. In plus poziţia localităţii era puternică şi datorită împletiturii de canale care o înconjurau, o adevărată Deltă a braţului Chilia la mare. Satele vecine cu Vâlcovul, Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni, erau ocupate şi ele de grupări numeroase de soldaţi şi marinari bolşevici cu tunuri şi mitraliere, dar şi cu staţii de telegrafie fără fir.

La 9 februarie 1918, după o pregătire a trupelor de uscat, au fost ocupate satele Gălileşti, Ghibărţeni şi Jăbrieni. Trupele ruseşti au fugit după ce au ripostat cu tunuri şi mitraliere. Ele au părăsit staţiile de telegrafie fără fir. Satul Jibrăeni n-a putut fi, însă menţinut, aflându-se sub bătaia directă a tunurilor de pe câteva nave de război ruseşti de pe Marea Neagră. Canonierele şi barajele ruseşti de la Vâlcov au bombardat violent Periprava şi au distrus biserica unde se instalase observatorul artileriei române. Românii au ripostat cu foc de obuziere şi cu artileria monitoarelor de pe Dunăre, dar focul adversarilor era dirijat de oservatorii plasaţi în turlele bisericilor din Vâlcov, aşa că s-a operat o retragere cu 2 km mai la deal.

In ziua de 14 februarie flota română de pe Dunăre, care urmărise pe cea rusă în zilele anterioare şi o împinsese spre Vâlcov, a primit ajutorul a două avioane de luptă şi reglaj al tirului.

Bombardamentul român a început la ora 4 după amiaza. Tunurile au vizat în special turlele bisericii ruseşti şi ale celei lipoveneşti din Vâlcov unde erau instalate observatoarele, apoi canonierele şi barjele. Turlele au fost spulberate, observatorii au fugit, iar firele telefonice au fost distruse. Un obuz a lovit casa în care se afla sovietul trupelor ruse. Trupele ruse după o slabă ripostă, nu au făcut faţă loviturilor artileriei române, care ataca simultan localitatea cât şi vasele inamice. Trupele revoluţionare s-au văzut nevoite să se îmbarce şi să se îndrepte spre mare.

In ziua următoare, 15 februarie, o delegaţie de lipoveni s-a prezentat la comandamentul flotei fluviale române anunţându-l că vroiau să predea oraşul golit de trupele de uscat şi de marinarii care îi terorizaseră. S-a ocupat fără incidente atât localitățile Vâlcov cât şi Jăbrieni, capturându-se circa 10 şlepuri cu o mare cantitate de material şi muniţii.

Navele ruseşti s-au lovit de o mare în furtună şi au încercat să se adăpostească la gura Ocean, dar au intrat sub tirul românesc şi au fost iar nevoite să intre în valurile periculoase la 19 februarie. Furtuna le-a împrăştiat şi două şlepuri au fost găsite aruncate pe mal la nord-est de Jăbrieni. După fuga ruşilor toată regiunea era în mâna românilor aşa că trupele au putut proceda metodic la dezarmarea celor înarmaţi şi la arestarea căpeteniilor. Delta a fost ocupată şi ea în întregime de trupele şi armata română.

Intrarea românilor în sudul Basarabiei a făcut o impresie excelentă populaţiei care a văzut revenind ordinea şi liniştea.

In Ismail s-a organizat, din iniţiativa ofiţerilor ruşi, care constituiau garnizoana armatei regulate locale, o sărbătorire a evenimentului şi un bal în beneficiul soldaţilor români căzuţi pe pământul Basarabiei.

Acest fapt lăudabil dovedeşte cât de complicată era împletirea de armate, de interese şi de putere în acest colţ de lume. Mai existaseră trupe ruseşti regulate care asistaseră, ca spectatori, la luptele românilor cu conaţionalii lor bolşevici şi cu o parte din populaţia bolşevizată ostilă.

Pentru a sfârşi opera de ocupare şi pacificarea Basarabiei de sud, Divizia a 13-a română a trebuit să atace Cetatea Albă aşezată pe limanul Nistrului, în colţul extrem estic al Basarabiei. Oraşul şi regiunea înconjurătoare deveniseră locul de refugiu şi de concentrare a tuturor elementelor luptătoare izgonite, un focar de anarhie şi de agitaţie.

Misiunea diviziei era foarte grea. Ea fusese slăbită prin lăsarea de garnizoane în localităţile ocupate, prin detaşamentele de poliţie însărcinate cu cercetarea satelor şi dezarmarea locuitorilor, precum şi prin pierderile pricinuite de lupte. Divizia trebuia să opereze pe un teritoriu vast, de la Bolgrad la Cetatea Albă fiind o distanţă de 140 km, iar lăţimea frontului pe direcţia nord-sud era de 100 de km. Este drept că inamicul propriu-zis era lipsit de o organizare militară solidă şi de disciplină. Un pericol îl constituia populaţia de diverse naţionalităţi, înarmată de bolşevici şi în mare parte ostilă.

Pentru această operaţiune Divizia a 13-a a primit întăriri, o brigadă de roşiori, un regiment de vânători şi Flota de operaţii. Armata română organizată pe trei coloane s-a pus în mişcare la 4 martie. Timp de 4 zile ea a străbătut 60 de km de marşuri, dezarmând populaţia şi luptând cu bandele înarmate şi cu trupe mai mult sau mai puţin regulate. La 8 martie 1918 trupele Regimentului 50 infanterie şi un escadron de cavalerie au pătruns în Cetatea Albă, iar la 12 martie comandantul diviziei a trecut în revistă trupele în centrul oraşului.

A fost dat ca după patru secole şi aproape jumătate, o oaste românească, soldaţii Diviziei a 13-a, reorganizată şi refăcută în primăvara lui 1917, în Hârlăul plin de amintirile lui Ştefan cel Mare, să-şi încheie campania în sudul Basarabiei, aducând ca prinos memoriei marelui voevod cele două cetăţi pentru care el sângerase cu trupul şi a căror pierdere îi amărâse viaţa (Chilia şi Cetatea Albă).

Cetatea Albă a căzut în mâinile turcilor lui Baiazid al II-lea la 17 august 1484 după un bombardament de două zile şi două nopţi după uscat şi după mare frângând apărarea eroică a pârcălabilor Gherman şi Oanea. Cu două luni înainte, la 14 iulie 1484 turcii cuceriseră şi Chilia.

Pe locul Cetăţii Albe a dăinuit în antichitate cetatea Tyras a grecilor şi a romanilor, apoi cetatea Asprocastron a bizantinilor, reşedinţă de episcopat şi loc de mucenicie al Sfântului Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.

Genovezii au luat apoi în stăpânire cetatea sub numele de Moncastro şi au bătut chiar galbeni. Şi-au menţinut acolo activitatea comercială chiar după invazia tătarilor ce au luat în stăpânire oraşul şi întregul Buceag. Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, a întins hotarul ţării până la Mare, gonind pe tătari peste Nistru şi luând în stăpânire cetatea. Peste vechea cetate bizantină şi genoveză, Ştefan cel Mare a clădit ziduri noi de apărare împotriva noului duşman, Imperiul Otoman.

ROMÂNIA - Naşterea Republicii Moldoveneşti în gubernia Basarabia BBB X

Revoluţia rusă a distrus puterea militară a imperiului rus, a cufundat ţara în anarhie şi a pus la grea cumpănă ţelurile şi eforturile Antantei.

Odată cu destrămarea politică, socială şi militară a Rusiei s-a trezit conşrinţa naţională a popoarelor subjugate de acea „mare închisoare a popoarelor“.Guvernul revoluţionar rus nu a putut tăgădui acest drept care era un principiu de temelie al revoluţiei ruse.

El era dispus să accepte autonomia provinciilor cu populaţie nerusească şi a preconizat ideea unei vaste republici federative ruse. Autonomia promisă nu a mai mulţumit popoarele subjugate. Finlandezii, ucrainenii, polonezii, lituanienii, georgienii, până şi cazacii şi tătarii şi-au dorit imediat viaţa în libertate politică şi au purces la construirea unor state naţionale complet independente de guvernul din Petrograd. Măreţul imperiu al Romanovilor, s-a pulverizat după ce fusese încropit cu sabia şi menţinut cu cnutul.

Basarabia părea, la început, că nu ia parte la marile mişcări ale colosalului imperiu. Cufundată în ignoranţă, despărţită de ţara mamă de un zid politico-militar de netrecut, părea o citadelă a reacţionarismului ţarist, nepreocupată de viaţa de libertate pe care nu o cunoscuse niciodată. Cu toate acestea în adâncurile întunecoase ale provinciei robite şi înstrăinate, mocnea, slabă şi sfioasă candela constituţiei de neam, din care revoluţia rusă a redeşteptat o făclie luminoasă a unei vieţi naţionale.

Populaţia Basarabiei în 1918 era de 2.725.000 de suflete împărţite astfel după naţionalităţi: români 1.810.000 sau 66,5%, ruşi şi ucraineni 338.000 sau 12%, evrei 270.000 sau 9,8% bulgari şi găgăuzi 210.000 sau 7,7%, germani 75.000, sau 2,5%, greci şi armeni 30.000, sau 1,3%.

Despărţirea Basarabiei de Rusia s-a zămislit în întrunirile soldaţilor cuprinşi de propaganda bolşevică. Rusia întreagă a fost cuprinsă în anul 1917 de febra mitingurilor şi a discursurilor.

Armata rusă, din Galiția până la Marea Neagră, cuprindea o însemnată proporţie de basarabeni, cam 200.000 de oameni. In discuţiile acestei soldăţimi, pe lângă idealurile comune tuturor ruşilor, slobozenia, autodeterminarea şi republica, a început să se audă şi nota naţionalistă. In frumoşii munţi ai Bucovinei şi Moldovei de nord soldaţii basarabeni au căpătat conştiinţa importanţei neamului românesc. Prin camarazii români au făcut cunoştinţă cu o ţară civilizată, înfloritoare, cu căi ferate şi şosele de care ei nu aveau parte în Basarabia, cu administraţie românească şi judecători români, cu şcoli româneşti.

Ca urmare rolul oştirii în revoluţia basarabeană a fost de primă importanţă. Iniţiatorul şi sufletul mişcării a fost Emil Cately, maior de stat-major în armata rusă, iar centrul ei a fost la Odesa. Intr-un uriaş miting soldăţesc ţinut la Odessa în ziua de 5 mai 1917, la care a fost prezent şi Partidul Naţional Moldovenesc, prin Malippa şi Herta, s-au aşternut pe hârtie revendicările românilor basarabeni pentru care au jurat să lupte până la moarte, şi s-a adoptat un program privind autonomia Basarabiei, cu oaste, şcoală şi justiţie proprie.

Inainte cu patru zile, la 1 mai 1917, tot din iniţiativa maiorului Emil Cately, secondat de inimosul ofiţer şi student Anton Crihan, s-a desfăşurat un uriaş miting basarabean, cea mai grandioasă manifestaţie ce se ţinuse vreodată la Odesa. Au luat parte peste 10.000 de basarabeni: ofiţeri, soldaţi, studenţi, preoţi, profesori şi populaţie diversă. Era aceeaşi zi în care la Iaşi soldaţii ruşi bolşevizaţi desfăşurau steagul roşu, eliberau pe Racovski şi urzeau lovitura împotriva „statului burghez“ român. In paralel la Odesa, soldaţii basarabeni din armata rusă defilau marţial sub cutele steagului naţional românesc, afirmând prin acest gest mândria de a fi români şi de a fi consideraţi ca atare.

In zilele de 2 şi 3 mai a avut loc la Chişinău congresul preoţimii basarabene, urmat curând, la 28 mai, de congresul profesorilor.

Numeroase alte întruniri şi congrese s-au ţinut lanţ în toate oraşele Basarabiei (Trebuie ştiut că Moldova dintre Prut şi Nistru, răpită de Rusia în 1812 a primit numele de Basarabia de la stăpânitorii ei ruşi).

Revenind la evenimentele din Odesa de după uriaşul miting soldăţesc de la 5 mai 1917 trebuie spus că încă de a doua zi s-a început formarea de unităţi naţionale în sânul armatei ruseşti. Aceste unităţi, pentru care s-a adoptat numele romanic de cohorte, erau constituite din câte 100 de oameni, sub comanda unui ofiţer. Un număr de cohorte formau un batalion. Unul după altul, s-au format astfel comitete şi unităţi militare în regiunea vecină cu Odessa: la Ekaterinoslav, la Sevastopol, la Novo-Gherghievsk, la Roman, etc.

Prin luna mai situaţia din Moldova a început să devină îngrijorătoare din cauza dezertorilor ruşi, care se dedau la dezordini, şi a unităţilor rămase pe loc dar bolşevizate. Cum Basarabia era străbătută permanent de trupe ruseşti, în spatele frontului român, bande de dezertori jefuiau satele şi maltratau populaţia. Soldaţii basarabeni de origine moldoveană s-au plâns comandantului Şcerbacev care s-a văzut nevoit să autorizeze formarea de 16 cohorte formate din soldaţi indigeni, distribuite câte două în fiecare judeţ, cu sarcina de a menţine ordinea în ţară şi pentru înfrânarea anarhiei.

Conducerea tuturor organizaţiilor militare şi ale cohortelor a fost centralizată spre vară în mâna unui Comitet Central Moldovenesc al Soldaţilor şi Ofiţerilor, în Chişinău, având în frunte pe sublocotenentul Gherman Pândea.

Comitetul Moldovenesc a început lupta cu a-tot puternicul Comitet Revoluţionar Rusesc. A revendicat completa autonomie a Comitetului Moldovenesc şi cu încetul a reuşit. Totuşi, sufletul mişcării naţionale moldoveneşti din armata rusă nu era Chişinăul unde forţele militare moldoveneşti erau prea slabe faţă de marele număr de unităţi ruseşti concentrate acolo, ci a rămas Odessa.

O delegaţie a Comitetului, formată din ofiţerii Pândea, Terziman şi Furtună s-a dus la Cartierul General rus de la Moghilev unde a contactat pe Kerenski şi pe generalul Duhonin cărora le-a cerut aprobarea formării de unităţi naţionale. Prin dârzenie delegaţia a obţinut aprobarea.

Rotmaistrul Cijevski, membru în Comitetul Central Moldovenesc a fost însărcinat cu organizarea şi conducerea acestei armate naţionale al cărei nucleu a fost Regimentul 40 din Odesa, format din români. El a căpătat un caracter complet naţional, prin înlocuirea cu români a soldaţilor de altă naţionalitate. Operaţiunea a fost apoi continuată şi în alte localităţi din Basarabia. Pentru soldaţi a început să apară ziarul „Soldatul moldovean“ în limba română, sub direcţia lui Iorgu Tudor.

Pentru luminarea maselor, Comitetul Central Moldovenesc a instituit o secţiune de „propagandişti culturali“, sub conducerea ofiţerului T. Cojocaru. Programul ei era formarea şi trimiterea de emisari în toate colţurile Basarabiei, care să înlocuiască pe propagandiştii ruşi, luminând pe locuitori despre drepturile lor şi autonomia Basarabiei.

La începutul lunii septembrie 1917, Comitetul Central a cerut Zemstvei guberniale introducerea limbii române în toată Basarabia: administraţie, şcoală, biserică, armată. Acolo unde pentru aceste sarcini nu existau cadre suficiente s-a trecut la angajarea de bucovineni, ardeleni şi regăţeni. Acesta a fost unul din marile momente ale triumfului cauzei naţionale moldoveneşti în Basarabia.

Victoria elementului românesc nu a dezarmat pe rusofili şi mai ales pe propagandiştii din Petrograd, dar aceia, sub haina ideologiei sociale nu-şi puteau ascunde vechile apucături ostile elementului românesc. Lupta s-a dus mult prin publicistică.

O dificultate a mişcării naţionale basarabene a început să se ivească dinspre partea Ucrainei, care se constituise ca stat, în iunie 1917. Guvernul ucrainean a manifestat tendinţa de a cuprinde Basarabia, ca una din provincii, cea de a zecea.

Delegaţiile tuturor organizaţiilor politice, administrative, profesionale şi naţionale au luat o poziţie puternic ostilă acestei pretenţii. La acest protest s-a alipit şi Rumcerod-ul din Odessa, comitetul revoluţionar alcătuit din reprezentanţi ai armatelor ruse de pe frontul din România, ai marinei de război din Marea Neagră şi ai organizaţiilor muncitoreşti şi ţărăneşti din Basarabia şi Cherson, în care basarabenii aveau un număr precumpănitor de membri. Rumcerod-ul a calificat pretenţia Ucrainei ca „imperialistă şi antidemocratică“.

Guvernul din Petrograd şi Rada din Kiev au fost nevoite să recunoască că pretenţia Ucrainei era de neconceput şi s-a renunţat la ea.

Proclamarea statului independent ucrainean a despărţit teritorial Basarabia de Rusia aşa că ideea constituirii unui stat autonom a căpătat un accent hotărâtor.

Una dintre notele caracteristice ale luptei românilor basarabeni a fost importanţa dată şcolii naţionale. Problema culturii a fost pusă în faţa celorlalte ca o condiţie a vieţii naţionale, lucru care a dat o înaltă valoare spirituală mişcării naţionale dintre Prut şi Nistru.

Chiar de la începutul revoluţiei, în luna aprilie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc a înscris în programul său învăţământul în limba română, urmând ca limba rusă să se predea ca simplu obiect de studiu. Cu toată opoziţia ruşilor şi a rusofililor, la cel dintâi Congres al ţăranilor şi învăţătorilor ţinut la Chişinău între 20-29 mai, opoziţia acelora nu a avut succes.

Prima măsură pregătitoare pentru punerea în practică a acestui deziderat naţional a fost pregătirea învăţătorilor şi profesorilor cu limba română literară, cu gramatica, literatura, metodica limbii şi istoria neamului. A fost pasul hotărâtor pe calea afirmării vieţii româneşti în Basarabia.

Cursurile s-au ţinut la Chişinău, la Bălţi şi Soroca, dar s-a cerut şi folosirea de profesori din celelalte părţi ale românismului, din vechiul regat, Ardeal şi Bucovina, aflaţi în Basarabia. S-a făcut apel la Vechiul Regat să trimită cărţi româneşti. Intelectualii şi instituţiile de cultură au dăruit biblioteci întregi.

In afară de şcoală a luat avânt şi activitatea culturală. Vechea Societate Culturală Moldovenească a reînviat. La 8 septembrie s-a pus în funcţiune o tipografie cu litere latine, iar mai târziu o alta adusă de ardeleni. De altfel, odată cu decretarea introducerii alfabetului latin a început şi tipărirea de manuale didactice.

O deosebită importanţă au avut-o cursurile pentru învăţătorii basarabeni începute la Chişinău, la 17 iunie 1917, la care au participat 418 cursanţi. Cursurile au fost predate de intelectuali basarabeni, ardeleni, bucovineni şi regăţeni.

In toamnă s-au reluat cursurile amintite la Bălţi, Soroca şi Chişinău, cursuri la care au mai participat alţi 400 de cursanţi.

La cursurile din vară de la Chişinău, poetul preot Mateevici a citit vestita poezie „Limba noastră“.

………………………………

„Limba noastră-i o comoară

In adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară,

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Intr-un neam ce fără veste

S-a trezit din foc de moarte

Ca viteazul din poveste“

……………………………..

Tot cu acea ocazie la prima sa lecţie de istorie, Tofan a repetat celebrul discurs introductiv al lui Mihail Kogălniceanu la cursul de Istoria Naţională de la Academia Mihăileană din Iaşi.

Acţiunile ferme şi foarte populare ale românilor basarabeni s-au lovit de o mulţime de antipatii ruse şi de acţiuni sau declaraţii potrivnice.

Pentru a smulge în fapt Basarabia din statul rus pentru a se curma inconvenientul ca mişcarea naţională să fie condusă de două formaţiuni: Comitetul Central Ostăşesc şi Partidul Naţional (mai exista Partidul Ţărănesc) s-a decis să se creeze un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Din consfătuirile delegaţilor comitetelor de soldaţi basarabeni de pe frontul român cu ai comitetului din Odesa şi cu delegaţii Partidului Naţional s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Desfăşurarea lui a fost refuzată de Stavka rusă, dar Comitetul trecând peste acest refuz, a cerut comandanţilor de unităţi de pe front să trimită delegaţi la Congres. Acest congres a reprezentat evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. El s-a ţinut la Chişinău, la „Casa Eparhială“ între 2-9 noiembrie 1917 cu participarea a 989 de deputaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 250.000 de basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile. Acolo s-a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. Alegerile pentru Sfatul Ţării nu s-au putut face prin vot direct, deoarece aproape toată populaţia bărbătească a ţării era împrăştiată pe diferite fronturi de luptă, ci prin alegeri indirecte, făcute de diversele comitete şi organizaţii. Sfatul Ţării s-a alcătuit din 120 de membri. Dintre aceştia 84 trebuiau a fi români basarabeni, iar restul de 36 reprezentau celelalte minorităţi: ruşi ruteni, evrei, bulgari, germani, polonezi, etc. S-au rezervat 10 locuri pentru moldovenii de peste Nistru, dacă aceia doreau să ia parte.

Crearea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie 1917, urmată de proclamarea Republicii Moldoveneşti a Basarabiei şi de autonomia ei, a fost prima etapă pe drumul ce conducea la soluţia istorică definitivă. Evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării a avut loc la 4 decembrie 1917 în localul Liceului nr. 3, salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române“ şi de cuvântările a 40 de oratori din toate categoriile sociale şi administrative. A doua etapă a fost declararea independenţei noii republici. Aceasta va netezi drumul spre etapa finală: Unirea cu Regatul României.

ROMANIA - Primul Război Mondial – În stare de război cu Rusia sovietică BBB X

Armatele ruse dezarmate şi izgonite de pe teritoriul Moldovei până spre sfârşitul lui ianuarie 1918, în care acţionau cu ardoare elementele bolşevice, s-au dedat la excese pe teritoriul tânărului stat moldovenesc care se înfiripa la Chişinău. La 27 ianuarie 1918, armata română, chemată în ajutor de Republica Moldovenească intra în Chişinău, iar către sfârşitul lunii februarie ultimele formaţiuni militare ruseşti erau aruncate peste Nistru.

Acţiunea hotărâtă a armatelor române, atât pe teritoriul Moldovei, cât şi al Basarabiei, a produs multă supărare la Petrograd. Incă înainte de lunile ianuarie şi februarie 1918, conducătorii bolşevici nu iertau României decizia ei de a fi rămas credincioasă statelor „burgheze“ din Occident şi de a nu fi acceptat cooperarea cu revoluţia bolşevică a noii Rusii.

Pe când în Consiliul Republicii Ruse din Petrograd, ministrul de Externe, Tereşcenko, partizanul lui Kerenski, susţinea legitimitatea revendicărilor româneşti şi aducea omagii sacrificiului României şi lealităţii cu care îşi îndeplinea toate delegaţiile, cu toate suferinţele ce le îndură „mai cu seamă din cauza propriei noastre (a ruşilor) slăbiciuni“, Sovietul Deputaţilor lucrătorilor şi soldaţilor, în care predominau elemente bolşevice, trimetea la conferinţa socialistă interaliată, de la Paris, proiectată pentru octombrie 1917, pe un anume Skobelev. Acela avea indicaţii precise în care interesele României erau neglijate şi chiar batjocorite. Indicaţiile nu vorbeau de chestiunea românilor din provinciile subjugate, într-un program în care se vorbea de eliberarea şi autonomia popoarelor asuprite. Pe de altă parte indicațiile prevedeau ca „România să fie restabilită în fostele ei graniţe, cu obligaţia să dea autonomie Dobrogei, care va fi liberă să dispună de soarta ei“.

Era vorba de un atentat la însăşi integritatea teritorială a ţării, încă înainte de bătaia pe care o luaseră trupele ruse în retragere.

La 7 ianuarie 1918, guvernul bolşevic al Rusiei a rupt toate angajamentele luate şi respectate de guvernele anterioare. In ceea ce priveşte România, considerată ca bastion al burgheziei reacţionare şi cap de pod al puterilor occidentale împotriva revoluţiei ruseşti, atitudinea noului guvern, al lui Lenin-Troţki era foarte duşmănoasă.

Inspiratorul acestei politici ruseşti era Cristu Racovski, prietenul personal al lui Troţki şi fost activist socialist prin România, expulzat. Acel Racovski era în guvernul sovietic un fel de consilier pentru afaceri române. El a dus o activitate dezlănţuită de pregătire şi conducere a marinarilor români din porturile Dunării şi Mării Negre, precum şi o activitate mârşavă de represalii îndreptate împotriva fruntaşilor români refugiaţi în Rusia de teama ruperii frontului german din sudul Moldovei. Racovski a avut un rol important în determinarea ostilităţii şi a urii guvernului de la Petrograd împotriva României şi a guvernului ei.

Dârzenia cu care guvernul român a preîntâmpinat şi reprimat încercările de la Iaşi de atac împotriva regelui şi generalului Şcerbacev, dar, mai ales, operaţia de curăţire ruşinoasă a trupelor bolşevizate atât din Moldova cât şi din Basarabia, cu o lună mai târziu, au iritat coleric guvernul bolşevic. Petrogradul a iniţiat o serie de măsuri de represalii împotriva României, la instigaţia lui Racovski.

La 13 ianuarie 1918, Diamandy, ministrul român la Petrograd a fost arestat chiar în localul legaţiei române şi închis apoi împreună cu tot personalul legaţiei în închisoarea fortăreaţă Petropavlovsk, Bastilia rusească.

Invinuirea era legată de lipsa de atenţie pe care o manifesta guvernul român faţă de şefii aleşi şi ai armatelor ruse şi comitetelor de soldaţi.

Reprezentanţii diplomatici străini din Petrograd au protestat unanim împotriva acestei încălcări a unor principii elementare ale dreptului internaţional. Ca urmare misiunea română a fost pusă în libertate după trei zile şi expulzată.

După numai trei zile de la încălcarea legaţiei române, guvernul sovietic, la 16 ianuarie 1918, a trimis guvernului român un ultimatum prin care cerea să se răspundă în 24 de ore la acuzaţia că ar fi comis nişte pretinse acte arbitrare împotriva armatelor ruse. De fapt nu era vorba de acte arbitrare ci de izgonirea ruşinoasă şi dezarmarea acelor armate bolşevice trădătoare ale alianţei. Guvernul român a răspuns precis, pentru a restabili adevărul, arătând că „măsurile luate de guvern s-au mărginit la înlăturarea conflictelor de pe teritoriul român şi la împiedicarea retragerii dezordonate care aveau ca urmare acte de jaf şi devastări“.

Ultimatumul rus mai învinuia guvernul român de arestarea „unor ofiţeri austrieci poftiţi ca oaspeţi la regimentul rus 194“. Guvernul român a răspuns ca „ofiţerii austrieci găsiţi înapoia frontului au fost reconduşi la posturile inamice, deşi, după stipulaţiile armistiţiului, trebuiau să fie luaţi prizonieri“.

Legat de arestarea lui Diamandy, guvernul român a trimis cancelariilor europene un protest în care arăta situaţia exactă a raporturilor dintre ruşi şi români precum şi sacrificiile făcute de ţară pentru hrana armatei ruseşti pentru care se livraseră 96.000 de vagoane de aprovizionări. Numai în oraşul Iaşi, soldaţii ruşi în trecere, au primit la sfârşitul lunii octombrie 1916 o medie de 25.000 de pâini pe zi, iar spre sfârşitul lui decembrie 1917, Corpul XXX rus, întorcându-se disciplinat şi fără provizii în Rusia a primit de la autorităţile române hrana pe două zile. Petrogradul reclama tocmai inversul situaţiei, adică confiscarea de către români a aprovizionărilor ruse şi căuta să inducă membrilor Antantei o bănuială a trădării aliaţilor de către români, mai ales că în acele zile şi luni se desfăşurau tratative de pace prin armistiţii succesive cu inamicii germanici, tratative începute la 9 decembrie 1917, tocmai datorită trădării trupelor ruse bolşevizate.

La 26 ianuarie 1918, ca urmare a intervenţiei trupelor române în Basarabia guvernul sovietelor a rupt relaţiile cu România. O radiogramă a lui Troţki vestea lumea că: 1.– Relaţiile cu România sunt rupte. Membrii legaţiei române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe drumul cel mai scurt; 2.– Tezaurul în aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va putea fi obţinut de „oligarhia română“. Consiliul Comisarilor îşi lua asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis poporului român; 3.– Fostul comandant al trupelor ruse de pe frontul român, generalul Şcerbacev, care a luat poziţie în contra revoluţiei, a fost declarat duşmanul poporului şi pus în afară de lege.
Insuşirea voalată a Tezaurului românesc a reprezentat încălcarea onoarei statului rus sovietic. Pentru a justifica această jefuire guvernul bolşevic a dat explicaţia că România ar cere restituirea tezaurului pentru ca să-l transfere generalilor „albi“ din Rusia de Sud – Keledin, Denikin, etc. – ca aceştia să-şi poată constitui şi întreţine armatele de voluntari antibolşevice.

In acele momente grele, când România căuta căi să evite Pacea de capitulare în faţa Puterilor Centrale, Rusia bolşevică îi dădea o lovitură mârşavă pe la spate. România rămânea o insulă de respect pentru angajamentele luate faţă de Antantă, dar cu toate căile închise pentru primirea unor ajutoare. Nu putea decât să dea drumul unui strigăt de durere ca al lui Kosciusko în faţa patriei sale poloneze: „Dumnezeu este prea sus şi Franţa prea departe“.

In acel decembrie 1917 când Antanta vedea în ce situaţie se afla România, deşi iritat, premierul Clemanceau a exclamat şi el: „Nu pot da României o Franţă vecină“.

De altfel odată cu intrarea României în război, în august 1916, nici unul dintre aliaţii din Antantă nu-şi dusese la îndeplinire obligaţiile luate prin tratat, aşa că în câteva luni România a devenit o victimă sigură în mâinile inamicilor germanici. Ruşii nu au trimis forţele necesare şi pregătite pentru apărarea Dobrogei şi a României dinspre sud, frontul aliat din sudul Peninsulei Balcanice, condus de generalul Sarrail nu a făcut mai nimic ca să reţină armatele bulgare, iar pe frontul rusesc cu germanii şi pe cel apusean din Franţa nu s-au produs ofensive puternice care să reţină ocupate efectivele Puterilor Centrale.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Românii şi ruşii de la alianţă la ostilitate şi confruntări armate BBB

          Relaţiile române de natură politică şi militară cu aliatul rus, atât în pregătirile războiului de către România cât şi durerea lui, a parcurs un şir de dificultăţi de tot felul, de preocupări din partea română, de decepţii şi de necazuri. Atitudinea guvernului şi a comandamentului rus ţarist au contribuit la dezastrul nostru militar în prima parte a războiului. Detronarea ţarului şi începerea procesului revoluţionar, din februarie 1917, a condus la dezmembrarea progresivă a alianţei ruso-române. Cele trei etape ale revoluţiei din Rusia, în 1917, cea burgheză (Milinkov-Gucicov), cea social-democrată (Kerenski-Cernov) şi comunistă (Lenin-Troţki) au avut asupra armatei ruse o influenţă crescândă de democratizare degradantă, apoi de minare a disciplinei şi, în cele din urmă disoluţia armatei însăşi.

                Prima parte a anului 1917, a adus zile negre guvernului român, pricinuite de exigenţele de tot felul în perioada refacerii armatei române în Moldova liberă. O neîncredere crudă domnea în sânul guvernului, armatei şi opiniei publice, asupra intenţiilor cercurilor diriguitoare ruse în privinţa României. Sinceritatea colaborării ruse era pusă la îndoială, pentru motive întemeiate.

              Pe teritoriul Moldovei se aflau la începutul anului 1917, (când frontul se oprise pe Siret datorită epuizării ambelor blocuri militare dar şi datorită unei ierni de excepţie), o jumătate de milion de militari de trupe luptătoare ruse, care trăgeau după ele un număr egal de trupe de etape, servicii, spitale, etc. Această mulţime de ruşi prin oraşe şi sate, înghesuiau şi dislocau pe români. Pe deasupra, partea  rusă manifesta pe faţă anumite intenţii de stabilizare. In Iaşi ruşii închiriau sau cumpărau case pe cinci ani. In Delta Dunării au dislocat autorităţile române, au arestat pe toţi jandarmii, au cerut evacuarea populaţiei române şi au păstrat numai pe lipoveni. Au organizat un vast „serviciu hidrotehnic“ care, de fapt, a pus stăpânire pe întreaga Deltă.              Acestea erau măsuri care trezeau bănuiala privind vechiul plan politic rusesc de stăpânirea gurilor Dunării.

              Tot în acea perioadă de început a anului 1917 Comandamentul armatei ruse, care îşi avea centrul său de aprovizionare la Odessa şi ale cărui etape se întindeau de la Nistru până la Carpaţi, a început să se plângă guvernului român că prezenta şi organizarea serviciilor de stat şi ale armatei române în primele sale linii de etape îi îngreunează propria organizare. Marele Cartier General rus a avut şi indolenţa să ceară ca toate căile ferate române să fie puse sub autoritatea comandamentului rus, atitudine cu nimic deosebită de a trupelor germane ce ocupaseră Muntenia.

             Pe deasupra, guvernul şi Marele Cartier rus au început să ceară cu insistenţă din ce în ce mai puternică evacuarea guvernului român în Rusia, a armatei române în reorganizare şi a populaţiei civile refugiate. Printre mijloacele de presiune au folosit şi înfometarea. Aproape zilnic autorităţile de la Odessa, însărcinate cu expedierea aprovizionărilor la Iaşi se plângeau de activitatea de descărcare de la Socola şi ameninţa cu oprirea expedierilor. Ţinta era retragerea armatei române în Rusia, dar intervenţia unui delegat, ofiţer francez, însărcinat cu supravegherea, a pus capăt situaţiei.

                Guvernul rus, lipsit de loaialitate şi doritor să-și atingă scopul, nu se dădea înapoi nici de la presiuni morale. El insinua pe lângă guvernele Antantei că guvernul român refuza evacuarea în sudul Rusiei în mod intenţionat, ca să înlesnească prin căderea Parlamentului în mâinile germanilor să facă o pace separată cu Puterile Centrale. Reprezentanţii puterilor aliate au cedat pe moment insistenţelor ruseşti, socotind că situaţia din Moldova ar fi nesigură. O astfel de hotărâre din partea română ar fi însemnat o abandonare a României ca o anexă a Rusiei, un simplu teritoriu de etape al armatei ruseşti. Ar fi însemnat, pe de altă parte, un guvern fără ţară şi o ţară legată de mâini şi de picioare de Rusia.

            Unii parlamentari evacuaţi de la Bucureşti s-au mutat la Odessa, iar la Cherson s-a amenajat o găzduire a guvernului, a Casei regale şi a ministerelor. Unii români, în mod particular, au acceptat să se refugieze în Rusia, dar nu guvernul cu toate sectoarele lui organizatorice.

Dând expresie sentimentului adevăraţilor patrioţi, care priveau cu groază planul evacuării, Nicolae Iorga a citat în Camera Deputaţilor cuvintele lui Gheorghe Vodă Ştefan, care, în 1650, într-un moment asemănător de restrişte exclamase: „Decât să plec pentru totdeauna de aici, mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia“.

                S-au evacuat câteva autorităţi, care trebuiau puse la adăpost şi de care nu se simţea mare nevoie la Iaşi. Marea greşeală istorică a fost acceptarea evacuării la Moscova a tezaurului Băncii Naţionale, aceasta chiar în situaţia atât de nesigură a izbucnirii revoluţiei ruse.

                 Revoluţia rusă a potenţat neîncrederea română în aliaţii ruşi şi bănuielile referitoare la ipocrizia lor. Totul a evoluat pe alte baze, cu nuanţe politice din ce în ce mai antagoniste. Alianţa s-a transformat treptat într-o duşmănie făţişă de la una ascunsă. S-au schimbat treptat, dar radical, premizele iniţiale ale politicii ruse, anulând de fapt convenţia militară româno-rusă. Colaborarea armatelor celor două ţări a încetat aproape total în numai câteva luni. Ele evoluau în două direcţii diferite, la început opuse şi în final vrăjmaşe.

Sunt deosebite două faze în raporturile revoluţiei ruse cu România. Prima a fost pe timpul guvernului rus burghezo-socialist (etapa burgheză şi cea social-democratică), între martie-octombrie 1917, guvernele Milinkov-Kerenski. Cea de a doua etapă a corespuns guvernării regimului comunist-bolşevic, Lenin-Troţki, cu începere de la revoluţia bolşevică din octombrie 1917.

              In prima perioadă revoluţionară, alianţa dintre Rusia şi puterile aliate, inclusiv România s-a menţinut, uneori chiar cu tendinţe de consolidare şi cu încercări ofensive, cum a fost cea din vara anului 1917. Dar agitaţia bolşevică s-a întins repede atât la suprafaţă cât şi în adâncime. Ideea ruperii alianţei, a încheerii păcii, a părăsirii frontului şi a schimbărilor sociale a câştigat teren neaşteptat de repede. Războiul nu putea fi popular pentru nici unul dintre inamici, dar negarea lui s-a manifestat mai întâi la ruşi, poporul cel mai înapoiat şi rudimentar.

                Din această cauză, a degringoladei ruse, raporturile rușilor cu românii, atât pe plan politic cât şi pe cel al colaborării militare pe frontul comun au început să dea naştere la conflicte din ce în ce mai grave.

O lună întreagă, românii au trăit cu teama că trupele ruse vor părăsi frontul. Apoi s-a intensificat propaganda pentru pace separată a ruşilor cu Puterile Centrale, fraternizarea cu inamicul în tranşee, dezertările în masă ale unor unităţi în toiul luptelor, care au pus pe români în situaţii extrem de critice.

Reprezentanţii curentului bolşevic care vroiau pacea cu orice preţ, au început să vadă în România un centru de rezistenţă, care încuraja continuarea războiului şi în care trupele ruse se contaminau de spiritul războinic al românilor.

                 Agitatorii bolşevici au avut obrăznicia şi chiar îndrăzneala să înceapă o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului din România. Comitetele de soldaţi şi lucrători ruşi au început să se amestece în problemele interne ale României. Străzile Iaşului erau parcurse de manifestanţi ruşi, ce desfăşurau steaguri roşii şi cu pancarte duşmănoase faţă de statul român „burghez“. La 1 mai 1917, soldaţii manifestanţi au pătruns în arestul unde erau deţinuţi două căpetenii revoluţionare: troţkistul Racovski şi Bujor, pe care i-au eliberat, i-au purtat în triumf pe străzi, i-au dus în mijlocul comitetelor revoluţionare din Iaşi şi i-au expediat apoi la Odesa, unde aceştia s-au aşezat în fruntea campaniei antiromâne.

Zilnic se produceau diverse provocări la adresa românilor; înalţi funcţionari români erau insultaţi şi chiar arestaţi pe propriul nostru teritoriu.

              Soldaţii români erau sfătuiţi să facă şi ei revoluţie, să detroneze pe rege şi să ceară pace. Să trădeze propria ţară. Poziţia rezervată şi dispreţuitoare a românilor îi irita pe ruşi. De teama atentatelor şi a unor posibile lovituri revoluţionare, românii erau nevoiţi să stea de pază şi în alertă.

Guvernul român şi comandamentele militare ordonaseră sever ca militarii români să aibă atitudinea cea mai politicoasă faţă de brutele ruse, pentru a se evita orice conflict, oricât de jicnitoare ar fi fost faţă de ei purtarea agitatorilor şi a soldaţilor ruşi. Exista temerea ca primul foc de armă tras de un ostaş român împotriva unui rus, să se transforme în conflict şi, mai ales, în pretext pentru părăsirea frontului de luptă.                      Românii nu au scăpat de ce le-a fost frică. Părăsirea frontului de către ruşi s-a produs ca rod al propagandei bolşevice şi, mai ales, mai târziu, ca urmare a armistiţiului încheiat peste voinţa sa de generalul Şcerbacev.

                Incă din timpul marilor lupte din vară, dintre iulie-august şi septembrie 1917, atitudinea unor unităţi ruse a fost criminală. O divizie aproape completă a fugit din faţa inamicului la primul contact (aluzie la Divizia 124 rusă) divizia fiind una dintre cele ce se odihniseră şase luni în spatele frontului. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“ a declarat Monkevici (Monkevitz), şeful de stat major al Armatei a IV-a ruse. Tot el, făcând comparaţie între calităţile celor două armate aliate şi intercalate pe front, a mai adăugat: „… îmi este prin urmare permis de a spune că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. Tot generalul a adăugat: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate, din anul 1917, de pe frontul român şi care au dat românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei“.

               Luna decembrie 1917 a însemnat desfiinţarea şi părăsirea frontului de către ruşi. Trădarea alianţei s-a definitivat, iar vrăjmăşia a ieşit la suprafaţă. Toate drumurile Moldovei erau străbătute de soldaţi fugari de pe front, frânturi de unităţi fără şefi sau cu şefi aleşi din ofiţeri inferiori sau dintre soldaţi, ducând cu ei arme, cai, tunuri, vehicule şi fondurile statului. Unii luau cu asalt trenurile, stând chiar pe acoperişuri, pe scări sau tampoane. Devastau gările şi vagoanele, ameninţau cu armele pe maşinişti şi pe funcţionari. Alţii mergeau în coloane mari sau mici pe şosele dedându-se la nelegiuiri şi excese, vânzând în unele sate, prăzile luate din satele anterioare. Tot pentru bani, unii vindeau efectele militare, arme, cai şi chiar tunuri. Retragerea unei armate complet dezorganizate era o calamitate pe care Comandamentul rus nu mai avea posibilitatea să o oprească, sau să o pedepsească.

             Retragerea catastrofală a ruşilor a pus guvernului român probleme ce necesitau precizie şi rapiditate. Trebuia completat frontul părăsit, uneori umplut cu armament, şi trebuia apărată populaţia ţării, maltratată de hoarde fără nici un respect. Măsuri de poliţie s-au luat în deplină înţelegere cu comandamentul rus.

Linia frontului părăsită de ruşi a trebuit ocupată cu trupe româneşti. Unităţile au fost întinse pe lungime şi subţiate în adâncime. Pe măsură ce ruşii părăseau un sector, românii le luau locul. Tot frontul românesc a fost acoperit numai cu trupe române cu toate că, în principiu, inamicul dispunea de circa 45 de divizii iar românii de numai 20 de divizii de infanterie şi una de cavalerie. Din Bucovina până la Bicaz frontul era ocupat de Corpul I de armată, de la Bicaz la Muscel de Armata a II-a şi apoi urma Armata I-a până la Prut. De la Prut până la mare, în lungul braţului Sfântul Gheorghe al Dunării, frontul era ţinut de detaşamentele marinei. In spatele frontului se mai găseau numai Corpul IV de armată, precum şi rezerva generală a Marelui Cartier.

Recapitulând, trebuie menţionat că Corpul I de armată (Bucovina-Bicaz) era constituit din diviziile 9, 7, 15 şi Regimentul 1 călăraşi, că Armata a II-a (Bicaz-Muscel) era compusă din Corpurile II şi IV, cu diviziile 1, 3, 6, 8, 12 şi brigada 2 călăraşi, că Armata I-a (până la Prut) era compusă din Corpurile III şi V, cu diviziile 2, 4, 5, 10, 14 şi brigăzile 1 şi 6 roşiori descălecate. In spatele frontului, Corpul VI era format din diviziile 11 şi 13 de infanterie, 1 şi 2 de cavalerie şi Regimentul 5 călăraşi. Rezerva generală a Marelui Cartier era constituită din unităţile noi: diviziile 1 şi 2 vânători, 16 infanterie şi brigada de voluntari ardeleni.

Interiorul ţării a fost împărţit în zone sub forma unor fâşii paralele, de la nord la sud, întinzându-se de la linia frontului (vest) până la Prut. Erau opt zone cu centrele în Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podu Iloaiei , Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad.

          Fiecare zonă era dată în grija unei divizii române care să supravegheze unităţile ruse din zona respectivă, să împiedice dezertarea lor cu armele şi să împiedice încercările de brigundaje. Posturi militare puternice, aşezate la încrucişările drumurilor, prin staţiile importante de CFR, la podurile peste Siret, opreau cetele de ruşi, le dezarmau, le confiscau obiectele prădate şi le îndrumau apoi pe drumuri programate spre Basarabia şi Rusia. Dezertorii au încercat să se opună dar românii nu glumeau şi au fost foțați să se supună lor.

              Timpul cuibărise un adânc resentiment împotriva soldaţilor ruşi pe care-i vedeau românii fugind şi de la care suferiseră nenumărate ofense. Când bandele ruse s-au dedat la nelegiuiri şi acte ostile armate resentimentul s-a transformat în mânie. In condiţiile exceselor trupelor ruseşti, comandamentul lor general a cerut ca toate trupele ruse, în formaţii complete, să părăsească teritoriul României, pe care îl puneau în pericol şi să fie conduse în Basarabia sau la Cherson şi imediat demobilizate.

               Şcerbacev a refuzat acea pretenţie, deoarece prevedea că plecarea simultană a fostelor mari unităţi ar fi provocat o mulţime de dezordini şi complicaţii în spatele frontului, fără a vorbi de greutăţile organizării aprovizionării şi transportului. Iritaţi peste măsură de acest refuz, soldaţii şi căpeteniile revoluţionare isterizate au luat două decizii: prima viza organizarea revoluţiei române şi suprimarea lui, Şcerbacev, iar a doua viza organizarea armatelor în formaţii de luptă, pentru a-şi face loc cu forţa printre liniile române.

        In Moldova, centrul agitaţiilor ruseşti era cuibărit în tabăra de la Socola. Aici. în sudul Iaşului, construiseră o gară şi mulţime de magazii cu imense depozite de materiale şi muniţie rusă. Tabăra era apărată de o brigadă de trupe ruseşti de căi ferate, cu peste 3.000 de oameni. Socola ajunsese punctul central al traficului militar rus, fiind vizitată asiduu de agitatorii sosiţi din Rusia. Trenurile ce veneau de la Odessa, prin Chişinău aduceau uneori grupuri importante de soldaţi bolşevici. La mijlocul lunii decembrie 1917 (după armistiţiul de la Focşani) se stabilise aici un stat-major bolşevic. Agitatorii de la centru veneau la Iaşi pentru a organiza cu ajutorul armatei ruse de aici, suprimarea lui Şcerbacev, detronarea regelui Ferdinand şi instituirea regimului comunist în România.

                Generalul Şcerbacev a încercat o manevră, instituind la Iaşi un comitet de coaliţie, compus din toate naţionalităţile de pe front. In urma cererii stăruitoare a comitetului bolşevic de a se încerca o înţelegere între cele două comitete, Şcerbacev le-a convocat la 21 decembrie 1917, la reşedinţa sa, unde era apărat de o gardă personală de cazaci ucraineni, iar în curtea casei şi în împrejurimi se afla şi o gardă română de vânători. Roşal s-a declarat preşedinte al întrunirii, dar comisarii naţionali au protestat şi cele două comitete s-au despărţit în încăperi separate unde au lucrat individual. La un moment dat câţiva bolşevici au plecat spre Socola pentru a aduce armată. Doi ofiţeri bolşevici, Aksenov şi Kornev au intrat în camera generalului Şcerbacev, scoţând revolverele, dar au fost dezarmați de ucrainenii din gardă. Atunci a intervenit armata română şi a arestat întreg comitetul de acţiune.

                Ca urmare comandantul rus Şcerbacev a cerut în scris, să se pună capăt situaţiei intolerabile de acolo şi să fie spart cuibul bolşevic de la Socola, ocupându-se gări şi dezarmând trupele de acolo. In caz că nu va primi sprijinul român anunţa că va părăsi comanda oştirii, deoarece, singur nu putea să-i anihileze pe bolşevici și să devină stăpân pe situaţie. Miniştrii Antantei acreditaţi s-au raliat lui Şcerbacev şi au cerut guvernului român să dea tot concursul. Situaţia devenea extrem de gravă, pentru că această acţiune însemna deschiderea oficială a ostilităţilor împotriva armatelor guvernului sovietic. Dezarmarea unei armate cu care cea română luptase cot la cot, urma a provoca un conflict cu guvernul de la Petrograd care ar fi găsit legitimitatea unei purtări duşmănoase oficiale.

               In noaptea de 21-22 decembrie între ora 1 şi 4 dimineaţa s-a ţinut o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Take Ionescu a considerat actul drept catastrofal şi şi-a prezentat demisia din guvern. Situaţia generală nu lăsa loc de tărăgăneală. Dinspre vest se anunţa apropierea de bande răzvrătite din ce în ce mai numeroase, plecate de pe linia frontului Carpaţilor orientali, bande care se îndreptau spre Iaşi. De la est, se anunţa plecarea a două batalioane bolşevice de la Odesa cu destinaţia Socola.

Comandantul român al garnizoanei Iaşi surprinsese în ajun trupele ruseşti de la Socola instalând pe dealul Aroneanu baterii de tunuri îndreptate asupra Iaşului şi oprise camioanele care le transportau muniţiile. Intenţia atacării Iaşului era vădită. Reprezentanţii Antantei considerau ca pusă în pericol situaţia politică şi militară a Antantei în Orient. Ca urmare, la patru dimineaţa când a luat sfârşit dramaticul Consiliu, Brătianu a anunţat regelui decizia de a ataca şi dezarma pe ruşi. 

               Comandantul trupelor din Iaşi dispunea de trupe suficiente: două regimente de grăniceri, patru regimente de vânători şi două batalioane de voluntari ardeleni, cu care se constituise divizia a 16-a. Şcerbacev dispunea, de trupe presupuse ca sigure, formate din ucraineni ce se plimbau ca la paradă prin Iaşi într-o uniformă, fantezistă, cu căciuli mari cu fundul albastru.

             In dimineaţa zilei de 22 decembrie generalul Şt. Ştefănescu, comandantul trupelor române a înconjurat Socola cu regimentele 9 şi 10 vânători şi cu două batalioane din Regimentul 1 grăniceri. Un mic detaşament de ucraineni a înaintat în frunte, dar a fraternizat cu bolşevicii la primul contact. Românii au înaintat concentric şi au cuprins în mijlocul câmpiei pe toţi ruşii şi i-au dezarmat. In aceeaşi seară şi noapte au fost urcaţi în vagoane şi expediaţi peste Prut şi Nistru. Mult mai greu au mers lucrurile în spatele frontului unde trebuiau canalizate sprte răsărit şuvoaiele imense de circa o jumătate de milion de ruşi şi împiedicate de a jefui în cale.

           Incercările ruşilor de a străpunge cu forţa liniile noastre, în formaţiuni de luptă, au dat naştere la ciocniri armate, ce au condus la un sfârşit sângeros al alianţei Româno-Ruse. Peste tot, trupele române, deşi inferioare numeric, dar disciplinate, au rămas victorioase după scurte ciocniri. Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse întregi, câteva batalioane înfrângeau şi dezarmau divizii întregi. In cea mai mare parte, soldaţii ruşi priveau cu indiferenţă operaţia ruşinoasă a dezarmării. Ofiţerii lor aveau, însă, lacrimi în ochi.

              Generalul german von Morgen a istorisit că vorbind pe linia frontului cu un general rus acela i-a spus arătând spre soldaţii săi din jur: „Cu câteva luni înainte erau nişte lei, astăzi sunt nişte curci fricoase… Când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruşi o rup la fugă“.

In câteva puncte ale frontului, ciocnirile dintre trupele ruse, care vroiau să plece înarmate, şi trupele române, care le aţineau calea, au luat un curs mult mai grav şi s-au transformat în adevărate lupte armate.

După lupte grele româno-ruse date în zona Galaţi şi după o opoziţie ambiţioasă, o parte din ruşi au luat decizia de a trece la 11 noaptea peste linia frontului şi s-au predat la germani. Spectacolul a fost curios prin faptul că două armate aliate s-au luptat în faţa inamicului. S-au predat atunci în total 3.000 de ruşi cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie.

               Cei ce s-au predat aparţineau în majoritate regimentelor ruse 33 şi 35 de infanterie.

A doua zi dimineaţa, pe 22 decembrie 1917, o delegaţie a diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea trupelor ruseşti rămase pe latura română a frontului. Era vorba de resturile regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din Divizia a 10-a siberiană şi coloana statului major al diviziei, împreună cu tot materialul care era gata să treacă la germani.

Au declarat că se predau la români dacă li se permite trecerea oamenilor cu caii şi căruţele lor. Cererea li s-a admis, cu condiţia dezarmării prealabile. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de a doua divizii, cea de a 10-a a Corpului siberian. Trupele dezarmate au fost apoi trecute peste Prut sub paza santinelelor române. Trupele siberiene se bucurau de un renume deosebit în armata rusă.

Armata a IV-a rusă care ocupa sectorul Siretului de Jos, de la Tecuci la Galaţi, aderase complet la revoluţie şi abandonase lupta. Era constituită din trei corpuri de armată a câte trei divizii fiecare; diviziile fiind constituite din 5-6.000 de oameni. In spatele dispozitivelor ruse erau plasate efective româneşti inferioare numeric însărcinate cu supravegherea – Divizia a 4-a.

              O delegaţie a Diviziei a 13-a rusă s-a prezentat la Cartierul Diviziei a 4-a române anunţând că a doua zi divizia rusă va trece Prutul în Basarabia. S-a răspuns ruşilor că ordinul guvernului Şcerbacev era ca armata rusă să rămână pe front. Ruşii au răspuns că ei nu-l mai recunosc pe Şcerbacev aşa că-şi vor urma planul. Au ameninţat că în cazul că românii se vor opune vor distruge şi arde totul în cale.

Situaţia a impus ca Divizia a 4-a română să ocupe poziţiile care să împiedice acţiunea rusă, primind şi două batalioane în ajutor de la Divizia a 13-a română vecină. Faţă de aceste preparative ruşii s-au potolit pentru moment.

               Dar la 16 ianuarie 1917, Divizia a 4-a rusă s-a pus în mişcare pe patru coloane cu direcţia Pechea. Detaşamentele române au reîntors-o pe poziţie. Acelaşi lucru l-a făcut a doua zi Divizia a 12-a rusă. Vârful coloanei a fost dezarmat, iar restul împins pe front de patrulele române. In aripa stângă a Armatei a VI-a ruse se găsea Corpul IV siberian, în zona Galaţiului. Era considerat înainte o unitate de elită. Divizia a 9-a a acestui corp a plecat de pe front pe şoseaua Tecuci-Galaţi, cu direcţia Galaţi şi cu intenţia de a trece Prutul în Basarabia. Comitetul de natură bolșevică al diviziei a 10-a din acelaşi corp a hotărât să o sprijine pe prima să-şi deschidă drumul. Pentru aceasta a adunat soldaţii împrăştiaţi prin oraş spre a-i înarma şi arunca asupra românilor. De altfel tot frontul Armatei a VI-a ruse era dezorganizat. Diviziile 30 şi 40 ruse au părăsit şi ele frontul lăsându-l gol în faţa inamicilor.

             Dincolo de poziţiile ruse părăsite, germanii priveau cu satisfacţie debandada rusă. Românii nu puteau lăsa locul gol dar aveau la dispoziţie numai o singură divizie pentru întinderea de front pe care ruşii o ocupaseră cu o armată de şase divizii. Regimentul 5 de infanterie român a acoperit singur sectoarele ce aparţinuseră înainte diviziilor a 30 şi a 40-a ruse. Două plutoane din Regimentul 21 au ocupat tranşeele Regimentului 136 rus.

              In acele lungi ore situaţia la Galaţi devenise alarmantă pentru românii ameninţaţi de un întreg Corp de armată lipsit de disciplină şi respect pentru ţara aliată. Comandorul de marină Niculescu Rizea, comandantul sectorului Galaţi a primit ordinul să bareze trecerea ruşilor spre est şi să apere oraşul, iar colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a a primit misiunea de a ataca de la nord şi vest coloanele ruse angajate pe limba de pământ dintre bălţile Mălina şi Calica şi Siret. Disproporţia forţelor era zdrobitoare, în favoarea ruşilor.

               In jurul Galaţiului, în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1918, stil nou, s-au dat lupte violente care s-au exins şi pe apele Dunării. Ruşii au trecut la bombardarea Galaţiului, ca represalii, dar artileriştii ruşi trăgeau foarte prost. Au tras asupra oraşului şi a poziţiilor române timp de 4 ore provocând pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre au ripostat trăgând atât asupra bateriilor ruse cât şi asupra rezervelor de infanterie. Bombardamentul a ţinut până la ora 7 seara. In cursul zilei, ruşii obţinuseră şi unele mici succese în anumite puncte, dar fără a le putea valorifica.

In cursul nopţii dintre 20 şi 21 ianuarie s-au produs violente încăierări de patrule de infanterie, iar încercările făcute de colonelul Bădescu, prin parlamentari, de a-i convinge pe ruşi să depună armele au rămas fără rezultat.

                 In zorii zilei de 21 ianuarie ruşii au reînceput bombardarea Galaţiului şi au iniţiat un atac concentric obţinând unele succese datorate superiorităţii numerice. Ziua s-a transformat treptat într-o victorie românească. Pe Dunăre atacul ruşilor este respins, iar pe teren colonelul Bădescu reuşeşte, cu tenacitate, să întoarcă soarta bătăliei, deşi mai greu la început.

Vedetele marinei române au reuşit să treacă peste barajul de torpile rus fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi şi au trecut la bombardarea din flanc a poziţiilor ruseşti. Pe teren românii au atacat violent la baionetă, au recucerit dealul Ţiglina, au eliberat pe camarazii lor capturaţi şi au pus pe fugă pe ruşi.

                După bătălia de la Galaţi, a urmat o alta la fel de încrâncenată la Paşcani. Trupele Armatei a IV-a ruse părăsind munţii Neamţului şi Sucevei se îndreptau spre linia Roman-Paşcani, păzită de trupele Diviziei a 7-a române.

          Ruşii nu trebuiau lăsaţi să se îndrepte spre Iaşi ci trebuiau dezarmaţi şi îndreptaţi spre nordul Basarabiei. Dar trupele Corpului II rus, cu diviziile 26 şi 84, au forţat trecerea pe la Paşcani şi s-au adunat ameninţătoare între râurile Moldova şi Siret. Intenţia lor era să se unească cu Corpul XVIII rus din Bucovina, spre a porni într-o acţiune coordonată spre Iaşi şi Basarabia. La Timişeşti, vânătorii de munte au dezarmat pe ruşii care ameninţau să ocupe instalaţiile de apă ale Iaşului.

              La 25 ianuarie, o coloană rusă s-a apropiat de localitatea Soci unde românii aveau deja poziţii. Maiorul Butnariu, comandantul Batalionului al 2-lea le-a ieşit înainte spre a-i convinge să se supună comandamentului rus. Pe când parlamenta, a fost împuşcat pe la spate de ruşi şi ucis. Compania a 7-a a regimentului a fost şi atacată pe la spate cu focuri de puşcă şi mitralieră. Lupta de infanterie şi artilerie s-a declanşat cu violenţă. Artileria rusă trăgea prost aşa că cea română a pus-o pe fugă împreună cu infanteria ce o însoţea. Ruşii au încercat să refacă o linie de tragere dar operaţiunea a fost zădărnicită.

             Infanteria română din Regimentul 16 a pornit la atac. Batalionul 2 întărit cu o companie din Batalionul 1 a ocupat satul Soci şi a capturat o coloană de ruşi care nu apucase să fugă. In acelaşi timp, Batalionul 2 a atacat satul Sodomeni, unde erau retrase trupele ruse, a silit pe ruşi să se predea cu un bogat material. Restul ruşilor au început retragerea dezordonată spre nord, pe direcţia generală Fălticeni. Trupele Regimentului 16 au trecut la dezarmarea cetelor ruse întâlnite care rătăceau. Apoi au început să se prezinte coloane de unităţi complete ca să fie dezarmate, Regimentul 104 şi regimentele 335 şi 336. O delegaţie a Diviziei a 26-a ruse s-a prezentat la Timişeşti spre a propune depunerea armelor în schimbul trecerii spre Rusia. Trupele au fost dezarmate şi îndrumate spre nordul Basarabiei pe itinerar stabilit de comandamentele ruse şi române.

              O altă luptă româno-rusă de remarcat este cea de la Spătăreşti. O parte a trupelor care se retrăgeau nedezarmate, împreună cu alte trupe din Corpul II rus s-au constituit într-o masă de 10.000 de oameni, cu peste 100 de tunuri, masă care înainta spre Fălticeni în drum spre sudul Bucovinei. In ziua de 27 ianuarie 1918, la ora 10 dimineaţa, o delegaţie a comandamentului rus s-a prezentat la Fălticeni, colonelului Rădulescu, comandantul Regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase ruşilor drum liber spre Suceava. In caz contrar ameninţau cu folosirea forţei în detrimentul românilor şi a oraşelor. Nu li s-a permis, imputându-li-se devastările satelor, tăierea liniilor telefonice şi atacarea posturilor române. După o oră şi jumătate infanteria rusă s-a desfăşurat în linie de trăgători la 1.500 de metri de linia română, iar artileria a început un bombardament lipsit cu totul de precizie. Din 300 de proiectile trase, nici unul nu a atins oraşul Fălticeni.

Când ruşii au trecut la atac, românii se aflau într-o inferioritate numerică desăvârşită şi dispuşi pe o singură linie de trăgători. I-au primit pe ruşi cu foc viu, i-au contraatacat cu baioneta şi au respins patru atacuri. Câmpul din faţa liniei române era plin de răniţi şi morţi ruşi. Pe seară, după încetarea focului, o delegaţie rusă s-a prezentat la comandamentul regimentului român cu rugămintea reînnoită de a li se permite retragerea. Li s-a răspuns cu somaţia de a preda armamentul şi muniţiile.

             Tratativele s-au prelungit până târziu noaptea. Şeful delegaţiei ruse era soldatul Şelepin, comandantul ales al Corpului II rus. El era însoţit de şeful său de stat-major, fostul măcelar evreu Moina Podolchi.

La ora 7 dimineaţa, 28 ianuarie, ruşii au început să părăsească poziţiile şi să se adune pe şosele, iar la 7³⁰ au anunţat capitularea. Alte trupe ruseşti din zona de nord au fost urmărite şi capturate în cete, iar artileria Regimentului 25 care însoţea Regimentul 16, a deschis focul la 7³⁰ asupra şoselelor din zonă, pline de trupe ruse. Infanteria română a trecut la atac. O debandadă totală a cuprins trupele ruse. Artileria lor a încercat să facă faţă însă n-a reuşit să pună în baterie şi a încercat să fugă spre Bucovina. Coloanele de artilerie rusă au fost oprite şi capturate de plutoanele de grăniceri din calea lor. Infanteria rusă a fugit în toate direcţiile, ascunzându-se. Trupele noastre au început dezarmarea. Rând pe rând s-au prezentat unităţile ruseşti, depunând tunuri, mitraliere, puşti, săbii, muniţii. Dezarmarea a durat cinci zile şi materialul confiscat de ordinul miilor. Soldaţii ruşi dezarmaţi au fost îmbarcaţi în trenuri şi expediaţi prin Dorohoi în nordul Basarabiei. Pierderile românilor au fost minore, iar cele ruse foarte ridicate.

               Conflictul dintre români şi ruşi a continuat cu bătălia de la Mihăileni. Corpurile XVIII şi XL ruse din Armata a VIII-a care părăsiseră frontul bucovinean au început să se adune în jurul orăşelului Siret spre a trece în Rusia prin judeţul Dorohoi. Deşi avertizaţi să urmeze protocolul predării şi dezarmării s-au bazat pe covârşitoarea superioritate numerică şi au continuat înaintarea făcând chiar prizonieri români (o companie cu 7 ofiţeri şi 215 soldaţi) din Regimentul român 34. Prizonierii au fost eliberaţi după câteva zile de Regimentul 40 român.

               Românii s-au pregătit pentru o mare confruntare. Detaşamentul Constantinescu Arghir, compus din două batalioane din Regimentul 35, un batalion din Regimentul 9 vânători şi o baterie de obuziere, a ocupat orăşelul Mihăileni în faţa oraşului Siret, unde se concentraseră numeroase trupe ruseşti foarte agresive. Delegaţii ruşi au venit în ziua de 15 ianuarie 1918 să reclame cale liberă. In după amiaza zilei armata română a ocupat poziţiile considerate necesare, inclusiv pe cele pentru artilerie.

            A doua zi dimineaţa, forţe mari ruseşti au început atacul şi înaintarea spre Mihăileni. Lupta s-a încleştat atât prin artilerie cât şi prin infanterie şi a devenit foarte violentă către ora 9 dimineaţa. Deşi au luptat cu îndârjire, ruşii au început să slăbească pe la ora 10³⁰ datorită tirului precis al artileriei române şi al atacului impetuos al infanteriei. Au început să se retragă, iar aceasta s-a transformat repede în fugă spre Siret. Dezarmarea s-a făcut cu ajutorul trupelor ucrainene care în acel moment erau prietene, iar armamentul a rămas în posesia românilor. O parte din trupele Corpului XVIII rus, în frunte cu comandantul, generalul Sytin, au trecut direct la austrieci şi s-au predat ca prizonieri. Se manifesta o frică specială față de trupele române.

               Cu această ultimă încercare a ruşilor, în Moldova de Sus, dar nu ultima în ordine cronologică, ruşii au fost nevoiţi să plece capul în faţa hotărârii şi energiei româneşti, continuând respectarea programului fixat de cele două comandamente, român şi rus.

Către sfârşitul lunii ianuarie 1918 nu mai exista picior de armată rusească în Moldova operativă. Au rămas numai câteva gărzi de voluntari care să păzească imensele depozite de materiale şi un număr de ofiţeri credincioşi vechiului regim. care aşteptau momentul prielnic să se alăture sub drapelele contra-revoluţionare ale generalilor Denikin, Kaledin şi Kolceak.

ROMANIA - MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI TIMOCUL ROMÂNESC

La 6 aprilie 1941, Wehrmachtul a intervenit pe frontul din Balcani, Hitler ordonând ocuparea Iugoslaviei, ca urmare a modificărilor politice produse la Belgrad: la 27 martie 1941, în urma unei lovituri de stat, regentul Paul, care, cu două zile înainte aderase la Pactul Tripartit, a fost înlăturat de la conducere. Noul guvern, condus de Duşan Simovič, a refuzat să ratifice aderarea la Pact şi a semnat, la 5 aprilie 1941, un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.

Hitler a hotărât să „zdrobească” Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal, ordonând comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă pregătirile militare corespunzătoare. In seara zilei de 5 aprilie 1941, Legaţia germană din Bucureşti a primit indicaţia să-l informeze oficial pe Conducătorul Statului român, generalul Ion Antonescu, de ofensiva împotriva Iugoslaviei, ce urma sa înceapă în ziua următoare.

Antonescu a declarat ca România nu ridică nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut totdeauna relaţii de prietenie, deşi Mussolini îi ceruse acestuia, prin ministrul plenipotenţiar la Bucureşti, Ghigi, să ridice pretenţii cu ocazia apropiatei împărţiri a Iugoslaviei. La 8 aprilie 1941, România şi-a reafirmat neutralitatea, în ciuda faptului ca avioane iugoslave bombardaseră Orşova, ca răspuns la atacul aerian german asupra Belgradului, atac efectuat cu avioane care decolaseră de pe aeroporturi romaneşti.

Poziţia autorităţilor române s-a modificat, la aflarea veştii cu privire la hotărârile luate de Ribbentrop şi Ciano, la Conferinţa de la Viena, din 20-22 aprilie 1941, privitoare la împărţirea Iugoslaviei.  

La 23 aprilie 1941, Ion Antonescu a adresat un memorandum guvernului german şi celui italian în care se preciza că, deşi România nu a urmărit până în prezent o expansiune teritorială pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii făcute Ungariei şi Bulgariei au creat o situaţie nouă. Mai exact, el solicită, în afară de o revizuire generală a frontierelor Europei de sud-est, alipirea la România a Banatului iugoslav şi crearea unei Macedonii libere, cu administraţie autonomă a regiunilor locuite de românii din Valea Timocului şi Vardarului.