REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ - ADEVĂRURI TRISTE

     Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în limba română cu alfabet chirilic: Република Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ, în limba rusă: Молда́вская Сове́тская Социалисти́ческая Респу́блика) a fost o republică cuprinsă Uniunii Sovietice din 2 august 1940 până în 1941 și din 1945 până în 1991.

Moldova lui Ștefan cel Mare

Crearea

Teritoriul pe care a existat RSS Moldovenească a fost parte a Principatului românesc medieval și precapitalist Moldova. În 1812, partea răsăriteană a Moldovei (numită începând cu acel an Basarabia) a fost ocupată de Imperiul Rus în urma Păcii de la Bucureștiîncheiată între ruși și Imperiul Otoman, când în mod fraudulos cele două imperii au lezat integritatea statului medieval românesc Moldova. Până în 1917 Basarabia a fost o gubernie a Imperiului Rus, fără a avea reprezentare în procesul legislativ sau executiv.

Odată cu izbucnirea revoluției din 1917, mișcarea română de eliberare națională a luat un nou avânt în Basarabia. Nou-alesul Sfat al Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească pe 15 decembrie 1917. În urma retragerii dezordonate în ianuarie 1918 de pe frontul din Carpați a unor unități militare ruse, în care corpul de ofițeri a fost înlocuit cu activiști bolșevici (comisari ruși), în Ungheni,Chișinău și Tighina au avut loc nenumărate crime. Neavând unități militare proprii, Sfatul Țării (Basarabiei) a facut apel la armata română, care după ce a eliberat orașul Tighina de ultimele trupe de soldați ruși dezorganizați, s-a retras înapoi peste Prut. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenesti, pentru ca pe 9 aprilie 1918 să proclame unirea cu România cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe (din totalul de 148 de deputati).

Teritoriul cuprins între râurile Nistru si Bugul de Sud, cuprinzând orașe ca Movilău (Moghiliov Podolski), Bershad', Iampol, Râbnița, Birzula, Nani, Dubăsari, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odessa și Oceacov, a avut de-a lungul secolelor o componență etnică mixtă. În Evul mediu, românii moldoveni reprezentau circa 1/2 din populația sa destul de mică, restul fiind ucraineni și tătari nohai (un trib al tătarilor din Crimeea). Începând cu sfârșitul secolului XVII, acest teritoriu a intrat în administrarea directă a Imperiului Otoman, unde era cunoscut sub numele Yedisanul de Vest. În 1792 el a intrat în componența Imperiului Rus, ceea ce a dus la o schimbare radicală a componenței sale etnice: tătarii au fost obligați să plece, iar nobilimea rusă a primit vaste teritorii nepopulate. Astfel au venit multi țărani și coloniști ruși, ucraineni și evrei. În 1917-1918 românii moldoveni erau majoritari doar în sate situate la mică distanță de Nistru.

Pe 12 octombrie 1924, Uniunea Sovietică a înființat o republică autonomă, RSSA Moldovenească, în componența RSS Ucrainiene, pe o parte din teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, republică în cadrul căreia românii (sau moldovenii, conform terminologiei oficiale sovietice) constituiau circa 40% din populație. Acest lucru a fost făcut în speranța determinării românilor basarabeni să se rupă de România.

Protocolul Adițional Secret (ruso-german) imperialist, al Pactului Molotov-Ribbentrop, privitor la sferele de influență și dominație în Est-Europa, semnat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) și cedare (din partea Consiliului de Coroană al României) a teritoriilor dintre Prut și Nistru (Basarabia), dar și a nordului Bucovinei, în componența URSS. Ținutul Herța, deși nu a fost inclus în protocol, a fost ocupat de asemenea de către armata sovietică. Inițial, Basarabia fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost incluse în RSS Moldovenească nou-înființată la 2 august 1940, printr-un decret semnat de Stalin, fără nici un fel de consultare a locuitorilor regiunii. RSS Moldovenească a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică. Până la 26 iunie 1941 Basarabia și nordul Bucovinei au revenit în cadrul României. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel și Transnistria.

În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Moldova răsăriteană și a organizat din nou RSS Moldovenească. De data aceasta, hotarele de nord, sud și est ale republicii au fost modificate. Astfel, jumătatea de sud a fostului județ Hotin, și porțiuni mai mici din fostele județe românești Ismail și Cetatea Albă (toate trei cedate în întregimea lor RSS Ucrainiene în 1940) au revenit rebublicii sovietice moldovenești în urma recuceririi acestui teritoriu de către URSS. Au existat și modificări minore ale hotarului transnistrean cu RSS Ucraineană.

Vicistitudini din perioada stalinistă de după al doilea război mondial

Înainte și după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde mulți dintre ei au murit sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră polițiști, soldați, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât și țărani împroprietăriți), membri ai partidelor politice istorice și toți cei ce-și exprimaseră dezacordul față de regim (o mare parte din populație și majoritatea populației educate), stâlpii culturii românești. În plus populația de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniță. Trebuie mentionat, ca au fost deportati nu doar persoane de etnie romana, ci toti care au putut sa impune invaziei sovietice. Un exemplu este s. Brătușeni unde majoritatea etnica sunt ucranieni. Majoritatea celor deportati nu s-au mai intors niciodata la casele lor.

Chișinău - Statuia lui Ștefan cel Mare

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Teodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB și la corespondența între Stalin și miniștrii săi, îndeobște Kruglov^[2], între iulie 1940 și decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruși albi (antibolșevici), refugiați care fugiseră din URSS, minorități religioase, dintre care 47.000 mai erau incă în viață, în locurile de deportare, în 1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcție de disponibilitatea materialului feroviar și rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

• Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au murit
• Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au murit^.
• Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag și pe drum).

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Stema de început a Republicii autonome sovietice

socialiste moldovenești

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populația băștinașă românească/moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați^.

Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situației lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportați în Siberia și în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceștia au fost închiși sau executați. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 și 1952.

O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra familiilor țăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat și de securitate I. L. Mordoveț în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migrației voluntare din timpul războiului și prin relocări forțate în calitate de colaboratori după război) și minoritățile religioase (700 de familii, mai ales adepți ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord”.

Rezultatele înfometării

Colectivizarea sălbatică stalinistă

Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și 1950, deși încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947, alții pun cifra la 216.000, la aceștia se mai adaugă alți 350.000 care au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit. Nu există suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către sovietici și îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în mediul rural (românii). Cauza principală a fost rechiziționarea de cantități mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și colectivizare.

Perioada post-stalinistă 1956 - 1964

Începând cu regimul lui Hrușciov, succesorul lui Stalin, supraviețuitorii din Gulag și lagărele de deportați au primit permisiunea să se întoarcă în Moldova. Îmbunătățirea relațiilor politice a încheiat și perioada de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum educația, știința și tehnologia, sănătatea, și industria (cu excepția domeniilor care au fost considerate sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).

Tancurile sovietice invadând Basarabia în 1940

Perioada de atenție suplimentară

În anii ‘70 și ‘80, RSS Moldovenească a primit investiții substanțiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilități industriale și științifice, precum și pentru construcția de locuințe. În 1971,Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a orașului Chișinău", care alocauu mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS , pentru invesții ^[9] decizie care ulterior a adus o oarecare prosperitate și muncitorii calificați din întreagul URSS. O astfel de alocare a activelor URSS a fost parțial influențată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul real al URSS între anii 1964 și 1982, a fost Prim-Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 și 1952. Aceste invesții s-au oprit în anul 1991 când Moldova a devenit independentă.

Epoca Gorbaciov

Deși Brejnev și alti primi-secretari ai URSS au avut parțial succes în suprimarea naționalismului existent în RSSM, regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaștere naționalismului în regiune. Politicile sale glasnost și perestroika au creat condițiile pentru exprimarea deschisă a sentimentele naționale și au dat posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central.

Drumul MSSR către independența față de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor, conservatoarii din est (în special de la Tiraspol), precum și activiști ai Partidului Comunist din Chișinău care au vrut să mențină MSSR în Uniunea Sovietică. Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii moldovenești ca limbă oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că Moldova în cele din urmă va de veni independentă, un grup de activiști pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Nistreană Moldovenească cu capitala la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumită în Republica Nistreană Moldovenească.

Independența

Numele țării s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe 27 august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorința de unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici până acum guvernul de la Chișinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

Relațiile cu România lui Ceaușescu

Pe tot parcursul Razboiului Rece, problema Basarabiei a fost uitată de Vest, dar nu și în România. Cu toate acestea, în anii 1950 România, cercetarea istoriei Basarabiei a fost un subiect interzis, deoarece Partidul Comunist Român a încercat să pună accentul pe legăturile dintre români și ruși, anexarea fiind considerată doar o dovada a prietenie URSS-ului .

Începand cu anii 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au început o politică de distanțare față de Uniunea Sovietică, dar dezbaterea asupra Basarabiei a fost limitată doar la nivel științific (istoriografie și lingvistică), nu la nivel politic.

Având în vedere că relațiile sovieto-române s-au redus la mijlocul anilor 1960, cărturari sovietici au publicat lucrari istorice cu privire la "Lupta de unificare a Basarabiei cu patria mamă sovietică " (Artiom Lazarev) și "Dezvoltarea limbii moldovenești" (Nicolae Corlățeanu). Pe de altă parte, Academia Română a publicat unele note scrise de Karl Marx, care vorbesc despre nedreptatea făcută în 1812 prin anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, iar Nicolae Ceaușescu, în 1965 într-un discurs, a citat o scrisoare a lui Friedrich Engels, în care și el a criticat anexarea rusă, în timp ce în 1966, într-un alt discurs, a denuntaț apelurile făcute de Partidul Comunist Român către URSS prin care se cerea anexarea Basarabiei și a Bucovinei.

Problema a fost cu toate acestea adusă în discuție ori de câte ori relațiile cu sovieticii erau reci, dar nu au fost niciodată un subiect serios pentru negocieri la nivel înalt. Târziu în noiembrie 1989, când URSS și-a retras sprijinul, în timpul celui de Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, Ceaușescu a denunțat invazia sovietică din timpul celui de al doilea război mondial.

Mircea Snegur - primul președinte al

Republicii Moldova (1991-1997)

Conducerea politică

Partidul Comunist Moldovenesc a fost o componentă a Partidul Comunist al Uniunii Sovietice . Partidul Comunist a fost partid unic. El a avut puterea supremă, deoarece toate organizațiile și societățile comerciale îi erau direct subordonate.

Elita politică din RSS Moldovenească a fost una dintre cele mai fidele Moscovei. Una dintre dovezi este și redenumirea multor orașe și comune după diferiți lideri comuniști de la centru.

Compoziția etnică a PCM 

anul\etnia	Români	Ucrainieni	Ruși	Evrei
1925	6.3%	31.6%	41.6%	15.7%
1940	17.5%	52.5%	11.3%	15.9%
1989	47.8%	20.7%	22.2%	2.5%

Primii secretari ai PCM 

nume	perioada	locul nașterii
P.G. Borodin	1941-1942	RSS Ucrainiană
Nikita L. Salogor	1942-1946	RSS Ucrainiană
Nikita G. Koval	1946 - iulie 1950	RSS Moldovenească (Transnistria)
Leonid Brejnev	iulie 1950 - octombrie 1952	RSS Ucrainiană
D.S. Gladki	octombrie 1952 - 1954	RSS Ucrainiană
Z.T. Serdiuk	1954 - mai 1961	RSS Ucrainiană
Ivan I. Bodiul	mai 1961 - decembrie 1980	RSS Ucrainiană
Simeon Grossu	decembrie 1980 - noiembrie 1989	RSS Ucrainiană (sudul Basarabiei)
Petru C. Lucinschi	noiembrie 1989 - februarie 1991	RSS Moldovenească
Grigore I. Eremei	februarie-august 1991	RSS Moldovenească

Cultura si ideologia

Cea mai mare parte a elitei românești-moldovenești de dinaintea celui de-al doilea război mondial, intelectualii, orășenii, ca și sute și mii de țărani de rând au fost uciși sau deportați (în special prin deportările organizate în 1940, în 1949 și în 1951). Chiar și în zilele noastre sunt zeci de mii de români-moldoveni trăitori în zonele în care au fost inițial deportați. 295.000 de români-moldoveni au murit în foametea din 1946-1947, unica foamete care a avut loc în Moldova. După încheierea celui de-al doilea război mondial au fost aduși coloniști din toată Uniunea Sovietică, în special ruși și ucrainieni, care au dus la schimbarea compoziției etnice.

Românii basarabeni au fost încurajați să învețe limba rusă, care era necesară pentru ocuparea oricărei funcții publice. Pozițiile politice și academice erau date în special membrilor grupurilor etnice ne-române (numai 14% din liderii politici moldoveni erau români în 1946, deși acest procent s-a schimbat puțin de-a lungul timpului).

Guvernul URSS-ului a încurajat dezvoltarea "culturii moldovenești", considerată ca fiind diferită de cea românească, ca și proclamarea existenței așa-zisei limbi moldovenești, considerată, (în ciuda chiar a obiecțiilor unor lingviști sovietici), ca fiind deosebită de limba română. Criticii literari subliniau influența rusească asupra literaturii românești-moldovenești, ignorând trecutul comun al literaturii moldovenești în cadrul mai larg al literaturii române. Pentru a sublinia presupusele diferențe și pentru a rupe legăturile cu România, limba română (moldovenească) a fost scrisă cu alfabetul chirilic. Numele unor orașe și sate au fost modificate pentru a le da o sonoritate mai slavă sau au fost rebotezate cu numele unor lideri bolșevici.

Propaganda oficială a încercat să îndoctrineze prin propagandă ideea că românii i-au asuprit pe moldoveni înainte ca Basarabia să fie eliberată de sovietici. Astfel, ideologia sovietică de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești avea trei aspecte :

• un aspect politic : Comunismul ;
• un aspect economic : economia de stat
• un aspect național : moldovenismul

Economia


Deși era cea mai dens populată republică a Uniunii Sovietice, RSS Moldovenească a fost destinată să fie doar o țară agricolă, specializată în special în producția de fructe. Regiunea transnistreană (în care românii reprezentau doar 40% din populație), a fost mai industrializată. În 1990, Transnistria realiza 40% din produsul intern brut și 90% din producția de electricitate a RSS Moldovenești

CAMPANIA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA 1918-1919 BBB - X

Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregătirea desăvârșirii unității. Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al căror rezultat a fost dezvoltarea vieții economice si sociale, a activității politice și spirituale, includerea și afirmarea în circuitul vieții economice și politice internaționale, întărirea națiunii, a conștiinței și coeziunii naționale. Intrarea în Marele Război, în 1916, a fost pasul decisiv pe calea realizării acestei năzuințe istorice, iar epopeea din vara anului 1917 a probat puterea sentimentului național.
La începutul anului 1918 mișcarea națională din Transilvania s-a intensificat, desprinzându-se limpede necesitatea colaborării dintre fruntașii Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat în vederea unor acțiuni comune.
In luna octombrie, în principalele orașe ale Transilvaniei și în Banat au avut loc numeroase întruniri în favoarea păcii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanești in cuprinsul patriei. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad „Consiliul Național Roman Central" (C.N.R.C.) în care au intrat 6 reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazar) și 6 ai socialiștilor români. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orașele și comunele din Transilvania au fost înființate consilii naționale românești cunoscute sub denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreună cu consiliile naționale au fost inființate și au funcționat gărzile naționale romanești care au organizat rezistența populației.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativă prin care se cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, între delegațiile română și maghiară au fost purtate tratative la Arad, între 13-15 noiembrie 1918. Tratativele în cursul cărora reprezentanții maghiari s-au situat pe vechile poziții, de neacceptare a doleanțelor românilor, au confirmat limpede problema revenirii Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situația creata in urma discuțiilor, C.N.R.C. a convocat o consftuire, ce a impus, cu necesitate convocarea Adunării Naționale Constituante. Ca si la 1848, în lipsa unui organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar și constituant, trebuia sa ratifice hotărârile naționale.
Pentru a face cunoscută opiniei mondiale voința românilor, la 18 noiembrie, Marele Sfat al natiunii române din Transilvania și Ungaria a adresat manifestul „Către popoarele lumii". tipărit in limbile română și franceză, în care era afirmat și legitimat dreptul populației românești de a înființa, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber și independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunări și regulamentul pentru alegerea deputaților.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegați aleși, iar din toate parțile Transilvaniei au venit, spre a lua parte la măreața sărbătoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost înălțător, delegații erau așteptați de zeci de mii de oameni, cântecele naționale răsunau în toate părțile. Manifestații similare, de proporții mai reduse, au fost organizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisă de George Pop de Băsești, acesta cerând celor prezenți sa pună, prin votul lor, „piatra fundamentală a fericirii neamului romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre aprobare Adunării Naționale proiectul rezoluției C.N.R.C., alcătuit din nouă puncte, care la punctul unu decreta Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a teritoriilor locuite de ei cu România și proclama „îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii romîne la întreg Banatul, cuprins intre râurile Mureș, Tisa și Dunăre".
Rezolutia a fost adoptata într-o atmosferă de elevat entuziasm patriotic. Se înfăptuia astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, speranțele, dar și sacrificiile a zeci si zeci de generații.
Spre deosebire de celelalte națiuni oprimate, care și-au proclamat unitatea și independența într-un cadru politic restrâns, în conferințe ale partidelor politice, sau prin declaratți în parlamente, poporul român, singur, și-a hotărât viitorul într-o adunare reprezentantă. Sutele de mii de adeziuni din adunările care au avut loc în aproape toate localitățile, au întărit și mai mult caracterul plebiscitar al hotărârii de unitate politică românească.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne de neuitat în conștiințele și simțurile românilor de pretutindeni și din toate vremurile. Se  încheia în apoteoză un lung proces de lupte și speranțe, de așteptări și strădanii. Se deschidea cu acea zi o nouă epocă în istoria multiseculară a poporului român.
Condițiile interne și internaționale în care se săvârșise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau complexe și nu lipsite de greutăți. După a doua mobilizare și reintrarea României în război (28 octombrie/10 noiembrie 1918), în acord cu guvernul și comandantul trupelor aliate de la Dunăre, Marele Cartier General roman a hotărât la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele române să înainteze în Transilvania în limitele indicate de armistițiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia națiunea română din Transilvania hotăra asupra viitorului sau destin, Divizia 7 infanterie și Divizia 1 Vânători, depășind crestele Carpaților, atingeau un aliniament care îngloba localitățile Bistrița, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov. La jumătatea lunii decembrie 1918 trupele romane, sporite ca număr în urma cuprinderii membrilor gărzilor românești, au atins linia Mureșului pe toată lungimea sa.
Concomitent s-au produs și modificări în structura organizatorică a trupelor romane ce operau în Transilvania. S-a constituit, la 11/24 decembrie 1918,  Comandamentul Trupelor din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moșoiu, destinat coordonării operațiunilor militare din aceasta parte a țării. Punctul de comandă al Comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase în 27 noiembrie/9 decembrie 1918 și Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operațiunilor armatei române pe aliniamentul râului Mureș, a prilejuit, atât din partea guvernului român și a Marelui Cartier General, cât și din partea Consiliului Dirigent repetate proteste și cereri către Conferința de Pace și Consiliul militar interaliat de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistițiului. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât dincolo pe linia de demarcație existau organizații reacționare ungare, șovine, care acționau împotriva românilor, săvârșind numeroase nelegiuiri, jafuri și crime sub ochii autorităților ungurești.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic și Consiliul militar interaliat de la Versailles și-au dat acordul ca trupele române să depășească linia de demarcație și să ocupe, rând pe rând, un aliniament spre vest, marcat de localitățile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeșul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfășurarea în continuare a acțiunilor militare, la comanda Comandamentului trupelor din Transilvania s-a numit generalul G.D. Mărdărescu, iar șef de stat major generalul Ștefan Panaitescu.
Menținerea stării încordate de-a lungul liniei de demarcație și agravarea situației militare din zonă, au determinat, în cele din urmă, Consiliul militar interaliat de la Versailles să decidă, la 13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre România și Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să-și retragă trupele dincolo de aliniamentul stabilit și a hotărât sa recurgă la variate mijloace, inclusiv la forța armelor, pentru păstrarea teritoriului românesc. In acest scop a declarat mobilizarea generală a bărbaților între 16 și 54 de ani. Totodată, Bela Kun și V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra României.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, după o puternică pregătire de artilerie a trecut la ofensivă în lungul văilor Someșului, Crișului Repede și Mureșului. Ripostând prompt, forțele romane comandate de generalul George Mărdărescu au trecut la contraofensiva în chiar dimineața zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe întregul front, iar până la 1 mai 1919 au ieșit în Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament au rămas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apărarea teritoriului pe o linie avansată în cazul reluării acțiunilor militare de către inamic și menținerea în stăpânire temporară a spațiului dintre Carpații Occidentali și râul Tisa, favorabil manevrei forțelor și mijloacelor proprii pe direcții interioare, comandantul român a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 și 18 infanterie în primul eșalon. Faptul ca apărarea pe Tisa a fost realizată pe front larg, fiecărei divizii revenindu-i în medie 150 km, demonstrează atitudinea strict defensivă a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei roșii ungare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele ungare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 km în dispozitivul armatei române.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superiorității inamicului, s-au retras în contact cu inamicul, până la 24 iulie, când ofensiva ungară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive viguroase, până la 26 iulie trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, începând cu ora 03.00, trupele române au forțat Tisa și, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, în după amiaza zilei de 3 august, un detașament de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat în Budapesta. Deoarece o parte din forțele ungare reușiseră sa se retragă la vest de Dunăre, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat necesară înaintarea unor unități dincolo de Dunăre, unde au format un cap de pod ce punea la adăpost grosul trupelor romane ramase în Budapesta. Trupele romane au evacuat Ungaria în mai multe etape, începând cu 4 octombrie 1919 și terminând în 30 martie 1920.

Operațiile armatei romane de la sfârșitul anului 1918 și din cursul anului 1919, fac parte din războiul de eliberare și întregire națională dus de poporul nostru în perioada 1916-1919. Deși pe fronturile europene războiul a încetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistițiul de la Compiégne, poporul român și armata sa au continuat sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-și apăra unitatea naționala și teritorială.
Soluția militară a fost impusă de guvernanții de la Budapesta, care, chiar în condițiile îmbrațișării de către ei a ideilor socialiste și a republicii sovietice, au refuzat altor popoare dreptul la autodeterminare. Voința populației românești majoritare din provincia românească Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice românești și realizarea întregirii naționale a românilor pe vatra lor străbună, a fost nesocotită de guvernanții de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a împiedica cursul normal al unei evoluții istorice implacabile.
Odată ce soluția militară ne-a fost impusă, comandamentul român, îndeplinind obiectivele conducerii politice a statului, a trecut, fără ezitare, la pregătirea și conducerea acțiunilor militare, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat, fermitate în atingerea scopurilor fixate.

Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial, închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată au înfăptuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românesti într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională. Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodată supremul sacrificiu făcut de martirii neamului românesc pe câmpurile de bătălie ale primului război mondial.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1917 BBB X

     Campania din vara anului 1917 de pe frontul român are o mare importanță în istoria armatei și a artei militare românesti. Desfășurarea ei a demonstrat că, comandamentele de mari unități române au fost în măsură să rezolve cu competență, cu pricepere și iscusință situații dintre cele mai complexe, iar ostașii români, înzestrați cu noi mijloace și instruiți corespunzător cerințelor câmpului de luptă, s-au dovedit superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului româno-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri echilibrate, proporționale cu mijloacele la dispoziție, ceea ce îi garanta succesul. Modificarea planului de campanie a fost determinată de situația nefavorabilă ce se crease în Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 și 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importantă a operației de apărare de la Mărășești a constat în faptul ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregătire a apărării, în care trupele sa se organizeze la teren. De regulă, marile unități române își ocupau pozițiile de apărare în urma unor viguroase acțiuni ofensive, care îmbrăcau caracterul luptei de întâlnire, pentru respingerea inamicului, sau sub presiunea puternică a acestuia, după care își consolidau aliniamentele atinse. Pe măsură ce se introduceau în luptă diviziile române, loviturile ofensive puternice, sau dârza rezistență în apărare au obligat comandamentul german să-și mute mereu lovitura principală, evitând de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane (preferând sectoarele ruse).
Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Ele și-au demonstrat deplina competență în pregătirea și conducerea operațiilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă, datorită experienței de luptă însușită de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc. S-a îmbunătățit conducerea trupelor, cooperarea între unități, mari unități și arme.
In ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe doua eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-a folosit frecvent manevra de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii.
In apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 km pentru diviziile din eșalonul întâi.
Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența îndârjită pe poziție cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlanțuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la pădurea Răzoare etc.).
Este de menționat îndemânarea dovedită de ostașii romani în lupta corp la corp, unde erau neîntrecuți. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu românii.

BĂTĂLIA DE LA OITUZ -IULIE-AUGUST 1917 (II)

       In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti, inamicul a trecut la ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El urmarea sa patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre Adjud, unde spera sa faca jonctiunea cu Armata 9 germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau intinse pe fronturi largi si fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In sectorul de rupere, inamicul isi asigurase superioritatea de forte necesara atacului, intrucat concentrase 54 batalioane si 200 guri de foc (dintre care 32 grele si 4 supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc, ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu substante toxice de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva. Trupele romane s-au aparat cu atata darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile inamice reusisera sa patrunda doar 3-5 km in dispozitivul nostru. La 28 iulie, introducand in lupta forte proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situatia devenise deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie unde inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor noastre. Dealurile Cosna si Stibor, ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de asemenea, in mainile inamicului.

In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise din rezerva Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de catre Divizia 1 cavalerie si batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice, carora le-a produs mari pierderi in oameni si materiale de lupta; el a dus la recucerirea dealului Stibor si a pantelor de est ale dealului Cosna, redresand astfel situatia in acest sector. La luptele din aceasta zi au luat parte si doua escadrile de aviatie romane care au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor inamice de la est de satul Grozesti. Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin care trecuse defensiva noastra depasit, raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva in timpul careia vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu batalionul vanatorilor de munte si un regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind trupele inamice sa se retraga in panica. Luptele au continuat cu intensitate sporita si in ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1 cavalerie, lasandu-si caii, s-au avantat in aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna pe care l-au smuls din mainile inamicului, aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si deschida drum spre Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta pozitiile romanesti de la Marasesti – padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o maxima violenta sectorul de aparare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre, care in rastimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut eroic caporalul Constantin Musat care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului. 1916, ceruse sa fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale granicerilor in timp ce arunca grenade cu mana care ii ramasese teafara. In vremea aceasta, cele patru companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la baioneta, alungau inamicul ce pusese stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de indarjite si in ziua de 7 august cand ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor Armatei 1 la Marasesti, contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la Marasesti, in batalia de la Oituz dusmanul fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi insemnate, el reusise un succes tactic limitat, patrunzand pe o adancime de circa 6 km, planurile sale operativ-strategice se prabusisera total. Comunicatiile din valea Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si carbune ramasesera in mainile romanilor.

Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat succesul armatei romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-au manifestat alesele calitati ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinta arzatoare de a stavili si zdrobi fortele dusmane cotropitoare. Si la Oituz au fost definitiv inmormantate sperantele si planurile comandamentului Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou in intreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Ele au facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan international, iar faptele de vitejie ale armatei romane au atras respectul atat al prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul roman, care cunoscuse de aproape desfasurarea operatiilor armatei noastre scria: „Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor pentru felul stralucit in care au respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu acordat ziarului „Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii franceze in tara noastra: „Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat nenumarate dovezi de eroism. Soldatii romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati din lume". Revolutia bolsevica din Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa paraseasca in masa transeele, inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „constituia – dupa expresia generalului Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului oriental." Rezistenta acesteia mai impiedica Puterile centrale sa transfere importante forte de pe frontul romanesc pe cel occidental si sa incline raportul de forte in favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate dusmane, tara era practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele rusesti. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk armistitiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei romane nu se mai putea face prin Rusia. Ucraina fusese invadata si frontul romanesc era amenintat si din spate. In aceste conditii, guvernul de la Iasi a fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Dupa pacea separata de la Brest-Litovsk, Romaniei, complet izolata, i-a fost impusă Pacea de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918) prin care Romania era aservita economic de Germania, iar armata demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata frontiera Carpatilor o suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea armatei a conservat cat mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial contactele cu aliatii vestici, s-au ascuns in Moldova insemnate cantitati de armament si munitii care sa asigure la nevoie dotarea a 18 divizii romane. Fata de 30 000 cat prevedea pacea cu Puterile Centrale, Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la Bucuresti (28 octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte de armistitiul semnat de Germania (11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi alaturi de Antanta si trece la eliberarea teritoriului national.

La Oituz a luptat și Peneș Curcanul (Constantin Țurcanu), veteran al Războiului de Independență (1877-1878) și al celui de al Doilea război balcanic, figură legendară a eroismului român, amintită și de Vasile Alecsandri. In semn de omagiu, s-a acceptat  să rămână în cadrele armatei până la sfârșitul vieții, în 1932.  Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: "Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece...Ridicaţi!".
 

^{La Oituz, în 1917 a luptat și locotenentul german Erwin Rommel, care a devenit general în cel de al Doilea război mondial, când a fost supranumit Vulpea Deșertului.}

 

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI - 24 IULIE-21 AUGUST 1917 (II)

      Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea planurilor de campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman. Comandamentul german, care fusese silit sa-si consume o parte din fortele destinate ofensivei pentru a restabili situatia din zona Vrancei, a conceput un nou plan potrivit caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta din sectorul Namoloasa in sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie ofensiva de mare amploare sa realizeze un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3 din Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului defensiv, comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri ale marilor unitati romane si ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele celor doua armate tocmai in cursul acestor regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte: inamicul (Armata 9 germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane si 213 baterii de artilerie, dintre care 31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4 rusa) aveau impreuna 142 batalioane, 70 escadroane si 136 baterii, dintre care 17 grele. Dupa cum se vede, pe frontul de ofensiva inamicul avea superioritate numai in artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere, larg de circa 12 km, sa concentreze un numar insemnat de unitati si guri de foc, realizand densitati superioare trupelor aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in dimineata zilei de 24 iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon si pe directia loviturii principale a atacat Corpul 1 armata german care a reusit sa strapunga apararea Diviziei 34 ruse silind-o sa se replieze spre nord. Succesul ce se contura pentru inamicul dezlantuit a fost de scurta durata, deoarece, in spatele fortelor ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana reusise sa intre in pozitie.

Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile romane de pe malul de est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat in ziua urmatoare, 25 iulie, atacul inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de trupele Diviziei 5 infanterie, care printr-o curajoasa lupta la baioneta au recucerit satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au inscris in acea zi ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de obuze cu care ii improsca inamicul, superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment s-au avantat, numai in camasi, cu manecile suflecate si capetele descoperite, intr-un viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de aceasta neasteptata aparitie ca si de impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in dezordine pe pozitiile de plecare. Cu acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3 vanatori care au respins inamicul ce atacase satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de trupele romane inca din primele zile ale ofensivei dusmane asilit comandamentul german sa renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia initiala a loviturii principale, mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9 infanterie, de-a lungul liniei ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei de toate calibrele si folosind gaze toxice de lupta, trupele germane au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa realizeze o patrundere de 3-4 km. Intrata in dispozitiv in noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a trecut la contraatac cu regimentele 34 Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost atat de sangeroasa incat dupa o de lupta, in care au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada si baioneta, cele doua viteze regimente pierdusera mai mult de 2/3 din efective. In acest sector al luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul Regimentului 36, colonelul Ioan Georgescu, care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca contraatacul pana ce un glont vrajmas i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost zadarnica: dusmanul a fost scos din pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse, au executat o contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a reface apararea pe limita dinainte. Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea trupelor romane a contribuit la diminuarea capacitatii ofensive a fortelor germane, lucru recunoscut chiar de generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane. Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si 9 romane in fata Marasestilor, comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe stanga, in fasia Corpului 18 armata german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte sporite el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa inainteze in zona de jonctiune a trupelor ruse si romane, cucerind mai multe localitati, printre care si Panciu. Dupa lupte grele, care au durat pana in seara de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca pe inamic. Rolul hotarator in reusita acestor actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13 care sub focul ucigator al artileriei germane au inlocuit trupele ruse ce paraseau in deruta pozitia. In lupta sangeroasa de la Chicera, capitanul Vasile Serbanescu, comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38 infanterie, conducea personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii, ultimul fiind bravul ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile trupelor germane s-au dovedit zadarnice. Liniile romanilor dintre vaile Susitei si Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul generalului Cristescu, a avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre. El condusese cu pricepere si energie apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar celebra sa deviza, devenita acum, in fata Marasestilor, „Nici pe aici nu se trece !" insufla incredere in victorie ostasilor romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de dispozitiv si odihna trupelor, inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire, mutand din nou lovitura principala in fasia Corpului 1 armata german, intarit cu noi forte. Atacul dezlantuit in dimineata zilei de 6 august viza ruperea dispozitivului defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare. Lovitura principala o primea acum Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in crancena batalie ce a dus-o cu un dusman extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca pe timpul contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima pozitie de aparare unde s-au angajat violente lupte corp la corp. La centrul dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a apropiat nevazut prin culturile inalte si a asaltat de la mica distanta transeele noastre care suferisera mult din pricina focului artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de regiment, in cadrul carora se gasea si compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore Ignat. Ocupand in graba o pozitie de tragere, aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la datorie, producand pierderi considerabile inamicului, pana ce ultimul tragator, comandantul companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi nr. 41 dat de comandantul suprem al armatei romane se spunea: „Capitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 infanterie, a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate, inconjurat de oamenii sai si mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot astfel a si murit... inconjurat de dragostea si devotamentul subalternilor sai care, facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat putinta sa-si manuiasca mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in valuri, sa cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa 2 km in dispozitivu1 Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand, deodata, batalia lua o intorsatura neasteptata. In acel moment critic, comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta rezervele care nu fusesera angajate, executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri ale pungii realizate de inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama nici de focul ucigator al tunurilor si mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau vazand cu ochii, produc panica in randurile dusmanului care se retrage in dezordine. Cea mai mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana este nimicita, unii supravietuitori fug inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt hotarati sa treaca la ofensiva pentru a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat, dar comandamentul Armatei 1 opreste actiunea si ordona trupelor sa se consolideze pe aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare de forte la fel de apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata Marasestilor. Valurile de asalt a doua divizii germane au rupt prima pozitie de aparare si au obligat trupele noastre sa se retraga pe un aliniament ce trecea prin fata garii si pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici voiau sa ajunga dusmanii, dar panza de foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in cladirea garii, ca si focul de flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de netrecut in calea agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane cotropitoare in fata zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi nr. 90 dat de generalul Eremia Grigorescu catre ostasii Armatei 1 se spunea: „In lupte crancene si vijelioase, inamicul, intreit in numar, in nesatioasa lui pofta de a cuceri si restul din bogatul trup al scumpei noastre Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit 12 zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca neclintita. La Susita si Siret ati naruit sfortarile groaznice ale salbatecului dusman, dovedind lumii odata mai mult ca nici pe aici nu se trece. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este infrangerea. Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6 august a fost inscrisa de voi cu litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga drepturile lui nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta hotaratoare asupra deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand infrangerea suferita in aceasta zi, comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa treaca la aparare in sectorul principal al frontului, renuntand la scopurile ce si le propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare facuta la 15 august in zona Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In ziua de 21 august 1917 ofensiva inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la aparare pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei romane din timpul primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si zadarnicirea definitiva a planurilor Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al tarii si a scoate Romania din razboi. Succesul tactic neinsemnat realizat de armata germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8 km intr-un sector cu largimea de 30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si ofiteri morti, raniti si disparuti. Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de ofiteri si 21000 soldati, morti, raniti si disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat patriotismul ostasilor nostri, factor generator al atator fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu armament si mijloace de lupta moderne, a fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale atacuri si contraatacuri 1a baioneta, de care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit irezistibile si 1-au facut cunoscut lumii intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor romani. Generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de seama asupra bataliei de la Marasesti. Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si fiecare sant, fiecare casa, fiecare inaltime au fost aparate vitejeste. La randul sau, generalul von Morgen, comandantul Corpului german, infrant in lunca Siretului, recunostea ca: „Rezistenta inamicului, si in special a romanilor, a fost neobisnuit de indarjita si s-a manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14 zi1e de lupte. Ele au dus la ciocniri 1a baioneta si ne-au provocat pierderi foarte mari. Luptele din august au dovedit ca romanii erau adversari redutabili".

      Victoria armatei române la Mărăsesti a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciată, pe buna dreptate, printre cele mai importante succese ale aliaților împotriva Puterilor Centrale. Exprimând impresia profundă produsă în întreaga lume de bravura ostașilor noștri, ziarul englez „Times" scria la 17 august 1917 că „romanii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldații germani au fost atât de violent atacați, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuți prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei".

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI - IULIE 1917 BBB X

     In vara anului 1917, de la soldat la general, crescuse dorința de a da piept cu dușmanul, pentru a-1 alunga de pe pământul patriei cotropite și a răzbuna suferințele îndurate. Cu vie emoție au ascultat ostașii noștri vibranta chemare la luptă a comandantului Armatei a II-a romane, generalul Alexandru Averescu, care în ordinul dat în ajunul bătăliei spunea: „Ostași ! A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea romanească, de voi insă mai mult decât de oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele parinților, fraților, copiilor noștri, sub apăsarea vrăjmasului hrăpăreț. Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză: pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre".

                 După o intensă pregătire de artilerie, care a durat două zile, în dimineața de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei a II-a române au declanșat ofensiva împotriva pozițiilor germane și austro-ungare din sectorul Mărăști. Inamicul, care dispunea în această zonă de 21 batalioane de infanterie și 36 escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 mitraliere și 142 guri de foc de artilerie. Iși sprijinea apărarea pe un sistem dezvoltat de lucrări genistice. Fortele Armatei a II-a române totalizau: 56 batalioane și 14 escadroane, dispunând de 448 mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) și 21 de avioane. Raportul de forțe era de 2,7/1 la infanterie; 1,6/1 la artilerie si 2/1 la cavalerie, în favoarea trupelor noastre. Un fapt demn de semnalat era că, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitațile Armatei a II-a române aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decât inamicul din fața sa.

               Lovitura principala a Armatei a II-a române a fost dată cu Corpul 2 armata care a reușit, printr-un vijelios atac al infanteriștilor săi, să rupă prima poziție de apărare a inamicului, obligându-1 să se retragă la sud-vest de raul Sușița. Deosebit de crâncene au fost luptele duse de ostașii din regimentele 2 vânători și 4 infanterie pentru zdrobirea rezistențelor inamice de pe dealul Mărăști, puternic organizat pentru defensivă. Aici au fost angajate înverșunate lupte la baionetă, care 1-au silit pe dușman să părăsească prima poziție de apărare. In vremea aceasta, Regimentul 22 infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevră de învăluire, pe la nord, a cucerit satul Mărăști, zdrobind prin lupte corp la corp, duse și pe timpul nopții, rezistențele dușmane. Concomitent cu ofensiva Armatei a  II-a române, a trecut la acțiune și dreapta Armatei a IV-a ruse, ale carei trupe, până în seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momâia și satul Voloscani. Prima zi de ofensivă a forțelor române și ruse s-a încheiat cu un important succes. Poziția defensivă a inamicului a fost ruptă într-un sector larg de peste 20 km, trupele germane și austro-ungare fiind silite să se retragă pe un nou aliniament.
              In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 române a continuat cu aceeași impetuozitate. Intrucât noua linie defensivă a inamicului se stabilise pe un șir de înaltimi care îi asigurau o anumită tărie, așa cum erau dealurile Arșita, Teheraele, Rachițasele, comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotărât să introducă în luptă Divizia 1 infanterie aflată în rezervă. Noile poziții defensive inamice au fost atacate și cucerite de trupele române în luptele din 13 și 14 iulie. Sub presiunea ofensivei energice a forțelor noastre, dușmanul a fost silit să părăsească depresiunea Vrancei și să se refugieze în munți, lăsând în urma lui mii de morți, un însemnat număr de prizonieri și o mare cantitate de material de război.
             In ziua de 15 iulie trupele române și-au continuat efortul ofensiv, înfruntând cu vitejie atât greutățile terenului frământat și foarte greu accesibil, cât, mai ales, rezistența înverșunată a unui inamic bine instalat în apărare, cu lucrări genistice amenajate cu mult timp înainte. După lupte de o rară violență, ostașii Diviziei 6 infanterie au reușit să cucerească muntele Sboina Neagră și înălțimile învecinate.
           Succesele repurtate de trupele române în primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele german și austro-ungar să ia măsuri urgente de întărire a frontului de la Mărăști, deplasând în aceasta zonă numeroase forțe noi, precum și trei divizii din cele pregătite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
         Evoluția nefavorabilă a operațiilor militare pe frontul din Galiția și Bucovina, unde trupele ruse începuseră să se retragă sub presiunea forțelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul romano-rus sa efectueze o regrupare și să renunțe la ofensiva care se desfășura atât de favorabil. Astfel, în seara de l9 iulie operațiile ofensive ale Armatei a II-a române au fost oprite, iar unitățile ei au trecut la apărare, extinzându-și fâșia de acțiune spre nord până în valea Doftanei.
            Bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu o biruință stralucită a trupelor romane. Acțiunea noastră ofensivă, purtată timp de nouă zile, cu o neasemuită energie, a obligat comandamentele german și austro-ungar să renunțe la planul de campanie inițial și să efectueze importante deplasări de forțe spre zonele periclitate prin ruperea frontului. Bilanțul bătăliei de la Mărăști a fost deosebit de bogat. Rupând apărarea inamică de pe un front de peste 30 km lărgime și pe o adâncime de 20 km, trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 kilometri patrați și au recucerit 30 de localități. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2 500 puști și o mare cantitate de muniții de artilerie și infanterie. Cateva mii de militari inamici zăceau morți pe văile și dealurile Vrancei.. Victoria Armatei a II-a române nu fusese deloc ușoară. Ea fusese platită cu prețul a 1 469 morți și 3 052 răniți.
            Bătălia de la Mărăști rămâne ca un episod strălucit al luptelor din vara anului 1917, o dovadă grăitoare a creșterii capacității militare a cadrelor de comandă ca și a elanului și vitejiei soldatului român. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre dupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O contribuție notabilă la victoria de la Mărăști a adus-o populația civilă din zona luptelor, care a furnizat trupelor informații despre inamic și le-a călăuzit pe poteci de munte necunoscute de dușman pentru a cădea prin surprindere în flancul și spatele pozițiilor acestuia.

   

REFACEREA ȘI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE 1917 BBB X

              In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor armate ale țării tot ce le era necesar.
           La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
            Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
           In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
                 Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
             Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
           In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
            După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
            Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
           Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
           Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.