FALSA REVOLUȚIE ROMÂNĂ -VARIANTĂ

        

 Un anume transfug în SUA, pe nume Michael Olteanu a făcut pentru presa română o seamț de dezvăluiri despre așa-zisa Revoluție română, cade fapt, știu azi toți românii, o sordidă lovitură de stat ochestrată din afara țării. Nu putea fi o revoluție pentru orice revoluție din istorie a avut o Doctrină şi mai mulţi Doctrinari. România a avu parte de o Lovitură de stat, pe fondul unei răscoale populare parţiale. Acel transfug amintit mai sus a dat multe informaţii, care pot fi adevărate, dacă el a lucrat în structurile de informaţii CIA, cu legături în KGB. Deci trebuie ascultat:  

Dupa vizita din China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceausescu a inceput o campanie sustinuta de “indepartare” de patria muma U.R.S.S.. O schimbare de politica nu era de loc usoara, avand in vedere ca marea majoritate a generalilor de securitate si armata facusera “studii” in U.R.S.S. si vorbeau curent limba rusa. Nu trebuie uitat ca R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj de spioni sovietici, in special militari (G.R.U.), pe cap de locuitor in lagarul socialist…Noua politica a fost insa foarte persistenta si in anii 1980, toate posturile de comanda erau in mana unor generali de incredere, loiali “tovarasului si tovarasei”.

Economia “socialista” nu mergea insa de loc si atunci a inceput o campanie de vanzare masiva pe valuta catre Occident. Se vindeau in special nemti, evrei si carne de porc…La un moment dat, Marin Ceausescu i-a sugerat “tovarasului” ca ar fi bine sa vanda sisteme de armament moderne sovietice unor parti interesate ca Statele Unite,de exemplu. Problema principala era ca RSR nu mai primea de mult ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent in dotare aveau restrictii de instrainare.

Excelenta carte a lui Liviu Valenas “Fabrica de spioni” relateaza pe larg dificultatile unei tentative de vanzare a unui tanc T72 aflat in dotarea armatei R.S.R. Tratativele au continuat si au fost terminate cu success pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol si sol-aer, pe care Nicolae Ceausescu le-a cumparat dela bunul sau prieten Moammer Gaddafi si care ne-au fost livrate pe coasta de Est in schimbul a catorva zeci de milioane de dolari depusi de C.I.A. intr-un cont cifrat la o banca elvetiana. Ghinionul lui Ceausescu a fost ca ultra-vigilentul G.R.U. l-a fotografiat pe fratele sau Marin Ceausescu, ajuns consiler la Ambasada RSR din Austria, intr-un meeting secret cu seful nostru de statie C.I.A. din Viena in vara anului 1987. Atunci a fost pecetluita soarta familiei Ceausescu si a inceput proiectul de lovitura de stat care nu a avut nimic in comun cu miscarile populare anti-comuniste din Europa Orientala si Centrala in anul 1989.

Sotii Ceausescu si Marin Ceausescu au fot condamnati la moarte de catre G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzatii la simulacrul penibil de proces judiciar al sotilor Ceausescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost ca au vandut systeme avansate de armament Statelor Unite, care i-a platit prin intermediul unei banci elvetiene. Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa GRU-Spetsnaz care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasea cladirea…Gorbaciov a facut o investitie masiva de bani si resurse umane pentru inlaturarea lui Ceausescu. A inceput cu reactivarea “fosilelor” spionajului sovietic din generatia lui Brucan, Iliescu si Walter Roman (fost agent NKVD in Spania in 1936, devenit “profesor de marxism-leninism” la Politehnica din Bucuresti unde am studiat intre 1965 si 1970, dupa ce am iesit din inchisoare in 1964), precum si a “generatiei tinere” a lui Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu.

Problema esentiala a lui Gorbaciov era ca “fosilele” nu aveau access la generatia curenta de comandanti ai securitatii si armatei, care erau loiali familiei Ceausescu. Pe de alta parte, “bascularea” securitatii si armatei de partea guvernului sovietic era absolut esentiala, intrucat in RSR nu exista nicio societate civila sau culturala nationala, totul fiind distrus de dictatura absoluta si tembelismul national traditional.

Prima etapă – Operatia “Troika”

La sfarsitul lui Iulie 1989 a fost infiintat un comandament central la Kishinev (fost Chisinau) si au fot selectati aproape 15,000 de ofiteri si subofiteri apartinand la trei servicii diferite:

1 – Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) – Committee for State Security – Comitetul pentru Securitatea de Stat,
2 – Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) – Main Intelligence Directorate of the General Staff – Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major,
3 – Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) – Force for Special Purposes – Forta Militara pentru Scopuri Speciale, unitati subordonate fie la G.R.U. fie la K.G.B in 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B. (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) – Federal Security Service of the Russian Federation – Serviciul Federal de Securitate al Federatiei Ruse.

Au fot formate circa 5,000 de echipe de catre trei ofiteri sau subofiteri reprezentand cele trei servicii, iar fiecare echipa a fost dotata cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevazute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, munitiei si a explozivelor. Participantii au luat la Chisinau lectii speciale de limba romana si geografia Romania cu o durata de trei luni, in diverse cazarme ale orasului. Incepand cu a doua jumatate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca “turisti” in Romania, in ritmul de circa 150 masini pe zi. Au fost trimise in majoritatea judetelor, dar destinatiile prioritare au fost Timisoara si Bucuresti.

Timisoara a fot aleasa ca o buna cadidata pentru “demonstratii populare anti-Ceausescu”, datorita apropierii relative de Europa de Vest si datorita prezentei unui vechi “prieten” al G.R.U., pastorul protestant Tokes. Transfugul Michael Olteanu susţine că a citit cateva rapoarte trimise de un capitan KGB, care fusese recrutat mai inainte si lucra pentru SUA ca agent dublu. Aqcela a descris in detaliu actiunile din Calea Ghirocului si dela resedinta lui Tokes. La un moment dat in seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al “operatiei Tokes” a cerut sa se faca “numarul”, adica identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuintii lui Tokes. “Si ne-am alarmat, fiindca noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanti. Noroc ca a doua zi a venit ordinul sa ne deplasam la Bucuresti…”

Actiunea importanta era acum la Bucuresti unde 2 generali sovietici si un numar de ofiteri superiori KGB or GRU care toti vorbeau “moldovineste” au dus tratative timp de aproape doua saptamani cu diversi generali romani de securitate si armata pentru a asigura “bascularea” …Echipa sovietica de negociatori era in contact radio quasi-permanent cu comandamentul operatiei Troika din Chisinau. Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbatchev pe 17 Decembrie 1989, care promitea in mod solemn ca niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Fortelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, si ca toti acesti salariati vor fi promovati in masa si salariile le vor fi marite corespunzator…Propunerea a fost acceptata de aproape toti conducatorii securitatii si armatei la 20 Decembrie 1989. Singura exceptie a fost un general de armata care era ministru adjunct; el a refuzat si a fost imediat “sinucis” de “negociatori”. Generalii care acceptasera propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceausescu sa organizeze faimoasa ”adunare populara” din 22 Decembrie 1989.

Pare deosebit de interesant faptul ca toate aceste negocieri cu conducatorii securitatii si armatei au fost purtate exclusiv de catre militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinati fazei urmatoare, operatia “Flanela”. E foarte probabil ca marea majoritate a securistilor care au executat lovitura de stat sovietca nu au stiut cine sunt noii conducatori politici ai Romaniei pana cand i-au vazut pe “flanelisti’ defiland pe ecranele televizoarelor…

Etapa a doua – Operatia “Flanela”

Ziua de 22 Decembrie 1989 a inceput inainte de ora 7 dimineata pentru trei agenti operativi CIA care lucrau in cadrul Ambasadei Americane la Bucuresti. Erau imbracati “romaneste” si au ajuns devreme in Piata Palatului, asa ca au asistat la toate fazele faimosului meeting. Au vazut cum s-a construit “dreptunghiul” si “razele”, care erau o procedura standard la toate meetingurile publice a lui Ceausescu. “Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securisti masati sub balconul dela care urma sa vorbeasca Ceausescu. Dela “dreptunghi” plecau “razele” constituite din cate doi (uneori trei) securisti umar la umar, mergand spre exterior. Intre aceste “raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori si alti membri de partid adusi cu autobuzele. Aceasta descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar se va vedea ca este foarte importanta pentru meetingul din 22 Decembrie 1989.

Cand Ceausescu a ajuns la punctul in care a facut o pauza, securitatea a pus la difuzoare o inregistrare a unor rafale de mitraliera. Am vazut filmul meetingului si vad si acum privirea speriata a lui Ceausescu care nu intelegea ce se intampla. Emil Bobu intra pe balcon in spatele lui si-i spune: “E SECU!”. In momentul acela Ceausescu a inteles ca securitatea a trecut de partea sovieticilor si ca partida era pierduta. Acesta este momentul in care niste “tineri curajosi” au inceput sa alerge prin multime strigand: “Jos Ceausescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii nostri dela Ambasada Americana au remarcat imediat ca acesti “tineri curajosi” nu alergau dela periferia masei de oameni catre centru. Ei alergau intotdeuna dinspre “dreptunghi” spre periferie, si ALERGAU NUMAI PRIN “RAZELE” DE SECURISTI, unde evident se simteau in siguranta. Era clar ca erau toti securisti…

Trebuie relatat un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era in Delta Dunarii la vanatoare de mistreti. Incepand dela 10 dimineata toti cei care lucrau la comitetul judetean de partid din Tulcea au fot mobilizati sa-l gaseasca pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenta “cineva” dela Bucuresti. L-au gasit in fine in jurul pranzului si convorbirea telefonica a fost foarte scurta: “Da, tovarasu! – “BAI PETRICA, FLANELA E MAINE!” – “Am inteles. tovarasu!”… Dupa care “Petrica” se dadea de ceasul mortii sa ajunga in Bucuresti in aceeasi seara, fiindca altfel se facea “revolutia” fara el…

A doua zi dupa masa a inceput defilarea la televizor a “flanelistilor”, tovarasi cu pullovere si flanele, dar fara sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de doua saptamani. Securitatea lor personala era asigurata de echipele Troika care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei urmatoare a loviturii de stat…

Etapa a treia– “Teroristii”

De indata ce caderea lui Ceausescu a deveni cunoscuta, o multime de oameni de buna credinta, informati asupra evenimentelor din celelate tari din Europa de Est, au crezut ca totul s-a schimbat si ca au devenit peste noapte “LIBERI”. Aceasta era o problema majora pentru securitatea care trecuse de partea sovieticilor cu conditia de a-si mentine puterea intacta. Ei trebuiau sa arate “prostimii” ca nu sa schimbat nimic si ca FRICA, nu libertatea este baza noii “societati”.

S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumita “Teroristii” care a inceput chiar in seara de 22 Decembrie 1989. Unitatile USLA au inceput sa joace prin rotatie rolul de “teroristi” si de “anti-teroristi”. Aceiasi militari de securitate erau o noapte “teroristi” si noaptea urmatoare “anti-teroristi”. Aceasta faza a durat cateva saptamani si s-a soldat cu sute de morti, oameni nevinovati impuscati in strada. De multe ori mortii erau transportati dela o strada la alta, ca sa se propage terroare in toate cartierele.

Daca fazele anterioare, Troika si Flanela, au fort execute ireprosabil, faza Teroristii nu a dat in totalitate efectele scontate. O multime de oameni de buna credinta credeau ca sunt intr-adevar liberi si se comportau ca atare, infiintand sau reinfiintand vechi partide si organizatii politice. In plus directia afacerilor religioase din securitate era complet blocata pentru un motiv foarte simplu: asa-zisul “Patriarh al Bisericii Ortodoxe” (Teoctist-Anticrist cum ii strigasera in fata credinciosii in Decembrie 1989), care se spune ca avea grad de general de securitate, a crezut cu adevarat ca a sosit momemtul sa dea socoteala pentru toate crimele comise de conducerea securista a bisericii romane in ultimii 41 de ani, si s-a retras la o manastire, refuzand sa mai “conduca” Biserica Ortodoxa.

In 1948 Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au numit “Patriarh” pe un preot de tara din Oltenia care petrecuse doi ani de inchisoare in lagarul dela Targul Jiu unde Gheorghiu-Dej era deasemenea internat. Preotul Marina fuseses condamnat pentru complicitate cu o banda de hoti de cai. Imediat dupa “hirotonisire” Justinian Marina a participat la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din Romania. Toti episcopii Greco-Catolici au fost arestati, condamnati si au murit in inchisoare ca adevarati martiri ai credintei. Mii de preoti Greco-Catolici de toate varstele au fost deasemnea arestati si condamnati la 15-20 de ani de inchisoare.

Am cunoscut in inchisoare in perioada 1959-1964 cateva zeci de preoti Greco-Catolici care supravietuisera din 1948. Am toata admiratia pentru acesti preoti adevarati, martiri ai credintei care isi continuau vocatia de preoti in conditiile de exterminare din inchisoare. Un exemplu: parintele Crisan, var al excelentului profesor de matematici Iacob Crisan care mi-a fost profesor 4 ani la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca! Toate proprietatile Bisericii Greco-Catolice din Romania, incluzand pests 2,500 de biserici si alte cladiri au fost confiscate si trecute in patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane, “condusa” de Justinian Marina. Faptul ca securittea comunista controla conducerea Bisericii Ortoxe nu insemna ca preotii si monahii trecusera in serviciul Satanei. In primavara anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preotilor si monahilor Bisericii Ortodoxe sa semneze angajamente cu organele securitatii locale ca vor informa asupra oricaror fapte sau intentii de a actiona impotriva guvernului comunist, MARTURISTE IN TAINA SPOVEDANIEI.

Spre cinstea lor vesnica, mii de preoti ortodocsi AU REFUZAT sa semneze aceste angajamente cu Satana…Ei au fost toti arestati si condamnati intre 10 si 20 de ani de inchisoare. Am intalnit sute de preoti ortodocsi intre 1959-1964. Numai in lagarul Gradina dela Piatra Frecatei in Balta Brailei erau 3 “brigazi” de preoti (150 de persoane). “Cum sa tradez eu sfanta taina a spovedaniei? Inseamna ca nu mai sunt preot!” imi spunea cu lacrimi in ochi un preot batran, trecut de 75 de ani, care a si murit cateva luni mai tarziu…Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe acesti martirii ai credintei si ai neamului romanesc, care au impartasit soarta miilor de preoti Greco-Catolici si Romano-Catolici…

Mai tarziu, cand Ceausescu a inceput constructiile faraonice, sute de biserici au fost daramate fara ca conducerea securista a Bisericii Ortodoxe Romane sa protesteze in niciun fel. Demolarea de biserici istorice de mai mare valoare a avut loc şi în ţări occidentale, di raţiuni de modernizare urbanistică.

Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe Romane si motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea ca a sosit ora judecatii pana in prima saptamana a lunii Aprilie 1990, cand securitatea l-a convins in fine ca nimic nu s-a schimbat si i-a promis solemn ca va putea sa pastreze toate proprietatile furate dela Biserica Greco-Catolica.

In România, proprietăţile Bisericii Greco-catolice au fost restituite cu greu, mai ales datorită credincioşilor ortodocşi, spre deosebire de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Croatia si Slovenia, unde şi proprietăţile greco-catolice au fost mai mici.  Transfugul ridică această problemă pentru că, probabil a fost dator acestei Biserici..

In perioada Ianuarie-Aprilie 1990 toti salariatii Ministerului de Interne si ai Ministerului Fortelor Armate au fost avansati in grad si salariile li s-au marit in mod corespunzator salarizarea. De exemplu, seful tribunalului militar al sectorului 2 Bucuresti care in 1959 era capitanul Pruna Liviu si care ajunsese in 1989 general-maior, a fost avansat direct general-colonel si numit de Iliescu sef al Justitiei Militare din Romania “post-revolutionara”. Faptul ca el condamnase in August 1959 la 225 ani inchisoare pe cei 12 membri ai organizatiei Frontul Eliberarii Nationale dela Liceul Matei Basarab a fost desigur ceva minor comparat cu cele cateva zeci de condamnari la moarte pe care le-a “pronuntat” in perioada 1958-1959.

Intre timp “turistii” din operatia Troika s-au intors progresiv acasa in U.R.S.S., pana in mai 1990, dar situatia politica in Romania continua sa fie critica, cu toate eforturile securitatii de a “cultiva” frica si teroarea.

Etapa a patra – “Mineriada”

Astfel ”conducerea post-revolutionara” a hotarat sa organizeze o varianta romana a “revolutiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong si mobilizat importante resurse financiare si umane care au asigurat “succesul stralucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlantuit salbaticia fara precedent a lumpen-proletariatului impotriva “dusmanilor poporului”. Mii de oameni au fost batuti si maltratati, sute de oameni au murit sau au fost schiloditi pe viata. Scopul era unul singur si anume sa impuna frica si teroarea fara de care securitatea nu putea functiona. Si au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securitatii pana in ziua de astazi. “Tovarasi minieri, va multumesc!” dixit criminalul Iliescu.

Stiati ca efectivele fortelor de securitate in Romania (Serviciul Roman de Informatii, Serviciul Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza si alte cateva mai mici), au crescut cu peste 10% intre 1989 si 2010? Au crescut foarte mult si capacitatile tehnologice ale securitatii care in 2011 inregistreaza “toate convorbirile telefonice”, si filmeaza toate intalnirile “suspecte”, ca şi în Occident.

Trebuie comparată Romania cu fosta Cehoslovacie unde securistii au fost linsati pe strada in 1989 adresele lor fiind publicate la toate oficiile de posta. Sau cu Germania de Est, unde li-sa interzis securistilor sa intre in cladirile unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde tuţi salariatii securitatii, dela ministru pana la gardian, au fost demişi într-o singură zi (24 DE ORE).

 

CEAUȘESCU ȘI INDUSTRIA DE ARMAMENT

            

La începutul anului 1989, revista Der Spiegel a lansat o știre privind o colaborare între specialiştii români, ai lui Nicolae Ceaușescu, cu cei ai firmei vest-germane "Messerschmitt-Bölkow-Blohm" (MBB) pentru fabricarea în Ro­mânia de rachete sol-sol de tipul "Con­dor II".

Programele mi­litare ale României erau cu totul altele decât cele indicate de ziariştii de la Der Spiegel. De exemplu, ofiţerii artilerişti din Armata Română cunoşteau în anul 1989 faptul că pe raza localităţii Crângu lui Bot (judeţul Prahova) func­ţiona Intreprinderea de producţie şi reparaţii a tehnicii de rachete. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1981 prin transformarea şi dezvoltarea Bazei nr. 268 de fabricat şi reparat tehnică de rachete.

Producţia întreprinderii res­pective a fost formată, în principal, din proiectile reactive nedirijate PRN-80, rachete aer-aer A-90 (RS-2 US) şi A-91 (R-3 S), precum şi complexe antiaeriene portative cu rachete A-94 (SA-7 b), toate acestea fiind realizate sub licenţă sovietică. După anul 1989, la Crângu lui Bot au fost modernizate complexul antiaerian portativ CA-94 (SA-7 b) şi racheta antitanc dirijată 9 M 14-M "Maliutka".

Pentru înzestrarea unităţilor de apă­rare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19 cal. 100 mm, iar în anul următor au fost importate pri­mele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30 calibru 130 mm. Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (cal. 20 mm, 25 mm, 40 mm "Bofors", 75 mm "Vic­kers" şi 88 mm "Krupp"), care au fost scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. Concomitent, au fost întreprinse de­mersuri pentru achiziţionarea sistemului sovietic de rachete antiaeriene "Dvina". Primul sistem de acest tip a sosit în România în anul 1959 şi a intrat în compunerea forţelor subordonate Comandamentului Apă­ră­rii Antiaeriene a Teritoriului.

In scopul dotării Armatei Române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6.157 milioane de lei. Din aceasta, 1.157 mi­lioane de ruble (4.236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexe de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov"), radiolocatoare (din URSS), aparatură radio (din URSS, Ungaria şi RDG), mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia), 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13 (ne­cesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia).

Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov" au intrat în dotarea Regimentului 4 Ra.A. de la Ploieşti, precum şi a Regimentului 15 Ra.A. de la Hunedoara - înfiinţate în 1962, respectiv 1963. Acestea puteau acoperi zona Bucureşti-Ploieşti şi obiectivul industria Hunedoara împreună cu alte două regimente de rachete antiaeriene, deja înfiinţate în perioada 1961-1962.

In anii 1961-1965 au intrat în do­ta­rea Armatei Române şi alte tipuri de teh­nică de luptă: tancul T-55-100 (considerat "maşina de luptă de bază din în­zestrarea unităţilor şi marilor uni­tăţi"), transportoarele amfibii blindate BTR-50 PU, tractoare de tancuri, rachetele sol-sol de diferite tipuri, vedete purtătoare de rachete, vâ­nă­toare de submarine, remorchere ma­ritime şi fluviale. Totodată, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei de exploatare.

Prin noul protocol secret al Tratatu­lui de la Varşovia (semnat la 31 martie 1961, la Moscova), 12 divizii mecani­za­te, două divizii de tancuri, un regiment de desant-paraşutare, patru regimen­te de rachete antiaeriene, patru re­gimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană româneşti erau pu­se, în caz de război, la dispoziţia co­man­dantului suprem al Forţelor Ar­ma­te Unite ale ţărilor membre ale Or­ga­nizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).

După invadarea Cehoslovaciei de unităţi militare din cinci state membre ale OTV (URSS, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria), Armata Română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (CFAU) desfăşurate pe teritoriul altor state.

De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de ge­nerali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional. Participanţii români rezolvau numai pe hărţi situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor.

Conform programului stabilit de CFAU, unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea atât în România, cât şi în poligoanele de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. Totodată, în perioada 1969-1990 s-au desfăşurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unităţi de apărare antiaeriană a teritoriului României şi ale statelor vecine.

Astfel, au avut loc atât zboruri reale ale ţintelor aeriene, cât şi zboruri de recunoaştere a aerodromurilor de cooperare din ţările socialiste vecine (Bulgaria, Ungaria şi URSS). De obicei, în acţiunile de recunoaştere comună - care se desfăşurau anual în perioada iunie-septembrie - erau implicate aerodromurile bulgare de la Gabrovniţa, Graf-Ignatievo şi Ravneţ, cele româneşti de la Giarmata, Deveselu, Borcea şi Mihail Kogălniceanu, precum şi aerodromurile de la Tiraspol (URSS) şi Kecskemet (Ungaria).

La cea de-a 25-a şedinţă a Comisiei Permanente CAER pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), membrii delegaţiei române au informat despre intenţia Guvernului de la Bucureşti de a dezvolta producţia de tehnică militară atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în ve­derea obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare.

Totodată, a fost exprimat din nou interesul părţii române pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare) şi pentru coope­rarea cu alte state din alianţă, în vederea fa­bricării complexelor sovietice de rachete antiaeriene "Strela-1" şi "Strela-2 M", a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv) şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare pentru modernizarea tancurilor T-54 şi T-55.

In anul 1973, în cadrul Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, ur­mă­toarele cantităţi de tehnică de luptă şi muniţie: 250-320 de tancuri mijlocii, 700-800 de mijloace de contraacţiune radio şi de cercetare radio, 300-350 de staţii radio şi receptoare radio de putere mică şi mijlo­cie, 50 de instalaţii de lansare "Strela-1" împreună cu 1.500 de rachete antiaeriene, 250 de instalaţii de lansare "Strela-2 M" împreună cu 3.000 de rachete antiaeriene, 4.000 de rachete aer-aer K-13 M şi 4.000-4.200 de rachete aer-aer R-3 R.

In acelaşi timp, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente şi piese în vederea continuării lucrărilor de moder­nizare a tancurilor T-54 şi T-55, aflate în dotarea tuturor armatelor din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

In acest scop, Baza de reparaţii tancuri şi autotunuri de la Mizil (înfiinţată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor '70 pentru a asi­mila în producţie 80% din totalul părţilor componente, subansamblelor şi pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, şasiul tancurilor TR-800 şi P-125), autotunuri şi maşini blindate de di­ferite tipuri (maşina de luptă a infanteriei, maşina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 şi TMA-83, şasiul obuzierului autopropulsat calibru 122 mm).

Pentru a evita cumpărarea de tancuri din URSS, Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat încă din anul 1973 dorinţa de a elabora până în anul 1980, "studii privind condiţiile unei eventuale organizări a fa­bricaţiei de tancuri, în cooperare cu o altă ţară membră în Comisie". Intenţia respectivă a fost prezentată de generalul-colonel Constantin Şandru la cea de-a 27-a şedinţă a Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).

In cursul aceleiaşi şedinţe, reprezentanţii României au solicitat să le fie acordată specializarea în fabricaţia de aruncătoare de grenade AG-9 (pe afet), complexe de rachete antitanc dirijate, nave maritime de demagnetizare a minelor, echipament pentru iluminarea pistelor de aerodrom, proiectile de aviaţie nedirijate, avioane de şcoală şi antrenament, avioane utilitare cu o încărcătură utilă maximă de patru tone, maşini de luptă pentru trageri cu proiectile reactive 9 M 22 cal. 122 mm (montate pe şasiu de autocamion SR-114, apoi pe şasiu de DAC-665), complete de mascare a tehnicii de luptă, staţii radio UUS (pentru T-55 şi TAB-uri 71), aparatură de alarmare centra­lizată a unităţilor şi marilor unităţi, precum şi de alarmare prin radio a personalului din garnizoane.

Autorităţile de la Bucureşti au insistat pentru preluarea licenţei de fabricaţie a maşinii sovietice de luptă "Grad" ("Grindina"). Aceasta era destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate şi a fost prezentată pentru prima dată miniştrilor Apărării din statele membre ale OTV în cursul unei convocări speciale, într-un poligon sovietic de lângă Lvov (11-13 mai 1965).

La întoarcerea sa în ţară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat faptul că "aruncătorul cu reacţie «Grad» este superior aruncătorului cu reac­ţie R-2, de producţie cehoslovacă, din do­ta­rea armatei române, având bătaia de 20 km, faţă de 8 km, şi 40 de ţevi pentru lansare, faţă de 24". Totodată, ministrul român al Forţelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate "Maliutka", superior complexului "Şmel", aflat în dotarea armatei române.

In anii '80, instalaţia de luptă a maşinii "Gradî (varianta românească) a fost fabricată sub licenţă, în producţie de serie, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău.

Concomitent, la Întreprinderea Mecanică Mija a fost realizat prototipul unui complex antitanc instalat pe un transportor amfibiu blindat (TAB-C). Acesta avea la bază racheta antitanc dirijată 9 M 14 M "Maliutka", fabricată în România de la sfârşitul anilor '70 sub licenţă sovietică (numai focosul, capul de luptă şi ambalajul rachetei; microcablul ce menţinea legătura cu racheta pe timpul zborului său spre ţintă era, în continuare, importat din URSS). Prototipul complexului antitanc construit la Mija a fost testat într-un poligon în anul 1989.

CEAUȘESCU ȘI TRANSPORTUL AVIATIC

        

La începutul lunii aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat raportul generalului-colonel Vasile Milea referitor la trimiterea în URSS, pentru repa­raţie capitală, a avionului Il-18 (înmatriculat YR-IMZ), aflat în înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. Totodată, preşedintele Româ­niei, care utiliza în mod curent aparatul respectiv, a fost de acord cu trimiterea la Moscova a 13 specialişti români, care urmau să efectueze transportul, predarea şi recepţia avionului în perioada 17-27 aprilie 1989, respectiv 1-10 iulie 1989.
Pe durata efectuării reparaţiei ca­pitale la aparatul menţionat, Nicolae Ceauşescu a utilizat un avion de acelaşi tip (înmatriculat YR-IMM).

EFECTELE ACCIDENTULUI AERIAN DE LA VNUKOVO

În toamna anului 1989, asigurarea securităţii zborurilor efectuate de preşedintele României şi de soţia sa constituia o prioritate pentru mi­nistrul Apărării Naţionale, gene­ralul-co­lonel Vasile Milea, şi pentru subordonatul său, comandantul Aviaţiei Militare, generalul-maior Iosif Rus. Aceştia cunoşteau, printre altele, faptul că în ziua de 4 noiembrie 1957, după-amiaza, un avion sovietic Il-14 P, special, care transporta la Moscova o de­legaţie oficială română, s-a pră­buşit într-o pădure situată în imedia­ta apropiere a Aeroportului Vnukovo (lângă Moscova). Avionul implicat în catastrofă purta matricola YR-PCC şi era nou. Primul său zbor a avut loc în anul 1956 şi a fost livrat României în luna decembrie 1956.
In accidentul de la Vnukovo şi-au pierdut viaţa Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului sovietic. Totodată, au fost răniţi Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceau­şescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Mihai Novicov (translator), Ion Petrescu (stenograf), Al. Micu (aghio­tantul lui Chivu Stoica), copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov şi radiotelegrafistul A.G. Ro­manov.
Deoarece accidentul respectiv a fost provocat de o apreciere eronată a comandantului aeronavei (în condi­ţiile în care ceaţa persista la Vnukovo), este posibil ca însuşi Gheorghe Gheor­ghiu-Dej să fi hotărât, imediat după catastrofa de la Moscova, renun­ţarea la celelalte echipaje so­vietice care asigurau transportul ae­rian al oficialităţilor române.
După trei luni de la accidentul de la Vnukovo, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au adoptat o hotărâre prin care a fost înfiinţată "o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport - Otopeni".
Subunitatea a fost dotată cu câte două aparate Il-14 şi Li-2, "avionul Il-14 fiind destinat pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate, iar avionul Li-2 fiind destinat pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse".

GHEORGHIU-DEJ ŞI CEAUŞESCU AU FOLOSIT AVIONUL IL-18

In anul 1960 au intrat în dotarea Companiei TAROM primele două avioane sovie­tice turbopropulsoare IL-18. Performan­ţele tehnice ale acestora, deosebite la acea vreme, au convins autorităţile de la Bucureşti să achizi­ţioneze în perioada 1961-1965 un nu­măr de şase aparate IL-18, iar în anii 1966-1967 încă patru avioane IL-18. Două dintre apara­tele achiziţionate la începutul anilor '60 au fost amenajate în mod special şi au intrat în compunerea subunităţii speciale de aviaţie de transport.
In luna octombrie 1962, înainte de declan­şarea oficială a crizei rachetelor sovietice instalate în Cuba, o delegaţie de partid şi de stat condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer s-a deplasat în Asia de Sud-Est cu un avion IL-18 D, pentru a efectua trei vizite oficiale. Aparatul respectiv era amenajat într-un mod special, pentru ca demnitarii să aibă condiţii de călătorie mai plăcute decât într-un avion de linie. Cu toate acestea, după vizitele efectuate în Indonezia, India şi Birmania, Gheorghe Gheorghiu-Dej a conti­nuat să evite călătoriile cu avionul. Pentru deplasările pe distanţe scurte şi medii, liderul PMR a utilizat îndeosebi garnitura specială de tren pe care o avea la dispoziţie, inclusiv în ultima sa vizită în străinătate - la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ (19-20 ianuarie 1965).
Spre deosebire de predecesorul său, Nicolae Ceauşescu nu a fost descurajat de catastrofa aeriană de la Vnukovo. După ce a devenit lider al PCR, acesta a utilizat intens pentru vizite oficiale în străinătate cele două aparate Il-18 D din dotarea escadrilei speciale (înmatriculate YR-IMM şi YR-IMZ). Prima călătorie peste hotare a lui Nicolae Ceauşescu în calitate de conducător al Partidului Comunist Român a fost la Moscova (3-12 septembrie 1965) şi a fost efectuată cu un avion IL-18 D.
Dezvoltarea rapidă a avioanelor turboreactoare şi dotarea, în anii '60, a unor mari companii aeriene cu aparate de acest gen au condus la o reevaluare a flotei pe care TAROM-ul o avea la dispoziţie. La începutul anului 1968, autorităţile de la Bucureşti au hotărât cum­părarea a şase aparate BAC 1-11 pentru Compania TAROM. Acestea au fost livrate în anii 1968-1970 şi au înlocuit avioanele Il-18, care aveau epuizate resursele de zbor.

PROIECTUL FOKKER VFW-614 A EŞUAT

După zece ani de la intrarea primului BAC 1-11 în dotarea Companiei TAROM, gene­ralul-co­lonel Ion Coman i-a propus lui Nicolae Ceauşescu înlocuirea celor două avioane IL-18 D din escadrila specială de transport, devenită, între timp, Flotila 50 Aviaţie Transport. În raportul pe care l-a întocmit la 20 octombrie 1978, ministrul Apărării Naţionale a menţionat trei tipuri de aparate potrivite pentru executarea zboru­rilor de importanţă excepţională de distanţe medii şi scurte: BAC 1-11 (seria 475), BAC 1-11 (seria 500) şi Boeing 737 (seria 200).
Generalul-colonel Ion Coman a întocmit ra­portul respectiv la câteva luni după ce de­fecto­rul Ion Mihai Pacepa a fugit din România (iulie 1978). Diferite persoane au afirmat în ultimii 20 de ani că fostul general de Securitate ar fi încercat să obţină pentru România planurile avionului scurt-curier Fokker VFW-614. Acesta urma să înlocuiască avioanele An-24 din dotarea companiei "TAROM" şi cele două aparate An-24 ale Flotilei 50 Aviaţie Trans­port.
Cu diferite ocazii, Ion Mihai Pacepa a declarat că pretextul plecării sale în RFG, la sfârşitul lunii iulie 1978, ar fi fost tocmai obţinerea licenţei de fabricaţie a aparatului Fokker VFW-614 de la "Vereinigte Flugtech­nische Werke" din Bremen - o firmă vest-germană ce realiza împreună cu compania olandeză "Fokker" avionul menţionat. Afirmaţiile fostului general de Securitate trebuie privite cu rezerve, deoarece societatea mixtă româ­no-vest-germană, despre care a amintit în volumul său de memorii, a fost înfiinţată la 2 iulie 1977 (Bucureşti), cu un an înainte de plecarea în Republica Federală Germania şi de celebra sa "defectare". Este greu de crezut că fostul general român nu ştia când anume au fost semnate documentele de constituire a societăţii respective. Printre altele, Ion Mihai Pacepa a făcut parte, împreună cu Constantin Stanciu şi Vasile Pungan, din delegaţia de nego­ciatori români care a discutat cu repre­zen­tanţii companiilor "Vereinigte Flugtechnische Werke" şi "Fokker".
Dacă "defectarea" lui Ion Mihai Pacepa a condus, printre altele, la blocarea proiectului "Fokker" (care avea deja numeroase probleme financiare în Olanda şi RFG), atunci putem să înţelegem mai uşor de ce Ion Coman a menţionat în noiembrie 1978 doar avioanele realizate de companiile British Aircraft Corporation şi Boeing. Nicolae Ceauşescu a analizat raportul ministrului Apărării Naţionale şi a hotărât să aibă loc tratative preliminare cu firma British Aircraft Corporation în vederea livrării a două avioane BAC 1-11 pentru dotarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. În acelaşi timp, cele două avioane IL-18 D au fost păstrate, fiind utilizate de Nicolae Ceauşescu în deplasările lungi pe care le efectua în ţară.

CEAUȘESCU - CULISELE RĂSTURNĂRII - VARIANTĂ

            Marele miting din 21 decembrie. Începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Cea mai mare greşeală din întreaga sa carieră politică. Urmată îndeaproape de căderea în cursa grosolană a lui Stănculescu, care l-a sfătuit să plece cu elicopterul de pe CC, în loc să fugă cu metroul personal, botezat \"Săgeata albastră\", şi să se ascundă în buncărul de la Casa Poporului unde putea rezista săptămâni bune.

Manifestanții au fost stimulași prin Sabotaj profesionist cu fsals uruit de tancuri, cu o falsă explozie, plus infrasunete.

După cinci zile de război civil murdar, cu lupte de stradă cu tancuri, cu cadavre furate din spitalul judeţean, arse la crematoriul din Bucureşti şi cenuşa aruncată la un canal din Popeşti Leordeni, Timişoara aşteaptă verdictul de la Bucureşti. Ceauşescu, venit din Iran, apare la televizor în seara de 20 decembrie şi toată ţara află că zvonurile sunt realitate. A început! În 21 decembrie, în acelaşi timp, la Arad, la Cluj, la Sibiu, revoltele se aprind şi represiunea creşte...
21 decembrie, este mai ales ziua marelui miting de sprijin pentru Ceauşescu, împotriva Timişoarei, de la care avea să se aprindă scânteia revoltei la Bucureşti.
Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!". Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de "activişti securişti". Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv...

Unii au spus că ar fi existat şi o explozie, dar+ a existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În "Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor" se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada. Ce premoniţie: Ceauşescu a recitat din "Deşteaptă-te, române"!

Nu se poate susține că doar Armata a fost vinovată de răsturnarea conducerii statului. În orice caz, a doua zi dimineaţă, Dan Iosif, căutând în Piaţa Palatului un microfon sau o portavoce, a primit de la un oarecare tovarăş colonel Florea Lăzărescu de la Securitate o maşină cu megafoane, plus patru oameni din dotare care au pus-o în funcţiune.

De la marele miting de sprijin pentru Ceauşescu s-a ajuns la mica demonstraţie contra lui prin faptul că la București au existat în acele momente trei categorii de populații.  Circa o sută de mii de oameni care a plecat acasă în ziua de 21 decembrie, alte două-trei sute de mii de oameni care au venit a doua zi în acelaşi loc şi restul care au rămas acasă în faţa televizoarelor. Poate că la cei ce au stat pasivi, după 25 de ani, ura nu era destul de coaptă.

Pe 21 decembrie au rămas totuşi câteva grupuri,  la Piaţa Romană, cam 1500 de oameni, iar la Universitate, în jur de 10.000. Acolo s-a strigat, acolo au fost puse flori la epoleţii miliţienilor, acolo au trecut în stânga şi în dreapta TAB-uri ca să disperseze mulţimea. Acolo s-a cântat "Deşteaptă-te, române!" şi "Hora Unirii", după ce Nicolae Ceauşescu spusese de la balcon ultimele două versuri din viitorul imn naţional "Deşteaptă-te, române!": "Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ." Acolo s-a tras cu gloanţe adevărate, s-a omorît şi s-au făcut arestări masive. Iar până noaptea mai rămăseseră la Inter sub o sută de oameni care luptau cu maşinăria de partid motorizată. Prea puțini pentru o revoluție.

Planul celor care organizaseră lovitura de stat (nu revoluția)era acela că trebuiau omorâţi oameni sub ochii ziariştilor străini. Pentru că la Inter era plin de ziarişti străini. Aceştia veniseră la Congresul al XIV-lea al PCR din 15 noiembrie şi rămăseseră în aşteptare. Şi de la ei se aştepta, poate, un ajutor mediatic. In toate ţările comuniste se schimbase ceva, doar în România, nu. Se aștepta principiul dominoului...

Poate era nevoie de morţi la Universitate, pentru ca lumea să iasă în stradă... Ca la Praga, unde până nu s-a anunţat un mort, studentul la matematică Martin Smid, nu au ieşit două sute de mii de praghezi în Piaţa Venceslas. Dar dacă la Praga, studentul s-a dovedit de fapt a fi un membru al Securităţii cehoslovace, Ludvik Zifcak, care nici nu a murit, la noi, cei 49 de morţi din noaptea de 21 decembrie au fost împuşcaţi sau călcaţi cu tancul.

Tancuri nu avea decât Armata. Deci Milea, Hortopan, Voinea, toţi şefii Armatei din Bucureşti sunt vinovaţi. Deci aceia i-au pus să tragă pe elevii Academiei Militare.

Greu de spus că Ceauşescu ar fi dat un ordin direct: împuşcaţi-i sau treceţi cu tancul peste ei! Ci, respectaţi regulamentele şi apăraţi ordinea de stat! Să notăm, însă, că, la peste 180 de morţi până în 22 decembrie în toată ţara, Milea încă are opt bulevarde şi pieţe care îi poartă numele. Indiferent dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Se crede în continuare că a fost omorât.

Există două casete filmate de Securitate de la etajul 5 al hotelului Inter, care au ajuns la TVR după câteva săptămâni, aduse de Petre Mihai Băcanu, şi care cuprind imagini doar din după-amiaza zilei, până la lăsarea întunericului. Şi a mai fost o cameră de filmat, pe Magheru pe lumină şi apoi deasupra blocului Société Générale, a lui Paul Cozîghian, de la IATC, pe lumină şi noaptea, pe întuneric. Se văd baricada incendiată şi trasoarele armatei. Casetele filmate de operatorii de protocol ai TVR, înregistrate până spre dimineaţă, au fost vizionate la 7.30 de Teodor Brateş, şeful redacţiei Actualităţi şi de Petre Constantin, directorul Televiziunii, după care au dispărut fără urmă în războiul civil de la TVR.

In ziua de 22 decembrie, pe la 11.30, Ceauşescu a ieşit în balcon cu o simplă portavoce pentru a se adresa mulţimii ajunse sub balcon. Alt mijloc de comunicare nu mai avea, pentru că instalaţia de sonorizare fusese oferită de Securitate manifestanţilor. In CC, ca şi în TVR, porţile au fost deschise de către securiştii care trebuiau să le apere. S-a intrat pe geam sau s-a sărit peste gard pentru că intrările erau foarte aglomerate. Unii au intrat să ocupe sediile puterii, dar unii au intrat pur şi simplu ca să fure. Amintiri, trofee sau valori. Peste o oră, la locuinţa lui Ceauşescu din Primăverii nr. 50, am văzut un Grigorescu zăcând în iarbă, tăiat cu cuţitul, iar la poarta dinspre Grădina Bordei se adunaseră, la punctul de control al buzunarelor, sute de borcane pline cu miere de toate nuanţele, sticle de whisky, vin sau pachete de scobitori. Asta însemna pentru unii începutul democraţiei. La urma urmei, şi Bălcescu s-a întors de la revoluţie cu o bucată de catifea roşie din tronul regal.

Caușescu a plecat cu elicopterul la  ora 12.08. Nu a fugit cumva, așa cum au reuşit să imprime în mentalul colectiv falșii revoluționari.

Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. In care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul pare că i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost "bine sfătuit"!

Ion Iliescu, pe 22 decembrie, era la serviciu, la Editura Tehnică. Neavând televizor în birou, a fost chemat de Ladislau Hegheduş, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, la el în birou la etajul doi. Văzându-i pe Dinescu, Caramitru şi Nicolaescu la televizor, primul telefon l-a dat lui Stănculescu, la MapN. Apoi s-a dus la ministra Suzănica Gâdea şi i-a cerut voie să se ducă la revoluţie.

I-a zis Doamnă. Suzanei Gâdea îi plăcea să i se spună "Doamnă". Răspunsul a fost: "Du-te, drăguţă!" Iliescu a făcut un mic ocol până acasă. A fost chemat la TVR de către Emil Cico Dumitrescu direct de pe post (" Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care-am fost coleg, să vină la Televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm... Spun tovarăş pentru faptul că cuvântul tovarăş înseamnă mult, mult, înseamnă o prietenie adevărată, suflet cu suflet, înseamnă tot să-ţi dai pentru cel... aproapele tău...") Iliescu a fost primit cu îmbrăţişări şi pupături. Aici trebuie să recunoaştem meritele de organizator ale domnului Iliescu, care a adus o senzaţie de echilibru. Toată lumea ieşea pe post şi debita toate prostiile din lume. Niște scelerați ! Parcă înnebuniseră toţi. Vorba lui Dinescu: erau "bolnavi de libertate".
Ion Iliescu era cunoscut de partid, de armată, de securitate. In imaginile de atunci, două femei într-un balcon, pe undeva pe strada Mihai Vodă, anunţau lumea cu mare bucurie, că Iliescu, colegul lui Gorbaciov, a fost chemat la televiziune. Da, Ion Iliescu era o speranţă de înlocuire a lui Ceauşescu. Toată lumea ştia de la Radio Europa liberă de el. Nu ar fi putut să piardă alegerile din 20 mai 1990. De altfel, votul spune tot. FSN a câştigat doar cu 66,31% din voturi, iar Ion Iliescu a câştigat 85,07%! De aceea i s-au şi oferit, drept contracandidaţi, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. 10,64% şi 4,29% din voturi. Veniţi din afara ţării, graseind şi englezind, unul care îşi oferise serviciile complotului şi celălalt, liberal, care îi va spune Regelui Mihai să candideze la preşedinţie!

CEAUȘESCU - BREJNEV ȘI TEZAURUL FURAT

           

Nicolae Ceauşescu, noul lider al României, a povestit cu sinceritate, în toamna lui 1965, discuţiile conflictuale purtate la Moscova. Delegaţii ceruseră restituirea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici în 1917. Dar sovieticii pretindeau că, dimpotrivă, românii le sunt datori.

 

In intervalul 4-11 septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu a făcut prima sa vizită la Moscova în calitate de nou lider al României. Aşa cum s-a văzut din episoadele anterioare publicate în ziarul „Adevărul", agenda delegaţiei româneşti avertiza sovieticii că programul expus de Gheorghe Gheorghiu-Dej în aprilie 1964 are un şi mai îndrăzneţ promotor. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv, ţinută imediat după revenirea delegaţiei la Bucureşti, arată că noul lider îşi informa sincer şi cuprinzător tovarăşii.

Ceauşescu convocase şedinţa în după-amiaza sosirii în ţară. Era încă încălzit de ultimele două runde de discuţii cu sovieticii: mai bine de zece ceasuri în seara anterioară şi dimineaţa zilei finale.

Actul întâi contradicție

Dintre pretenţiile românilor, a enervat mai tare solicitarea înapoierii tezaurului confiscat de bolşevici în 1917, făcută de Bârlădeanu. „Atunci se ridică problema pretenţiilor reciproce şi acestea o să ne ducă dracu' ştie unde", replicase prompt primul ministru Alexei Kosîghin. N-au fost de acord nici cu returnarea documentelor privind istoria PCdR. „Zice (Leonid Brejnev, secretar general al PCUS - n.r), ce dvs. vreţi arhiva?", relatează Ceauşescu.

 

„Dar ea a fost dată de Comintern, au semnat cei 14 inşi ca să fie dată în păstrare Uniunii Sovietice şi că partidele au dreptul să folosească numai pentru munca lor, că aceasta nu se poate restitui, că în ce situaţie s-ar găsi ei. Aceasta a fost cu arhiva, că e o problemă politică şi aşa mai departe"

De două ori se discutase despre tezaur pe parcursul vizitei. Întâi, după expunerea lui Bârlădeanu cu istoricul şi motivaţia restituirii celor 93 de tone de aur, reprezentând 150 de milioane de dolari. Brejnev, povesteşte Ceauşescu, „a trecut la Tezaur spunând că noi le-am provocat o mare surprindere, nedumerire că noi am ridicat o asemenea problemă de acum 50 de ani, că e vorba de un lucru care s-a produs între ţar şi guvernul regal, că ei au studiat problema, că e adevărat că nişte necunoscuţi din România au dus de acolo ceva lucruri pe acolo prin Herson, dar că toate acestea au ajuns prin Caucaz, prin Siberia şi în fond nu a mai rămas nimic, că ceea ce a rămas a fost dat înapoi şi că Gheorghiu-Dej a trimis chiar şi o scrisoare de mulţumire.

 

E adevărat, zice, că atunci când s-au făcut sondaje în lăzile predate s-au găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, zice, ne-am documentat, erau şi nişte cantităţi de aur, cam atât cât spune tov. Bârlădeanu însă le-au furat alb-gardiştii, nu sunt la noi, zice. Dar, în definitiv, dacă e vorba că dvs. ridicaţi asemenea probleme trebuie să ştiţi că dacă am începe socotelile, apoi dvs. trebuie să ne mai daţi 270 milioane de dolari pentru că sunt decontări neîncheiate de armament livrat de Rusia ţaristă guvernului regal român înainte de 1916 şi dacă ne apucăm să facem socoteli, trebuie să le plătiţi.

Dar, zice, nu trebuie să uitaţi un lucru că în aceşti 50 de ani s-au întâmplat multe, a fost războiul, că acolo s-a jertfit la Odessa, Crimeea, armata română a fost acolo din ordinul lui Hitler şi a împuşcat populaţia civilă, că nu e vorba că numai soldaţii s-au împuşcat, ci populaţia a fost împuşcată şi jefuită, că au fost distrugeri de zeci de miliarde şi cât a plătit România ca despăgubiri nu reprezintă decât ceva simbolic şi dacă ne-am apuca, zice, să spunem toate acestea ce ar zice populaţia noastră, care nu a uitat şi nu poate uita că aceste fapte nu se pot scoate din istorie. Că aceasta ar duce la dezlănţuirea patimilor cu urmări grave, că cel mai bine ar fi să încheiem toată problema aceasta şi să nu se mai ridice. Cu aceasta s-a încheiat problema tezaurului".

Conform stenogramei, Ceauşescu s-a manifestat şi mai dur decât povesteşte acasă. „Noi aici nu ridicăm decât problema de a restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce puterea sovietică a spus că va restitui poporului român", declarase Ceauşescu la masa tratativelor. „Nu înţelegem de ce să ridicăm problema decontărilor. Aceasta într-adevăr nu are nici un rost. Nu înţelegem să ridicăm problema aceasta simplă (a tezaurului - n.r.) de problemele celui de-al doilea război mondial. (...) Iar dacă vreţi să ştiţi părerea noastră în legătură cu ce ar spune poporul sovietic, iată: ar spune că guvernul nostru îndeplineşte una din obligaţiile asumate ale puterii sovietice", a concluzionat Ceauşescu.

Actul doi, după trei ţuici

S-a revenit asupra tezaurului după recepţia oferită de delegaţii români la sediul Ambasadei din Moscova. După trei ţuici, Brejnev „vorbea patetic", zice Ceauşescu, dar tot înţepenit pe poziţie, deşi românii veneau cu muniţie nouă. „Între timp", povesteşte Ceauşescu, „găsisem şi o hotărâre a Comisariatului Poporului cu privire la ruperea relaţiilor cu România din 26 ianuarie 1918, în care se spune că fondul de aur al României care se păstrează la Moscova e declarat intangibil pentru oligarhia română. Partea sovietică îşi asumă răspunderea pentru păstrarea acestui fond şi îl va preda în mâinile poporului român, A spus (Brejnev - n.r.) că tov.

Bârlădeanu a interpretat greşit, că Lenin nu a vorbit de aur, ci de valori mari ale României. (...) Am spus că (...) şi noi am putea spune multe despre ţarism şi să nu le amestecăm, să nu le legăm de alte probleme. (...) despre ce au făcut atunci fasciştii, că doar noi nu eram atunci la conducere".

Aici s-a îngropat chestiunea tezaurului. În afara cercului de membri şi invitaţi din amintita şedinţă a Comitetului Executiv din 11 septembrie n-a răzbătut nimic. Presa românească şi cea sovietică au „informat", potrivit comunicatului comun, că întâlnirile dintre cele două delegaţii s-au consumat într-o „atmosferă caldă, cordială". Nimic despre tezaur, uraniu, Insula Şerpilor şi celelalte.

150 de milioane de dolari era, în 1965, potrivit lui Alexandru Bârlădeanu, valoarea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici.

Ce-au câştigat românii la Moscova la acea întâlnire

Refuzat la Moscova cu returnarea tezaurului şi arhivelor partidului, Nicolae Ceauşescu a revenit bucuros la Bucureşti.

La sfârşitul vizitei, sovieticii au parafat protocolul schimburilor economice, majorându-l la un miliard şi jumătate de dolari pe parcursul a cinci ani. Altă mare izbândă era acceptul plăţii de materii prime sovietice prin utilaje româneşti. În paranteză fie spus, se importau atunci din URSS mărfuri vitale pentru economie: cupru, nichel, oţeluri aliate, feroaliaje, cocs şi bumbac.

După mărturia lui Gheor­ghe Gaston Marin, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, până atunci le plătiserăm cu produse petrolifere şi lemnoase, minereu de uraniu, vagoane de marfă şi cisternă, vase maritime şi fluviale  Deplasarea accentului pe mărfuri ale industriei constructoare de maşini şi utilaje însemna şi siguranţă în amortizarea marilor investiţii din anii '60 pentru cumpărări de licenţe occidentale şi americane. Şi, mai ales, găsirea unei vaste pieţe de desfacere pentru industria românească.
Aprobaseră sovieticii şi ca plata tehnicii militare - la care-i obligau pe români prin înţelegerile Tratatului de la Varşovia - să se deconteze, parţial, în sistemul barter, cu produse ale industriei constructoare de maşini. În sensul dorit de oaspeţi, s-au discutat şi celelalte cereri. Astfel, şedinţele Comitetului Politic Consultativ ale Tratatului urmau să se ţină alternativ în capitalele ţărilor membre.

Sovieticii n-au uitat însă să reamintească eforturile lor de înarmare (18% din bugetul anual, plus sarcinile trasate altor ramuri ale economiei), înainte de a le împărtăşi opinia că adoptarea deciziilor să se facă prin unanimitate de voturi în Tratat. „Să fie clar", se-mbăţoşează Ceauşescu între ai lui, „că nu vom accepta nici o hotărâre, nici ei, sovieticii, n-ar fi de acord ca majoritatea membrilor Tratatului să decidă asupra armatei sovietice".

S-a decis şi ca specialişti din ambele ţări să finalizeze „detaliile" sistării livrărilor de uraniu anunţată de români. Ce-a fost dat s-a consumat „până la ultimul gram", povesteşte Ceauşescu. Sovieticii s-au oferit să ajute cu centrale de 400 MW programul nuclear românesc. Cereau, în continuare, minereu de uraniu în contrapartidă cu prelucrarea lui în URSS ca metal pregătit pentru centrale.
Ceauşescu a fost flatat şi de propunerea lui Brejnev de simplificare a relaţiilor dintre ei. Vor comunica direct, călătorind unul spre celălalt cu avionul, de câte ori vor crede de trebuinţă. În anii ce-au urmat, Ceauşescu s-a deplasat de mai multe ori în Crimeea la întâlniri cu Brejnev, spune şi fostul ministru de Externe Ştefan Andrei

 

CRAIOVA - INAUGURAREA CONSTRUCȚIEI SPITALULUI FILANTROPIA

        

De dimineață la 9 ceasuri (12 iulie 1846), clerul bisericesc, dumnealor Prezidenții divanelor și ai tribunalelor cu amploaiații respectivi, sfatul orășenesc, starostea cu cei mai de frunte neguțători, câțiva domni ofițeri, profesorii școalei câți s’au aflat aici, ș’o mulțime de alte personae de toată clasa se adunaseră supt  umbrarul pregătit dinadins pentru această solemnitate. Marele logofăt și cavaler I. Bibescu (Ion sau Iancu) însoțit de amploaiații respectivi și polițieni veni în mijlocul adunanței, și clerul începu țeremonia religioasă intonată de Prea Sfinția Sa Părintele Arhiereu Timotei Eudoksia și administratorul Episcopiei Râmnicului. După aceasta D. marele logofăt I. Bibescu se coborî la locul temeliei și înfățișândui-se pe o tavă mistria și ciocanul de argint, așeză cele trei cărămizi. Apoi d-lor marele logofăt N. Brăiloiu, Aga N. Obedeanu și clucerul C. Zătreanu, zidiră fiecare către 3 cărămzi. Pe urmă d. Marele logofăt I. Bibescu așeză peste zid o lespede de marmură, pe care s’a pus o cutie de plumb încheiată bine ca să nu pătrundă aserul. In cutia aceasta s’a băgatmai înainte o medalie de argint, în curmezișu de 3 degete, - q sticlă cu un document – apoi deosebite monede. Medalia are în față acest înscris cu litere strămoșetiromâne săpate: “In zilele Măriei Sale Domnului Georgie D. Bibescu v.v.d., și a M.S. Doamnei Maria în anul domniei 1846,al 4-lea”. Iar în dos “Pus’a temelia acestui spital D. marele logofăt Ioan Bibescu fratele Măriei Sale”.

Hârtia ce s-a pus într’un țilindru, se compune din 2 foi. Pe cea dintâi s’a apăsat marca orașului, supt ea marca județului, iar mai jos scrise caligrafic aceste cuvinte cu litere strămoșești române: “In zilele Măriei Sale Domnului Giorgie D. Bibescu v.v.d. ș’a M.S. Doamnei Mariei. In anul de la mântuirea lumei 1846; iar al domniei M. Sale anul IV. Pus’a piatra de temelie acestui spital dumnealui marele logofăt și cavaler Ioan Bibescu fratele Măriei Sale. Fost’a atunci logofăt al credinței mult stăruitor într’aceasta d-lui marele logofăt și cavaler Emanoil Florescu; iar president magistratului Craiovei era d-lui marele clucer Constantin Zătreanu “.

Pe  a doua foae tot aceste cuvinte scrise cu litere chiriliene amestecate cu romane, după cum se scrie prin școli. Aceasta s’a pus dinadins ca viitorimea să cunoască epopca de la slove la litere întru care ne aflăm. Pe urmă cutia s’a zidit de toate părțile cu lespezi de marmură.

 In articolul respectiv se mai spunea înainte că merita a fi știut că: “prin stăruința D. Marelui Logofăt și Cavaler Ioan Bibescu, de doi ani, supt privegherea Magistratului într’un local potrivit s-a mai deschis un spital.”

Descrierea momentului de naștere al Spitalului Filantropia, la 12 iulie 1846,  s-a descris în gazeta Vestitoul românesc, anul X 1846 Sâmbătă 27 Iulie No. 58. Construcția și înzestrarea a durat mult, astfel că inaugurarea a avut loc în 1864.

CEAUȘESCU - CAER ȘI PIAȚA COMUNĂ

         

Pentru a finanţa ambiţiosul program industrial al României, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină facilităţi comerciale atât în interiorul CAER, cât şi în Piaţa Comună vest-europeană.

La Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Nicolae Ceauşescu a prezentat un program economic ambiţios, care prevedea investiţii masive pentru dezvoltarea industriei şi tehnologizarea agriculturii. Deoarece creşterea economică trebuia finanţată din credite externe, Ceauşescu a căutat să intensifice exporturile, în vederea sporirii veniturilor în valută. Secretarul general al PCR a trebuit să regândească strategia economică a ţării. Politica de disidenţă în cadrul CAER nu mai era rentabilă. Obţinuse ani de zile capital politic în Occident datorită opoziţiei faţă de Uniunea Sovietică, însă de acum avea nevoie de piaţa CAER. În paralel, trebuiau extinse acordurile de schimb cu statele capitaliste.

Proiecte de integrare economică în CAER şi Piaţa Comună

Congresul al X-lea al PCR a coincis cu unele reforme structurale atât în Piaţa Comună, cât şi în CAER. Comunitatea Economică Europeană hotărâse la summit-ul de la Haga din 1969 să accelereze integrarea europeană în detrimentul suveranităţii naţionale. În octombrie 1970, prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner a prezentat un plan care prevedea desăvârşirea uniunii economice şi monetare a statelor membre în decurs de un deceniu.
Discuţiile din Piaţa Comună au provocat reacţia URSS, deoarece Moscova anticipa apariţia unui mega-stat capitalist pe harta Europei. Sovieticii aveau motive reale de îngrijorare. În timpul dezbaterilor pe marginea planului Werner, statele Pieţei Comune îşi anunţaseră partenerii socialişti (inclusiv România) că înţelegerile comerciale bilaterale încetau să mai funcţioneze. Trebuiau semnate noi acorduri care implicau Comunitatea Economică Europeană în ansamblu. Ţările membre îşi pierdeau dreptul de a negocia separat acorduri economice.
În faţa „pericolului“ vest-european, sovieticii au pregătit şi ei integrarea economică a statelor membre CAER. În 1969, cu ocazia celei de-a 38-a şedinţe a Comitetului Executiv al CAER, guvernul de la Moscova a prezentat proiectul unui „Program complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“.

Ceauşescu, adeptul colaborării economice Est–Vest

România a încercat să tempereze intenţiile sovieticilor de izolare economică a CAER faţă de Piaţa Comună. Ceauşescu argumenta că cei doi coloşi economici putea negocia mai simplu problema facilităţilor fiscale şi a noilor contracte comerciale dacă discutau instituţional. Statele membre s-ar fi înţeles mai greu negociind separat, şi nu nici nu ajungeau la înţelegeri la fel de avantajoase. Dezbaterea raţională propusă de România s-a blocat din considerente politice. Uniunea Sovietică argumenta că orice întrevedere oficială cu Piaţa Comună însemna din punct de vedere diplomatic recunoaşterea politică a Comunităţii Economice Europene.
România nu-şi permitea însă o blocadă împotriva Pieţei Comune. La finele anului 1969, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei Alimentare şi Ministerul Agriculturii şi Silviculturii semnaseră o înţelegere cu Comunitatea Economică Europeană pentru scutiri de taxe la exportul de animale vii şi carne macră. La 5 octombrie 1970, Florea Dumitrescu (ministrul de Finanţe) şi Cornel Burtică (ministrul Comerţului Exterior) au fost invitaţi la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR, pentru a participa la discuţiile referitoare la poziţia României în cadrul negocierilor privind „Programul complex“ al CAER. Cei doi miniştri au fost instruiţi de Nicolae Ceauşescu să evite introducerea în document a unei prevederi privind nerecunoaşterea diplomatică a Pieţei Comune. În cazul în care celelalte state CAER ar fi susţinut punctul de vedere sovietic, Florea Dumitrescu şi Cornel Burtică aveau obligaţia să formuleze opinia separată a României în această problemă. În cele din urmă, Comitetul Executiv al CAER din octombrie 1970 a optat pentru o soluţie de compromis. „Programul complex“ permitea ţărilor membre CAER să iniţieze separat discuţii bilaterale cu Piaţa Comună, fără a recunoaşte Comunitatea din punct de vedere politic .

Impotriva „subjugării“ faţă de CAER

Nicolae Ceauşescu a provocat şi alte tensiuni în timpul dezbaterilor pentru redactarea „Programului complex“ al CAER. După ce şi-a atins obiectivul privind relaţiile cu Piaţa Comună, a contestat intenţiile integraţioniste ale URSS. „Programul complex“ prevedea coordonarea politicilor economice şi comerciale ale ţărilor CAER. Partea română i-a acuzat pe sovietici (susţinuţi şi de polonezi) că doreau să controleze prin CAER comerţul exterior al statelor membre, prejudiciind astfel suveranitatea.
Problema a fost dezbătută pe larg în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 22 februarie 1971. Manea Mănescu, „soldat“ fidel al lui Ceauşescu, l-a incriminat pe Gheorghe Rădulescu (reprezentantul României la CAER) că nu respectase indicaţiile secretarului general în privinţa cedării de suveranitate. „Tovarăşul Gogu“ a încercat să se apere, amintind că raportase constant stadiul negocierilor şi nu acceptase în cadrul CAER nici o decizie controversată fără acordul conducerii de partid.
În cele din urmă Ceauşescu a intervenit în discuţie, îndemnându-şi tovarăşii să nu mai irosească timpul certându-se şi că caute o soluţie. Liderul PCR considera că sovieticii urmăreau prin „Programul complex“ să controleze economiile ţărilor membre, cu scopul de a le subordona. Ceauşescu solicita distanţarea Bucureştiului de asemenea practici, deoarece economia României n-avea ce căuta într-un CAER integraţionist. Secretarul general al partidului nu contesta capacitatea ţării de a face faţă pe piaţa CAER. Politicile integraţioniste erau periculoase deoarece România negocia în secret aderarea la FMI şi Banca Mondială în vederea obţinerii unor credite de investiţii. Rambursarea împrumuturilor devenea o problemă dacă economia românească ar fi fost legată în viitor de ţările socialiste. CAER-ul ar fi impus cu siguranţă restricţii privind comerţul cu partenerii capitalişti.
Ceauşescu l-a sfătuit pe Gogu Rădulescu să testeze toate strategiile posibile pentru a evita transformarea CAER într-un „organism monopolist“. Poziţia oficială a României privind viitorul CAER era că organizaţia trebuia să rămână liberă, cu state independente şi economii independente.
Cele mai dure critici ale lui Ceauşescu la adresa proiectului de „Program complex“ vizau tentativele de unificare a cursului valutar. Sovieticii doreau să impună un sistem centralizat de evaluare a monedelor socialiste faţă de rubla convertibilă. „Asemenea propuneri trebuiau excluse din dezbateri“, îl sfătuia Ceauşescu pe Gogu Rădulescu. Secretarul general al PCR considera că leul era subevaluat, unificarea valutară urmărind subordonarea economiilor din CAER către rubla sovietică.
Ceauşescu n-a adoptat poziţia lui „Gică-contra“ în toate proiectele integraţioniste prevăzute de schiţa „Programului complex“. Dacă România avea beneficii era dispus să negocieze. Spre exemplu, Ceauşescu aprecia propunerea bulgarilor de subvenţionare a agriculturii din bugetul CAER. Liderul PCR argumenta că această practică se regăsea şi în Piaţa Comună, fiind un lucru bine ştiut că producătorii agricoli ieşeau în pierdere şi aveau nevoie de asistenţă.

In căutarea unor credite avantajoase de la CAER

In anii negocierii „Programului complex“, ţările CAER s-au înţeles să înfiinţeze o bancă de investiţii. Capitalul iniţial se acumula din contribuţia statelor membre, proporţional cu puterea economică. Banca Internaţională de Investiţii acorda credite pe termen mediu şi lung pentru proiecte de dezvoltare.
Nicolae Ceauşescu a respins iniţial implicarea României în acest proiect bancar. A invocat probleme legate de încălcarea suveranităţii. Secretarul general al PCR spera că-l vor ajuta cu bani instituţiile financiare internaţionale, în baza imaginii sale de disident al „lagărului socialist“. Dar pragmatica „lume a capitalului“ nu-şi făcea socotelile după criterii politice, solicitând României dobânzi la nivelul pieţei. Ceauşescu s-a văzut nevoit să reevalueze colaborarea financiară cu statele socialiste.
Banca Internaţională de Investiţii a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1971, fără România. Guvernul de la Bucureşti şi-a reevaluat rapid poziţia, trimiţând cererea de aderarea la 12 ianuarie 1971. În perioada 1971-1973, banca a acordat la nivelul CAER 33 de credite în valoare de 558 milioane de ruble transferabile, cu o dobândă între 4-6%. România a beneficiat de credite pentru investiţii în procent de 13,4% (cel mai mult a împrumutat Uniunea Sovietică – 48,8%) .
Epopeea „Programului complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“ s-a terminat în iulie 1971. Uniunea Sovietică nu şi-a convins partenerii să fondeze o economie socialistă unitară a CAER . Oricum, acest obiectiv era greu de realizat deoarece ţările partenere aveau niveluri diferite de dezvoltare. Deşi România a ridicat numeroase obiecţii pe parcursul celor doi ani de negocieri, s-a conformat în cele din urmă şi a semnat „Programul complex“. Istoricul american Larry Watts („Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România“, Bucureşti, Editura RAO, 2011) susţine că sovieticii au fost dispuşi să acorde mari concesii României deoarece Ceauşescu era mai util în CAER decât în afara organizaţiei. Oricâte derapaje mai avea de gând să facă, trebuia să se supună în cele din urmă opiniei majorităţii în urma „negocierilor frăţeşti“ .
Pe de altă parte, România avea nevoie de piaţa CAER pentru a-şi desface produsele. Împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială nu puteau fi acoperite decât prin sporirea rezervei valutare. În Raportul la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, Ceauşescu a afirmat că ţările socialiste trebuiau să ocupe ponderea principală în relaţii comerciale externe. Produsele româneşti erau acceptate mai uşor de consumatorii pieţei CAER. Capitaliştii ridicau pretenţii când se punea problema calităţii.
Extrem de ţâfnos la adresa „Programului complex“ al CAER în anii negocierilor, Nicolae Ceauşescu s-a gândit după ratificare cum putea exploata prevederile documentului. La 18 mai 1972, pe fondul negocierilor cu FMI şi Banca Mondială pentru credite cu dobânzi mici, liderul partidului a prezentat CPEx-ului un proiect de accesare a fondurilor CAER. „Programul complex“ permitea creditarea cu dobânzi mici a ţărilor socialiste în curs de dezvoltare. De asemenea, statutul de ţară în curs de dezvoltare oferea oportunităţi de împrumuturi avantajoase şi din lumea capitalistă. În acest scop, Ceauşescu se adresase instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de ţară în curs de dezvoltare pentru România.
Argumentele erau reale. România raportase un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, precum şi o populaţie rurală de peste 50%. În „lagărul socialist“, ţările recunoscute oficial a fi în curs de dezvoltare erau Mongolia, China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnamul, Iugoslavia şi Albania. Conform statisticii prezentate de Ceauşescu la şedinţa CPEx din 18 mai 1972, România era pe ultimul loc în CAER după criteriul venitului pe cap de locuitor, cu 453 ruble transferabile pe an. Situaţia celorlalte ţări se prezenta astfel: Polonia – 513 ruble transferabile, Ungaria – 600 ruble transferabile, Bulgaria – 729 ruble transferabile, URSS – 939 ruble transferabile, Cehoslovacia – 1.000 ruble transferabile şi RDG – 1.100 ruble transferabile. Manea Mănescu a ţinut să precizeze că România progresase totuşi în anii comunismului. Venitul pe cap de locuitor în 1938, anul de vârf al economiei burgheze, fusese de 100 dolari anual . După şedinţa CPEx, prim-ministrul Ion-Gheorghe Maurer a adresat o scrisoare Comitetului Executiv al CAER şi ţărilor membre, anunţând că România se credea îndreptăţită să beneficieze de toate facilităţile oferite de CAER pentru statele în curs de dezvoltare .

Regim preferenţial din partea Pieţei Comune

Paralel cu dezbaterile din CAER privind „Programul complex“, în Piaţa Comună se duceau negocieri dure privind limitarea suveranităţii naţionale în domeniul economic, ca urmare a Planului Werner. România era afectată profund de noua politică a Comunităţii Economice Europene. Toate tratatele bilaterale semnate cu ţările membre deveneau nule. La Bruxelles se zvonea că Piaţa Comună nu va mai acorda aşa uşor scutiri de taxe. Ceauşescu a cerut ca de obicei ajutor Franţei. Cu ocazia vizitei la Paris din iunie 1970, liderul PCR l-a rugat pe preşedintele Georges Pompidou să intermedieze negocierile României cu Piaţa Comună. Întrucât Pompidou nu avea atribuţii economice, l-a desemnat să studieze problema pe Valéry Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi finanţelor.
Ambiţiosul politician Giscard d’Estaing (va deveni preşedinte după moartea lui Pompidou) nu şi-a stricat relaţiile europene de dragul lui Ceauşescu. Văzând că nu avea nici un semnal de la Paris, liderul român i-a cerut ajutor preşedintelui vest-german Gustav Heinemann. În mai 1971, demnitarul RFG-ist a făcut o vizită la Bucureşti. Cu ocazia convorbirilor oficiale, Heinemann i-a promis lui Ceauşescu că-şi va folosi influenţa pentru a susţine cauza României la Bruxelles.
Gustav Heinemann s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiilor sale, în perioada 15-16 iulie 1971 la Bucureşti s-au purtat discuţii neoficiale cu o delegaţie a Direcţiei Generale de Comerţ Exterior a Comisiei Executive a Comunităţii Economice Europene. Piaţa Comună dorea să importe animale vii şi carne macră, produse supuse unor taxe preferenţiale. Cu prilejul negocierilor în domeniul agro-alimentar, se puteau iniţia discuţii şi pentru produsele industriale. Noile tratate trebuiau semnate până la 1 ianuarie 1973 .
Deşi găsise înţelegere la Bruxelles, Ceauşescu se confrunta din nou cu opoziţia CAER privind comerţul cu Piaţa Comună. Cu ocazia şedinţei Comitetului Executiv al CAER din ianuarie 1972, Moscova şi-a reafirmat refuzul de a recunoaşte Comunitatea Economică Europeană, din motive politico-diplomatice. Nicolae Ceauşescu şi-a expus viziunea asupra acestei polemici la şedinţa CPEx din 20 iunie 1972. Secretarul general al PCR i-a acuzat pe sovietici că au creat o problemă artificială susţinând că prin iniţierea negocierilor economice se recunoaşte implicit Comunitatea Economică Europeană din punct de vedere diplomatic. Nici România nu şi-a pus problema recunoaşterii politice a Pieţei Comune, dar nici Bruxelles-ul nu solicitase aşa ceva. În practica relaţiilor internaţionale se admitea ca două state ce nu aveau relaţii diplomatice să întreţină schimburi comerciale.
Strategia lui Ceauşescu de a discuta separat cu Piaţa Comună a fost încununată de succes. Incepând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă în sistemul generalizat de preferinţe vamale a Pieţei Comune.

Historia.ro + adăugiri

            

CEAUȘESCU ȘI REFORMAREA SECURITĂȚII

         După declanşarea destalinizării de către Hruşciov în 1956, liderii comunişti români au trecut şi ei la schimbări. Ceauşescu a primit sarcina să reformeze Securitatea. Raportul secret al lui Nikita Hruşciov din februarie 1956, prin care „acuza" crimele lui Stalin, nu a avut efecte imediate asupra regimului de la Bucureşti.

Opoziţia altor lideri faţă de Gheorghiu-Dej a fost neînsemnată şi anihilată rapid. Comuniştii români ­s-au aliniat, în felul lor, acţiunilor de destalinizare. Iar membrii Secretariatului CC al PMR au participat la şedinţele activului de partid din ministere, pentru a transmite noua ­„linie" a regimului.

Gata cu informatorii comunişti!

În calitatea sa de secretar al Comitetului Central responsabil şi cu Internele, Nicolae Ceauşescu a participat în vara anului 1956 la şedinţa activului de partid din acest minister. La finalul întrevederii, Ceauşescu a ţinut un lung discurs, în care a urmărit să-i anunţe pe activişti ce s-a greşit până atunci şi ce era de făcut. Mişcarea lui Ceauşescu se lega de transformările din societatea sovietică. După îndepărtarea lui Beria, partidul a început o adevărată luptă pentru recuperarea puterii pe care o acumulaseră serviciile secrete. Se spune că însuşi Stalin susţinea că Internele erau stat în stat şi nu putea controla ministerul.

În discursul său, Nicolae Ceauşescu s-a referit la activitatea „organelor". Astfel, l-a criticat discret pe Alexandru Drăghici, şef al Securităţii şi rival al său în Biroul Politic. Ceauşescu a spus că nu nega munca aparatului de Securitate în „lupta contra elementelor contrarevoluţionare", însă a observat că „spiritul de partid" nu se regăsea în funcţionarea acestei structuri. Deci Securitatea nu asculta de partid, realitate gravă din punct de vedere al ideologiei.

Ceauşescu era nemulţumit mai ales de colaborarea Securităţii cu „organele de partid" la nivel local, unde ofiţerii de la Interne refuzau să se furnizeze informaţii activiştilor, motivând secretul de serviciu. El a sugerat că astfel de practici erau folosite înainte de „reformarea" partidului din 1952, când Teohari Georgescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Interne. Adică, în România, încă înainte de moartea lui Stalin se făcuse destalinizarea! Secretarul CC era nemulţumit mai ales de practica Securităţii de a recruta informatori din rândul membrilor de partid, fără a avea în prealabil acordul comitetelor regionale sau al raioanelor de partid. Considera că această practică trebuia lichidată.

După venirea la putere, Ceaușescu a dispus ferm ca Securitatea să nu recruteze informatori dintre membrii Partidului. Trebuia ca aceștia să dea dovadă de o conduită morală superioară. Aceasta nu a însemnat că mulți dintre ei nu au informat Securitatea, având delațoinea în sânge.

Securitatea, organ politic al Partidului

O altă problemă pe care a ridicat-o Nicolae Ceauşescu în şedinţa cu activul de partid din MAI a fost relaţia de subordonare dintre Securitate şi PMR. În ultima vreme, Internele păreau că acţionau pe cont propriu, practic ce punea probleme legate de controlul pe care-l exercita Partidul Comunist asupra ţării. Ceauşescu a ţinut să puncteze în cuvântare cine avea întâietate: „Lupta împotriva duşmanilor nu o duce numai Securitatea şi Miliţia, lupta împotriva duşmanilor o duce partidul şi lupta pentru cucerirea puterii a dus-o partidul care a organizat clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare, poporul, i-a unit şi i-a dus la victoria împotriva burgheziei şi moşierimii.

Lupta împotriva claselor exploatatoare a dus-o partidul şi pe linie ideologică, economică şi pe linie represivă a dus-o Securitatea, care ­este un organ politic al partidului şi guvernului pentru aplicarea liniei politice a partidului şi guvernului. În condiţiile actuale în care ne desfăşurăm munca noastră să punem mai mult sau mai puţin accent depinde de etapa în care ne aflăm - conducător este partidul. Lupta împotriva exploatatorilor şi duşmanilor nu o duce Securitatea".

O nouă epocă în istoria Securităţii

După ce a clarificat care era statutul Securităţii în raport cu partidul, în noul stil sovietic, Nicolae Ceauşescu şi-a continuat critica la adresa organelor represive, în maniera „raportului secret" al lui Hruşciov. A obiectat împotriva arestărilor în masă fără justificare, dar şi a folosirii violenţelor fizice în anchete. Securitatea trebuia să acţioneze numai împotriva celor care pregăteau concret acţiuni contra regimului, şi nu să aresteze orice cetăţean asupra căruia existau bănuieli. „Faptul că el (cetăţeanul) a fost capitalist nu este deloc un motiv ca să-l aresteze Securitatea", puncta Ceauşescu. „Doar noi avem şi oameni de ştiinţă care au fost moşieri şi capitalişti, noi îi plătim cu bani grei şi căutăm să-i influenţăm şi în măsura în care ei lucrează loial le dăm chiar şi premii de stat", argumenta Ceauşescu.

 „Sarcina cea mai importantă a Direcţiei de Cadre şi a organelor sale este aceea de a studia cu toată scrupulozitatea însuşirile politice şi profesionale ale lucrătorilor, de a crea rezerva necesară de cadre, în scopul promovării în funcţiile de conducere a lucrătorilor celor mai devotaţi cauzei partidului, care dau dovadă de iniţiativă creatoare şi posedă o temeinică experienţă în muncă. Direcţia de Cadre trebuie să desfăşoare o activitate neobosită pentru creşterea politică şi profesională a lucrătorilor, să lupte cu hotărâre împotriva lipsei de răspundere în muncă, împotriva pălăvrăgelii, indisciplinei şi diferitelor abateri de la morală".

Ceauşescu, responsabil cu înarmarea grănicerilor

În calitate de secretar al Comitetului Central responsabil cu activitatea Ministerului de Interne, Nicolae Ceauşescu răspundea şi de buna funcţionare a trupelor de grăniceri. La biroul său ajungeau adesea şi rapoarte strict secrete despre înarmarea soldaţilor care apărau frontiera. Situaţia era de-a dreptul îngrijorătoare în unele puncte de graniţă, armamentul din dotare fiind uzat sau muniţia învechită. Spre exemplu, în luna octombrie 1957, la brigada de grăniceri de la Turnu Măgurele, jumătate din armament era inutilizabil din cauza faptului că nu era calibrat sau, mai grav, era ruginit. Militarii nu puteau efectua exerciţii de tragere, comandanţii lor fiind nevoiţi să împrumute armament de la Ministerul Forţelor Armate.

Situaţia nu era roză nici la trupele de Securitate, care în unele zone nu puteau folosi autoturismele din dotare din cauza diverselor lipsuri. Fie nu erau reparate, fie o parte din piese zăceau în depozitele din Bucureşti, fără ca nimeni să se îngrijească de aprovizionare.

Comisia Controlului de Stat, care a efectuat verificarea, îi solicita lui Nicolae Ceauşescu să intervină la responsabilii Ministerului de Interne întrucât paza frontierelor şi operaţiunile Securităţii erau puse în primejdie.
Historia.ro+adăugiri

PACEPA -TRĂDĂTOR PRIMIT CU ONOR IN SUA

             Dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, consilierul personal al lui Nicolae Ceauşescu, care în 1978 a fugit din România şi a cerut azil politic în SUA, reprezintă una dintre cele mai spectaculoase poveşti din istoria spionajului românesc. Cronologia fugii lui Pacepa dezvăluie o parte din lumea incredibilă a marilor servicii de spionaj:

- În 1978, generalul Ion Mihai Pacepa avea 50 de ani şi era consilierul personal pe probleme de Securitate al familiei Ceauşescu. În luna iulie a acelui an, dictatorul îl trimite pe Pacepa în Germania pentru a organiza un atentat asupra sediului Radio Europa Liberă.

- Ajuns în Germania, la 26 iulie 1978, Pacepa ia legătura cu autorităţile americane şi cere azil politic în Statele Unite.

- La 28 iulie 1978, generalul Pacepa era cazat la Hotelul Intercontinental din Koln. Reprezentantul ambasadei americane în Germania îi comunică: „Ieşiţi din hotel. O să vedeţi 100 de taxiuri care trec pe stradă. Suiţi-vă în oricare, toate sunt ale noastre!". După ce s-a urcat în taxi, Pacepa a fost escortat de maşini cu girofar până la baza americană din Frankfurt, unde îl aştepta un avion Herculesc C 131.

- Pacepa a fost primit cu covorul roşu, pe aeroportul prezidenţial de lângă Washington, de către adjunctul şefului CIA şi de aproximativ 70 de înalţi oficiali ai SUA.

- Fuga lui Pacepa s-a petrecut la 3 luni după ce Nicolae Ceauşescu fusese primit la Washington de către Jimmy Carter, preşedintele SUA.

- Pacepa a devenit cetăţean american şi a primit o nouă identitate. A suferit 3 operaţii estetice pentru a-i fi schimbată fizionomia.

- În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe generalul Pacepa de înaltă trădare şi a pus un premiu de 2 milioane de dolari pe capul său. În 1980, Securitatea a oferit un milion de dolari celebrului Carlos „Şacalul" pentru a-l asasina pe Pacepa, dar teroristul nu l-a putut identifica.

Historia.ro