ROMA - 2 SAN PIETRO IN VINCOLI

         Din piața San Francesco di Paola de pe Via Cavur, trebuie urcată o scară cât o străduță strâmtă, antică sau medievbală, cu trepte bătrâne. Această străduță cu trepte este legată de istoria legendară a originilor Romei, timpuri în care orașul era administrat de regii etrusci.

         Regele Servius Tulius avea o fiică numită Tullia, măritatyă de Tarquinius. Stăpânită de o dorință nestăpânită pentru putere, ea a împins pe soț să-l detroneze pe tatăl său. Acela, rănit în cursul unei lupte instigate de gineree său în venerabila Curie, a murit pe drumul care unea zona Subura cu Colina Esquilin, drum care trecea pe traseul actualelor trepte. Titus Livius, șapte secole mai târziu, a povestit în a sa Istorie romană că Tullia, rătăcită de furia soțului “a trecut cu carul peste corpul tatălui său”.              De atunci această străduță a fost numită popular drept Vicus Sceleratus, strada Crimei. Acum este numită Salita dei Borgia.

         Urcușul scărilor este lung. Cea mai mare parte sunt descoperite, iar porțiunea finală le conduce printr-un tunel ce trece pe sub o clădire înaltă. Traseul acestei străzi înguste dotate numai cu o scară continuă este probabil legat de o locuire vecină a familiei Borgia.

         De cum se iese din tunelul cu trepte se descinde în piața ce a luat numele biserici, care este o basilică minoră în ierarhia bisericilor Romei. Porticul cu cinci arcade este lat cât biserica și accesibil prin urcarea unei scări la fel de late. Pe treptele din fața porticului se așează, de obicei, vizitatorii ce nu au apucat să pătundă înbasilică pe timpulperiadei de dimneață și așteaptă, în soare, deschiderea de după amiază. Printre aceștia se găsesc uneori tineri ce pictează.

         Cunoscută și sub numele de Basilica Eudoxiana, a fost reconstruită mai întâi pe fundații mai vechi (432-440) pentru a găzdui relicva lanțurilor care au legat pe Sfântul Petru pe când a fost închis în Ierusalim, episodul fiind numit "Eliberarea Sfântului Petru". Eudoxia, soția împăratului Valentinian al III-lea, care le-a primit, ca dar, de la mama ei, Aelia Eudocia, consoarta lui Valentinian al II-lea, a prezentat lanțurile papei Leo I-ul. Aelia Eudocia primise aceste lanțuri ca un dar de la Iuvenalis, episcop din Ierusalim.

           Potrivit legendei, atunci când Leo le-a comparat cu lanțurile din închisoarea Mamertină de, la Roma unde sfântul fusese închis înainte de execuție, cele două lanțuri s-au contopit în mod miraculos. Lanțurile sunt acum ținute într-un relicvariu sub altarul principal din bazilică. Acolo se coboară pe două scări laterale elegante. Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

          Bazilica, consacrată în anul 439 de către papa Sixtus al III-lea, a fost supusă unor restaurări, printre care o restaurare de către Papa Adrian I-ul și alte lucrări în sec.al 11-lea.

Biserica a fost avariată și în sec.al 6-lea în urma unei invazii a ostrogotilor și ulterior a fost restaurată de Papa Pelagius I-ul.

           Din 1471 până în 1503, în anul în care a fost ales papa Iulius al II-lea, nepotul papei Sixtus al IV-lea, Cardinalul Della Rovere a efectuat o reconstrucție notabilă.

Porticul din față, atribuit lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în 1475. El are cinci arcade susţinute de coloane octogonale. Atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Porticul este închis permanent de un grilaj metallic înalt.  In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

             Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Mănăstirea (1493-1503) a fost realizată de Giuliano da Sangallo. Claustrul este astăzi o parte din sediul Facultății de inginerie. Alte lucrări au fost făcute la începutul sec.al 18-lea, sub supravegherea lui Francesco Fontana, iar în 1875 a avut loc încă o renovare notabilă.

      Biserica este cunoscută în principal datorită existenței aici a statuii lui Moise pe care Michelangelo a creat-o pentru mormântul papei Iulius al II-lea. Papa Iulius al II-lea este cel care i-a încredintat lui Michelangelo, sarcina de a picta tavanul Capelei Sixtine. Tot el este cel care a întemeiat Garda Elvețiană, însă este cunoscut și pentru un lucru mai puțin demn. A fost primul papă bănuit ca a contactat sifilis de la o prostituată din Roma. In cadrul slujbei din Vinerea Mare din 1508, nu a putut să-și dezvelească picioarele pentru a fi sarutate de credincioși, întrucât erau acoperite de leziuni produse de sifilis. De asemenea a avut și o fiică ilegitimă, Felice della Rovere, cea care avea să devină una dintre cele mai puternice femei romane din perioada Renașterii.

          Interiorul are un naos central și două nave laterale înguste, cele trei spații sunt despărțite de coloane antice cu capiteluri dorice, iar în capăt au trei abside. Interiorul, divizat în cele trei nave, din care cea centarală este foarte amplă, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele.

          Navele laterale sunt suprapuse de bolți încrucișate, în timp ce nava principală are un tavan curbat, superb, din sec.al 18-lea (1706), cu fresce în centru de Giovanni Battista Parodi, portretizând Miracolul lanțurilor (1706). In scena pictată, papa Alexandru apare vindecând gâtlejul Sfintei Balbina prin atingere cu lanțurile care l-au legat odată pe Sfântul Petru. Navele bisericii sunt delimitate de două șiruri de coloane antice preluate de la vreun temple, sau de la niște terme.

Monumentul sculptural impresionant ce este găzduit de biserică și lucrat de Michelangelo are ca personaj central pe Mois. acesta a fost conceput ca parte  a monumentului funerar al papei Iulius al II-lea și a devenit punctul central al bisericii ce aparținea familiei della Rovere. Moise este ilustrat cu coarne, conotând "strălucirea Domnului", datorită asemănării cuvintelor evreiești despre "grinzi de lumină" și "coarne". Acest tip de simbolism iconografic era obișnuit în arta sacră timpurie, iar pentru artist coarnele sunt mai ușor de sculptat decât razele de lumină.

           Alte opere de artă includ două pânze privind pe Sf. Augustin și pe Sf. Margareta, realizate de Guercino, monumentul cardinalul Girolamo Agucchi, realizat de Domenichino, pictura în frescă din sacristie care ilustrează eliberarea Sfântului Petru (1604). Altarul din prima capelă din stânga reprezintă o depunere de Cristoforo Roncalli. Mormântul cardinalului Nicolas din Kues (d. 1464), cu relieful său. Cardinalul Nicolas înaintea Sfântului Petru, este realizat de Andrea Bregno. Pictorul și sculptorul Antonio Pollaiuolo este îngropat în partea stângă a intrării. Este sculptorul florentin care a adăugat figurile lui Romulus și lui Remus sculpturii Lupoaicei Capitoline. Mormântul cardinalului Cinzio Passeri Aldobrandini, decorat cu o reprezentare alegorică scheletică a morții, se află și el în biserică.

           In apropiere de altar, pe partea stanga a bisericii se afla mormantul lui Nicolaus Cusanus, un teolog, filosof, matematician si astronom german care in 1440, cu multa vreme inaintea lui Copernic, a realizat ca Pămăntul nu este centrul universului.

           In 1876, arheologii au descoperit mormintele celor care odinioară au fost considerați a fi cei șapte martiri macabeeni descriși în scripturi, dar este foarte puțin probabil ca aceștia să fie, cu adevărat, martirii evrei care și-au oferit viața în Ierusalim. Totuși în criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament. Există multe legende și lucruri neclare în bisericile vechi din Roma.

          In fiecare an, la 1 august, în aceeași zi în care s-a produs miracolul fuzionării celor două lanțuri se face amintire în slujba zilei.

        Altarul din nava din stânga deține un mozaic ce prezintă pe Sfântul Sebastian, lucrare din secolul al șaptelea. Acest mozaic este legat de o epidemie de ciumă în Pavia, în nordul Italiei. Moaștele lui Sebastian au fost duse acolo pentru a opri epidemia de ciumă, deoarece se credea că Sebastian s-a născut în Lombardia, iar un altar a fost construit pentru relicvele sale la un lăcaș San Pietro din Vincoli din Pavia. Ca simbol al relației consolidate ulterior între Pavia și Roma, un altar identic al lui Sebastian a fost construit în biserica romană cu același nume, rezultând un cult paralel pentru sfânt în ambele regiuni.

           Cei mai mulți turiști vizitează biserica pentru a vedea monumental funerar al lui Giuliano della Rovere, cel care a devenit Papa Iulius al II-lea în anul 1503. In 1505 papa l-a chemat pe Michelangelo la Roma pentru a lucra la decorarea viitorului său monument funerar, care trebuia așezat în mijlocul marii Basilica San Pietro de la Vatican. Inițial și-a dorit ca monumentul să fie plasat chiar sub domul de la Basilica San Pietro, după cum am spus.

           Michelangelo a proiectat un monument uriaș cu 40 de statui. S-a dus apoi la Florența pentru alege cele mai bune blocuri de marmură de Carrara și a început să sculpteze. In 1508, atenția papei s-a îndreptat însă spre decorarea Capelei Sixtine și și-a dorit ca Michelangelo să picteze tavenul capelei. Michelangelo s-a supus dorinței papei, însă nu chiar cu totală convingere. Se considera mai mult sculptor și arhitect decât pictor. Ceea ce a ieșit însă din pensulele sale a depășit orice imaginație.     

             La puțin timp după ce Michelangelo a terminat lucrul la Capela Sixtină, papa Iulius al II-lea a murit, iar succesorii săi l-au însărcinat pe Michelangelo cu alte lucrări. Aceștia nu au fost foarte interesați de monumentul funerar al unui predecessor, astfel că Michelangelo a mai lucrat la el doar sporadic. Până când Michelangelo a murit, în 1564, reușise să termine doar statuile lui Moise, Lea, Rahela și doi sclavi. La alte statui din proiect au lucrat și câțiva dintre elevii marelui maestru.

             Nu se știe cu exactitate cum ar fi trebuit să arate întregul monument dar cel mai probabil ar fi urmat să aibă în centru statuia lui Iulius, cu Moise si Christos deasupra. Astăzi, statuia lui Moise ocupă pozitia cea mai proeminentă. Este flancat de statuile lui Lea și Rahela, ambele create în ultimii ani ai vieții lui Michelangelo. Două statui neterminate ale unor sclavi muribunzi se găsesc acum la Muzeul Luvru din Paris și la Galleria dell’Accademia din Florența. Statuile de deasupra lui Moise au fost făcute de elevii lui Michelangelo. Figura lui Iulius al II-lea se bănuiește că ar fi tot opera maestrului, însă experții au păreri împărțite.

         Statuia lui Moise atrage toată atenția și nu doar datorită poziționării cât, mai ales, datorită înfățisșării extrem de captivante. Chiar și Michelangelo a considerat statuia drept una dintre cele mai reușite opere ale sale, iar legenda spune că statuia i se parea atât de reală încât a fost surpins vorbind cu ea. Cum statuia nu i-a raspuns, Michelangelo și-a ieșit din fire și a aruncat cu o dalta in genunchiul lui Moise. Astfel se explica mica taietură ce poate fi observată pe genunchiul drept al statuii. Coarnele de pe capul lui Moise se datorează, după cum am spus, unei traduceri incorecte a Vechiului Testament. In Evul Mediu se credea că scriptura spunea că Moise avea coarne. Astazi se știe că traducerea corectă a textului respectiv spune că fața sa radia.

         In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al 5-lea. Este vorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.

In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor din perioada medie republicană (sec 4-3 e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al 2-lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectat de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa, este posibil să fi fost o parte a  Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri pe 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. 

          Prima biserică a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte din complex sunt vizibile podele de mozaic fin.

            Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare. Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.

ROMA-2 SANTI QUATRO CORONATI

          Prin prelunga Piazza Celimontana se urcă ușor spre venerabila biserică Santi Quatro Coronati, ridicată pe drumul spre biserica San Clemente.

          Biserica ridicată, conform legendei de papa Miltiades în sec.al 4-lea, a fost așezată peste titulus Aemilinae, adică peste vila romană evidentă în subsol. In evul mediu această biserică a făcut parte intr-un ansamblu fortificat menit să protejeze palatal pontifical de la Latran contra atacurilor mereu posibile dinspre fortărețele familiilor nobile instalate pe Palatin și la Colosseum. Era timpul care s-a numit Roma turitta, când în oraș se ridicaseră fortăreșe particulare într-o continuă luptă a faililor nobiliare pentru supremație și diverse interese politice.

          Din biserica măruntă ridicată în primele timpuri ale creștinismului (sec.4), papa Leon al IV-lea făcut un edificiu ce a durat până în 1084, anul marelui jaf al normanzilor lui Robert Guiscard. Acelui nou edificiu, papa Leon al IV-lea i-a adăugat cripta sub naos, a închis curtea din fața fațadei, a costruit clopotnița și capelele destinate Sf. Barbara și Sf. Nicolae.

        In urma nordicilor sălbatici nu au rămas decât ruine.. Papa Pascal al II-lea (1099-1118) a reconstruit o biserică mult mai mică, reducând lungimea și suprimând navele laterale. Intre secolele 12-15 lăcașul a aparținut călugărilor benedictini, iar în sec.al 16-lea a trecut în grija călugărițelor Augustine. Intre timp papalitatea a înglobat-oîntr-o puternică fortăreață.

            Arheologii și istoricii n-au putut identifica pe cei patru sfinți cărora le-a fost dedicată biserica. La patru soldați martirizați au fost amestecați și cinci sculptori din Pannonia Urmând o listă  de martiri stabilită de papa Leon al IV-lea, resturile tuturor au fost în cripta bisericii.

Potrivit Sfântului Sebastian, cei patru sfinți erau soldați care refuzau să aducă sacrificii zeului Aesculapius și, prin urmare, au fost uciși prin ordinul împăratului Diocletianus (284-305). Trupurile martirilor au fost îngropate în cimitirul de la Santi Marcellino e Pietro, la mila a patra de pe Via Labicana, de Papa Miltiades și de Sf. Sebastian (al cărui craniu este păstrat în biserică). Miltiades a decis că martirii ar trebui să fie venerați cu numele lui Claudius, Nicostratus, Simpronianus și Castorius; acestor nume li s-a adăugat un al cincelea, Simplicius – care reprezenta pe cei cinci pietrari martiri din Pannonia.

           Cei patru soldați martiri au fost numiți Severus, Severinus, Victorinus și Carpoforus după o listă creată de papa Leon al IV-lea. Potrivit unei pietre cu inscripții, datată din 1123, capul unuia dintre cei patru martiri este îngropat în Santa Maria in Cosmedin.

           Cât despre sculptorii sacificați, tăietorii de piatră din Roma au salutat prin ei pe proprii lor patroni și le-au construit aici o capelă care le-a rămas în proprietate și pentru pioase rugăciuni.

Spre biserica din fortăreață se intră pe sub un turn foarte masiv care a servit drept campanilă din sec.al 9–lea. In partea lui terminală se văd patru deschideri prelungi din cărămidă, separate de colonete albe composite, fără legătură tipică cu cele tradiționale antice

       Se ajunge într-o primă curte interioară de dimensiuni reduse. Peretele opus acestei intrări reprezintă limita bisericii primitive. De la acel perete se trece apoi într-o altă curte în care, la dreapta, se văd coloanele inserate în zid. Este vorba de coloanele ce separau odată nava principal a bisericii anterioare de nava din dreapta. Ambele curți sunt anoste, strâmpte și cu pereți înalți de superînchisoare.

            Interiorul oferă aspectul dat de papa Pascal al II-lea. Cele trei nave actuale corespund spațiului ocupat de nava principal a vechii biseici. Absida a păstrat dimensiunile inițiale și pare mult prea amplă. In zidurile navelor laterale, ca și în curtea precedentă, coloanele care separă nava principal de laterale au rămas prizoniere în construcția de zidărie a lui Pascal al II-lea.

           In sec.al 16-lea, biserica a primit plafonul de lemn și matroneele (galeriile superioare rezervate femeilor). In sec.al 17–lea absida a fost decorată cu picturi și stuc. Absida conține frescele (1630) ale lui Giovanni da San Giovanni pentru cei patru sfinți martiri. A fost reprezentată istoria sfinților venerați în biserică, iar pe calota absidei pictura s-a dedicat gloriei tuturor sfinților. Pe pilastrul din stânga al arcului triumphal s-a așazat un tabernacol din sec.al 15-lea, cu sculpturi fine puse în evidență de trăsături din aur. Picturile care-l înconjoară au fost realizate în sec.al 17-lea și nu aparțin unui artist renumit.

         Pavimentul bisericii este executat din marmură într-o perioadă influențată de arta Cosmas. In schimb exteriorul înalt și din cărămidă original este rece și inospitalier, ca și curțile interioare ansamblului. Este o structură dominatoare și totiși tributară vremurilor.

       Cripta provine, după cum am spus, din epoca papei Leon al IV-lea. Aici au fost găsite patru sarcofage pentru martiri și un relicvariu de argint conținând capul Sfântului Sebastian.

Benedictinii au adăugat edificiului un claustru delicious, sprijinit pe șiruri de colonete duble, în sec.al 13-lea. Călugărițele Augustine au înlocuit acoperișul simplu al galeriilor cu bolți. In central grădinii a fost așezat un vas de piatră din timpul papei Pascal al II-lea. Am remarcat, împreună cu Carmen, simplitatea colonetelor cu capitele decorate cu frunze de nufăr și le-am comparat cu cele foarte multe pe care le văzusem de-a latul Europei, mai toate realizări constructive de excepție. Deasupra claustrului s-a adugat, probabil mai e curănd, un fel de loggie înaltă, pe trei laturi cu pilaștri dreptughiulari robuști și cu deschideri foarte mari.

        Sub prticul care separă cele două curți ce preced biserica se găsește Oratoriul Sfântului Silvestru. Construită în sec.al 13-lea, ea a fost decorată cu un curios ansamblu de picturi în frescă, de factură foarte naivă. Sub reprezentarea lui Christos, înconjurat de Sfânta Fecioră, de Sfântul Ioan Botezătorul și de apostoli, este ilustrată legenda papei Silvestru (314-335), de la lepra împăratului Constantin până la vindecarea lui de către papă, la donarea puterii sale Suveranului Pontif și intrarea aceluia în Roma condus de către împărat.

          Nesiguranța în determinarea celor ce li s-a dedicate o biserică și legendele atașate mă fac să mă îndoiesc de cinstea creștină a celor care au născut poveștile și au ridicat unele lăcașuri. Pelerinajul meu touristic prin biserici vechi nu m-a determinat să cred Viața Sfinților.ca pe o realitate, dar am acceptat că legendele s-au lipit de substratul real. La timpul lor vechi legendele au prins o oarecare valoare datorită fricii oamenilor de necunoscut, da și prin crearea unor capodopere, chiar construcții care să le întărească.

ROMA-2 SANTO STEFANO ROTONDO

          Lăcașul își ridică foarte izolat greoiul său cilindru de cărămidă aparentă și este puțin cunoscut de vizitatorii Romei. Istoricul lui a generat multe controverse înre arheologi și istorici, dacă a fost urmașul uni temple , sau a răsărit direct ca biserică.

         Celor trei colonade concentrice de care a dispus de la început, papii le-au inserat patru brațe constructive ca ale unei cruci grecești. Apoi au suprimat trei și au astupat spațiile dintre coloanele exterioare. S-a instalat în centru un altar, iat Grigore cel Mare a dorit să plaseze tronul său Episcopal la intrare. Timpul nu a lăsat, ca și alte numeroase cazuri, să se realizeze toate dorințele și planurile.

Bazilica San Stefano Rotondo (italiană: Basilica di Santo Stefano al Monte Celio, latină: Bazilica S. Stephani din Caelio Monte) este o biserică veche a Romei. Denumită în mod obișnuit Santo Stefano Rotondo, lăcașul este "biserica națională" a Ungariei, dedicată atât Sfântului Ștefan, primul martir creștin, cât și lui Ștefan I-ul, primul rege sfințit al Ungariei care a impus creștinismul supușilor săi. Bazilica minoră este, de asemenea, biserica retorică a Collegiumului Pontifical Germanicum et Hungaricum.

            Cea mai veche biserică de pe acest loc a fost consacrată de papa Simplicius între anii 468 și 483. A fost dedicată Sfântului Ștefan, al cărui corp a fost descoperit cu câteva decenii înainte în Țara Sfântă și adus la Roma. Biserica a fost prima în Roma care avea un plan circular, inspirat de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Construirea bisericii San Stefano a fost probabil finanțată de familia bogată a lui Valerius, ale cărei moșii au acoperit o mare parte din Colina Coelius. Vila familiei lor se afla în apropiere. Sfântul Melanie cel Bătrân, membru al familiei, a fost un pelerin frecvent la Ierusalim și a murit acolo, astfel că familia avea legături cu Țara Sfântă.

            Biserica a fost inițial comandată de papa Leon I (440-461), data fiind confirmată de monede antice și dendrocronologie, care plasează lemnul folosit în grinzile acoperișului până în jurul anului 455 e.N., dar nu a fost consacrată decât după moartea sa. Biserica originală a avut trei ambulatorii concentrice, flancate de 22 de coloane ionice, înconjurând spațiul circular central, înconjurat de un tambur cu o înălțime de 22 mmetri și o lățime tot de 22 metri. In tambur existau 22 de ferestre, dar cele mai multe dintre ele au fost zidite la restaurarea din sec.al 15-lea. Ambulatorul central avea un diametru de 42 metri, iar cel exterior avea un diametru de 66 metri. Patru capele laterale s-au extins de la ambulatorul de mijloc până la ambulatorul exterior, formând o cruce grecească.

       Biserica a fost împodobită de Papa Ioan I-ul și de Papa Felix al IV-lea în sec.al 6-lea cu mozaicuri și marmură colorată. A fost restaurată în 1139-1143 de Papa Innocentius al II-lea, care a abandonat ambulatorul exterior și trei dintre cele patru capele laterale. A comandat trei arcuri transversale care sprijinea domul. A închis coloanele ambulatorului central cu cărămidă pentru a forma noul zid exterior și a zidit 14 ferestre din tambur.

          In Evul Mediu, Santo Stefano Rotondo era însărcinat cu Canoanele San Giovanni din Laterano, dar, pe măsură ce timpul a trecut, biserica s-a degradat. La mijlocul sec.al 15-lea, Flavio Biondo a lăudat coloanele din marmură, zidurile acoperite cu marmură și lucrările de tip Cosmas ale bisericii, dar a adăugat că, din nefericire, "Santo Stefano Rotondo nu are acoperiș". Blondus a susținut că biserica a fost construită pe rămășițele unui vechi templu dedicate lui Faunus. Excavațiile din 1969 până în 1975 au arătat că edificiul nu a fost niciodată convertit dintr-un templu păgân, ci a fost întotdeauna o biserică ridicată sub Constantin  cel Mare, în prima jumătate a sec.al 4-lea.

            In 1454, papa Nicholas al V-lea a încredințat biserica ruinată părinților paulini, singurul Ordin Catolic fondat de maghiari. Acesta este motivul pentru care Santo Stefano Rotondo a devenit ulterior biserica neoficială a maghiarilor din Roma. Biserica a fost restaurată în anii 1450 de Bernardo Rossellino, probabil sub îndrumarea lui Leon Battista Alberti.

In 1579, iezuiții maghiari s-au alăturat părinților paulinieni. Collegium Hungaricum, înființat de István Arator în 1579, a fost îmbinat cu Collegium Germanicum în 1580 și a devenit Collegium Germanicum et Hungaricum, deoarece foarte puțini studenți maghiari au putut călători în Roma din Regatul Ungariei ocupat de Turcia.

            Deși interiorul este circular, exteriorul are un plan cruciform.

          Astăzi interiorul bisericii este foarte elegant. Pereții bisericii sunt decorați cu numeroase fresce, realizate de Niccolò Circignani (Niccolò Pomarancio) și de Antonio Tempesta, care ilustrează 34 de scene de martiriu, comandate de papa Grigore al XIII-lea în sec.al 16-lea. Fiecare tablou are un titlu sau inscripție care explică scena și dă numele împăratului care a ordonat executarea, precum și un citat din Biblie. Această reclamă sângeroasă și neplăcută, mult obișnuită și în Spania, este aproape necunoscută în bisericile italiene. Gustul italian le-a proscris ca și realismul lor brutal. Italia a avut ca și Spania, asceții și misticii săi exagerați, dar aici blândețea a dominat, religiozitatea a rămas angelic indulgentă și surâzătoare.