ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII 2

Copiii lui Allah – Ienicerii

Timp de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud …cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor acestia au fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima Europei, ci insasi intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor sumbra dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus in fata furtunilor vremurilor…

Inceputul cosmarului european… 

La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare: aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.In secolul 14 al erei noastre razboinicii turcierau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana. Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.

Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.

Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita “Pendjik-oglani”, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.

Cruda Devsirme 

Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa – Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert. In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940, Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes nu sunt confirmate de alte izvoare…

La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.

Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.

Scoala de lupta a ienicerilor 

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa, dupa exemplul legiunile romane, si aceasta era insasi corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, erau platiti lunar si aveau propriile muzici si marsuri militare. Ienicerii erau singurii soldati care erau platiti de sultan personal, pentru a se evidentia astfel rolul hotarator al acestora in batalii. Tot ei au fost printre primele trupe de soldati din lume care au adoptat armele de foc, inca din secolul al 15-lea , iar in secolul 16 principala lor arma era muscheta care a detronat astfel indragitul iatagan.

In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.

In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Cazarma le era casa iar sultanul parinte!

Gloria castigata cu sange 

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200 000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe buna dreptate ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitive pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci. In timpul bataliei de la Nicopole, dupa ce spahii si akingii au atras cavaleria grea a statelor europene intr-o cursa, truple de ieniceri au masacrat fara mila armatele regilor crestini, necrutandu-i decat pe nobilii cei mari folositi apoi de sultan drept moneda de schimb.

Sfarsitul unei epoci 

Pe masura ce ienicerii deveneau tot mai constienti de importanta lor au inceput incet-incet sa se poarte ca un adevarat stat in stat. Anul 1449 a fost martor la prima dintr-un lung sir de revolte ale ienicerilor, atunci au cerut cresterea platilor, cerere care le-a fost indeplinita. In secolul al 17 corpul ienicerilor s-a implicat in tot mai multe lovituri de palat pentru ca in anul 1648 sa ajunga chiar sa il detroneze si sa il ucida pe sultanul Ibrahim I. In anul 1820 ienicerii s-au dovedit incapabili sa inabuse Revolutia Greaca pentru Independenta, in urma acestui fapt atragandu-si dispretul intregii clase politice turcesti in frunte cu sultanul. Anul 1826 avea insa sa le aduca sfarsitul. La acea data sultanul Mahmud II a descis sa formeze o noua armata structurata si echipata dupa model European. Ienicerii au aflat si, plini de furie, au atacat palatul sultanului. Acesta le-a declarat razboi si revolta s-a sfarsit o data cu loviturile tunurilor sultanului asupra baracilor acestora din Istanbul si celelalte capitale ale provinciilor Imperiului Otoman. Majoritatea trupelor de ieniceri au fost decimate, o parte din supravietuitori fiind executati iar restul surghiuniti.
Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah…

Facts

• Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
• Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
• Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema “Mana Mortului”
• Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
• Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp. Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul si numeroase clopote.
• In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu mandrie –Ienicerii !

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII

Ienicerii

Timp de sute de ani Europa crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud...cei mai teribili soldati care i-au decimat ostile erau ei insisi nascuti crestini. Copiii lui Allah au fost transformati de capeteniile otomane intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Crescut de mic in aspra lege a razboiului, ienicerul ajungea un maestru al iataganului si un inamic pentru care mila sau frica erau notiuni straine, de altii inventate...Stau marturie sutele de confruntari militare in care asprii si incercatii Copii ai lui Alah au iesit invingatori!

Armele ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa dupa exemplul legiunilor romane, si acesta era chiar corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, in croiala si culori diferite de cele ale altor trupe de soldati din armata sultanului, precum spahii, azapii sau akingii. Alaturi de fanatismul proverbial, principala arma a ienicerilor a fost temutul iatagan. Inspirat ca forma de stravechile sabii grecesti de tip Kopis, iataganul era o sabie curbata. Nu va inchipuiti aici sabiile curbate ascendent omniprezente in iconografia turceasca medievala, acestea semanand foarte mult cu Shamshirul persan. Iataganul avea o curbura descendenta in josul lamei, favorizand astfel capacitatea maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma alba superioara tuturor sabiilor vremii de care s-a ciocnit in batalii.

Lama sa varia intre 60-80 de centimetri lungime, iar designul per total al armei este considerat revolutionar chiar si in zilele noastre. Acesta deoarece marea majoritate a sabiilor se imparte in doua cateogorii distincte: sabii pentru impuns si sabii pentru taiat. De-a lungul istoriei, foarte putine tipuri de sabii au reusit sa imbine eficient capacitatea de a reteza cu acea de a strapunge. Iar iataganul a fost probabil cea mai buna lama taioasa care raspundea ambelor cerinte. Un alt punct forte al iataganului era reprezentat de forma ergonomica a manerului sau, care se temina intr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei, ceea ce-i permitea ienicerului sa execute miscari in care sa accelereze in tinta greutatea iataganului.

Lancile ienicerilor erau arme revolutionare la randul lor. Sulitele otomane erau intotdeauna prevazute langa varf cu un carlig folosit pentru a impiedica picioarele cailor adversarilor, a-i trage pe acestia de pe cal, sau a dezarma fara sa raneasca un potential prizonier valoros care nu vroia sa se predea. Arcul cu sageti nu s-a bucurat de pretuire in randul ienicerilor. Chiar daca, la un moment dat, aveau o unitate de arcasi, menirea ienicerilor era aceea de soldati de elita care luptau cu scut si iatagan acolo unde era batalia mai grea. Dintre armele indragite se evidentiau si topoarele de lupta otomane, un gen de securi cu coada lunga si lama ingusta si grea, cumva asemanatoare baltagelor, folosite in special pentru a sparge armuri si scuturi inamice.

Armura si mijloace de protectie

In acest domeniu, principalul atu al ienicerului era scutul sau rotund alcatuit dintr-un aliaj metalic care sa-i permita sa fie deopotriva rezistent la lovituri si usor de transportat. Din acest motiv era, prin excelenta, o arma defensiva, copiii de suflet din Stambul nefolosindu-l drept arma de lovit si impins. Inspirati de scuturile populatiilor razboinice din India, turcii au realizat scuturi prevazute in partea centrala cu 4 semisfere de metal, dispuse apropiat una de cealalta. Acest artificiu maximizeaza riscul ruperii lamei unei sabii inamice care izbeste scutul din anumite unghiuri. Luptatori experimentati, ienicerii erau constienti de protejarea in special a bratelor, gambelor, genunchilor si incheieturilor, folosind in acest scop aparatori din metal sau straturi succesive de piele de bivol lacuita.

Pentru protejarea trupului, se foloseau de camasi groase de in sau canepa peste care imbracau camasi usoare si foarte rezistente din zale, croite astfel incat ochiurile lor sa se rupa cat mai greu sub impactul armelor cu tais. Un alt accesoriu de protectie nelipsit din arsenalul ambulant al ienicerului era coiful sau de inspiratie turcomana. Coiful era usor si eficient, protejand partea superioara a craniului si piramida nazala a ienicerului, marginile fiindu-i prevazute cu o fasie lunga din zale care permitea razboinicilor personali ai sultanilor mobilitatea miscarilor capului precum si o arie vizuala cat mai deschisa, atribute esentiale intr-o lupta.

Scurte precizări

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune, pe buna dreptate, ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitiv pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci dupa ce, inainte, au zdrobit la Nicopole o coalitie de osti crestine.

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - LEGIONARII ROMANI

Putine imagini starneau mai multa groaza in lumea antica decat cea a unei legiuni romane aflata in plin mars. Si asta pentru ca o atare imagine nu insemna decat un singur lucru... sfarsitul celor catre care se indrepta. Era stiut ca un legionar nu va renunta niciodata, iar daca se intampla sa cada pe campul de lupta, un altul ii lua locul aproape imediat. Erau antrenati sa ucida, erau antrenati sa marsaluiasca zeci de kilometri pe zi si erau antrenati sa isi care propria greutate pe distante uriase. Li se mai spunea si Catarii lui Marius, aluzie la generalul Gaius Marius, inventatorului arsenalului personal al unui legionar. Ei au fost cei care au schimbat fata lumii, cei care au faurit cel mai mare imperiu al Antichitatii si cei care nu au cunoscut rival pentru sute de ani... legionarii Romei.

Scurt istoric

Atunci cand romanii si-au inceput lungul sir al bataliilor care avea sa ii duca in fruntea celui mai mare imperiu antic, armele folosite de ei erau cele preluate dupa model etrusc sau grec. Au urmat intalnirile cu celtii, iar legionarii romani au preluat modelele acestora de arme si armuri. Atunci cand i-au intalnit pe iberi, romanii au preluat temutul gladius, pentru ca in urma intalnirilor cu dacii, armura lor sa fie schimbata substantial pentru a rezista in fata temutelor falxuri. De la bretoni au luat modelul carului de lupta imbunatatit, iar sulitele barbare au fost transformate in eficientele pillumuri. Atunci cand au infruntat Cartagina, romanii au construit de la zero o flota identica cu cea cartagineza. Pentru ei, tot ceea ce era eficient devenea arma standard. Atat de meticulosi in arta razboiului erau temutii legionari romani. Secole mai tarziu, Montesquieu nota:"Sa se stie ca principalul motiv pentru care romanii au ajuns stapanii lumii luptand impotriva tuturor a fost acela ca renuntau la propriile obiceiuri si practici imediat ce gaseau altele mai bune".

Trebuie mentionat si faptul ca, e adevarat, forta romanilor consta in disciplina, inovatia si unitatea grupului. Romanii luptau mereu impreuna, fara a incerca sa isi dovedeasca in lupta abilitatile razboinice, asa cum o faceau cei mai multi dintre barbari. Protejati de scuturile lor uriase, romanii semanau cu solzii unui peste, unul extrem de letal daca ne gandim la eficienta sa. Sa luam numai exemplul bataliilor pe care Gaius Marius le-a purtat impotriva cimbrilor si teutonilor ce amenintau cu invadarea peninsulei italice. Atunci, in anii 101-102 i.Hr., dintre cei 40.000 de legionari, mai putin de 2000 aveau sa isi piarda viata. In acelasi timp, dintre cei 300.000 de barbari de neam germanic, peste 200.000 cadeau pe campul de lupta, in timp ce restul piereau in sclavie.

Armele

Poate cea mai cunoscuta arma romana a fost gladiusul, sabia scurta cu tais dublu folosita de catre orice legionar. Lunga de aproape 45 de centimetri, cu un balans superior fata de multe arme ale vremii dat de o bila de metal fixata la capatul manerului, ea era arma ideala pentru strapuns si pentru crearea unor rani suficient de grave incat sa scoata din lupta un potential inamic. In fond, moartea acestuia nu era imperios necesara pe cat era indepartarea sa din teatrul de razboi. Principalele tinte ale unei astfel de arme erau umerii, picioarele si gatul, zonele pe care un legionar le putea atinge din spatele uriasului sau scut. Ca sa intelegem cat de importanta era aceasta sabie pentru romani, trebuie spus ca de gladius, niciun legionar nu se despartea decat sub amenintarea unor pedepse groaznice. Dar cand, in toiul luptei, se intampla ca el sa fie dezarmat, intra in scena temutul pugio, pumnalul scurt, cu lama nu mai lunga de 17-27 de centimetri, ideal pentru strapuns, modul preferat de a lovi al soldatilor romani. Lama sa lata nu avea decat un scop, acela de a taia cat mai mult din carnea, din tendoanele adversarului si de a produce hemoragii grave. In cazul capturarii, un soldat roman putea gasi in suicidul cu pugio o cale onorabila de a scapa de rusine. De altfel, multi soldati si chiar oameni politici si-au gasit sfarsitul sub lama acestui pumnal infiorator.

Niciuna dintre aceste arme albe nu era, insa, la fel de eficienta pe cat era sulita clasica a legionarilor, celebra pillum. Cu o lungime de aproape 2 metri, un maner lung de lemn si un varf dispensabil de fier, nu mai gros de 7 milimetri in diametru si lung de circa 60 de centimetri, pillumul era spaima oricarui razboinic antic. Acest tip de sulita era proiectat astfel incat sa patrunda usor prin armura adversarului si sa se franga in trupul lui. Un pillum nu trebuia refolosit impotriva romanilor, de aceea si designul sau unic. Datorita faptului ca era extrem de subtire si de flexibil, varful de fier se indoia usor in contactul cu tinta si sub efectul propriei greutati, nu inainte, insa, de a patrunde cat mai mult in tinta. Ranile produse astfel erau, de cele mai multe ori, letale.

Armura

Pentru o armata in care eroismul personal se afla mereu pe planul doi, in favoarea disciplinei si a unitatii de grup, este evident ca armura juca un rol extrem de important. In fapt, legionarul roman era atat de bine echipat, incat modele modernizate ale armurii sale au fost adoptate inclusiv de soldatii din zilele noastre. Sa luam numai exemplul coifului cu aparatori mobile pentru obraji si urechi, si prelungire metalica in zona cefei.. Nu numai ca ofera o protectie superioara fetei soldatului dar, in acelasi timp, ii da acestuia si posibilitatea de a auzi ordinele superiorilor. Poate cea mai asemanatoare copie a unui coif roman este modelul castilor de lupta folosite de trupele naziste in cel de al II-lea Razboi Mondial, dar si de cele americane si britanice din razboaiele moderne.

Urma lorica hamata, armura formata din inele de metal, armura standard a legionarilor. Cu inele al caror diametru nu depasea 7-9 milimetri, o atare tunica de metal a supravietuit pe campul de lupta mult dupa disparitia romanilor. In fapt, doar armele de foc au reusit sa o scoata din uz. Insa Lorica hamata nu era singurul model de armura a trupului folosita de romani. Un alt model eficient si foarte apreciat in radnul legionarilor era lorica squamata, armura copiata dupa model sarmat, in care solzi de metal, lati de pana la 8 centimetri, cu o grosime de 1,25 - 2,5 centimetri, erau capabili sa opreasca o sageata sau o sulita aflata in plina viteza. Insa nicio armura nu este la fel de cunoscuta precum Lorica segmentata, armura destinata centurionilor si legionarilor aflati pe cele mai grele teatre de lupta. Extrem de scumpa si de greu de reparat, armura formata din fasii de metal legate intre cu sireturi de piele, era printre putinele echipamente capabile sa stopeze o sabie grea de model dacic. De altfel, unul dintre putinele modele existente astazi este cel reprezentat pe o statuie romana din Alba Iulia, Romania, desi acest model pare, mai degraba, unul hibrid intre lorica segmentata si lorica hamata. Mult mai rara era Lorica musculata, model folosit in special pentru parade, in care armura ce copia forma muschilor toracici si abdominali, formata din doua parti legate intre ele, era imbracata de catre nobili sau centurioni.

Nu in ultimul rand, in arsenalul unui legionar intra scutul greu, Scutum. Fie ca era de forma ovoidala sau rectangulara, un scut roman era menit sa apere intregul corp al celui ce il purta. Aceleasi modele, indiferent de forma, erau curbate pentru a putea absorbi mai eficient loviturile dure, iar pentru rezistenta, orice scut era intarit in centru cu o bila de metal, bila folosita des si pentru a culca la pamant adversarii ce se apropiau amenintator. Realizat din lemn de esenta dura, un scut trebuia sa nu cantareasca prea mult dar sa fie extrem de eficient pe campul de lupta, sarcina pe care strategii Romei au achitat-o cu brio in cazul acestei capodopere a defensivei.

ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - RONINII JAPONEZI

Foto (1)

Nimic nu a perturbat mai mult ceremoniile rigide si curgerea unei zile obisnuite din Japonia feudala decat existenta acestor briganzi luptatori care, de multe ori, alegeau viata de aventurier liber si temut de toti membrii castelor japoneze. Proscrisi, onorati, blestemati, temuti, ridiculizati, neintelesi, adorati, cazuti in uitare…samuraii vagabonzi ai Japoniei au fost in mod paradoxal cei mai mari maestri de arme ai stravechilor arte martiale din Tara Soarelui Rasare.

In acest articol

• Libertate din varf de sabie
• Soarta razboinicului – Calea hoinarului
• Maestrii celebri ai arteler martiale nipone
• Ronin Facts

In mod explicabil sau nu, depinde aici de interpretarea fiecaruia, istoria si aparitia roninilor in istoria japoneza este trecuta deseori sub tacere chiar de catre ilustrii istorici japonezi. Parca se doreste nestirbirea aureolei de tara opaca si perfecta, de imperiu cu origini divine si cu destin maret al Japoniei, de catre existenta unor samurai care si-au permis sa sfideze tot ce insemna rigoare, cutume si obiceiuri ale timpului. Adevarati rebeli din voia sortii, roninii erau cu adevarat liberi…liberi in toata puterea acestui cuvant. Totusi, orice moneda are un revers. La urma urmei, inclusiv japonezii traiesc intr-o lume a dualitatii, si astfel au fost nevoiti sa accepte valorile si virtutile unor samurai care au fost, de fapt, vagabonzii care umileau in lupta insasi pe maestrii de arme ai shogunilor. De fapt, tot ce a insemnat progres in cunostintele de lupta si in evolutia scolilor de arte martiale japoneze, faimoasele Ryu, a fost adus de libertatea creatoare si de mentalul nonconformist al acestor samurai fara stapan.

Insasi sintagma “Samurai fara stapan” era una nu doar peiorativa, ci o blasfemie in toata puterea cuvantului, in Japonia acelor vremuri…Rigidul sistem social japonez se temea prea mult de neinregimentarea unor luptatori atat de redutabili dar, in acelasi timp, se folosea de serviciile lor…Politica a fost duplicitara in orice parte a lumii si in orice perioada istorica. Fara indoiala, au existat si excese ale acestora. Au fost, spre exemplu, ronini care au devenit hoti, talhari de drumul mare, ori care s-au asociat in bande care terorizau tinuturi intregi …

Oricum, Japonia feudala era terenul propice pentru dezvoltarea unor astfel de fenomene sociale extreme, in care samuraii vagabonzi erau actorii principali. Nu trebuie uitat ca in ciuda unificarii statale si a sistemului strict de guvernare shogunala, in toate provinciile imperiului japonez erau neincetate lupte interne intre nobilii locali. Fenomenul in sine a favorizat anarhia si violenta de la care acesti Razboinici-Golani, dupa cum i-a denumit un istoric nipon, nu s-au dezis niciodata.

Libertate din varf de sabie 

Conform acceptiunii japoneze, un ronin era un samurai fara stapan sau suzeran din perioda feudala a Japoniei (1185-1868). Fenomenul se intampla, cel mai adesea, datorita ruinarii financiare a stapanului sau a mortii acestuia pe campul de lupta. Totusi, un samurai devenea ronin si daca pierdea favorurile sau cadea in dizgratia seniorului sau. Termenul de Ronin insemna intr-o traducere apoximativa : “Om care incalca regulile”. Inainte de secolul al X-lea, acest nume era dat taranilor care, pentru a evita impozitele foarte grele, isi paraseau pamanturile si se stabileau in regiunile inca neluate in stapanire de templele budiste sau de nobilii de la curtea imperiala. Termenul a aparut in timpul epocilor Nara si Heian. In scurt timp a fost folosit si la adresa samurailor care-si pierdusera stapanii.

Conform Bushido Soshinonshu (nimeni altul decat faimosul Cod al Samurailor, ale carui percepte acestia trebuiau sa le respecte cu sfintenie), orice samurai care si-a pierdut stapanul trebuia sa-si faca seppuku - sinuciderea rituala, si astfel sa paraseasca cu onoare acesta existenta…Bineinteles ca povestea conform carora toti samurai ardeau de nerabdare sa se sinucida de dragul stapanului nu este decat un mit popular, de altfel insusit perfect de catre occidentali dupa cel de–al doilea Razboi Mondial. Adevarul este ca multi samurai au ales viata pribeaga si libera in loc sa-si ia viata de dragul unui stapan de care, de multe ori, nu-i legau decat banii. In timpul epocii Edo (1603-1868), numarul roninilor a crescut, in mare parte, datorita sistemului social rigid si al legilor dure ale shogunatelor. In aceasta perioada, denumirea de ronin a fost data tuturor razbonicilor Bushi si samurailor care nu mai depindeau direct de senior. Confiscarea pamanturilor marilor seniori de catre shogunul Iemitsu Tokugawa a dus la cresterea numarului roninilor.

Soarta razboinicului – Calea hoinarului 

Totusi, in timpul perioadelor Kamakura si Muromachi, atunci cand nobilimea japoneza detinea pamanturile, ronin era si samuraiul care-si pierdea pamantul datorita masinatiunilor si intrigilor nobiliare. In acele vremuri, multe lupte interne au avut loc in intregul arhipelag nipon intre nobili sau cetele de razboinici pribegi. Atunci, multi astfel de samurai someri s-au asociat in grupuri care jefuiau satele, percepeau taxe de protectie si chiar isi permiteau sa atace curtile nobiliare. Mai multi razboinici s-au distins atunci, iar unii dintre ei si-au castigat chiar titulatura de Daimyo - Mare Nobil…

Spre exemplu, Saito Dosan s-a nascut intr-o familie de comercianti, categorie sociala careia ii era interzis portul armelor. Totusi, micul Saito si-a dorit de copil sa devina samurai. Cum nu avea ascendenta necesara, a fugit de acasa si a intrat in anturajul unei bande de ronini. Cu timpul a invatat artele martiale iar talentul sau de luptator i-a permis sa ajunga un Daimyo. Un alt exemplu este cel al roninului Todo Takatora care a servit pentru inceput sub zece seniori pentru a-i abandona si a deveni un ronin. In memoriile sale scrie ca “Libertatea si calea armelor sunt doi copii care nu trebuie despartiti unul de altul”

Momentul hotarator in existenta acestor samurai atipici a fost cel al marii batalii de la Sekigahara. La sfarsitul acestei lupte, multi nobili si-au pierdut pamanturile, in consecinta un mare numar de samurai au devenit ronini. Circa 100 000 de ronini si-au unit fortele cu armatele generalului Toyotomi Hideyori si au luptat in ceea ce a ramas in istorie sub numele de Asediul de la Osaka. In anii de pace care au urmat, armatele personale ale stapanilor de pamanturi au fost desfiintate. Multi ronini in lipsa exercitiului functiunii, au devenit tarani si au inceput sa practice agricultura. Unii dintre ei, cum a fost roninul Yamada Nagasaga, au devenit mercenari in afara coastelor Japoniei. Cu toate acestea, cei mai multi dintre ei traiau in saracie, ca niste razboinici de ale caror servicii nu mai avea nevoie nimeni. Pacificarea Japoniei a dus intr-un mod trist la decaderea celor mai teribili samurai…

Multi ronini au devenit atunci instructori de arte martiale pentru marele public al Japoniei, care nu beneficiase in trecut de dreptul de a invata artele de lupta. Altii au ales indeletniciri demne de onoarea lor de samurai: garda de corp (Yojimbo) sau aparatori ai satelor de tarani agricultori. Unii s-au facut talhari care atacau orice le iesea in cale, devenind spaima familiilor bogate japoneze. Trupele shogunale au fost adesea obligate sa lupte impotriva lor si, de multe ori, erau infrante de catre mult mai experimentatii samurai ratacitori.

Maestrii celebri ai arteler martiale nipone 

Datorita experientei si priceperii lor neegalate in toate artele martiale, numerosi ronini au fondat unele dintre cele mai redutabile Ryu, scoli de arte martiale. Oameni aspri si foarte bine antrenati, acesti samurai atipici intruchipau de fapt, in mod paradoxal, toate valorile din Codul Bushido, fara a trece in extremele absurde ale acestui cod…Virtuti si idealuri precum libertatea personala, non-atasamentul, onoarea si curajul, erau intruchipate, de fapt, de catre acesti razboinici renegati si uitati de o societate japoneza care isi pierdea incet indentitatea si valorile sub influenta crescanda a coruptiei si a civilizatiei occidentale.

Acestia erau cei care personificau omul drept, razboinicul vertical in fata mortii sau a tentatiilor si desertaciunilor vietii. Unii ronini au dus de fapt la maximum aceste concepte demne de viata, acestia erau cu adevarat oameni independenti care isi alegeau propriul drum in viata, dand socoteala doar propriei constiinte si Divinitatii.Ca si pregatire de lupta, roninii erau niste autodidacti naturali. Departe de tipicul si regulile limitatoare ale scolilor de lupta traditionale, roninii si-au dezvoltat propriile stiluri de lupta, influentate strict de pragmatism, eficienta in lupta si transpunerea meditatiei Zen in practica martiala. In confruntatile cu maestrii oficiali de sabie, roninii invingeau fara drept de apel pe acesti luptatori domesticiti de viata buna si confortabila de la curtile nobililor.

Cel mai cunoscut si indragit samurai al Japoniei a fost nimeni altul decat roninul Myamoto Musashi. Acesta a fost, de fapt, cel mai mare spadasin din intreaga istorie a Tarii Soarelui Rasare sau, cum considera unii istorici, a intregii umanitati. Fiu de samurai, Musashi ramane orfan la o varsta frageda si ajunge ronin. Autodidact al sabiei, el avea sa fondeze o scoala de Ken-Jutsu denumita Niten Ichi Ryu, una dintre cele mai renumite scoli de acest gen.

Eroii cele mai iubite epopei a Japoniei, celebra Chushingura sau Legenda celor 47 de samurai din Ako, aminteste vitejia si sacrificiul acestor samurai deveniti ronini care s-au sacrificat in memoria seniorului lor. Ecoul lasat in memoria colectiva a niponilor de catre faptele de arme ale samurailor ratacitori mai rasuna si in prezent in ciuda tehnologizarii galopante a societatii japoneze actuale.

ISTORIE - PERSONALITĂŢI - SIR FRANCIS DRAKE PERSONALITATE COMPLEXĂ

 

Foto (8)

Dintr-un tablou de epocă ne priveşte detaşat un personaj istoric cu alură nobilă. Hainele-i alese, gulerul alb plisat şi, în general, înfăţişarea-i îngrijită ne fac, la prima vedere, să credem că a fost un aristocrat sau chiar un om al artelor frumoase. Cât ne-am înşelat! Personajul nostru de astăzi este unul dintre cele mai impresionante figuri ale Istoriei, Aventurii şi Navigaţiei din toate timpurile. Numele său a stârnit invidie, admiraţie şi respect la toate curţile europene.

El a fost Drake, Francis Drake, ţăranul devenit marinar, marinarul devenit căpitan de corabie, căpitanul ajuns pirat, piratul devenit corsar, corsarul devenit nobil, nobilul devenit proprietar de sclavi, proprietarul de sclavi devenit, în final, explorator şi personaj istoric de prim rang.

Începuturile
Tumultuoasa şi glorioasa existenţă a celui sortit să devină cel mai celebru corsar din istorie, precum şi primul englez care a înconjurat Pământul, a început cândva în luna februarie sau martie (istoricii nu s-au pus încă de acord) din anul 1544.
Francis Drake a văzut lumina zilei în ţinutul Devon, iar la scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat în comitatul Kent.
Copilul avea să fie primul dintre cei 12 fii ai lui Edmund Drake, un fermier protestant al cărui zel religios îl propulsase până la funcţia de pastor pentru o parte din marinarii flotei regale britanice.
Viaţa sa personală a fost cu mult sub intensitatea şi măreţia carierei sale militar-politice. Acest om - care a marcat definitiv istoria navigaţiei - a fost căsătorit de două ori şi a murit fără să lase niciun urmaş.
Chemarea mării avea să fie într-atât de puternică, încât micul Francis devine marinar pe o corabie care făcea negoţ cu Franţa, pe vremea când nu împlinise încă 13 ani.
Trebuie să reţinem totuşi că este vorba de o epocă istorică în care exploatarea copiilor, care astăzi oripilează societatea modernă, era o realitate de care nu se sinchiseau prea mult nici măcar părinţii copiilor trimişi la muncă în condiţii mizere şi inumane, de la vârste nefiresc de fragede.
Micul Francis ajunseste foarte bine, comparativ cu alţi copii contemporani cu el, care munceau chiar şi 14 ore pe zi, în minerit, agricultură sau cocoşaţi de mici la războaiele de ţesut. Impresionat de inteligenţa nativă şi curajul tânărului, căpitanul vasului comercial îi predă acestuia comanda vasului, Drake ajungând astfel căpitan de vas la doar 20 ani.
Alţii ar fi fost mai mult decât mulţumiţi cu această realizare şi s-ar fi complăcut într-o existenţă relativ sigură şi prosperă.
Nu şi Drake - tânărul căpitan ţintea mai sus. Cariera de mic afacerist cu navă personală care să facă negoţ cu Franţa pentru tot restul vieţii nu-i satisfăcea visurile de mărire.
Imperiul Britanic, patria sa, era pe atunci în plină ascensiune colonial-militară. Englezii nu precupeţeau niciun efort în lupta pentru dominarea mărilor, dar aveauconcurenţi serioşi si periculoşi. Franţa, Olanda, Portugalia erau adversari de temut, dar duşmanul cel mai puternic era Imperiul Spaniol, aflat pe atunci la apogeul său.
Pirat, corsar, negustor de sclavi, erou naţional

Francis Drake simţea că ţara sa avea nevoie de tineri inteligenţi, curajoşi până la nebunie, vicleni şi gata de orice. Iar nimeni nu corespundea mai bine acestor cerinţe decât propria-i persoană.
Privirea sa lacomă şi temerară se oprise asupra comerţului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acea vreme.
Împreună cu vărul său John Hawkins, se îmbarcă pe una dintre corăbiile deţinute de familia Hawkins în Plymouth. Din prima călătorie, cei doi se întorc cu mâna goală, dar insuccesul nu face decît să-l ambiţioneze mai tare pe Drake.
Un an mai târziu, pe când avea doar 23 de primăveri, Francis se îndreaptă din nou spre bogatele colonii spaniole din America Centrală. Are ghinion din nou, de data aceasta fiind prins şi întemniţat de spanioli. Este aruncat într-o temniţă mizeră din portul mexican San Juan de Ulúa. Ambiţios, inteligent şi curajos, Drake reuşeşte să evadeze, jurând în sinea sa o cruntă răzbunare împotriva a tot ce înseamnă Imperiul Spaniol. De fapt, majoritatea biografilor săi cad de acord asupra faptului că incidentul prizonieratului a fost cel care a schimbat destinul lui Drake, transformându-l în cel mai temut vânător şi jefuitor al corăbiilor spaniole.
Prima sa acţiune post-prizonierat a constat în atacul asupra Istmului Panama, punctul principal de trecere prin care colonialiştii spanioli din Lumea Nouă transportau bogăţii imense. Cantităţi uriaşe de aur şi argint, în mare parte jefuite de la populaţiile pre-columbiene, erau trimise de aici spre Marea Caraibelor, iar în portul Nombre de Dios erau încărcate în faimoasele galioane spaniole.
Prima sa mare lovitură s-a concretizat în ocuparea şi jefuirea portului Nombre de Dios. Nu fără un preţ major: Drake, spirit bătăios, nu a vrut să stea departe de luptele date de oamenii săi şi a fost, în consecinţă rănit destul de grav. În ciuda insistenţelor oamenilor săi, care îl rugaseră cu Cerul şi Pământul să ia o pauza pentru refacere, Francis simţea că e pe cai mari şi nu voia să abandoneze nimic. A rămas deci ascuns în junglele din Panama, atacând orice transport spaniol.
Fire pragmatică şi nonconformistă. Drake nu dă doi bani pe deja tradiţionala rivalitate dintre francezi şi englezi şi se împrieteneşte la cataramă cu piratul francez Guillaume Le Testu.
Cei doi frumoşi nebuni ai mărilor învolburate dau lovitura vieţii lor în anul 1573. Atunci, bogăţiile aveau să curgă nu din pântecele galioanelor, ci, literalmente de pe spinările catârilor: Drake atacă şi jefuieşte un convoi de catâri care transporta mărfuri prin junglă.
Prada a depăşit orice închipuire. Transportul conţinea circa 20 de tone de lingouri din aur şi argint. Greutatea şi volumul prăzii erau prea mari pentru ca oamenii lui Drake să le care după ei. Speriaţi de apropierea patrulelor spaniole, englezii ascund comoara, îngropând-o în imensitatea junglei. În luptele care au urmat, Guillaume Le Testu este rănit, capturat şi executat prin decapitare.
Drake şi oamenii săi au luat cât aur putea să care fiecare şi au traversat 40 kilometri prin jungla deasă. Flămânzi, răniţi şi epuizaţi, erau la un pas de colaps şi abandon.
Atunci Drake a arătat încă o dată de ce a fost o personalitate cu adevărat unică. A construit o plută pe care s-a urcat cu doi dintre oamenii săi şi a navigat în josul unui râu până la vărsarea acestuia în ocean; în prealabil, îşi ascunsese restul echipajului în junglă. Ajuns la ocean, la nava care-i aştepta, se întoarce cu ajutoare şi reuşeşte să-şi recupereze echipajul nevătămat, plus comoara.
Cei 30 de piraţi englezi care s-au întors victorioşi şi bogaţi în Plymouth aveau să fie ridicaţi la rangul de eroi naţionali, iar cei care căutaţi de autorităţi pentru jaf şi banditism au fost graţiaţi într-o clipită.
Personalitatea şi potenţialul economico-militar prezentate de Drake au atras atenţia celor mai înalte cercuri din Londra - până şi curtea regală. Regina Elisabeta I a fost cea care avea să-i finanţeze toate expediţiile de jaf împotriva Imperiului Spaniol, cel mai mare inamic şi concurent al Perfidului Albion.
Aşa i-a fos scris lui Drake, să devină cel mai mare corsar. Adică un pirat, un bandit care, totuşi, spre deosebire de piratul "clasic" - care păstra pentru sine tot ce jefuia -, împărţea cu autorităţile din ţara de origine o parte din prada sa, primind, în schimb, protecţie şi chiar rang nobiliar.
Încurajat, Francis Drake capturează lângă Lima - capitala peruană de astăzi -, un alt galion spaniol încărcat cu aurul incaşilor, topit şi transformat în lingouri. (Cu alte cuvinte, hoţii spanioli au fost prădaţi de hoţii englezi.) Valoarea totală a capturii era de circa 37.000 ducaţi spanioli, echivalentul a 9 miliarde USD din zilele noastre.
Drake nu iartă nimic, el şi oamenii săi reuşind, la scurt timp după această ispravă, să abordeze galionul Nuestra Senora de la Concepcion. Prada? 36 kilograme de aur, 13 cufere cu ducaţi spanioli şi o cantitate de 26 tone de argint..
Cum să nu devină Drake "erou" naţional?
Născut să exploreze

În anul 1577, Drake a fost însărcinat de regina Elisabeta să întreprindă o campanie de jafuri împotriva navelor spaniole care navigau pe coastele pacifice ale Americilor.
Corsarul -ajuns, aşadar, şi explorator -, a traversat Atlanticul şi a pătruns în Pacific prin strîmtoarea Magellan, ocazie cu care a descoperit că Ţara de Foc era o insulă şi nu cel mai sudic punct al Americilor, aşa cum se credea până în acel moment. Flota sa a fost însă avariată de furtunile cumplite, Drake ajungând să mai aibă o singură corabie, celebra Golden Hind.
Îndârjit de sorţii aparent potrivnici, navighează spre nord atacând oraşul-port Valparaiso şi completându-şi flota pierdută, prin capturarea unor galioane spaniole. Continuându-şi drumul spre nord, Drake a ajuns până în dreptul graniţei de astăzi a Statelor Unite cu Canada.
Voiajul său în jurul lumii a stabilit unele recorduri, printre care şi fondarea şi construirea primei biserici protestante pe continentul american. Cartografierea şi explorarea coastei de vest a Americii de Nord a fost făcută, în premieră, tot de Drake şi oamenii săi, iar hărţile şi descrierile sale asupra frontierei de nord a teritoriilor spaniole în America aveau să servească mai târziu drept una dintre mizele Războiului dintre Statele Unite şi Mexic.
Întors în Anglia natală după mai mult de doi ani petrecuţi pe mări şi oceane, Drake este primit cu cele mai mari onoruri: este înnobilat de către regina Elisabeta, la bordul celebrei sale corăbii, Golden Hind, devenid astfel Sir Francis Drake a primit titlul de Sir, precum şi primar al oraşului Plymouth şi membru al Parlamentului.
Omul care a distrus Armada

Isprăvile sale au stârnit, în schimb, furia spaniolilor. Marele Imperiu Spaniol de atunci era condus de cel mai puternic şi temut monarh, regele Filip II, stăpânitor al Americii Centrale şi de Sud, proprietar al celei mai mari flote de război şi constructor al palatului El Escorial.
Un asemenea catolic fanatic şi monarh absolutist nu putea lăsa nepedepsite jafurile temerarului Drake care, culmea, pe deasupra mai era şi protestant.
Picătura care a umplut paharul a fost turnată tot de Drake care, în stilul său caracteristic, intră cu flota în portul Cadiz, ocupă oraşul pentru trei zile, răstimp în care oameni săi jefuiesc, ucid şi violează după bunul lor plac. Comandantul lor nu se mulţumeşte cu atât, ci ordonă incendierea a 31 de vase spaniole şi capturarea altor 6.
Atacul său nu a fost doar un jaf obişnuit, ci o mişcare strategică bine plănuită şi care a întârziat cu peste un an de zile planurile puternicului Filip II de a invada insulele britanice.
Drake avansează atât de mult pe scara ierarhică încât, după isprava din portul Cadiz, este numit adjunctul lordului Howard of Effingham, nimeni altul decât comandantul suprem al flotei militare englezeşti.
Ajuns vice-amiral, se vede la comanda flotei care avea să înfrunte cea mai puternică forţă navală a vremii, faimoasa Invincibila Armada. Băiatul de preot ajunsese cel mai bun apărător al ţării sale în faţa furiei uriaşe a Armadei.
În primele încleştări cu vasele Armadei, desfăşurate în Canalul Mânecii, forţele britanice conduse de Drake cuceresc galionul spaniol Rosario, nava care transporta sumele de bani din care urmau să fie plătite soldele ostaşilor spanioli care luptau împotriva protestanţilor din Ţările de Jos.
Experienţa şi talentul înnăscut de strateg ale lui Drake şi-au spus cuvântul în modul în care a fost condusă această bătălie: de pildă, pe nava sa au fost ţinute aprinse făclii şi luminile de noapte şi ceaţă, acţionând ca un ghid pentru corăbiile engleze în luptele cu navele Armadei.
În noaptea de 29 iulie 1588, cu ajutorul amiralului Howard, eroul englezilor a organizat şi trimis la atac o flotilă de vase incendiatoare, provocând dezordine şi distrugeri ce au scos din luptă cea mai mare parte a corăbiilor care compuneau Invincibila Armada, al cărei renume devenise, brusc, ridicol.
În ziua următoare, neobosit parcă, Drake era în toiul Bătăliei de la Gravelines.
În anul următor dezastrului Armadei, Drake a fost trimis să elibereze Portugalia, regat anexat de regele Filip II al Spaniei. Pe drum, instinctele de corsar nu-i dau pace şi se apucă să jefuiască portul La Coruña.
A fost singura sa victorie din acea campanie. Sorţii începeau sa-i fie potrivnici. Uriaşa desfăşurare de forţe terestre şi maritime trimisă de Londra şi autointitulată English Armada s-a dovedit a fi un dezastru total.
Lipsa de organizare, pregătirea insuficientă a britanicilor pentru luptele terestre şi, în primul rând, lipsa proviziilor au dus la un rezultat dureros pentru Coroana Brianică.
Moartea şi transformarea în legendă

Cariera de corsar a lui Drake a continuat fără probleme până cand acesta a împlinit vârsta de 55 ani (de altfel, o vârstă înaintată pentru acele vremuri).
Dar norocul nu mai avea să-i zâmbească. Campania împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă nu a avut succesul scontat. Spaima Mărilor de altădată avea să sufere înfrângeri în serie. Asediile porturilor San Juan şi Puerto Rico s-au soldat cu mari pierderi în rândul forţelor engleze. Spaniolii îşi învăţaseră, în sfârşit, lecţiile; fiecare oraş-colonie era acum apărat de garnizoane puternice.
Moartea i-a făcut cu ochiul pentru prima dată în momentul în care un tunar norocos din castelul El Moro a tras o ghiulea care a nimerit chiar în cabina unde stătea Drake, regele corsarilor supravieţuind în mod norocos.
Nu la fel de norocos a fost şi în faţa dizenteriei. Cel mai mare corsar al istoriei a avut parte de o moarte atipică, pe care cu siguranţă nu şi-a dorit-o. Un spirit războinic şi cutezător ca el şi-a imaginat sfârşitul în luptă, nu zăcând în propria diaree şi imobilizat în patul său din cabină.
Pe data de 26 ianuarie 1596, El Draque - cum îl porecliseră, cu teamă, spaniolii - a fost aşezat într-un coşciug şi aruncat în mare, după tradiţia marinărească pentru cei care mor în larg. Coşciugul de plumb cu trupul său a fost înghiţit de apele care scaldă portul Portobelo din Panama.
Istoricii şi cercetătorii îl caută şi astăzi. Poate că descoperirea sicriului ar readuce în memoria publică figura unui adevărat erou al mărilor
(Nu de alta, dar trăim într-o lume în care Jack Sparrow şi seria penibilo-fantastică "Piraţii din Caraibe", sunt mult mai celebre în rândul generaţiilor tinere decât temerarele fapte adevărate ale lui Francis Drake.)

Rugăciunea corsarului
Poate că niciun articol sau documentar despre personalitatea sa nu vorbeşte mai bine despre spiritul acestui om decât rugăciunea despre care se spune că ar fi fost scrisă de el în anul 1577:
Tulbură-ne, Doamne,
Când suntem prea mulţumiţi cu noi înşine,
Când visele ni se împlinesc
Pentru că am visat prea mărunt,
Când am ajuns la destinaţie
Fiindcă am navigat prea aproape de ţărm


Tulbură-ne, Doamne,
Când, sătui de lucrurile pe care le avem
Ne-am pierdut setea pentru Apa Vieţii,
Când, îndrăgostiţi de vieţile noastre mărunte,
Am încetat să mai visăm la Veşnicie
Când în strădania de a clădi un Pământ Nou
Am uitat de Cerurile Tale.


Tulbură-ne, Doamne,
Ca să îndrăznim mai semeţ
Să ne avântăm pe mările sălbatice,
Acolo unde furtunile ne arată puterea Ta,
Acolo unde, fără ţărmuri la orizont,
Vom vedea stelele.


Îţi cerem, Doamne, să împingi zarea speranţelor noastre
Iar viitorul să-l aduci mai aproape de noi
Cu putere, îndrăzneală, speranţă şi dragoste,
Toate le cerem în numele Căpitanului nostru, Iisus Hristos!

ISTORIE - BIZARE ŞI PRESUPUSE RECORDURI ANTICE

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea exceptie de la aceasta regula iar cea mai buna dovada in acest sens o reprezinta cele 7 minuni ale lumii. Acestea sunt, insa, cele mai cunoscute. Pe langa piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antica se mai dadea in vant si dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini. De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfranate femei, de la cel mai potent barbat pana la cel mai rau vecin, si de la cele mai ciudate armuri pana la cei mai mari betivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau sa scrie nici chiar cei mai mari invatati ai acelor vremuri...

Despre oameni 

Cei mai inalti oameni - Conform invatatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limita pana la care un om se poate inalta este cea de sapte picioare (2,07 metri). Cu toate acestea, Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.), in a sa Istorie Naturala, pomeneste cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus in fata imparatului Claudiu ca o curiozitate extrema. Sclavul masura nu mai putin de 2,89 metri inaltime. Acelasi Pliniu sustine, insa, ca nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio si Secundilla, ambii cu o inaltime de 3,02 metri. Istoricul mentioneaza chiar si locul in care au fost ingropati cei doi, anume gradinile vilei lui Salustius.


Cei mai scunzi oameni - Tot Pliniu cel Batran aminteste si de cel mai scund om despre care ar fi existat mentiuni scrise in Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata imparatului Octavian Augustus. Conform marturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depasit inaltimea de 70 de centimetri. El este, insa, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichitatii, care afirma ca Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiasi Augustus, avea o maxima inaltime de 60 de centimetri.

Cel mai puternic om - Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, in opinia lui Pliniu cel Batran, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul sustine ca luptatorul aparea echipat cu o platosa de plumb ce cantarea nu mai putin de 163 de kilograme, si asta in conditiile in care greutatea maxima pe care un legionar roman trebuia sa o care era de doar 35-40 de kilograme. Si totusi, un centurion din garda personala a imparatului Augustus, Vinnius Valens, se spune ca era atat de puternic incat putea ridica de la pamant o caruta plina cu amfore de vin si ca putea opri un car de curse aflat in plina viteza. De altfel, ispravile sale herculeene i-au fost notate in detaliu pe piatra funerara din Roma, chiar la dorinta acestuia.


Cei mai longevivi oameni - Mare amator de curiozitati, Pliniu cel Batran nu uita sa mentioneze si recordurile absolute legate de varsta pe care o poate atinge un om. El sustine ca la Roma exista un anume Marcus Aponius, un barbat cu venerabila varsta de 140 de ani. Totusi, un recensamant din anii 70 d.Hr. arata ca in peninsula italica traiau 4 barbati cu aceasta varsta si tot atatia de cate 137 de ani. Un caz cert, desi mai putin spectaculos decat Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins varsta de 108 ani, o performanta incredibila pentru acele vremuri.

Cei mai virili barbati - Daca Aristotel sustinea convins ca un barbat poate procrea doar pana la varsta de 70 de ani, in timp ce o femeie poate da nastere doar pana la 50 de ani, Pliniu cel Batran il contrazice, mentionand cazul cenzorului Cato, fericitul tata al unui baiat pe care l-a conceput la varsta de 80 de ani. Si cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 - 148 i.Hr) detine un record de invidiat de toti barbatii din lumea romana, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tata la incredibila varsta de 88 de ani.

Despre sex, dragoste si vicii 

Cea mai lunga partida de sex - Ii apartine Messalinei, sotia imparatului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 - 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscuta prostituata din Roma, castigatoare urmand a fi desemnata cea mai rezistenta din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat dupa 24 de ore, Messalina rezistand cu o ora mai mult. In tot acest timp, imparateasa a fost satisfacuta de nu mai putin de 25 de barbati. Tot Messalina detine si recordul pentru cea mai desfranta femeie a Antichitatii, nicio alta pretendenta la acest trist titlu nereusind mai multe infamii decat ea, ne asigura acelasi Dio Cassius.


Cel mai rezistent barbat din punct de vedere sexual - O varianta masculina a desfranatei Messalina o reprezenta imparatul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat si laudat pe strazile Romei pentru faptul ca nu era seara in care sa nu se retraga in dormitorul sau insotit de 300 de concubine alese pe spranceana dintre prostituate si femei libere, laolalta. Ca si cum nu era de ajuns, imparatul cumparase si 300 de sclavi homosexuali.


Cei mai mari betivi ai Antichitatii - Locuitorii Bizantului isi creasera o faima atat de mare de bautori inveterati, incat in toata lumea antica umbla vorba ca acestia locuiesc mai mult in bodegi decat in propriile case, acestea din urma fiind inchiriate calatorilor si negustorilor. Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) sustine chiar ca in timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit sa ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel incat soldatii sai sa nu mai dezerteze pentru a-si umple burtile cu vin in oras.

Cea mai lunga perioada de virginitate - Iulius Cezar mentiona in a sa De Bello Gallico ca triburile germanice aveau un obicei cel putin ciudat pentru un roman obisnuit cu moravurile Cetatii Eterne. Astfel, era considerata o mare rusine pentru un barbat sa cunoasca femeia inaintea varstei de 20 de ani. De altfel, cei care reuseau sa isi pastreseze castitatea cat mai mult se bucurau de mare stima in randul conationalilor lor. Se credea ca aceasta practica ii facea pe barbati mai puternici, mai inalti si mai buni luptatori.


Cei mai rai vecini ai lumii antice - Tot Iulius Cezar sustine ca germanicii, prin natura lor razboinica, erau cei mai rai vecini pe care cineva ii putea avea. Idealul unui asemenea barbar era sa traiasca singur intr-o padure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta insemna ca reusise sa isi izgoneasca toti vecinii din jur.

Despre razboi 

Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.


Cel mai inalt turn de asalt - In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 - 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.

Cea mai ciudata armura - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.


Cea mai neconventionala arma - Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).

Cea mai slaba cavalerie - Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati... cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.


Cea mai stupida infrangere - In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

Despre mistere 

Cel mai misterios exponat - Amiralul cartaginez Hanno a efectuat in secolul al VI-lea i.Hr. o calatorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Batran, Hanno si marinarii sai au observat grupuri de oameni neobisnuiti pe tarmul Continentului Negru. Femeile aveau trupul complet acoperit cu par, in timp ce barbatii erau atat de puternici si de agili incat nu a putut fi prins niciunul. In schimb, doua femei au fost ucise si jupuite, iar pielea lor a fost expusa ca o curiozitate intr-un templu din Cartagina. Se pare totusi ca Hanno reusise sa captureze doua... gorile, animale complet necunoscute in bazinul mediteranean.


Cea mai mare fosila umana - Acelasi Pliniu cel Batran afirma in Istoria Naturala ca, in timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un intreg perete de munte s-a naruit complet. Catastrofa a dezvaluit cretanilor ramasitele misterioase ale unui individ de proportii uriase. Masuratorile au aratat ca oasele apartineau unui barbat cu o inaltime de 20,4 metri.


Cel mai mare dinte - Un caz asemanator este mentionat si de catre Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care sustine ca, in timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman urias, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit in urma unui cutremur ce avusese loc in Asia Mica. Mai mult, cei care i-au adus dintele imparatului, sustineau ca se afla in posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, insa, ca acesta sa fie transportat, multumindu-se cu o copie a craniului in marime naturala. Tiberius si-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuti in nefiinta, fie ei uriasi sau oameni normali.

Cea mai mare sepie capturata vreodata - Cu o meticulozitate specifica doar marilor istorici si naturalisti, Pliniu cel Batran mentioneaza un caz cel putin ciudat petrecut in sudul peninsulei Iberice, in orasul Crateia, in jurul anului 150 i.Hr. Istoricul sustine ca o sepie de dimensiuni colosale isi facuse un obicei din a patrunde in bazinele artificiale ale localnicilor si de a se infrupta cu pestele acestora. Atunci cand a fost prinsa si ucisa, ea a fost adusa in fata generalului roman Lucullus, care si-a notat in detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriasa avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se intindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cantareau nu mai putin de 230 de kilograme, in timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri.


Cel mai violent peste - Claudius Aelianus - "Aelian" (175-235 d.Hr.) mentioneaza existenta unui peste de dimensiuni uriase, inarmat cu dinti taiosi, mult mai mare decat un rechin, care se dadea in vant dupa carnea umana si care obisnuia sa rastoarne fara mari probleme ambarcatiunile pescarilor. Acelasi Aelian sustine ca monstrul putea crea valuri uriase in momentul in care izbea apa cu coada si ca astfel arunca oamenii de pe stanci. Se pare ca monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decat un casalot.

RĂZBOI - RESPONSABILI DE GENOCID IN SECOLUL XX

Mao Zedong (1893 - 1976), China
Responsabil pentru moartea a 50 - 70.000.000 de oameni

*

Iosif Vissarionovici Stalin (1878 - 1953), URSS
Responsabil pentru moartea a 23.000.000 de oameni

*

Adolf Hitler (1889 - 1945), Germania
Responsabil pentru moartea a 12.000.000 de oameni

*

Leopold II al Belgiei (1835 -1909), Belgia / Congo
Responsabil pentru moartea a 8.000.000 de oameni

*

Hideki Tojo (1884 - 1948), Japonia
Responsabil pentru moartea a 5.000.000 de oameni

*

Ismail Enver Efendi (1881 - 1922), Turcia
Responsabil pentru moartea a 2.500.000 de oameni

*

Pol Pot (1928 - 1998), Cambodgia
Responsabil pentru moartea a 1.700.000 de oameni

*

Kim Il Sung (1912-1994) Coreea de Nord
Responsabil pentru moartea a 1.600.000 de oameni

*

Mengistu Haile Mariam (1937 - ), Ethiopia
Responsabil pentru moartea a 1.500.000 de oameni

*

Yakubu Gowon (1934 - ) Nigeria / Biafra
Responsabil pentru moartea a 1.000.000 de oameni

*

Intrebarea care a sfidat mintile invatatilor pe tot parcursul umanitatii si a determinat intregul curs al teologiei morale, ar putea fi in realitate gresit pusa. In asa-numitul rau absolut exista ceva deloc monstruos, ci dimpotriva, uman. Prea uman. Si acest ceva ne priveste pe toti, cel putin ca o teribila posibilitate, inca neexprimata. La inceput a fost Binele si Raul, mielul si lupul, ratiunea si injustitia. Iluzia ca lumea este croita dupa un tipar bine delimitat, in alb si negru. A venit insa si ziua in care un profesor de psihologie a inchis intr-o aula universitara studenti la intamplare si le-a cerut sa simuleze realitatea unei inchisori. Oamenii s-au divizat in mod spontan: pe de-o parte victimele, pe de alta calaii. Totul a fost o "inscenare", numai violenta a fost reala: declansata in mod spontan intre persoane cat se poate de "normale".

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI

Foto (12)

Deseori, cei care schimbă cursul Istoriei, prin fapte de arme de pomină şi bravură individuală remarcabilă, ajung personaje de rangul doi prin cronici şi documente. Fie că s-au aflat în penumbra unor suverani, fie că nu au beneficiat de interesul cercetătorilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauze la scena deschisă”. Cu toate acestea, o scurtă trecere în revistă a faptelor lor de arme este edificatoare pentru cunoaşterea acestor „duri” adevăraţi – chiar dacă, în cazul unora dintre ei, nu e întotdeauna uşor de desluşit ce e fapt istoric şi ce e legendă.

Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.


Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.

Surena, 84-52 î.e.n.


Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...


Carol Martel: 688 - 741


Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.


Ulf Hreda - secolul XI


În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.
Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde. Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi. Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.
Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.
Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac. După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.


Harald Hardrada, 1015 - 1066


Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.
După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.
Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.
De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.
Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson. Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.


Tomoe Gozen, 1157-1247


Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.
Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.
Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.
Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi. Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.
Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.


Augustina de Aragon, 1786 - 1857


Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă. Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli. Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră. Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros. Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.


Jack Churchill, 1906 -1996


Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: "Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?". A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.


Mucius Scaevola - 509 î.e.n.


Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc. Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna". În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase. Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).


Bhanbhangta Gurung 1921- 2008


Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.
Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase. Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.
Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."


Subotai Bahadur, 1176-1248


Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.
Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis. Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".
La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.
Sursa: Listverse.com