Leonidas

Vladimir Roşulescu

Pe timpul domniei lui Darius I-ul cel Mare, imperiul persan ajunsese la apogeul puterii şi întinderii sale. Stăpânea de la Indus, în răsărit, la Marea Egee, în apus. Prin supunerea Traciei, înainte de anul 500 e.A (era antică), Regele regilor îşi netezise drumul spre Grecia continentală şi pregătise armate, ce întunecau orizontul, pentru invadarea ei finală. Numai victoria stupefiantă a atenienilor, comantaţi de Miltiades, la Marathon, în anul 490 e.A, a amânat revărsarea asiaticilor peste trupul întregii Grecii.

La numai câţiva ani de la urcarea lui Leonidas (491-480 e.A) pe tronul Spartei orizonturile s-au întunecat iarăşi de valurile armatelor persane. Noile pregătiri de invazie ale lui Xerxes, urmaşul lui Daris I-ul cel Mare, au întrecut orice închipuire, stârnind o panică paralizantă în toată lumea greacă.

Cu toate că era ostilă democraţiei din Atena, Sparta, statul grec cu cea mai mare putere militară, s-a văzut nevoită să realizeze o înţelegere cu aceasta. Conducerea lacedemoniană a calculat că o eventuală înfrângere a Atenei într-un nou război cu perşii, cel de al doilea război medic, ar urma să afecteze, chiar vital, existenţa Spartei.

Excelent pregătiţi pentru lupta terestră şi cu posibilităţi de a rezista pe o linie de apărare pe Istmul Corint, spartanii şi-au dat seama că nu ar putea împiedica flota persană să opereze oricând o debarcare în Pelopones, în spatele liniei lor de apărare. In plus, apariţia perşilor în Lacedemonia putea da aripi unei răscoale a hiloţilor, supuşii atât de sălbatic exploataţi şi de ostili stăpânilor spartani. Invazia inamică şi răscoala supuşilor ar fi spulberat întregul sistem politic spartan, învechit şi sălbatic. Numai puternica flotă ateniană era în stare să apere Sparta dinspre mare, lăsând-o să manevreze liber pe uscat.

Deşi ajutorul Atenei era indispensabil, Sparta dorea să nu mai piardă din mână onoarea de a conduce ostilităţile cu invadatorii, aşa cum o făcuse, cu zece ani înainte, în primul război medic. Regele Leonidas, eforii şi consiliul bătrânilor din Sparta, Gerusia, au conceput şi organizat o mare coaliţie a tuturor grecilor, un fel de confederaţie militară panelenică, în care trebuia să se afirme prestigiul războinic al spartanilor.

Guvernul spartan şi-a văzut visul împlinit, a primit comanda dorită, dar, pe parcursul războiului, datorită unor evenimente neprevăzute, născute din evoluţiile de pe câmpurile de luptă, sau determinate de abilitatea strategilor atenieni, marea confruntare cu perşii nu a urmat previziunile iniţiale. Dispunând de superioritate în dotarea cu tehnică de luptă navală, atenienii au condus bătăliile navale de la capul Artemision (ins. Eubeea) şi de la Salamina, afirmându-se ca putere de prim rang chiar în bătălia combinată, terestră şi navală, de la capul Mycale (ins. Samos, 479 e.A).

In toamna anului 481 e.A, premergător începerii războiului, la templul lui Poseidon, de pe Istmul Corint, s-au întrunit pentru prima dată delegaţii din aproape toate polisurile greceşti. Intâlnirea s-a transformat într-un mare succes diplomatic al spartanilor. Adunarea a aordat Spartei comanda supremă, terestră şi navală, a forţelor panelenice, forţe reunite în acele condiţii de necesitate. In fruntea forţelor greceşti urmau a se afla cei doi regi ai Spartei, Leonidas şi Euribiades.

Un al doilea consiliu militar al coaliţiei elene s-a reîntrunit în primăvara anului următor, 480 e.A. Atunci s-a dezbătut planul general de luptă. Conform propunerii atenianului Temistocles, s-a hotărât ca operaţiunile decisive să se desfăşoare pe mare, începând de la capul Artemision, din nordul insulei Eubeea. Pentru a apăra spatele flotei, respetiv porturile ei de retragere şi realimentare, oştirea ligii panelene trebuia să împiedice pătrunderea pe uscat a forţelor persane, forţe ce se prelingeau dinspre nord, dinspre Macedonia şi Tessalia. Trebuia stabilită o poziţie de rezistenţă pe uscat, un aliniament unde să poată fi oprită mulţimea asiatică.

Prima alegere a vizat ocuparea trecătorii Tempe, dar aceasta presupunea două riscuri. In primul rând, la nord de ea, câteva trecători traversau munţii spre apus, spre Tessalia, trecători prin care perşii s-ar fi putut strecura în spatele liniei grecilor. In al doilea rând, tessalienii erau suspectaţi de o înţelegere cu Regele regilor persan. Ambele riscuri, chiar luate separat, ar fi putut conduce la acelaşi pericol militar, respectiv la învăluirea armatelor ligii greceşti.

Pentru a evita orice situţie defavorabilă, s-a hotărât în final ca Tessalia să fie lăsată în afara liniilor de apărare greceşti şi să se organizeze rezistenţa în trecătoarea Thermopyles, poziţia cea mai favorabilă, singura de unde se putea controla pătrunderea din Thessalia spre Grecia centrală. Acolo muntele Eta cobora direct în mare, fiind separat de apele înspumate numai printr-o cale îngustă de zece metri, care numai pe alocuri se lărgea până la cinci zeci de metri. Defileul Thermopyles se afla mai la sud de trecătoarea Tempe, prima variantă propusă, şi îşi datora numele unor izvoare termale aflate în apropiere. Nu mai exista o altă cale accesibilă pentru armata persană spre Atica, spre Pelopones, sau spre Sparta. De altfel, pe parcursul istoriei, trecătoarea Thermopiles a primt şi numele simbolic de cheia Greciei.

Regele Leonidas, căruia i se încredinţase comanda tuturor trupelor greceşti şi apărarea trecătorii, a preluat, în mod direct, comanda aforţelor de apărare a trecătorii la sfârşitul lunii iulie 480 e.A, cu foarte puţin înainte ca orizonturile de la nord să se întunece de puzderia armatei asiatice.

Nu putea fi mulţumit de forţele armate atribuite. Din armata de elită spartană nu primise decât 300 de Hopliţi (infanterie grea). Acestora li se adăugaseră detaşamente ale altor polisuri, care nu depăşeau 5000 de oameni. Erau trupe pestriţe, uşor înarmate, mai slab instruite, pe care se putea baza în mai mică măsură.

Educaţia dură, uneori sălbatică, a bărbaţilor spartani, producea de secole numai războinici de elită, antrenaţi excelent, atât individual cât şi în grup, cu un moral la fel de rece şi pragmatic ca şi piatra cazărmilor. Acea educaţie grosieră şi neiertătoare devenise celebră încă din acele timpuri, transmiţând înfrigurare şi posterităţii.

Fiecare băieţel spartan nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor. Dacă era bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi putut face inapt pentru a deveni un bun oştean, era sortit morţii şi aruncat în prăpastia Apotheţilor, la poalele muntelui Tayget.

Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de la familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copii de aceeaşi vârstă. De atunci începea dresajul în comun, program numit agoge. Pe măsură ce creştea, copilul trecea succesiv în alte clase, sau etape, cu reglementări de educaţie fizică şi morală din ce în ce mai severe. La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tănărul spartan trăia şi se antrena numai într-o tunică scurtă. Dormea pe un pat de stuf, recoltat de el de pe malurile râului Eurotas, ce curgea pe lângă Sparta, iar iarna, pentru a se feri de frig, se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi. Greşelile erau aspru pedepsite prin bătaie, sau prin privare de hrană.

După lungi şi chinuitoare antrenamente, obişnuit cu brutalitatea chiar în jocurile sportive, la şaisprezece ani tânărul devenea elev-soldat , iar la optsprezece ani era numit solicitant şi era vărsat la armată. La început primea atribuţii de ordonanţă şi avea ocazia să observe de la distanţă câmpul de bătălie şi posibilitatea traducerii în practică a teoriilor războinice care îi fuseseră inoculate, dar la nevoie devenea combatant. Abia la douăzeci de ani se ridica la dreptul de adevărat războinic al armatei Spartei, fiind obligat să servească până la vârsta de 60 de ani..

La treizeci de ani, războinicul primea dreptul de a participa la adunarea populară, numită apella. Războinicii de bază erau cei cuprinşi între vârstele de 20 şi 50 de ani. Cei mai tineri, sau cei cu vârsta cuprinsă între 50 şi 60 de ani, erau păstraţi în rezerva disponibilă. Abia după 60 de ani un bărbat spartan nu mai era dator armatei.

Revenind la firul răboiului cu perşii, trebuie spus că Xerxes I-ul adusese din străfundurile Asiei Mijlocii şi din ţările supuse, mai mult de 300.000 de luptători divers înarmaţi, divers pregătiţi, o mai mare sau mai mică motivare să lupte. Graţie contribuţiei forţate a oraşelor greceşti din Ionia (Asia Mică), regele persan adunase o flotă de circa 1200 de nave de luptă şi 3000 de transport. Trecând Helespontul în Europa, imensa masă umană a pătruns în Tracia de sud, în Macedonia şi Epir, scurgându-se spre Grecia centrală, spre Atica şi, mai departe, spre Pelopones.

Conform planurilor stabilite în consiliul ligii panelenice, cînd s-au apropiat trupele persane de Thermopyles, flota greacă a ieşit în larg, la cap Artemision, în apele insulei Eubeea, pentu a înfrunta flota inamică de invazie.

Pe uscat, inteligenta dispunere a forţelor greceşti şi coordonarea detaşamantelor ce angajau lupta, i-au dat posibilitatea lui Leonidas să respingă glorios atacurile puhoaielor duşmane. Din păcate, trădarea unui localnic grec le-a desoperit perşilor o potecă prin munţi, pe unde s-au infiltrat pentru a ataca prin spate pe apărătorii greci. Inţelegînd că rezistenţa va avea un sfârşit tragic, Leonida a trimis înapoi cea mai mare parte a trupelor, păstrând alături de sine pe cei 300 de hopliţi spartani , pe războinicii din orăşelul Thespia şi o parte din thebanii voluntari, hotărâţi să moară în luptă. In virtutea severelor legi lacedemoniene, războinicii spartani n-aveau dreptul să se retragă din luptă.

Cu elan eroic temerar şi o dăruire supremă, Leonidas a condus mica lui trupă la un atac disperat, pătrunzând vijelios în tabăra persană şi devastând. Lupta, de o intensitate şi dezlănţuire rar întâlnită, a provocat asiaticilor pierderi imense, atât în rândul ostaşilor cât şi al comandanţilor. Chiar doi fraţi ai lui Xerxes au căzut în luptă.

Inconjuraţi de movilele trupurilor inamice, împreună cu eroicul lor rege şi comandant, şi-au dat viaţa toţi luptătorii greci.

Fapta lui Leonidas şi a ostaşilor săi a impresionat întreaga lume antică, precum şi posteritatea, astfel că atunci când se aminteşte de Thermopyles, sau de un război al grecilor oricine fuge cu gândul la acei eroi legendari. Sparta însăşi, care prin lege trebuia să reprime orice sentimente de glorificare individuală, i-a ridicat lui Leonidas, pe locul luptei, un mormânt de piatră reprezentând un leu. Versurile lui Simonides, săpate în piatră, par a fi un ultim mesaj din partea neasemuitului Leonidas şi al ostaşilor săi :
"Spune-i, drumeţule, Spartei, că noi ce aici căzut-am, ne-am jertfit împlinind sfintele legi ale patriei "
Supremul sacrificiu de la Thermopyles a avut darul de a zdruncina încrederea aramtei invadatoare şi de a înaripa curajul grecilor pentru luptele următoare.

Trecând umiliţi de Thermopyles, perşii au cucerit şi incendiat Thessalia, Plateea şi Atena, dar victoriile navale ale atenianului Themistocles la Salamina, ale lui Leotyides şi Xanthippos la Mycale, lângă Samos şi înfrângerea impusă de spartanul Pausanias generalului persan Mardonios la Plateea, în cursul anului următor, 479 e.A, au provocat deruta finală a invadatorilor şi eliberarea cetăţilor greceşti din Asia Mică, grupate apoi de Atena în liga de la Delos (478 e.A).

Liga ateniană a continuat lupta cu perşii obţinând după un deceniu, victoria navală de la Eurymedon, în 468 e.A. Prin tratatul din anul 449 e.A, Regele regilor a trebuit să recunoască îndependenţa de fapt a cetăţilor greceşti din Ionia, mulţumindu-se cu o vasalitate formală. Jertfa simbolică a lui Leonidas şi a spartanilor săi nu fusese zadarnică, condusese la o victorie finală a neamului său, adăugând încă o steluţă pe bolta constelaţilor greceşti.