Alienor de Aquitania

Vladimir Roşulescu

Către anul 1122 a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în evul mediu târziu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania.

În calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei până dincolo de valea Loarei, în nord.

Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu.

Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al 12-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.

Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henri al II-lea, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară, mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castillia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.

Înainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a căsătorit minunata fiică, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri.

Pe timpul cruciadei a 2-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor, cea care a dat motiv de dispută între cele două regate.

Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez.

Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără din Orientul cruciat s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie.

Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război.

Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Raymond de Poitiers a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez.

Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu "„întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.

Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Hanri Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henri I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois.

După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor, după decesul uzurpatorului, în 1154, Henri Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale. Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henri al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile sale posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henri Plantagenet.

Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pămîntului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze.

Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor.

Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti.

Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henri al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henri, supranumit atunci "regele cel tânăr", Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Tară) era prea mic pentru astfel de revendicări.

Încă de la începutul rebeliunii, Henri al II-lea s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henri al II-lea, după şaisprezece ani, cînd a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.

Bătrâneţea lui Henri al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henri, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia .

În 1183, Geoffroy şi Henri s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania . Tatăl lor, Henri al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henri, cel supranumit "regele cel tânăr", şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges , după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy.

Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henri al II-lea a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor. Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henri al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henri al II-lea a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei.

Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească mulţime de nobili şi dinaşti străini. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul din Palatinatul renan, Trifels.

Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Tară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. În calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea. În aceeaşi perioadă de mare pericol pentru regat, Alienor nu şi-a pierdut cumpătul şi speranţa, mobilizând supuşii englezi în rezistenţa faţă de Philippe Auguste al Franţei. Acela se erija în apărătorul drepturilor la coroana Angliei ale văduvei lui Henri, primul născut al cuplului regal, decedat în 1183 şi a nepotului, Arthur, din partea fiului Geoffroy, decedat şi el în 1186.

După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras un timp la ctitoria familiei de la Fontevrault, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice.

Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele.

Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199). Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henri al II-lea, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei.

La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castillia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea.

La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Tară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Tară.

Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Tară (1218).

Sîngele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al 12-lea, din apusul Europei.

S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.