duminică, 31 octombrie 2010

CONSTANTIN CEL MARE

Constantin cel Mare
Flavius Valerius Constantinus 272/337 e.N – împărat 306-337 e.N
Constantin cel Mare s-a născut la 27 februarie 272 d.Ch. la Naissus in provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niş din Serbia), ca fiu a lui Constantius Chlorus (care aparţinea prin mamă familiei lui Claudius Gothicus) si al Helenei (fata unui hangiu). Helena (viitoarea Sfânta Elena a creştinilor) nu era unită cu Chlorus decât prin concubinatul roman, iar când acesta s-a ridicat la rangul de "caesar", în prima tetrarhie, a trebuit să o repudieze şi să se căsătorească cu Flavia Maximiana Teodora ( fiica vitregă a lui Maximianus Hercules, "augustul" pentru Occident).
Plecând de la guvernarea Galliei, Constantius Chlorus a trebuit să-şi lase fiul ostatic lui Diocleţianus în Nicomedia (293 d.Ch.). Alături de Diocleţianus, Constantinus a luat parte la expediţiile din Egipt (295 d.Ch.) şi la cea împotriva perşilor din 297-298 d.Ch. În 305 d.Ch., Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantius succedând lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noii auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi cu titulatura de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi Maximinus Daia. În aceste condiţii, Constantinus părăseşte Nicomedia pentru a se alătura tatălui său în Galia. El cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia).
În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius, îl proclamă pe Constantinus, Augustus. Totuşi în cadrul Tetrahiei, ascesiunea lui Constantinus apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut "crea" un nou "caesar", proclamarea lui Constantinus ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantinus îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsarit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galerius îi acordă titlul de "caesar", confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (augustus) al Imperiului de Apus.
Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantinus cuprindeau provinciile: Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale Imperiului, se regăsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.
În septembrie 307, la Trier, Constantinus s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunţând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantinus a avut 5 copii: Constantin, Constanţiu, Constant, Constantia (soţia lui Licinius) şi Helena.
Imediat ce Constantinus va deveni împărat, va abandona şi campania începută de Constantius în Britania şi se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni ale Francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308, când prizonierii franci împreună cu regii lor (Astaric şi Gaiso), au pierit sfâşiaţi de fiarele sălbatice în arena de la Augusta Treverorum (Trier). Apoi va căuta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului.
Reducerea impozitelor i-a atras simpatia populaţiei galice. Datorită conflictelor tot mai dese pe care le avea cu Maximianus (care de altfel era şi socrul lui, fiind tatăl Faustinei) din pricina firii acestuia de a avea cât mai multă putere, Constantinus nu a ezitat să-l elimine (unele izvoare spun că Maximianus a fost obligat să se sinucidă). Maxentius, cumnatul lui Constantin cel Mare, după moartea tatălui său a început o campanie împotriva lui Constantinus în două confruntări în nordul Italiei, iar cea finală, unde acesta cu toate forţele armate de care mai dispunea (inclusiv pretorienii) l-a întâmpinat în faţă capitalei, lângă Pons Milvius (Podul Vulturului), cu spatele la Tibru. Toate confruntările au fost câştigate de Constantinus, iar Maxentius a murit înecat încercând să se refugieze dincolo de Tibru (28 oct. 312 d.Ch.). Istoricii bisericeşti afirmă că în ajunul bătăliei Constantinus a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit "labarum". Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20 000 de soldaţi, contra celei lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantinus a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantinus din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta "instinctu divinitatis" (prin inspiraţie divină).
Intrând triumfal în Roma, a început să ia măsuri represive asupra familiei lui Maxentius: i-a executat pe cei doi fii ai acestuia şi a suprimat întreaga lui familie. Cu Senatul s-a purtat curtenitor făcând chiar promisiuni de restabilirea demnităţii şi privilegiilor acestuia. Astfel a fost răsplătit cu titluri onorifice dar goale de conţinut, deoarece se pierduse tradiţia ca la Roma să se ratifice urcarea pe tron a împăraţilor. Totuşi Senatul l-a declarat pe Constantinus "drept primul" dintre cei trei împăraţi încă existentenţi pe întinsul Imperiului Roman: Constantinus în vest, Licinius în zona central-balcanică şi Maximinus Daia în Orient.
În ianuarie 313 d.Ch., Constantinus a avut o întrevedere cu Licinius la Mediolanum (Milano) prilejuită cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora sa, Constantia, şi au redactat edictul comun şi celebru prin care creştinismul era acceptat ca religie pe intreg teritoriu condus de ei şi devine "religio licita", adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat - cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare (în anul 380).
În acelaşi an, Maximinus Daia, persecutor al creştinilor, l-a atacat prin surprindere pe Licinius, dar a fost înfrânt lângă Hadrianopolis. Puţin mai târziu a murit la Tarsus în Cilicia lăsându-l pe Licinius stăpânitor peste întregul Orient al imperiului.
Înţelegerea dintre Constantinus şi Licinius nu a durat mult. Anul 316 d.Ch. a adus confruntări prin două bătălii: una câştigată de Constantinus (la Cibalae în Panonia) şi a doua în Tracia, indecisă. Licinius a fost forţat să semneze un tratat prin care renunţa la aproape toate provinciile sale europene cu excepţia unei părţi din Tracia şi a coastelor Pontului Euxin. În anul 324 d.Ch., Licinius a mai cedat o luptă lângă Hadrianopolis (Adrianopole) la 3 iulie, iar după retragerea pe malul asiatic a pierdut şi lupta de la Chrysopolis. Era septembrie 324 şi Constantinus devenea singurul stăpânitor al Imperiului Roman iar Licinius lua calea exilului la Thessalonic, unde va fi executat in anul următor.
Trecuseră treizeci şi nouă de ani de când imperiul nu se mai aflase în mâna unui singur conducător (de la 1 martie 286 de când Diocleţian instituise diarhia cu Maximianus). Numărul provinciilor s-a ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. Prin crearea unei noi monede de aur (solidus -ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses).
Pe 8 noiembrie 324, Constantinus şi-a numit fiul Constanţiu în funcţia de "caesar" şi se pare că în aceeaşi zi a oferit rangul de "augusta" soţiei sale Fausta şi mamei sale, Helena.
Constantinus a luat hotărârea de a restaura Byzantionul (Constantinopol) şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324 a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 328. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantinus a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri şi a început construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, care a pus bazele dogmatice şi canonice ale noii religii. Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor - prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti.
În anul 326, Constantinus a ordonat execuţia fiului său mai mare, Crispus (Faustina, vroia să-şi vadă copiii lipsiţi de orice concurenţă şi l-a convins să-şi ucidă fiul). Ordinul a fost îndeplinit de Pola, în Istria. În acelaşi an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Helena (mama lui Constantinus), a descoperit manevrele murdare ale Faustinei şi, făcând uz de autoritatea sa asupra lui Constantinus, l-a determinat să o pedepsească. Astfel, a omorat-o şi pe soţia sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani (asfixiată în baie). Atât Crispus cât şi Fausta au primit "damnatio memoriae", adică numele lor au fost şterse din inscripţiile şi înscrisurile publice.
Ultimii ani de domnie nu au marcat evenimente importante, în afara unui război cu goţii (332-324 d. Ch.) şi a unei campanii împotriva perşilor ce trebuia să înceapă în anul morţii sale.
Constantinus a murit la Nicomedia, în Asia Mică, în drum spre frontiera răsăriteană a imperiului, unde izbucnise războiul cu perşii regelui Sasamid Sapur al II-lea. Era 22 mai 337, iar pe patul de moarte a fost botezat în religia creştină de către episcopul Eusebios de Nicomedia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.
Cu doi ani înainte de moarte, Constantinus a împărţit imperiul între cei trei fii ai săi şi doi nepoţi de fraţi. Fiul cel mare - Constantinus II, a primit Gallia, Spania şi Britannia, Constantius a primit Asia, Siria şi Egiptul, iar mezinul -Constant, a primit Italia, Africa şi Illyricum.Unuia dintre nepoţi, Dalmatius, i se atribuise Tracia, Macedonia şi Grecia, iar cel de-al doilea nepot, Hannibalianus, urma să-şi exercite guvernarea în provinciile Cappadociei, Pontului şi în Armenia Mică. Cei doi nepoţi nu au mai apucat să-şi preia partea de moştenire atribuită fiind ucişi de Constantinus al II-lea.
Reputaţia sa de primul Împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebios de Nicomedia până în timpurile noastre, deşi în mediile non-ortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul ca s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii, dar uneori acestea fiind alimentate si cu faptele pe care le-a săvârşit.
Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.
În perioada lui Constantinus I, s-au emis monede de catre urmatoarele monetării: Antioch, Aquileia, Arelate, Cyzicus, Heraclea, Karthago, Londinium, Lugdunum, Nicomedia, Ostia, Roma, Serdica, Sirmium, Siscia, Thessalonica, Ticinum, Treveri.


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu