ISTANBUL - FORTIFICATII ANTICE

Primele fortificaţii ale locuirii ce avea să devină cea mai mare capitală a sfârşitului de antichitate şi a evului mediu european, au fost ridicate în sce.al 7-lea e.A de către coloniştii greci care au fondat cetatea Byzantion, sub conducerea legendarului Byzas. Colonia s-a folosit timp de secole de avantajul plasării pe marea cale comercială dintre Marea Egee şi Marea Neagră, dar şi comerţul pe uscat dintre Europa şi Asia.Pe atunci zidurile înconjurau numai acropolisul din vârful peninsulei cuprinse între Marea Marmara şi Cornul de Aur şi o suprafaţă restrânsă de locuire înconjurătoare.

 Pe timpul imperiului roman importanţa sa a scăzut, până în momentul când s-a opus lui Septimius Severus care se afla în război civil cu alţi generali pretendenţo la tronul imperial. Byzantion-ul a căzut în mâinile viitorului împărat roman după un asediu foarte lung şi supărător pentru acela. După cucerirea cetăţii, împăratul s-a răzbunat sălbatic pe el, distrugându-l până apropape de dipariţie. După câţiva ani, Septimius Severus a revenit la gânduri mai bune, influnţat şi de fii săi, Caracalla şi Gela. A reconstruit fortificaţii noi şi câteva edificii civile, printre care şi un hipodrom.

Când a transferat capitala imperiului la Byzantion, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a trasat o nouă incintă fortificată, cu mult mai cuprinzătoare. Zidul său a avut o lungime de 2,8 km de la marea Marmara la Cornul de Aur. Noua fortificaţie a început în anul 324 e.N şi s-a terminat sub domnia urmaşului la tron, Constantius al II-lea (337-361 e.N). Avea o singură linie de zid, apărată de turnuri repartizate regulat. Fortificaţia începea la ţărmul Cornului de Aur, în dreptul podului Atatürk de astăzi, se orienta spre sud-vest şi apoi spre sud, trecând pe la est de marile cisterne deschise Mocius şi Aspar pentru a atinge marea Marmara între viitoarele porţi Sfântul Emilianus şi Psamathos.

Impresionantele fortificaţii, admirate astăzi, ale bătrânului Constantinopol, sunt datorate în mod special prefectului pretoriului Athemius, patrician care le-a început în anul 413 e.N, când împăratul Theodosius al II-lea era minor Ele se pot clasifica în două categorii: fortificaţiile dinspre pământul balcanic, dinspre uscat şi cele dinspre cele două laturi scăldate de apele mării (Marea marmara şi golful Cornul de Aur). Bizantinii, urmaşi spirituali şi de sânge ai grecilor antici, vroiau să aibă trupuri puternice şi armonioase care să fie însoţite de minţi sănătoase şi echilibrate, iar dincolo de toate aveau un scop suprem; să-şi apere cetatea fără egal.

Fortificaţiile dinspre uscat aveau formă de arc de cerc larg cu o lungime de peste 6,5 kilometri. Ele apărau peninsula capitalei de atacurile dinspre continent şi se întindeau de la Marea Marmara, de lângă Turnul de Marmură (Mermer Kule), până la Cornul de Aur. Acele fortificaţii au înglobat şapte coline, ca şi Roma. Ultimele porţiuni ale acestor fortificaţii, cele dinspre Cornul de Aur, au primit adăugiri imprsionante sub domnia basileului Manuel al II-lea Comnen, în anul 1150. Ele au avut destinaţia expresă de protecţie a Palatului Blacherne, palat care până atunci se bizuise numai pe propriile ziduri. In prezent nu mai există nici o urmă a zidurilor de apărare ridicate sub Septimius Severus şi sub Constantin I-ul cel Mare, ziduri care apărau o porţiune mult mai restrânsă a peninsulei Byzantionului.

La 7 noiembrie 447 e.N, un curemur foarte puternic a distrus o mare porţiune a zidurilor măreţe începute de Athemius şi 57 de turnuri. Alte cutremure succesive, printre care şi unul major din ianuarie 448 e.N, au agravat dezastrul. Fortificaţiile au fost reparate în mare grabă, în timp record de numai 60 de zile, deoarece hunul Attila intrase în peninsula balcanică. De-a lungul existenţei lor milenare, impresionantele fortificaţii au suferit distrugerile a numeroase alte seisme, toate consemnate în istoriile timpului.

Fortificaţiile dinspre uscat ale lui Athemius erau compuse din patru elemente: zidurile interioare, zidurile exterioare, Parateihion-ul şi fosa cu apă.

Zidurile interioare erau cele mai puternice, aveau 13 metri înălţime, 3-4 metri lăţime şi dispuneau de 90 de turnuri de câte 15-20 de metri înălţime.

Zidurile exterioare formau o centură mai largă, depărtată la câţiva metri de prima. Ele aveau numai 8 metri înălţime, 2 metri lăţime şi dispuneau de 96 de turnuri înalte de 10-12 metri.

Fosa cu apă avea 18 metri lăţime şi 7 metri adâncime, fiind umplută numai pe timpul asediilor. Pe marginea interioară a fosei, spre fortificaţiile principale, se găsea un zid simplu care îngreuna ieşirea din apă a atacatorilor. Acela se numea Parateihion.

Zidurile erau construite din straturi alternative din piatră calcaroasă şi din cărămidă. Pe porţiunea terestră, spre uscat, ele erau străpunse de 12 porţi de acces. Cele mai renumite fiind:

- Poarta Adrianopolis, numită azi Edirnekapî şi deschisă spre drumul ce ducea la Adrianopolis, azi Edirne. Poarta se găsea cam la a 5-a parte din lungimea zidurilor de uscat, pornind de la Cornul de Aur. Intre această poartă şi Cornul de Aur s-au ridicat edificiile imperiale numite Palatul Blachernes.

- Poarta Sfântul Romanos, numită astăzi Topkapî. Este poarta prin care au reuşit să intre turcii în 1453. Ea se află cu aproximaţie la jumătatea întinderii zidurilor între Marea Marmara şi Cornul de Aur. Este un loc sfânt al eroismului, unde ar trebui înălţat un altar al celor jertfiţi pentru creştinism şi mai ales pentru un ideal de civilizaţie.

In preajma acestei porţi reînvie în imaginaţie trupul impunător şi tenul palid, cu pecetea morţii, al împăratului Constantin al XI-lea Dragases, una dintre cele mai dramatice şi eroice personalităţi ale lumii creştine ortodoxe, cel ce s-a sacrificat ca un martir apărând umbra vechiului Imperiu Roman de Răsărit. La Mistra, în mijlocul Peloponezului, este fixată în pardoseala naosului unei bisericuţe o placa de marmură pe care se zice că a îngenunchiat Constantin, înainte de a pleca să preia coroana vremelnică, stropită cu sânge, a imperiului muribund. Era 6 ianuarie 1449. Privind îndelung acea marmură lustruită de vremuri şi de paşii călugăriţelor, vizitatorul se roagă pentru odihna şi gloria lui. Suspinul ancestral şi dorurile nerostite ale eroicului împărat, îndemnă pe oricine să cedeze inimii.

Autorii timpuli spun că în ultimile clipe ale luptei pe zidurile Constantinopolului, împăratul şi aruncat toate veşmintele cu însemne imperiale şi, împreună cu trei apropiaţi, s-a aruncat în mijlocul ienicerilor pentru o ultimă şarjă sinucigaşă. Corpul său nu a putut fi identificat niciodată, ajungând într-o groapă comună alături de oştenii săi. Este posibil ca unii dintre puţinii creştini supravieţuitori să-l fi îngropat pe ascuns. Cert este că, în anul 1990, pe timpul unor săpături pentru reparaţii la fundaţiile unei biserici vechi din Istanbul s-a găsit un schelet decapitat ce purtase încălţări de purpură decorate cu un vultur argintat, simbolul dinastiei Paleologilor. Este posibil să fi fost vorba de rămăşiţele împăratului erou, dar nimic nu a fost comunicat ştiinţific.

- Poarta de Aur, numită astăzi Altinkapî. Este poarta cea mai sudică a zidurilor, foarte apropiată de ţărmul Mării Marmara. Prin aceasta îşi făceau intrarea triumfală împăraţii bizantini după victorii militare, sau cu alte ocazii festive.

Porţiunea de sud a arcului fortificaţiilor, adică porţiunea de arc dinspre Marea Marmara, este bine păstrată, precum şi porţile Belgrad, Silivri, Melvana şi Topkapî. Pe porţiunea nordică zidurile sunt admirabile, începând de la Poarta lui Hadrianus sau Poarta Adrianopolis până la Cornul de Aur, în zona palaţială Blachernes.

Cred că este interesantă şi edificatoare o enumerare a tuturor porţilor oraşului dinspre uscat. Pornind de la Marea Marmara spre Cornul de Aur porţile se succedau astfel: 1 – Poarta de Aur, prima la nord de Turnul de Marmură; 2 – A doua poartă militară; 3 – Poarta Pighi (Izvorul); 4 – A treia poartă militară; 5 – Poarta Rhegion; 6 – A patra poartă militară; 7 – Poarta Sfântul Romanos, numită de unii autori şi Poarta Romanilor, plasată cam la jumătatea distanţei dintre Marea Marmara şi Cornul de Aur; 8 – A cincia poartă militară; 9 – Poarta Charistios, cea care conducea pe drumul spre Adrianopolis, numită uneori Poarta lui Hadrianus şi mai adesea Poarta Adrianopolis; 10 – Poarta Kaligari din zona palatului Blachernes; 11 – Poarta Xylokerkos (a barierei de lemn) tot din zona Blachernes; 12 – Poarta Blachernai (Blachernes).

Tronsonul de fortificaţii dintre Poarta Romanos şi Poarta Charistios, pe o lungime de circa 1250 de metri, este partea cea mai slabă a lor, datorită morfologiei terenului. Această potţiune a apărării a suferit cele mai multe asedii, inclusiv pe cele finale ale otomanilor (1453).

De menţionat că Poarta de Aur se deschidea spre calea triumfală  (via triumfalis), sau calea imperială, care străbătea oraşul pe un traseu lung. Via triumfalis parcurgea Forul lui Arcadius, Forul Boului, Forul lui Theodosius sau Forul Taurului, Forul lui Constantin şi se termina în Augustaion (Forul lui Augustus).

Pe parcurs calea triumfală lăsa spre dreapta marea biserică cu mănăstire Sfântul Ioan Studios, sau Studion, imediat după ce pornea de la Poarta de Aur, iar între Forul Boului şi Forul lui Theodosius lăsa în dreapta mănăstirea Myrelaion.

De asemenea, pornind de la Poarta Charistios sau Adrianopolis, oraşul era străbătut de o altă cale principală. Aceea trecea pe lângă Biserica Sfinţilor Apostoli, lăsând-o în stânga, apoi pe lângă Apeductul lui Valens, pe care îl lăsa tot în stânga, mai aproape de Cornul de Aur. Ajungea în Forul lui Theodosius, în Forul lui Constantin, sfârşind tot în Augustaion (Forul lui Augustus).

Fortificaţiile dinspre mare erau constituite numai dintr-un singur rând de ziduri. Cele dinspre Marea Marmara începeau din vârful peninsulei, adică de la intrarea în Cornul de Aur, copiau conturul ţărmului spre apus până la Turnul de Marmură, unde se întâlneau cu zidurile dinspre uscat. Aceste fortificaţii erau şi ele impresionante, cu o înălţime între 12 la 15 metri, cu 150 de turnuri şi 8 porţi. Acum acele ziduri îşi fac apariţia numai pe anumite porţiuni ale traseului, sau prin resturi triste dar impresionante. Foarte mare parte din acele fortificaţii au fost demolate de turci pentru extragerea materialelor de construcţie.

Partea cea mai bine conservată se află între Yedikule şi cartierul Samatya şi între cartierul Kumkapi, de pe malul mării şi vârful peninsulei, spre Topkapî. Cea mai frumoasă poartă din acest tronson, mult modificată de otomani în sec. al 17-lea este Poarta Hebraica din apropierea Bazarului Egiptean. Ea a fost încorporată în Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni), pentru a servi numai accesului sultanilor. Inainte de construirea moscheii în acel loc se aciuise o mică colectivitate de evrei de la care s-a dat şi numele porţii.

Fortificaţiile dinspre Cornul de Aur au avut 5 kilometri lungime, 10 metri înălţime, 100 de turnuri şi 14 porţi. Aproape de vârful peninsulei, spre Marea marmara, prima care se deschidea spre Bosfor şi se numea Poarta Basilica.

 Această porţiune de ziduri urmărea ţărmul sudic al Cornului de Aur până pe la jumătatea acestuia. Acolo se întâlnea cu zidurile duble care apărau capitala dinspre uscat. Pe suprafaţa interioară cuprinsă între cele două aripi ale fortificaţiilor, In unghiul format de fortificaţiile dinspre uscat, cele duble, şi fortificaţiile dinspre Cornul de aur, s-a înălţat complexul palaţial Blachernes, sau Palatul Blachernes, pe o colină ce coboară spre Cornul de Aur.

Ansamblul de palate, biserici, terase, porticuri şi grădini de la Blachernes a constituit ultimul cuib de locuire al basileilor bizantini. Asemănător tuturor palatelor orientale, cel din Blachernes nu era alcătuit dintr-un singur edificiu palaţial, ci se prezenta ca un ansamblu de edificii ce rivalizau în bogăţie şi frumuseţe, ansamblu căruia fiecare împărat îi adăuga câte o bijuterie arhitectonică, sau câte o modificare, pe timpul domniei.

Palatul Blachernes îngloba, în final, şase palate diferite şi multe biserici sau altare, ridicate sub diverse domnii, toate pe o colină ce domina Cornul de Aur. Ansamblul  era alăturat zidurilor de apărare dinspre uscat pentru a se înlesni fuga în caz de revoltă populară, sau de victorie a unor uzurpatori.

Din punctul de unire al fortificaţiilor de pe uscat cu cele din lungul Cornului de Aur, adică din colţul cuprins de domeniul Blachernes, primele două porţi care se deschideau spre Cornul de Aur erau, Poarta Kynogon şi Poarta Phanaror, mergând spre răsărit, adică spre centrul oraşului, spre ieşirea din golf. Erau cele mai apropiate porţi de domeniul Blachernes, îndreptate spre calea de ape din Cornul de Aur. Urmau multe altele până la confluenţa dintre golf şi Bosfor.