TRONUL ROMEI - GALBA (SERVIUS SULPICIUS GALBA)

Ani de viaţă 3 a.Ch-69 d.Ch.
Impărat roman (iunie 68 d.Ch.-ianuarie 69 d.Ch.)

Galba (3 a.Ch.-69 d.Ch.) era guvernator în provincia Hispania Tarraconensis atunci când s-a raliat răscoalei lui Caius Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensis, împotriva lui Nero.

In aprilie 68 d.C,. când a fost proclamat împărat de către armata sa avea şaptezeci şi unu de ani. Vindex, cel care începuse revolta, i-a propus să se aşeze în fruntea revoltei şi să ia conducerea imperiului.

            Galba provenea dintr-o mare şi veche familie senatorială, a cărei genealogie se pierdea în timpurile legendare, urcând până la Jupiter, după tată, şi la Pasiphae, soţia lui Minos, după mamă. Această genealogie întocmită după obiceiurile vremii, cu descendenţă din zei şi semizei şi-a afişat-o în vestibulul palatului atunci când a ajuns împărat. Prin acea genealogie vroia să arate că prin origine nu este mai prejos decât foştii împăraţi. Pe statuile sale se întâlneau cuvintele: “strănepot al lui Quintus Catulus Capitolinus”. Acest înaintaş al lui Galba se remarcase în reconstruirea Capitoliului, cu peste un secol în urmă, când acesta fusese distrus de un incendiu.

            Numirea lui Quintus Catulus o făcuse însuşi Iulius Caesar pe timpul când în că nu plecase în Gallia.

            Genealogiile familiilor vechi erau mai totdeauna întărite cu începuturi pierdute în legendă pentru a da mai multă greutate şi tradiţie.

            Inaintaşii dinspre tată ai lui Galba s-au remarcat prin demnităţi civile şi militare, unii au fost ostaşi străluciţi, alţii comandanţi de legiuni şi de teritorii cucerite, iar unii s-au dedicat studiilor şi avocaturii, ca în cazul tatălui său. Mamă i-a fost Mumia Achaiea, nepoata lui Catulus şi strănepoata lui Lucius Mumius, general roman, care a distrus Coriuntul în anul 146 a.Ch.

            Servius Galba s-a născut pe data de nouă ale calendelor lui ianuarie în anul 3 a.Ch, într-o casă de ţară, aşezată la poalele unei coline aproape de Terracina (Latium). A fost adoptat şi crescut de mama vitregă Livia Ocellivia, o femeie foarte bogată şi frumoasă, foarte ataşată de tatăl său. A înaintat pe scara demnităţilor înainte de vârsta legală, sub domnia împăratului Tiberius.

            Anul 31 d.Ch. l-a petrecut ca guvernator în provincia galică, Aquitania, după care a exercitat, imediat, consulatul obişnuit, timp de şase luni. A urmat la consulat după Lucius Domitius, tatăl lui Nero, iar lui i-a urmat Salvius Otho, tatăl viitorului împărat, Otho. Această succesiune pare a fi fost o prevestire că va domni exact între fii celor doi consuli. Galba l-a urmat pe Nero, iar Otho l-a urmat pe Galba.

            In anul 33 d.Ch, a fost numit comandant al trupelor din Germania Superior în locul lui Getulicus, general ce fusese ucis pentru că urzise un complot, împotriva împăratului, împreună cu Lepidus. Imediat ce s-a prezentat în fruntea legiunilor sale a marcat o cotitură a disciplinei acestora, astfel că în tabără s-a răspândit lozinca: “Învaţă soldat milităria, acum este Galba, nu mai este Getulicus “. Getulicus era un comandant mai blând şi mai puţin milităros, deci mai agreat de ostaşi.

            Galba şi-a întreţinut, totdeauna, trupele în stare optimă de antrenament fizic şi militar. Intărirea se făcea prin muncă şi exerciţii militare.

            Cu ocazia unei invazii a unor triburi barbare, în Gallia, trupele lui Galba s-au remarcat în comparaţie cu cele aduse din alte teritorii. Caligula fiind de faţă a adus elogii armatei şi comandantului. Galba s-a remarcat mai ales prin aceea că a condus lupta în câmp deschis cu scutul în mână şi alături de trupe. Starea lui fizică i-a permis să alerge pe lângă carul împăratului pe o distanţă de 20.000 de paşi. Era un exemplu de general de carieră care se integra efortului legiunilor pentru a fi exemplu. Atitudinea lui a impus totdeauna ostaşilor.

            Moartea lui Caligula l-a surprins ca guvernator în Germania Superior şi deşi a fost îndemnat de mulţi să profite de ocazie şi să ia puterea, el a preferat liniştea şi păstrarea jurământului. Această atitudine l-a făcut foarte drag viitorului împărat, Claudius.

            Claudius l-a primit în grupul prietenilor şi l-a tratat cu deosebită consideraţie. Atunci când sănătatea lui Galba a fost zdruncinată pe neaşteptate şi nu prea grav, Claudius a amânat ziua expediţiei spre Britannia. Tot Claudius l-a desemnat preconsul în Africa fără a se consulta sorţii, aşa cum era obiceiul. Şederea de doi ani în Africa era menită ca, prin talentele sale, Galba să pună ordine în acea provincie neliniştită de dezbinări interne şi de năvăliri barbare. Galba a făcut ordine cu meticulozitate, severitate şi dreptate, până în cele mai mici amănunte.

            Pentru serviciile aduse imperiului atât în Germania cât şi în Africa, experimentatul general a primit onorurile triumfului şi un triplu sacerdoţiu, fiind cooptat între quindecemviri, cei ce erau desemnaţi cu păstrarea Cărţilor Sibiline.

            Deasemeni, a fost cooptat între preoţii titieni, cei care păstrau, la Roma, tradiţia sacrificiilor şi ceremoniilor religioase sabine, precum şi între preoţii augustali, cei care întreţineau cultul în memoria lui Augustus.

            După prima perioadă de afirmare a vieţii sale, a trăit retras în viaţa particulară, dar sub domnia lui Nero, în anul 60 d.Ch., a primit, din nou să deţină o funcţie de stat. Atunci a peimit demnitatea de guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis. La început a guvernat provincia conform principiilor lui înrădăcinate, adică aspru şi cu reprimarea exemplară a delictelor. Insă cu timpul, în următorii opt ani, vârsta şi-a spus cuvântul aşa că a condus cu mai multă largheţe, fără o programare drastică.

            Acolo l-a găsit scrisoarea lui Vindex, care vorbind în numele provinciilor răsculate din Gallia, îi propunea să devină eliberatorul şi conducătorul poporului roman.

Nu a ezitat să dea curs propunerii, deoarece aflase că Nero trimisese instrucţiuni procuratorilor pentru asasinarea lui şi fiindcă unele preziceri îl îndreptăţeau să spere că va ajunge la cea mai înaltă demnitate în imperiu. A complectat armata prin recrutări de ostaşi şi de auxiliari din provincia sa.

            In aprilie 68 d.Ch, când a fost aclamat de armată ca împărat, s-a rezumat numai la titlul de:  “legat al senatului şi al poporului roman”. A trimis edicte în provincii, sfătuind guvernatorii şi generalii să i se alăture pentru o cauză comună. Moartea lui Vindex l-a afectat foarte mult şi l-a determinat să aştepte desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Era tributar, într-o oarecare măsură, şi inerţiei vârstei sale înaintate.

            Când curieri sosiţi de la Roma i-au adus vestea morţii lui Nero şi că i se jura credinţă, a părăsit titlul de general şi l-a luat pe acela de Caesar. A plecat spre Roma în echipament militar şi nu a făcut uz de togă decât după ce a distrus pe cei care urzeau planuri de conspiraţie şi anume prefectul pretoriului, Nymphidius Subinus, la Roma,  generalul Fonteius Capito, în Germania şi pe Cladius Macer, în Africa. Dintre aceştia, Nymphidius fusese la început de partea lui Galba, dar după moartea lui Nero se pare că a fost atras de alte perspective politice astfel că a trebuit să fie înlăturat.

            Cu toate că senatul a recunoscut proclamarea sa ca împărat chiar în ziua morţii lui Nero, în condiţiile în care lumea romană dorea să scape de un coşmar, sosirea lui Galba nu a fost aşteptată cu prea multă euforie.



Aureus - Galba

             Un conducător dur şi integru, cu o zgârcenie datorată formaţiei sale de administrator de provincii, dar şi vârstei, nu putea să aducă veselie unei populaţii care era obişnuită cu ani de dezmăţ financiar, când noţiunea de stat era măsurată prin cheltuielile cu distracţiile şi cu donaţiile imperiale fără justificare.

            Inaintea lui Galba ajunsese faima unei cruzimi şi a unei lăcomii ce speria pe toată lumea. Este adevărat că el pedepsise cetăţile din Spania, sau din Gallia, care se alăturaseră cu întârziere revoltei. Pedepsise prin tributuri grele şi chiar prin dărâmarea zidurilor. Unii comandanţi şi procuratori şi-au pierdut atât viaţa lor, cât şi a familiilor. In nişte teritorii în care domina debandada şi bunul plac, Galba făcuse ordine militară. Deşi fusese declarat împărat la 9 iunie 68 d.Ch. el a sosit în capitală abia în luna octombrie.

            Odată sosit la Roma s-a dovedit, de la început, ordonat, econom şi nedispus de a face concesii unor persoane, sau grupuri, care solicitau drepturi sau demnităţi necuvenite. Reputaţia de om dur s-a întărit repede, făcându-i pe toată lumea să înţeleagă ce înseamnă disciplina şi executarea ordinelor. O astfel de guvernare era bine venită la Roma, dar zeci de ani de corupţie, desfrâu şi debandadă politică erau greu de uitat.

            A dorit să constrângă, prin dispoziţii, pe lopătarii de pe nave, transformaţi de Nero în legionari, să-şi reia vechile meserii fără a mai aştepta lefuri de la visterie. Aceia însă nu s-au supus cerând cu impertinenţă steagul şi insignele de legiune. Galba, prompt, i-a împrăştiat printr-o şarjă de cavalerie şi apoi i-a decimat, drept pedeapsă.

            Tot astfel, cohorta de germani, instituită de împăraţii anteriori pentru paza lor personală şi foarte credincioasă în unele împrejurări, a fost desfiinţată şi oştenii trimişi în patrie fără nici-o recompensă.

            Se răspândise, în batjocură, o poveste despre comportarea lui Galba la palat. Se spunea că a suspinat văzând ce masă luxoasă i se servea, iar intendentului care i-a prezentat socoteala cheltuielilor i-a oferit o mică farfurie cu legume pentru zelul şi sârguinţa sa. Se mai spunea că unui flautist care cânta foarte frumos i-a dat numai 5 dinari pe care i-a scos din caseta sa particulară. Spiritul său de economie părea nenormal într-o lume anormală ca a Romei şi  luat în derâdere.

            Judecătorii au făcut o greşeală cerându-i să le adauge o a şasea decunie. Nu numai că i-a refuzat, dar le-a luat şi favoarea pe care le-o acordase Claudius, aceea de a nu fi chemaţi să judece iarna şi la începutul anului. Ca şi în viaţa sa de general, cerea de la toţi să muncească pentru a-şi menţine vigoarea. Se zice că avea de gând să reducă durata funcţiilor cu care se însărcinau membrii ordinului senatorial şi al cavalerilor la numai doi ani.

            Nu a acordat mai mult de o zecime din dărniciile lui Nero şi a rânduit ca 50 de cavaleri să recupereze de la cetăţeni toate darurile făcute nebuneşte de Nero, ori sub formă de bani, ori în natură.

            In rândul celor ce fuseseră adepţii sau apropiaţii lui Nero a făcut dreptate şi a aplicat pedepse aşa cum a considerat, fără a se lăsa influenţat de o anumită opinie publică. Faptul a nemulţumit diferitele grupuri de interese din Roma.

            Şi-a atras duşmănia soldaţilor care se aşteptau la gratificaţii mari pentru credinţa jurată în absenţa lui, adică pe timpul când era încă în Spania. Ofiţerii le promiseseră atunci ostaşilor gratificaţii mari, dar Galba n-a ratificat acele promisiuni spunând cu mândrie că el este obişnuit să recruteze soldaţi nu să-i cumpere. A nemulţumit toată soldăţimea imperiului obişnuită să târguiască serviciile cu comandanţii sau guvernatorii.

            Galba a reuşit să aducă frica şi ocara printre pretorieni, îndepărtându-i pe mulţi ca suspecţi, agitatori, sau prieteni ai fostului prefect Nymphidius. Armatele din Germania Superioară s-au agitat cel mai mult, considerându-se înşelate în primirea recompenselor. De aceea au refuzat să depună jurământul la calendele lui ianuarie, în numele altcuiva decât al senatului. Aceste armate au hotărât să trimită o delegaţie la pretorieni, cu mandat să le spună că lor nu le place împăratul ales în Spania şi că trebuie ales unul pe care să-l aprobe toate armatele.

            Armatele din Germania Inferior, deoarece nu putuseră să-şi realizeze dorinţa de a-l face împărat pe Rufus, au trecut la căutarea altui general care să dorească a fi împărat. Contra oricărei aşteptări, Galba a trimis pe Aulus Vitellius ca guvernator al Germaniei Inferioare, cu toate că-l desconsidera profund. Se pare că a făcut-o la insistenţele unuia dintre sfătuitorii săi de palat, Titus Vinius Rufinus, unul dintre cei mai avari şi mai lipsiţi de caracter oameni ai timpului, fost locţiitorul lui din Spania.

            Soarta a vrut ca tocmai acest personaj, Vitelius, de cea mai proastă calitate, fără nici-o realizare în cursul vieţii, să fie alesul trupelor din Germania, cu toate că era abia sosit. Pe deasupra avea trecutul îi era grotesc de pătat. Trupele au ţinut cont numai de prezumtiva lui origine nobilă, dar nu şi de perversiunile de care era învinuit, perversiuni de care nu se dezbărase.

            Când a aflat de revolta care îl avea pe Vitellius în frunte, Galba s-a grăbit să-şi asigure succesiunea. El a considerat că nu este apreciat de supuşi pentru că este bătrân şi nu are copii. L-a adoptat pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, un tânăr de familie foarte bună, modest şi cuminte. Acesta era un descendent al lui Cneius Pompeius Magnus, după mamă, şi al lui Marcus Crassus, după tată.

            Tânărul a fost declarat caesar printr-un decret. Apoi a fost prezentat pretorienilor şi senatului ca moştenitor al împăratului şi coregent.

            Marcus Salvius Otho, guvernatorul Lusitaniei, care-l însoţise pe Galba din primul moment al revoltei sale, se aştepta să fie el cel adoptat şi cu şanse de a lua tronul. S-a supărat şi a trecut imediat pe drumul conspiraţiei devenind sursa unor nemăsurate rele pentru romani. Galba îl apropiase pe Otho de tronul său, respectând pe această cale ataşamentul lui în timpul răscoalei care îl adusese la tron, dar nu s-a gândit să-l lase moştenitor deoarece cunoştea trecutul lui ruşinos şi depravat. Erau prea apropiate exemplele şi faptele unor împăraţi detracaţi şi ruşinos de pervertiţi.

            Otho se afla într-o situaţie financiară dezastruoasă, aşa că nu ascundea disperarea cu care-şi dorea să ajungă împărat. Faptul că nu mai putea face faţă creditorilor l-a determinat să recurgă la soluţia violentă. Cu puţin timp înainte, storsese de la un sclav al împăratului un milion de sesterţi ca să-i obţină un post de intendent. Acei bani l-au ajutat să-şi ducă la îndeplinire planul de răsturnare, prin omor, a lui Galba. A plătit complici în rândul pretorienilor, care la rândul lor, au plătit pe alţii.

            La numai cinci zile de la adoptarea lui Piso, s-a strecurat de la palat, de lângă Galba şi s-a dus în tabăra militară pretoriană. Acolo, cei mituiţi l-au aclamat ca împărat, dând naştere unui curent de opinie general, curent care s-a amplificat imediat.

            Cu toate că auzise de revoltă, Galba a plecat, totuşi, spre Capitoliu pentru a aduce nişte jertfe. L-au atras afară din palat zvonuri false privind încetarea răscoalei. Ajuns în Forum, s-a trezit întâmpinat de soldaţi călări şi pedeştri, care l-au măcelărit în faţa mulţimii şi a senatorilor. Nu s-a bucurat de nici-un ajutor din partea gărzilor sau a civililor. Numai un corp de cavalerie al unei legiuni din Germania i-a alergat în ajutor, dar a ajuns prea târziu.

            Fiind lăsat sfârtecat în mijlocul forului, un soldat i-a tăiat capul şi l-a dus lui Otho. Acesta l-a dat soldaţilor de la corvezi şi de la bucătărie. Aceia l-au înfipt într-o suliţă şi l-au plimbat, în batjocură, prin tabără. Un libert al unui oarecare Neronianus a răscumpărat capul, cu preţul a o sută de piese de aur, pentru a-l arunca pe locul unde fusese executat stăpânul său, din ordinul lui Galba.

            Intr-un târziu, intendentul Argius a adunat capul şi corpul la un loc şi le-a înmormântat în grădinile lui particulare de pe Via Aurelia.

            Galba, a fost un bărbat de statură mijlocie, cu capul chel, cu ochii albaştri, nasul coroiat, cu mâinile şi picioarele foarte strâmbe din cauza unei boli articulare, astfel că nu putea suferi încălţămintea şi nici să răsfoiască o carte sau să o ţină în mână. In partea dreaptă avea o hernie gravă.

            A fost căsătorit o singură dată. Pierzând, însă, pe soţia numită Lepida şi pe cei doi copii de la ea, nu a mai fost atras să se recăsătorească rămânând văduv toată viaţa. Nici chiar Agrippina Minor, rămasă văduvă prin moartea lui Domitius Ahenobarbus, tatăl lui Nero, nu a reuşit să-l atragă cu avansurile ei, chiar înainte de moartea Lepidei.

            In tinereţe s-a bucurat de simpatia Liviei Drusilla Augusta, favoare care i-a slujit foarte mult. Moştenirea lăsată de aceasta, de cinci milioane de sesterţi, i-a fost spulberată prin fals şi abuz de către împăratul Tiberius.

            Se pare că Galba s-a arătat un bărbat tare, cu multe calităţi de conducător şi mai ales de executant. A avut o sănătate şi o vigoare fizică de invidiat. O viaţă întreagă, parcursă ca militar şi comandant, îi formase o fire demnă, rece şi chiar dură, o fire ce nu admitea compromisurile sau laşitatea.

            Soarta l-a adus pe tron la o vârstă mult prea înaintată pentru el şi pentru acele vremuri. Vigoarea scăzută l-a făcut să scape multe aspecte ale guvernării şi multe fapte care se făceau fără voia lui, prin corupţie.

            Atât cât a domnit a fost mult influenţat de Titus Vinius Rufinus, locţiitorul lui din Spania, om lacom şi fără scrupule, de Cornelius Laco, ajuns din asesor, prefect al praetoriului, nesuferit prin aroganţa şi prostia sa şi de libertul Icellus ce avea inelul de aur al cavalerilor.

            Toţi aceştia, marcaţi de diferite vicii, au dominat cele câteva luni de guvernare ale bătrânului împărat, făcându-l şi mai impopular prin faptele lor. Toate relele se petreceau în umbra şi în numele lui. Toate secăturile vremurilor trecute se înghesuiau în preajma tronului, dar numai cei trei s-au bucurat de favorurile lui Galba. Suveranul ce parcursese o viaţă de austeritate militară, de privaţiuni şi de economii în slujba statului roman, a fost compromis cu repeziciune de nişte personaje de cea mai proastă calitate.

            Galba a pierit în al şaptezeci şi doilea an al vieţii şi în a şaptea lună de domnie (iunie 68­ianuarie 69 d.Ch.). Senatul a aprobat ridicarea unei statui care trebuia să fie aşezată pe o coloană în acea parte a forului unde a fost ucis. Viitorul împărat Vespasianus a anulat însă decretul deoarece îl bănuia pe Galba de a fi trimis oameni de încredere, din Spania, pentru a-l asasina în Iudeea.

            Cu toate că a domnit foarte puţin, Galba s-a manifestat ca un duş rece peste moravurile curţii romane, ale aristocraţiei pervertite, ale plebei nemuncitoare şi doritoare de distracţii, ale generalilor şi oştenilor.

            Asasinarea lui Galba şi a tânărului Piso în Forul Roman, la 15 ianuarie 69 d.Ch, de către pretorienii revoltaţi prin mituire, a devenit un precedent periculos. Vinovat se făcea coruptul şi corupătorul Otho. Până atunci prefecţii praetoriului şi subordonaţii lor luaseră parte la o serie de evenimente de cădere, sau ridicare, a împăraţilor, dar nu îndrăzniseră să pună mână pe armă pentru a asasina un împărat al Romei. Prin exemplul dat cu Galba, soldaţii erau, de acum, încredinţaţi că pot să asasineze şi să creeze un nou caesar.

            Totodată trebuie remarcată şi folosirea din ce în ce mai largă a liberţilor la conducerea statului, adică a unor interpuşi venali şi vicioşi, care au reuşit să submineze perpetuu autoritatea imperială, atunci când li s-a dat mână liberă.

            Acceptarea de interpuşi între ei şi evenimente, a adus împăraţilor mari deservicii, devenind victimele unor informaţii false sau înfrumuseţate, dar rupte de realitate. Unii dintre ei au devenit simple unelte de represiune, sau de acordare de privilegii, după placul anturajului ipocrit şi profitor.