TRONUL ROMEI - NERO (NERO CLAUDIUS DRUSUS GERMANICUS CAESAR)

Ani de viaţă 37-68 d.Ch.
Impărat roman 54-68 d.Ch.
A guvernat Imperiul Roman între 13 octombrie 54­ şi 9  iunie 68 d.Ch. S-a născut la Antium, port în Latium (azi Anzio) şi a murit prin sinucidere la 9 iunie 68 d.Ch., în apropierea Romei.

Fiind fiul lui Cneius Domiţius Ahenobarbus şi al Agrippinei Minor, fiica lui Germanicus şi sora lui Caligula, s-a numit la început Lucius Domiţius Ahenobarbus. Tatăl său se trăgea din ginta Domitia, făcând parte dintr-o familie ilustră a acestei ginte. Supranumele de Ahenobarbus a fost purtat de toate generaţiile de bărbaţi din familie şi însemna “Barbă roşie”, ceea ce era o caracteristică fizică a familiei.

            Nero şi-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani, iar mama fiindu-i gonită de către Caligula, a trebuit să fie crescut de mătuşa Domitia Lepida.

            Când s-a măritat cu unchiul său, împăratul Claudius, Agrippina Minor a devenit cea de a patra soţie a aceluia. Ea a reuşit repede să-l determine pe soţ să-i adopte fiul din prima căsătorie. Tânărul a primit, pe această cale, numele de Nero Claudius Caesra Drusus Germanicus (anul 50 d.Ch.). In anul 53 d.Ch, pe când avea numai 16 ani, a  fost căsătorit cu fiica legitimă a lui Claudius, Octavia, fiică avută de acela din căsătoria cu destrăbălata Messalina.

            Nero era un cognomen purtat de unii membrii ai familiei Claudia şi după cele relatate de istoricul Suetonius era un cuvânt de origine sabină care însemna: viteaz sau puternic.

            Intrat în familia imperială, Nero a primit drept perceptor pe Seneca. Acela a ajutat-o pe Agrippina să-l înlăture pe Britannicus, moştenitorul natural al lui Claudius, provenit tot din căsătoria cu Messalina. S-au bazat pe firea slabă a lui Claudius care nu a arătat fermitate în stabilirea succesiunii şi s-a lăsat purtat de hotărârile liberţilor cu care seb înconjurase la curte şi în administraţie.

            Cu încetul, Nero a fost aşezat de mamă înaintea lui Britannicus. El a devenit consul desemnat, apoi prinţ al tineretului. Investit foarte curând cu putere proconsulară, a primit dreptul de a distribui în numele său un “donativum” (donaţie) soldaţilor şi un “congiarium” poporului roman, căi prin care putea să obţină bunăvoinţa celor gratulaţi. A primit şi dreptul să celebreze jocuri splendide pentru atragerea mulţimii. Când a devenit avocatul provinciilor, a avut ocazia să pledeze în greceşte, în faţa senatului, cauzele Ilionului, Rodosului şi Apameiei, alt pas spre afirmare publică.

            Nero apărea în public înveşmântat în roba triumfală, iar Britannicus numai în cea pretextă, fapt ce crea un alt motiv de diferenţă în faţa mulţimilor.

Toate metodele de reclamă populară, de apariţii publice flatante, precum şi toate demnităţile politice acordate prematur, au avut menirea de a-l umbri treptat pe Britannicus şi de a obişnui opinia romană cu întâietatea şi calităţile de urmaş ale lui Nero la tron. Prin orice mijloc se întărea poziţia lui Nero de reprezentant al curţii imperiale, căutându-se obişnuirea tuturor claselor sociale cu prezenţa lui permanentă, prezenţă susţinută de fast, prestanţă şi demnităţi politice. Demnităţile nu puteau fi obţinute decât prin excepţie, prin încălcarea legilor şi tradiţiilor.

            Pe de altă parte, i se tăiau lui Britannicus, cu câţiva ani mai tânăr, toate posibilităţile de a fi ridicat, sfătuit, sau sprijinit. Toţi perceptorii acestuia au fost ucişi, iar partizanii lui îndepărtaţi, creându-se în jurul lui un gol de sfătuitori sau de sprijinitori. Când libertul Narcissus a îmbrăţişat cauza partidului lui Britannicus era prea târziu, cu toate că acest personaj se bucura de foarte mare trecere şi putere la curtea lui Claudius.

            Ambiţioasa Agrippina urmărea şi scopul de a împărţi cu tânărul său fiu, Nero, conducerea imperiului. De aceea supunerea şi afecţiunea acestuia îi era absolut necesară. Pentru a nu mai avea nici o concurenţă în acest domeniu a organizat dispariţia, prin moarte, a cumnatei sale, Domitia Lepida, cea care îl crescuse un timp pe Nero şi pentru care tânărul avea afecţiune şi respect.

            Profitând de o absenţă scurtă de la palat a lui Narcissus, conducătorul treburilor palatului şi proteguitorul împăratului, Agrippina a organizat otrăvirea soţului său şi deschiderea căii spre tron a lui Nero.

            Creaţia Agrippinei, Sextus Afranius Burrus, prefectul pretoriului, a organizat aclamarea lui Nero de către pretorieni ca nou împărat. Senatul nu a avut decât să asculte de puterea sabiei şi să confirme decizia trupelor, decizie agreată şi aclamată de populaţia câştigată cu spectacole, ceremonii şi cadouri, în perioada anterioară.

            Tânărul împărat, de numai şaptesprezece ani, era moştenitorul caracterului crud, depravat şi violent al familiei paterne. Ascendenţii săi pe linie paternă au fost prezentaţi de Suetonius, cu funcţiile deţinute în virtutea vechimii familiei lor, dar şi cu o mulţime de caractere şi fapte urâte. Crassus aprecia acea familie cu cuvintele: “Cap de fier şi inimă de plumb”.

            Trăsăturile negative ale neamului s-au accentuat cu fiecare generaţie culminând la tatăl lui Nero, om cu o viaţă destrăbălată din toate punctele de vedere, ucigaş, perfid, incestuos şi trădător. Convins de caracterul său nenorocit, se zice că la naşterea lui Nero ar fi spus că din el şi din Agrippina nu se putea naşte decât ceva detestabil, o nenorocire pentru cei din preajmă.

            Prin educaţia primită, Nero a căpătat gustul artelor. Ştia să picteze, să sculpteze, să graveze, să se acompanieze la liră, să versifice şi era chiar bun actor.

            Vanitatea dusă la extrem prin atotputernicia imperială, l-a determinat, mai târziu, să caute înainte de toate succesele zgomotoase ale circului şi ale teatrului, aplauzele mulţimii, risipa cu vizitii de care de concurs, sau cu comedianţii încoronaţi.

 Nu avea nici-un talent oratoric, fiind primul împărat care nu-şi compunea singur discursurile, dar compensa declamând în rolurile de actori.

            Vechii autori au distins, în domnia lui, o primă perioadă numită “quinquennium Neronis” din care au rămas amintiri frumoase. Acea perioadă s-a aflat într-un brutal contrast cu nebuniile şi crimele anilor următori.

            Nero se distra cu amicii apropiaţi, Otho, Senecio şi cu alţii, lăsând guvernarea pe seama lui Burrus, a lui Seneca şi a mamei sale. Primea totuşi sfaturi şi de la libertul Pallas, intendentul palatului.

            Agrippina dorea să fie asociată oficial la conducerea imperiului simţindu-se, desigur, mult mai capabilă şi mai raţională decât smintitul de fiu. Efigia sa a fost reunită pe monede, alături de a lui Nero, iar la ceremoniile oficiale prezidau împreună. Bărbaţilor din anturajul lui Nero nu le plăcea interpunerea Agrippinei între ei şi putere, deci între ei şi Nero. O simţeau mai ageră şi mai fermă, cu posibilităţi mari să le citească şi să le mai anihileze intrigile şi corupţia.

            Lupta Agrippinei s-a angajat cu Burrus şi cu Seneca, dar foarte curând şi cu Nero însuşi. Indrăgostit de o libertă a palatului, Actea, Nero şi-a văzut amorul contrat de Agrippina, care o proteja pe Octavia, soţia sa legală. Pe de altă parte, o legătură incestuoasă dintre mamă şi fiu părea, la un moment dat, iminentă. A fost împiedicată de Actea dar şi de anturajul de bărbaţi ajunşi la putere care se temeau de Agrippina în cel mai înalt grad.

            Pallas, intendentul palatului a fost dizgraţiat, iar în locul lui a fost numit Etruscus, alt libert, care a rămas în această slujbă până la venirea pe tron a împăratului Domiţian, al şaselea împărat după Nero.

            Simţindu-se ameninţată, Agrippina a amintit de drepturile la tron ale lui Bitannicus, ceea ce i-a atras moartea tânărului de paisprezece ani. A fost otrăvit la un banchet la care asistau Octavia (sora lui Britannicus) şi chiar Agrippina (55 d.Ch.).

            După un timp, Agrippina s-a trezit acuzată de conspiraţie, dar a primit ajutorul lui Rubellius Plautus şi a altora. Prea perspicace pentru a cădea la prima încercare a delatorilor, Agrippina s-a răzbunat prompt.

            Relaţiile dintre ea şi Nero s-au înrăutăţit continuu. Nero a încercat diverse metode de a o îndepărta şi de a o speria, luându-i orice autoritate, orice pază şi chiar dreptul de a locui cu el. Nici în exil, în provincii, nu o lăsa în pace, înscenându-i diverse acţiuni jignitoare şi terorizându-i prietenii. Inspăimântat, la rândul său, de ameninţările şi caracterul ei violent, Nero a hotărât să o suprime. Mai multe încercări de otrăvire, sau încercări de înscenarea unor accidente, inclusiv maritime, nu au avut succes.

            Evenimentul decisiv al luptei de palat l-a constituit legătura lui Nero cu frumoasa curtezană Poppeea Sabina, soţia amicului său Otho. Trimis în Lusitania, la marginea de vest a imperiului, acela a rămas guvernator acolo zece ani, până la moartea împăratului. Poppeea, dorind să se căsătorească cu Nero, s-a izbit de opoziţia Agrippinei, care se opunea din nou repudierii Octavei, soţia legală a împăratului.

            In această situaţie Nero a atras-o pe Agrippina la Baiae pentru o presupusă împăcare. La plecare i-a oferit mamei o corabie special construită să se desfacă în timpul plutirii. Accidentul naval s-a produs, dar Agrippina s-a salvat şi de această dată înotând. Un mesager s-a dus în goană la Nero să-i anunţe vestea fericită că mama sa fusese salvată. Aruncând un cuţit la picioarele mesagerului, Nero l-a învinuit pe acela de încercare de asasinat, pus la cale de mama sa. Prin această acuzare mârşavă a reuşit să-şi condamne mama la moarte. Senatul şi întreg imperiul, după practica de viclenie şi falsitate a vremurilor, l-au felicitat şi au mulţumit zeilor (59 d.Ch.) pentru salvarea vieţii suveranului. Agrippina a fost asasinată în propria locuinţă de la Baiae de ucigaşi plătiţi.

            Scăpând de mamă şi vroind să sperie cu orice preţ de Octavia, Nero a încercat câteva tentative de strangulare, dar nereuşind a izgonit-o ca fiind sterilă. Dar cum poporul nu aproba acest divorţ şi erau proferate invective la adresa lui, a exilat-o. In cele din urmă a ucis-o, învinuind-o de adulter pe baza unei depoziţii smulse cu forţa de la pedagogul ei. Sub tortură acela a declarat că a profitat de împărăteasă prin viclenie.

Pe Poppeea Sabina a luat-o de soţie după douăsprezece zile de la divorţul cu Octavia şi a iubit-o foarte mult. Dar a ucis-o şi pe ea cu o lovitură de picior în burtă pentru că îl certase că se întorsese târziu de la o cursă de care. Când a primit lovitura mortală Poppeea Sabina era gravidă şi bolnavă. Unica fiică pe care a avut-o Nero a fost cea provenită din căsătoria cu Poppeea Sabina, dar a pierdut-o de mică.

            Mai târziu a ucis pe Antonia, altă fiică a lui Claudius, acuzând-o de conspiraţie împotriva lui. Aceasta refuzase să se căsătorească cu el după moartea Poppeei. După o pângărire corporală la trimis la moarte pe Plautius, fostul aliat al Agrippinei. Pentru că fiul Poppeei, Rufinus Crispinus, din căsătoria anterioară a aceleia, se juca de-a generalul şi de-a împăratul, a poruncit servitorilor să-l înece în mare pe timp ce pescuia. Pe Seneca, profesorul său, l-a forţat să se sinucidă. Prefectului pretoriului, Barrus, promiţându-i un leac pentru gât, i-a trimis otravă. A pricinuit moartea unor liberţi bogaţi şi bătrâni, punându-le otravă fie în mâncare, fie în băutură, deşi aceia îl ajutaseră să fie adoptat şi apoi îi fuseseră slujitori în conducerea imperiului.

Pe lângă legăturile lui vinovate cu tineri de condiţie nenorocită, pe lângă adulterele cu femei nemăritate, a violat şi o fecioară vestală. Pe Sporus, un copil, l-a castrat şi l-a considerat femeie. Ca urmare i-a acordat dotă şi un văl de culoarea flăcării, după care a organizat o nuntă în regulă, cu solemnitate deosebită. L-a tratat ca pe o soţie astfel că a apărut o glumă: “Ce bine ar fi fost pentru neamul omenesc, dacă Domiţius, tatăl lui Nero, ar fi avut o astfel de soţie”. Pe acest Sporus l-a împodobit ca pe o împărăteasă, îl lua cu el în lectică, la adunări şi la târgurile din Grecia, sărutându-l necontenit.

            Aşa de mult şi-a prostituat pudoarea, încât nu i-a rămas nemurdărită nici o parte a corpului. A inventat un fel de joc. Se acoperea cu piele de fiară şi stătea într-o ascunzătoare. De-acolo se repezea la trupurile bărbaţilor şi femeilor legate de un stâlp. După ce îşi satisfăcea poftele bestiale, se ducea la libertul Doryphorus cu care era “măritat”, după cum se “însurase” şi cu Sporus.

            Pe timpul primilor cinci ani (perioadă numită de istorici quinquennium aureum, adică cei cinci ani de aur )imperiul a fost bine guvernat sub influenţa lui Seneca şi a lui Barrus. Politica externă a înregistrat succese. A fost dată Armenia Mică unui evreu, Aristobul, iar Sophena lui Sohemus.
Parţii lui Vologeze I-ul, atacând Armenia (54 d.Ch.) i-au devenit rivali. Atunci a trimis pe frontiera de la Eufrat pe excelentul general Cneius Domitius Corbulo. Acesta a reorganizat armata şi apoi a invadat Armenia, unde, în anul 55 d.Ch, domnea Tiridates, fretele lui Vologeze. A incendiat capitala acestuia, Artaxata, a cucerit Tigranocerta şi a reunit întregul regat căruia i-a dat drept rege pe Tigranes (60 d.Ch.). Protejatul roman a atacat imprudent regatul lui Vologeze ceea ce a tras o reacţie puternică şi imediată a parţilor. Armata romană condusă de Caesennius Paetus s-a retras.

            Nero a investit atunci pe generalul Corbulo cu puteri mai ample şi parţii au fost nevoiţi să ceară pace. Tiridates a rămas credincios şi a venit la Roma pentru a primi din mâna împăratului coroana Armeniei (62 d.Ch.). Ceremonia a avut loc în Forum Romanum, în prezenţa mulţimii.

            Pe Dunăre, Plautius Aelianus, guvernatorul Moesiei, a stabilizat 100.000 de barbari, care, amestecaţi cu coloni romani, au repopulat teritoriul. Pe Rhin au fost ruinate, din punct de vedere al forţei de ameninţare, o serie de triburi germane.

            Paulinius Pompeius a terminat în partea de jos a fluviului digurile începute de Drusus cu şapte decenii în urmă. S-a obţinut regularizarea cursului Rhinului. Lucius Vetus a încercat să sape un canal care să unească actualele râuri Saône şi Moselle. In insula Britanică, Suetonius Paulinus a pătruns, spre nord, până la sanctuarul druizilor de la Mona şi a înfrânt o teribilă revoltă, condusă de Boudicca, regina tribului celtic al icenilor şi văduva regelui Prusatagus, regele clientelar din estul Britaniei.

            Răscoala a debutat cu masacrul a circa 80.000 de cetăţeni şi aliaţi ai romanilor, cu cucerirea oraşelor Camulodunum, Londinium şi Verulanium, situaţia romanilor devenind critică.  In acelaşi an, 61 d.Ch., forţele răsculaţilor au fost înfrânte de generalul Suetonius Paulinus, iar Boudicca s-a sinucis.

In anul 66 d.Ch, la Caesareea a izbucnit revolta iudeilor, revoltă care a cuprins întreaga provincie. Nero s-a văzut obligat să-l numească pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al forţelor romane din Orient (circa 6 legiuni).

            Din cele câteva acţiuni politico­militare relatate reiese că armata, generalii şi administraţia romană funcţionau normal şi rece, cu toate că la vârf era demenţă şi ruşine umană. Discrepanţa dintre capitala coruptă, dominată de o monarhie desfrânată şi restul imperiului apărea impresionantă. Se demonstra încă odată forţa civilizatoare şi militară a imperiului. Eea zguduitor de nedrept ca un astfel de popor luptător şi constructor să fie condus de cele mai detracate scursuri umane. Depărtarea generalilor, a legiunilor şi a provinciilor romanizate de capitala depravată a fost şansa dăinuirii şi chiar înfloririi vastului imperiu, departe de cangrena de la vârf.

            In anul 62 d.Ch, Burrus a murit, iar Seneca s-a retras din viaţa politică. Cei doi povăţuitori echilibraţi au lăsat locul gol şi liber pentru desfrâu şi corupţie. Prefectura pretoriană a fost împărţită de Nero între incapabilul Foenus Rufus şi Tigellinus, redutabil intrigant, care flatase mereu viciile stăpânului.

            Impăratul a început să se dedice arenei. Din 59 d.Ch, el a început să-şi afişeze predilecţia pentru jocurile de modă heleistică. Intâi a condus care de curse în hipodromul privat de la Vatican, apoi a chemat poporul să admire îndemânarea sa. Intr-un teatru de palat a început să declame în chip de actor. A instituit “jocurile neroniene” gândite, în principiu, pentru o periodicitate de cinci ani. „Jocurile” se încheiau cu premii pentru elocinţă şi poezie (anul 60 d.Ch.).

            Suetonius pretinde că, în mai puţin de zece ani, 400 de senatori şi 600 de cavaleri au descins în arenă ca gladiatori, influenţaţi de extazul împăratului pentru tot ceea ce se petrecea în arenă. El distribuia poporului, Sub forma biletelor de tombolă, Nero distribuia poporului şi tuturor celor prezenţi la jocuri, alimente, animale de preţ, pietre preţioase, vase şi pământuri.

            O înclinaţie naturală, favorizată de Poppeea şi de noul prefect al pretoriului, Ofonius Tighellimus, a condus pe Nero şi mai adânc în lumea nebuniilor şi a crimei, înclinaţie care au aruncat asupra numelui său o lumină tot mai sinistră. In afara celor din familie pe care i-a trimis la pierzanie, a mai dus la moarte pe Pallas, pe Cornelius Sulla şi Rubelius Plantus. Ii considera pretendenţi posibili la tron, deşi îi exilase pe unul în Galia şi pe altul în Orient.

            In iulie 64 d.Ch., un incendiu de nouă zile a devorat complet trei cartiere şi parţial din alte şapte, din cele paisprezece ale Romei. Nero a fost învinuit că a stat la baza acestui incendiu devastator pentru a putea reconstrui capitala după fantezia sa şi, mai ales, pentru a face loc noului său palar, Domus Aurea. Incendiul a mistuit pe lângă locuinţele înghesuite şi de proastă calitate (insulae), multe monumente vechi şi multe temple seculare.

            Se zice că Nero privea incendiul devastator din turnul lui Maecenas, declamând, cu lira în mână, versuri despre ruina Troiei. A fost însă destul de conştient de pericolul pe care îl reprezenta ura populaţiei aşa că a îndreptat bănuielile privind provocarea incendiului asupra creştinilor. Mânia populaţiei s-a manifestat crunt, mai ales că era dirijată şi sprijinită chiar de împărat. Creştinii au fost jertfiţi fiarelor sălbatice, sau au fost unşi cu răşină şi arşi de vii, ca nişte torţe, care să lumineze orgia serii.

            Peste ruine Nero a trasat planul unei Rome noi, cu străzi largi, drepte şi cu case mai înalte. Intre Palatin şi Esquilin şi-a rezervat un spaţiu vast unde s-a ridicat un palat cu porticuri lungi de 1000 de paşi şi s-a amenajat un parc imens. In faţa vestibulului “Casei de aur” a aşezat statuia sa înaltă de 120 de picioare. Statuia a rivalizat cu Colosul din Rodos, dar a fost realizată cu trei secole mai târziu. In preajma acelei statui colosale s-a construit curând cea mai mare arenă a lumii antice, arenă care, cu timpul, a fost numită “Colosseum”, tocmai datorită vecinătăţii cu colosul lui Nero. Arena în sine era şi ea un colos al creaţiei umane.

            Bogăţia nemaiauzită al palatului, risipa festinurilor şi a veşmintelor ce nu se îmbrăcau de două ori, călătoriile cu cai potcoviţi cu argint şi împodobiţi cu aur, cadourile către curtezani şi curtezane, către actori, jocurile şi distracţiile pentru plebe, au înghiţit sume enorme.

            Pentru cheltuielile necesare extravaganţelor şi inconştienţei, impozitele nu mai erau suficiente. Procedeul uzual de strâgere a noi sume a devenit uciderea celor bogaţi şi confiscarea averilor acestora. “A ucide pentru a trăi” era politica imperială. Templele au fost despuiate de bogăţiile acumulate în ele de secole, dându-se la topit până şi statuile zeilor penaţi.

            Nero a organizat o veritabilă vânătoare de testamente, atribuind veniturilor statului moştenirea celor care s-au arătat ingraţi faţă de prinţ. O altă metodă de îmbogăţire frauduloasă a fost falsificarea monedelor, prin dublarea metalelor de aliaj în detrimentul conţinutului în aur şi argint.

            Excesele de tot felul au provocat conspiraţii, dintre acestea cea mai semnificativă fiind cea organizată de Milichus, libert al senatorului Flavius Scaevinus. Conspiraţia a unit un număr de nobili, printre care: C. Calpumius Piso, Lucanus nepotul lui Seneca, Plautius Lateranus şi Vestinus. Toţi au fost osândiţi la moarte, iar Seneca, cel care îl crescuse şi educase pe Nero, a primit ordin să se sinucidă (prin tăierea venelor), anul 65 d.Ch. O altă victimă a represaliilor a fost caius Petronius Arbiter, prezumtivul autor al Satyricon-ului.

            Execuţiile s-au înmulţit în continuare, vizând, cu predilecţie, personalităţile ilustre şi bogate. O altă conspiraţie puternică a fost condusă de Vinicius în Benevent.

Dorind să o ia de soţie pe Statilia Messalina, Nero a dispus uciderea soţului aceleia, Vestinus.

            Monotonia acelor preocupări crude a fost întreruptă de recepţia dată în onoarea regelui vasal al Armeniei, Tiridates, ocazie cu care Nero a închis templul lui Ianus, ceea ce însemna că realizase o pacificare pe întreg cuprinsul imperiului (66 d.Ch.).

            La un moment dat şi-a dorit şi o glorie de cuceritor, vizând o expediţie spre izvoarele Nilului, sau prin trecătorile Caucazului. Pentru aceasta a constituit o legiune de excepţie, cu soldaţi aleşi să aibă cel puţin şase picioare înălţime. Pentru visurile sale avea nevoie de o oaste de elită.

            Fantezia lui era schimbătoare, aşa că a plecat în Grecia, unde a făcut să întârzie doi ani Jocurile Olimpice ca să poată lua parte. La Olimpia el a cântat, a condus care de curse în hipodrom, s-au dat 1800 de coroane de învingător şi s-au doborât statuile vechilor câştigători ale jocurilor. Tot acolo i s-a ridicat şi o locuinţă specială.

            La o cursă, deşi a căzut din car, a fost totuşi declarat învingător, nedreptate care a aruncat o pată de mare ruşine asupra juriului.

            La Corint, Nero a proclamat, la “Jocurile istmice”, libertatea Ahaiei, parodiind pe Flaminius, dar s-a şi murdărit dispunând strangularea unui actor concurent. Atunci a avut şi ideea de străpungerea istmului corintic printr-un canal, lucrare pe care a început-o imediat, răsturnând prima cazma de pământ şi cărând primul sac de pământ. Iniţiativa a fost sclipitoare, dar a renunţat curând la ea. Canalul a devenit realitate abia după optsprezece secole.

            L-a atras pe marele general Corbulo, printr-o scrisoare afectuoasă, la Corint, unde l-a obligat să se sinucidă. Renumele de cel mai bun general al imperiului a atras invidia lui Nero (67 d.Ch.) Cnaeus Domitius Corbulo era descendentul unei ilustre familii senatoriale, înrudită cu dinastia iulio­claudiană. Corbulo a fost guvernator al provinciei Germania Inferior (46­47 d.Ch.), unde s-a distins prin victorii stabile împotriva unor triburi. Momentul izbucnirii războiului cu parţii, pentru Armenia, l-a găsit pe Corbulo în post de guvernator al provinciei Asia (53­54 d.Ch.). A fost desemnat comandant al forţelor romane din Orient, cu titlul delegat al Cappadociei şi Galatiei (54­60 d.Ch.). Priceperea sa în luptă a determinat pacea de compromis cu Regatul Part, prin care Armenia devenea provincie romană, condusă de dinastie partă (regele Tiridates încoronat de Nero, la Roma). Corbulo a fost lovit, după un serviciu lung în slujba Romei, de recunoştinţa tipică a lui Nero, a unui scelerat, ce-i urmărea cu moartea pe toţi ce-i apărau desfrâul, slujind imperiul cu mintea sau cu spada.

            Prin şederea în Grecia a mai reuşit să devalizeze oracolul de la Delfi de 500 de statui, luând, separat, statuia “Eros” de Praxiteles.

            Intors în Italia pentru a celebra “triumfurile” de la jocurile sacre, a intrat în Neapole pe un car tras de zece cai albi, printr-o breşă făcută special în zidurile oraşului. La Roma a intrat cu carul de triumf al lui Augustus, învelit în purpură, cu o hlamidă presărată cu stele de aur. Purta pe cap coroana olimpică, iar calea îi era presărată cu sofran. A ornamentat palatul cu statuile sale (67 d.Ch.).

            Libertul Helius, pe care l-a lăsat ca guvernator al Romei în absenţa sa, simţind apropierea vijeliei sociale şi politice, l-a presat să se reîntoarcă.

            Nebuniile lui Nero, exacţiunile sale financiare, au obosit şi dezgustat imperiul. Populaţiile de limbă greacă beneficiau de un tratament mai bun decât celelalte. Evreii începuseră o revoltă în anul 66 d.Ch. şi înfrânseseră pe guvernatorul Siriei, Cestius Gallus. Din Ahaia, Vespasian, general cu vechime şi experienţă, a fost expediat în Palestina, iar în Siria generalul Macianus.

            In Gallia, Julius Vindex, guvernator la Lugdunum, profitând de exasperarea produsă de un nou recensământ ce avea ca scop strângerea de noi biruri pentru reconstruirea Romei, a refuzat să se mai supună unui “prăpădit de cântăreţ” (martie 68 d.Ch.). Vindex s-a înţeles apoi cu Galba, guvernator în Hispania Tarraconensis, care anterior refuzase tronul, după moartea lui Caligula.

            Galba s-a revoltat şi el având ataşamentul lui Otho, guvernatorul Lusitaniei (expediat acolo de Nero pentru a-i lua nevasta deşi fuseseră prieteni de desfrâu). Galba devenind stindardul revoltei, din prudenţă, s-a declarat modest “legat al senatului şi al poporului roman”. Vârsta înaintată şi experienţa l-au determinat să fie prudent (aprilie 68 d.Ch.).

In acea nouă situaţie, Nero a revocat consulii şi s-a declarat consul unic, aşa cum procedase odinioară Cneius Pompeius, adversarul lui Iulius Caesar.

De altfel, la începutul revoltei, când numai Vindex ridicase armele, Nero nu s-a arătat prea impresoinat, continuându-şi viaţa destrăbălată. Abia când a aflat de formarea unei adevărate coaliţii de generali şi de provincii revoltate, a început să perceapă pericolul şi să ameninţe cu moartea pe cei revoltaţi. Nimic nu l-a afectat mai mult din proclamaţiile lui Vindex decât faptul că l-a făcut “prost harpist” şi l-a numit Ahenobarbus în loc de Nero.

            Verginius Rufus, guvernator al Germaniei Inferioare, a pornit împotriva lui Vindex şi deşi se pare că au avut o întrevedere în care s-au înţeles, armatele au angajat lupta. Vindex a murit în luptă, dar aliaţii au continuat marşul spre Roma. Legiunile conduse de Rufus au încercat proclamarea lui ca împărat, dar acela a refuzat categoric.

            Nero era ultimul reprezentant al familiei adoptive a lui August, aşa că toţi şefii de armate puteau aspira la dobândirea imperiului.

            Sceleratul împărat nu a făcut nimic pentru a preîntâmpina pericolul, ci doar se lamenta şi trecea prin stări psihice contradictorii, de la speranţe deşarte, la planuri de masacrare în masă a tuturor senatorilor, guvernatorilor şi comandanţilor de legiuni. Făcea planuri de împăcare cu revoltaţii, sau cu parţii, sau planuri de a-şi câştiga existenţa ca artist particular, considerând că “Tot pământul cultivă artă”. A plănuit chiar o expediţie în Gallia unde credea că va putea îmbuna legiunile prin simpla sa prezenţă. Planurile expediţiei le-a început cu alegerea carelor care să-i transporte instrumentele scenice şi muzicale, precum şi cu tunderea şi înarmarea concubinelor pentru a arăta precum amazoanele.

            Jalnice speranţe şi jalnice manifestări. A fost părăsit repede de toată pleiada de prieteni şi profitori, nimeni nevroind să-l ajute cu bani sau cu forţe. S-a trezit într-o noapte chiar părăsit de gărzi. S-a dus personal pe la casele prietenilor dar a găsit toate uşile închise. La întoarcere în palat, a constatat că şi paznicii fugiseră, luând chiar aşternuturile de pe pat.



Agippina Minor



            In paralel cu revolta guvernatorilor din Gallia, Hispania şi Lusitania, guvernatorul Africii, Claudius Macer a oprit transporturile de grâu spre Roma, provocând foamete şi ostilitatea populaţiei împotriva împăratului. Ca o ironie, atunci când toată lumea aştepta corăbiile cu grâu a sosit una care aducea nisip pentru arene tocmai de la Alexandria.

            Prefectul praetoriului, Nymphidius Sabinus, a trecut în partida cu Gabla, promiţând pretorienilor o formidabilă gratificaţie de 30.000 de sesterţi de fiecare.

            Abandonat de toţi, Nero s-a furişat noaptea, travestit în haine mizerabile, în afara Romei. S-a refugiat la 4 mile de capitală, la libertul său Phaon. Acolo l-a ajuns vestea că senatul îl declarase duşman al patriei şi era căutat pentru a fi pedepsit.

            La apropierea urmăritorilor a murit în mod laş, cu ezitări şi cu văicăreli înainte de a se sinucide. A trebuit să fie ajutat de secretarul său, Epaphrodit. Se pretinde că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Ce mare artist piere” (9 iunie 68 d.Ch.).

            Rămăşiţele sale pământeşti au fost arse şi depuse într-un cavou al familiei Domitiilor în Câmpul lui Marte, aşezat pe colina grădinilor. In acel cavou, coşciugul de porfir, ridicat pe un altar cu piatră de Luna, a fost înconjurat cu o balustradă de piatră de Thasos. De funeralii s-au îngrijit doicile lui Egloge şi Alexandra, împreună cu concubina Actea (68 d.Ch.).

            Nero avea statura aproape mijlocie, corpul plin de pete şi respingător, părul blond, o faţă plăcută, ochii albaştri şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri şi dispunea de o sănătate excelentă. Umbla cu părul totdeauna coafat, iar prin îmbrăcăminte şi îngrijire era foarte puţin decent.

            A murit în al 32-lea an de viaţă, în aceeaşi zi a anului în care omorâse pe Octavia. In teritoriile greceşti şi chiar la Roma, sângerosul cabotin a păstrat un fel de popularitate postumă, astfel că la aniversarea morţii i se puneau flori pe mormânt şi i se expunea tabloul pe o tribună. Nebuni care se dădeau drept Nero au mai apărut încă douăzeci de ani după dispariţia lui.

            Apocalipsul creştin l-a marcat drept Antichrist.

            Dinastia care a luat sfârşit odată cu Nero, a fost numită, de către istorici, dinastia iulio­claudiană. Intemeiată de Iulius Caesar şi real consolidată de Augustus, această dinastie a fost continuată numai de suverani cu sânge claudian: Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Tarele psihico­comportamentale ale acestor dinaşti au fost îngrozitoare, fiind de mirare că poporul roman a putut să accepte monarhia ca mod de guvernare. Dinaştii cu sânge claudian au dezonorat încă de la început noţiunea de monarhie, astfel că regretele, declarate sau nedeclarate, după republică, deveneau îndreptăţite.

            La această dinastie, firicelul de sânge iulian a fost prea slab în venele acelor monştri ce s-au numit împăraţi ai Romei, după dispariţia lui Augustus. Chiar Augustus avea prea puţin sânge iulian, dar avea în schimb o moştenire sănătoasă din partea tatălui.

            O analiză, fără prea multe controverse, incriminează numai moştenirea genetică a familiei Claudia pentru crearea acelor detracaţi ce s-au numit împăraţi. Comportamentul mai puţin crud al lui Claudius poate să fi fost rezultatul infirmităţilor şi al timidităţii datorate unei vieţi periferice, în familie, până la 50 de ani. Asta nu înseamnă că el nu a fost totuşi un reprezentant tarat al aceleiaşi familii.

            După 50 de ani de “domnie” claudiană, Roma a rămas răvăşită, ruinată, depravată şi anarhică. Faptele groaznice şi totodată revoltătoare ale împăraţilor cu sânge claudian au influenţat toată viaţa şi chiar civilizaţia romană, constituind un regres în dezvoltarea generală a imperiului, cu toate că la hotare generalii şi legiunile şi-au făcut datoria. Faptele amintite, demne pentru lumea animalelor şi în unele cazuri, nici pentru aceasta, au preocupat în aşa măsură pe autorii vremurilor, încât s-au estompat adevăratele fapte mari de arme, de jertfă, de demnitate şi de creaţie ale lumii romane din acea perioadă.

            Istoricii au dat mai multă importanţă comportamentului şi vieţii dezgustătoare a dinaştilor, decât faptelor demne şi de glorie ale poporului roman în ansamblul său. De fapt decadenţa de la curtea imperială şi din lumea bogată a Romei a influenţat, totuşi, negativ respectul ce trebuia acordat puterii supreme din imperiu, cu efecte în disciplina generalilor şi a legiunilor.

            Impăraţii claudieni au reprezentat nu numai ca o năpastă asupra imperiului pe timp de o jumătate de secol, dar au constituit şi un exemplu dezastruos pentru moravurile de mai târziu ale societăţii din peninsulă şi din provincii. Au cultivat teama şi corupţia, dar nu respectul. Au creat un precedent dezastruos lăsând gărzile pretoriene şi pe liberţii palatului să se implice în suprimarea şi numirea împăraţilor. Foarte curând legiunile externe au ridicat aceleaşi pretenţii de a proclama şi de a izgoni împăraţi.



Agrippina Minor



            Cu toate aceste defecte ale conducerii, disciplinei, corupţiei şi desfrâului, imperiul va mai dăinui încă patru secole, la început ofensive şi apoi defensive. Latura sa răsăriteană va străluci politic, militar şi cultural încă un mileniu din evul mediu, devenind exemplu şi sursă de civilizaţie pentru toate statele barbare ce au împânzit Europa şi estul Mării Mediterane.

            Pe timpul claudienilor toate trăsăturile murdare ale fiinţei umane au fost afişate, căpătând libertate şi autoritate de afirmare. Comportamente umane dezonorante, precum homosexualitatea, au existat atât înainte cât şi după aceea, atât la romani cât şi la alte popoare, dar niciodată la vedere şi autorizate.

            Desfrâul şi decadenţa cărora le-au dat frâu liber claudienii au dus la pieirea Imperiului Roman, iar mai târziu, în istorie, aceleaşi carenţe au dus la dezintegrarea tuturor imperiilor, sau a statelor care nu au  mai ştiut ce să facă cu bogăţia şi care n-au ştiut să-şi oprească la timp, prin orice metode, stăpânii marcaţi de desfrâu şi cu defecte psihice.

            Păcat că vieţile conducătorilor sceleraţi fac parte din istoria omenirii, au influenţat-o şi trebuie consemnate.

            Omenirea nu a ştiut niciodată să tragă la timp învăţăminte din faptele trecute ale istoriei. Europa secolelor 20 şi 21 se află într-o situaţie asemănătoare cu cea a Imperiului Roman din primul secol de după Christos. Are o forţă economică şi culturală în plină consolidare, dar permite, cu vinovăţie, existenţa şi proliferarea unor manifestări animalice de perversiuni sexuale, sub masca falsă a “drepturilor omului”. Aceste drepturi “ale animalului om” vor duce Europa la decădere în perioadele următoare, iar lumea va pune în frunte popoare tinere şi sănătoase din acest punct de vedere.