Mircea cel Bătrân se înscrie ca
cel dintâi dintre voievozii noştri care au obţinut o victorie strălucită asupra
otomanilor. Astfel, dorind să-şi extindă stăpânirea, dar şi supărat pe politica
externă promovată de marele voievod român, sultanul Baiazid I Iîldîrîm a iniţiat
„războiul sfânt” împotriva „ghiaurilor de la Kara Iflak”, conduşi de „aprigul
Emirgi”. Pentru a stăpâni și la nord de Dunăre. Agresivul sultan a inițiat, în
primăvara anului 1395 (după alte izvoare, în toamna lui 1394), o mare campanie
militară la nord de Dunăre.
Pregătită încă din primăvara
anului anterior (1394), aceasta urma să aibă o asemenea amploare încât
preparativele în vederea declanşării sale s-au prelungit, astfel că, aşa cum se
află din cronica învăţatului turc Ibn-i Kemal, „venind aproape iarna nu mai era
timp pentru o campanie îndepărtată” şi, prin urmare, ea a fost amânată pentru
anul următor.
„Realizând superioritatea
numerică a adversarului, înţeleptul domnitor român a evitat să accepte o
bătălie în câmp deschis”. La fel ca iluştrii săi înaintaşi, el a recurs la tactica clasică a românilor de
pustiire, hărţuire şi lovire prin surprindere cu ambuscade, urmărind prin
aceasta „să slăbească potenţialul de luptă al inamicului”. Asemeni înaintașului
Basarab I „Întemeietorul”, Mircea a reuşit să impună duşmanilor săi locul de
desfăşurare al bătăliei, pe care l-a ales cu grijă, astfel încât aceştia „să
nu-şi poată desfăşura în voie numeroasele efective”.
Poruncind populaţiei din
localităţile situate în calea otomanilor să ascundă alimentele, să otrăvească
sursele de apă şi să se adăpostească în munţi şi în păduri, foamea, setea şi
„incertitudinea au pus repede stăpânire pe puhoiul turcesc”. In acelaşi timp,
Mircea a dispus ca cetele de akângii şi azapi, răspândite prin ţară după pradă, să fie lichidate de detaşamente ale
oştirii sale instruite special pentru astfel de misiuni.
Foarte concludent, în ceea ce
priveşte modalitatea în care Mircea cel Bătrân a dus războiul din primăvara
anului 1395, împotriva orgoliosului descendent al lui Osman, este un pasaj din
lucrarea cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil, din care se află că:
„Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra inamicului,
ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii.
Mai apoi însă s-a ţinut şi dânsul cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile
de stejar ale ţării, care erau multe şi acopereau în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici
lesne de cucerit”. Urmărindu-i în permanenţă pe invadatori, Mircea cel
Bătrân „săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte când vreo unitate
duşmană rupându-se de restul oştirii turceşti se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau după prindere de vite. Și aşa, cu
foarte mare îndrăzneală, s-a ţinut de armata turcească. Prin această tactică de
uzură și ţinându-se de urma lui Baiazid, s-a luptat întrună cu el în chip
strălucit”. Potrivit aceleiaşi surse documentare „se zice că armata turcească
fiind pe cale, Mircea Vodă s-a ţinut strâns în urma ei, punând-o în mare
suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”.
În ceea ce priveşte efectivele
oştirii române, aceasta era alcătuită din 10.000 de luptători, atât călăreţi,
cât şi pedestraşi, bine înarmaţi, căci Mircea cel Bătrân, aşa cum ne informează
acelaşi istoric otoman Ibn-i Kemal, „adunase oastea ţării sale, strângându-i pe
călăreţii şi pedestraşii săi, le dăduse arme şi unelte, încât îi umpluse de
arme”.
Grozava încleştare dintre forţele
armate invadatoare, conduse de Baiazid I-ul şi oastea lui Mircea cel Bătrân a
avut loc în ziua de 17 mai 1395. Potrivit altor izvoare, teribila înfruntare
armată s-ar fi desfăşurat, de fapt, în toamna anului anterior, mai exact în ziua
de 10 octombrie 1394.
Localizarea pe hartă a acestei
„memorabile confruntări este greu de precizat, deoarece datele transmise de
izvoarele istorice sunt incomplete şi de cele mai multe ori contradictorii”. Ce
s-a putut deduce, cu precizie, „din informaţiile consemnate în cronicile
vremii, cu privire la acest eveniment, este că bătălia a avut loc pe malul unui
râu”, pe un teren mlăştinos şi în parte acoperit de păduri, aflat nu departe de
munţi.
In privinţa localizării
Rovinelor, locul luptei şi biruinţei lui Mircea cel Bătrân, există controverse
în istoriografia română. S-a dat oare această luptă pe Jiu, în apropiere de Craiova, cam pe unde se
află mănăstirea Jitianu? A avut ea oare loc pe Ialomiţa, pe Argeş sau pe unul
din râurile atinse în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş, adică pe Vetea,
pe Călmăţui sau pe Teleorman?
Izvoarele dau indicaţii diferite
O cronică turcească, şi anume aceea a lui Enveri, scrisă „pe la 1465”, arată că
bătălia s-a purtat în apropiere de râul Arkâş – identificat cu Argeşul. O altă
cronică, a lui Orudy, nu indică numele locului, dar recunoaşte că pierderile au
fost mari din partea atât a românilor, cât şi a turcilor. O a treia cronică
otomană, alcătuită în jurul anului 1500 de către Idris Bitlisi, susţine că
lupta cu Mircea a avut loc la „Hendek”, adică la „şanţuri”.
Cronica raguzană a lui Giacomo di
Pietro Luccari, tipărită la Veneţia în 1605 şi care are drept izvor pentru
evenimentele din Ţara Românească o veche cronică munteană a lui Murgul,
pierdută astăzi, susţine că sultanul Baiazid a intrat în ţară pe la Severin şi
ca s-a luptat cu Mircea „sub oraşul Craiova”, unde a fost „pe jumătate
fărâmat”.
Trecând la cronicle româneşti,
constatăm că Letopiseţul Cantacuzinesc pune lupta „pre apa Ialomiţei” şi
adaugaă „Biruit-au Mircea Vodă pre turci şi făr de număr au perit, trecând
Baezet Dunărea fără vad”. Inspirându-se din cronicarul bizantin Frantzes şi
dintr-un alt izvor străin, nenumit, Radu Popescu prezintă o a doua versiune şi
anume: „Zice istoricul Gheorghe Franţi că au avut doao războae Mircea Vodă cu
Baiazit, împăratul turcesc, unul cătră Nicopoea, altul pă apa Ialomiţii şi la
amândouă l-au biruit pe Baiazit-bei. Alt istoric scrie că un război ce au avut
Mircea Vodă au fost la Rovine”. În sfârşit, cronicarul bizantin Chalcocondil,
fără să precizeze vreun loc de bătălie, afirmă că „Mircea se ţinea cu armata pe
urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi
acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor
de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit”.
Faţă de diversitatea
informaţiilor izvoarelor istorice nu va surprinde faptul că istoricii vremii
noastre au ajuns la concluzii diferite în ce priveşte localizarea Rovinelor.
Scriind că lupta s-a dat la 10 octombrie 1394 – data e luată după o cronică sârbească
– „la Rovine lângă Craiova”, Dimitrie Onciul urmează indicaţiile lui Luccari şi
Orbini. Nicolae Iorga, după ce într-un articol publicat în 1916 afirmase că
Mircea a fost bătut la Rovine, îşi schimbă părerea şi în opera de sinteză Istoria
românilor, în volumul al treilea, arată că învinsul a fost Baiazid şi că „lupta
a trebuit să se dea în marginea Craiovei, la Rovine „. P.P. Panaitescu,
bazându-se mai mult pe cronicile turceşti, susţine că „lupta nu poate fi
căutată decât pe linia ce uneşte Turnu (Magurele) cu Argeş”. Şi fiindcă această
opinie a fost exprimată într-o amplă monografie asupra lui Mircea cel Bătrân,
ea a influenţat pe cercetătorii ulteriori Ion Ionaşcu, Ştefan Pascu şi Ştefan
Ştefănescu. Cel dintâi consideră Rovinele drept un „loc situat pe drumul dintre
Turnu şi Curtea de Argeş”; cel de-al doilea drept o „localitate” pe acelaşi
drum; cel de-al treilea crede că lupta s-a dat „la Rovine, pe Argeş”.
Cercetătorul sovietic A. A. Bolşakov, într-un articol apărut în 1960, şi
cercetătorul român Ion Nania, într-o notă din 1963, se pronunţă şi ei pentru
localizarea pe acelaşi drum, şi anume în regiunea păduroasă de la Rovine,
Tufele Roşii şi Rovine Ţuţuleşti, situată „la 20 km sud de Piteşti” şi la 14 km
în linie dreaptă de apa Argeşului.
Toate aceste localizări pornesc
de la premisa, întemeiată pe cronicile turceşti ale lui Neşri şi Leunclavius,
după care sultanul a trecut Dunărea la Nicopole. Iată însă că în 1957, cu
prilejul celui de al zecelea congres internaţional de studii bizantine, istoricul
turc H. Inalcik a publicat un important document din sec.al 15-lea, aflător în
arhiva de la Topkapî Sarai din Istanbul, document care arată că Baiazid, după
ce a cutreierat Banatul spre a se asigura contra unui atac din spate, a pătruns
în Ţara Românească pe la Severin, înaintând apoi spre est, aşa cum arată şi
scriitorul raguzan Luccari. Este evident deci că locul bătăliei de la Rovine
n-a fost nici pe Ialomiţa, nici pe direcţia Turnu-Argeş, ci pe drumul care,
pornind de la Severin, trecea Jiul, apoi Oltul spre a ajunge la reşedinţa lui
Mircea.
Avea oare interes acesta din urmă
să lase pe Baiazid să străbată, prădând şi arzând, toată Oltenia, apoi partea
de vest a Munteniei propriu-zise, sau se impunea să încerce a-l opri cât mai
aproape de punctul de intrare în ţară? Credem că cea de a doua soluţie a
prevalat. De aceea, revenind asupra unei păreri mai vechi, din 1946, socotim că
lupta de la Rovine a avut loc pe Jii, în marginea Craiovei, aşa cum arată
cronicarii Giacomo di Pietro Luccari şi Mauro Orbini. Aici au luptat crâncen şi
cu vitejie ostaşii lui Mircea, învingând pe Baiazid Ildîrîm adică Baiazid
Trăsnetul.
Desigur, localizarea luptei de la
Rovine lângă Craiova
rămâne o ipoteză, dar una probabilă. Colegul A. Golimas, fost profesor universitar
la Facultatea de Istorie de la Craiova, a comunicat că pe locul unde se presupune
că s-a dat lupta, lângă Jiu, s-ar fi găsit resturi de arme. Rămâne ca săpături
sistematice, precedate de o fotografie aeriană, să ne aducă dovezile care să
transforme ipoteza în certitudine.
Cum rămâne însă cu cronicile lui
Neşri şi Leunclavius, care arată că Baiazid a trecut Dunărea pe la Nicopole, şi
cu cronica Enveri, care afirmă că lupta s-a dat în apropiere de râul Arkâş
(Argeş)? Putem admite că un al doilea corp de oaste turcească a trecut Dunărea
pe la Nicopol, urcând apoi spre miazănoapte, şi că, după ce s-a unit cu corpul
principal, condus de Baiazid, a avut loc a doua luptă care a putut să se dea în
apropiere de râul Argeş. Într-adevăr, Mircea, deşi biruitor la Rovine, a fost
nevoit, în faţa forţei superioare turceşti, să se retragă spre nord-est – spre
capitală, aşa cum va face, două sute de ani mai târziu, Mihai Viteazul, după
Călugăreni, retrăgându-se spre munte. A doua bătălie cu Baiazid, lângă râul
Argeş, n-a fost fericită, şi Mircea a trebuit să treacă peste munţi, la Braşov,
unde, la 7 martie 1395, a încheiat tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, în condiţii de egalitate deplină.
O ipoteză mai nouă și demnă de
luat în seamă susține că lupta principală s-a dat, totuși, în Oltenia în
actuala pădure Radovan, pădure ce domină o vale mlăștinoasă a pârâului Dăsnățui.
Atacul furibund al românilor s-a pornit din pădurea înaltă a Radovanului și a
nimicit rândurile turcești ce luptau din greu urcând panta abruptă. In
retragere Baiazid a trecut cu calul său iubit și încins prin apa rece a părăului,
fapt ce a provocat curând moartea calului. Pentru el sultanul a ordonat să se
constriuască un tumul de onoare între Radovan și comuna Urzica Mare de astăzi.
Tumulul mai există încă necercetat. Ceva mai la sud, spre satul Urzicuța de
astăzi există un alt tumul mult mai mare, care adăpostește rămășițele ostașilor
turci morți în acea luptă. La liziera pădurii, protejată de un val de pământ
săpat de armata română, voievodul român şi-a adăpostit infanteria, dispusă în
adâncime „pe mai multe rânduri”. Arcaşii formau prima linie de atac (ei având
la îndemână un mare număr de săgeţi), în timp ce cavaleria (ascunsă în pădure)
alcătuia rezerva armiei române.
Pornind de la observaţiile
referitoare la configuraţia terenului, „tradiţia orală şi primele scrieri
istorice numesc locul de desfăşurare al bătăliei, „Rovine” (rovina, în paleoslavă,
însemnând „groapă”, „adâncitură”, „şanţ”, „râpă”, „surpătură de teren
[mlăştinoasă]”; „loc mlăştinos”, „mlaştină”, „mocirlă”). Aici s-a derulat una
dintre cele mai înverşunate lupte din trecutul neamului nostru, căci „lănci
fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât
văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”, iar datorită uriaşelor pierderi
suferite, Baiazid „s-a înspăimântat şi a fugit”. De asemenea „râul acela
(Dăznățui) curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”, aşa
cum relateazăo cronică bulgară, întocmită chiar la acea vreme.
Inconjuraţi din toate părţile,
turcii au încercat un atac disperat, însă dându-şi seama de situaţie, Mircea a
poruncit pâlcurilor sale de cavalerie (care nu participaseră până atunci la confruntare
şi erau, practic, odihnite) să descalece şi să execute, prin surprindere, un contraatac
de flanc, reuşind să zdrobească, astfel un mare număr dintre luptătorii de rând
otomani. Dar şi dintre comandanţii acestora au pierit mulți pe câmpul de luptă
cu această ocazie. Cronicarul bizantin Giorgios Sphrantzes notează în lucrarea
sa că, lovite din toate părţile de români, „cetele de războinici turci din Asia
şi Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia
şi Serbia”
se clătinau neputincioase. „După cum indică Letopiseţul sârbesc de la Dečani,
în aceste împrejurări şi-au pierdut viaţa, alături de oştenii lor, şi multe
dintre căpeteniile creştine vasale sultanului, printre care s-au numărat Marko
Kraljević, cneazul din Prilep (legendarul erou al baladelor sârbeşti) şi
Constantin Dejanović de la Strumiţa şi Velbujd” (cunoscut şi sub numele de
Dragaš), socrul lui Manuel al II-lea Paleologul, basileul Bizanţului
(1391-1425).
Ingrozit de amploarea
dezastrului, la insistenţele lui Evrenos Bey, căpetenia akângiilor, Baiazid s-a
străduit să găsească soluţii pentru a înlătura iminentul sfârşit tragic al
oştirii sale, aşa cum se află din cronica lui Laonic Chalcocondil, care
informează peste veacuri că: „Atunci Evrenos Bey l-a sfătuit pe Baiazid să
ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci – o tabie (redută)
pentru ca, la adăpostul ei, să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de
luptă şi să reziste”. In zadar însă, căci în cele din urmă turcii au fost înfrânţi
(ei suferind „la Rovine în câmpii” uriaşe pagube umane şi materiale) şi siliţi,
în frunte cu trufaşul lor sultan, să se retragă, precipitat, dincolo de bătrânul
fluviu aşa încât, pe bună dreptate, marele Eminescu spunea în nemuritoarele
sale versuri din Scrisoarea a III-a, că turcii „cum veniră, se făcură toţi o
apă ş-un pământ”.
jos) a devenit peste secole subiect de
Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvbPotrivit opiniei unanim exprimate de specialişti, „apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de neaşteptată, încât expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-o înfrângere şi Mircea a rămas nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva”.Incheiată cu o certă izbândă a oştilor române, bătălia de la Rovine este prima mare victorie obţinută de acestea asupra turcilor otomani. Ea le-a relevat cotropitorilor icoana unui neam neînfricat, condus de un voievod dârz şi înţelept, decis să se sacrifice pentru neatârnarea gliei strămoşeşti. Astfel că, după cum este consemnat în cronica ţării: „biruit-au Mircea voievod pe turci şi făr de număr au pierit trecând Baiezet Dunărea fără vad”.
Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvbPotrivit opiniei unanim exprimate de specialişti, „apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de neaşteptată, încât expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-o înfrângere şi Mircea a rămas nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva”.Incheiată cu o certă izbândă a oştilor române, bătălia de la Rovine este prima mare victorie obţinută de acestea asupra turcilor otomani. Ea le-a relevat cotropitorilor icoana unui neam neînfricat, condus de un voievod dârz şi înţelept, decis să se sacrifice pentru neatârnarea gliei strămoşeşti. Astfel că, după cum este consemnat în cronica ţării: „biruit-au Mircea voievod pe turci şi făr de număr au pierit trecând Baiezet Dunărea fără vad”.
Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvbRevenind puţin cu privire la localizarea în timp a bătăliei de la Rovine, pentru a încheia aici dezbaterea pe această temă, aducem în atenţie încă un argument în sprijinul datării acesteia în primăvara anului 1395. Acesta este cel legat de binecunoscutul obicei al turcilor otomani de a purta războaie ofensive, de regulă, doar primăvara şi vara. Cutuma respectivă ţinea, probabil, de factorii climaterici ai epocii, căci în Evul Mediu clima era mult mai rece decât astăzi, primele zăpezi căzând la noi încă din octombrie, iar turcii, după cum ştim, erau o populaţie ce locuia într-o zonă având o climă mediteraneeană şi submediteraneeană, ei fiind obişnuiţi mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase şi cu multă zăpadă. In consecinţă, şi vestimentaţia lor era alcătuită mai ales din materiale subţiri, adecvate Asiei Mici, şi nu din blănuri pe care, de altfel, le puteau obţine foarte greu, datorită preţului ridicat al acestora, de la negustorii din Asia Centrală şi Europa Nordică. In concluzie, lupta de la Rovine nu putea avea loc în nici un caz în prag de iarnă ci, aşa cum s-a demonstrat de altfel, ea s-a derulat în primăvară, mai exact, conform ultimelor rezultate ale cercetărilor ştiinţifice făcute pe această temă, la 17 mai 1395.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu