RADU DE LA AFUMAȚI

După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.

Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.

S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.

Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.

După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.

Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.

S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.

Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.

In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.

Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.

Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.

Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.

Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  

Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.

Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.

Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            

Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”.

Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 

Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.

Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 

Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.

 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).

Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.

Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.

Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.

In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.

Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.

Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.

Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.

Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  

Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.

Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.

Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            

Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”.

Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 

Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.

Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 

Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.

 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).

Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.

Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.

Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.