VLAD CEL TÂNĂR - VLĂDUȚ

Vlad cel Tânăr se enumără printre domnitorii Țării Românești care nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau altul, de o cunoaştere mai cuprinzătoare, din partea publicului român. A fost supranumit Vlăduț datorită faptului că a luat domnia pe când era adolescent, El a guvernat Ţara Românească, din ianuarie (înainte de 26) 1510 până în 23 ianuarie 1512.

Născut, în jurul anului 1494, el era cel dintâi născut dintre feciorii lui Vlad Călugărul (1481; 1482 –1495) şi ai Mariei (Eupraxia, după numele monahal), cea de a doua consoartă a acestuia (văduva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr zis şi „Ţepeluş”, care a cârmuit Ţara Românească, în 1474, 1477-1481 şi 1481-1482). De altfel, fratele său vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), l-a amintit în două dintre hrisoavele sale emise, în martie şi respectiv septembrie 1497, Faptul  demonstrează, o dată în plus, că Vladuţ exista, deja, înainte de anul în care acestea fuseseră redactate.

Vlad cel Tânar a ajuns domn cu ajutorul boierilor Craioveşti, care fugiseră peste Dunăre din cauza persecuţiilor la care fuseseră supuşi de către Mihnea cel Rău (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de aceştia,în frunte cu cei doi fraţi, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu Craiovescu, el a obţinut de la sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.

Și-au făgăduit unii altora credinţă, pecetluită prin jurăminte solemne, rostite chiar în faţa padişahului şi, mai apoi, repetate şi dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, la trecerea Dunării, când Craioveştii s-au legat că „de vom umbla noi cu hicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru, Vladului-vodă, cu dreptate să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în veci”, La rândul său, Vlăduţ, s-a arătat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug sabiia ta (a lui Mehmed beg ) să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Noul voievod şi susţinătorii săi au pătruns în Ţara Românească, la începutul anului 1510, însoţiţi de oştile turceşti dunărene comandate de Mehmed beg.

După ce l-a înfrâns pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău, în februarie 1510, lângă mănăstirea Cotmeana, silindu-l şi pe el să se refugieze în Transilvania (tatăl lui făcând aceasta încă din clipa în care aflase de faptul că Vlăduţ trecuse Dunărea), noul domn a urcat pe tronul Basarabilor, începându-şi guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an şi nouă luni şi jumătate”, aşa cum aflăm din inscripţia de pe mormântul său. Probabil că el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie 1510, primul hrisov redactat din porunca sa şi păstrat până în zilele noastre, un privilegiu comercial acordat saşilor, fiind emis, la 1 aprilie 1510, din reşedinţa voievodală de la Târgovişte. El a trimis, de asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunţa conducerea orașului că „am venit în Ţara Românească şi m-am aşezat în scaunul părintelui şi fratelui meu Radu voievod”.

In curând, însă, bunele relaţii dintre Vlăduţ Vodă şi boierii Craioveşti s-au deteriorat. Craioveștii au fost scoşi din Sfatul domnesc. Principalul motiv a fost că marele vornic Bogdan, moldovean de origine, cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni că urmăreau să impună la domnie pe ruda lor, marele comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus, pe atunci în calitate de vătaf de vânători, oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Mihnea cel Rău, obţinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului acestuia, Mircea.

La aceasta s-a adăugat şi preferinţa arătată de domn prinţului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, care va guverna statul otoman, între 25 aprilie 1512 şi 21 septembrie 1520). Selim, având o fire foarte energică, a fost supranumit „Yavuz” adică „cel Aspru” sau „cel Dur”. Acesta se revoltase împotriva tatălui său, Baiazid al II-lea, nemulţumit de politica pacifistă promovată de el. Ori, atât Mehmed beg cât şi puternicii boieri olteni îl susţineau, pe acesta din urmă, astfel că şi în această privinţă au apărut neînţelegeri între foştii aliaţi.

De asemenea, datorită unei secete îndelungate, ce a pustiit ţara, şi a orientării politice impuse lui Vlăduț de către Craioveşti, acesta aproape că a pierdut frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situaţia, să se recunoscă drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), aşa cum procedase şi fostul domn.

Astfel, la 17 august 1511, Vlăduţ a depus jurământul de credinţă faţă de suveranul regatului ungar, cerând, totodată, acestuia ajutor militar în vederea declanşării luptei antiotomane, aspect ce-i va nemulţumi profund pe turci, dar fapt ce a demonstrat schimbarea orientării sale în politica externă.

Speriaţi de această „insubordonare” a domnitorului şi aşteptându-se la represalii, Craioveştii au fugit din nou peste Dunăre (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protecţia paşei de la Nicopole.

Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor, spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea, Mehmed beg l-a „numit”, oferindu-i chiar şi însemnele domneşti, ca domn al Ţării Româneşti. Aceasta, bineînţeles, în numele, dar fără acordul padişahului, pe Neagoe, viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între 1512-1521). Mehmed beg a solicitat, abia ulterior, de la Inalta Poartă actul prin care Neagoe era investit oficial.

Situarea lui Vlăduţ pe o poziţie contrară Craioveştilor şi lui Mehmed beg şi în conflictul dintre Selim şi fratele său Ahmed, care îşi disputau tronul Imperiului Otoman, după detronarea tatălui lor, Baiazid al II-lea, de către Selim – el plasându-se de partea lui Selim, iar ceilalţi de cea a lui Ahmed – a dus la încălcarea jurământului de a nu face „vreun rău sau vicleşug” boierilor olteni. Prin urmare, în primele zile ale anului 1512, Mehmed beg a trecut, în fruntea oştirii sale, la nord de Dunăre, ciocnindu-se, în câteva rânduri, cu oastea lui Vlăduţ (ce număra cca 4.000-5.000 de oşteni şi era comandată de marele ban Datco sau Deatco) .

Bătălia decisivă s-a dat în ianuarie 1512, între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce a parvenit peste veacuri de la el şi 23 ianuarie, când a murit. Bătălia s-a dat în dealul Văcăreştilor, lângă Bucureşti („la Văcăreşti den jos de Bucureşti”), ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care a fost luat prizonier şi dus în cetatea de scaun a Bucureştilor şi decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La văleat 7020 (la anul 1512), ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod, fiul prea bunului şi marelui Io Vlad voievod (…) şi a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti”. Uciderea lui s-a realizat din porunca lui Mehmed beg sau a noului domn Neagoe Basarab28, în această privinţă existând mai multe versiuni.

Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirmă că, după ce a fost învins, Vlăduţ, încercând să fugă „fu prins de oastea lui Mehmed paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat” şi „însuşi paşa, cu mâna lui, i-au tăiat capul în oaraş în Bucureşti supt un păr”, iar Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria că Mehmed bei „a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padişahul, tatăl domniei voastre şi a spart toba împăratului”30.

Din alte surse, cum ar fi Letopiseţul sârbesc de la Bjelo Polje, se află că Vlăduţ a pierit şi cu concursul lui Barbu Craiovescu, care i-a „tăiat capul lui Vlad la vlahi” împreună cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul  decât Hasan, begul Vidinului, ce participase şi el la expediţia de la nord de Dunăre, din ianuarie 1512.

Executarea lui Vlăduţ se pare că a fost determinată şi de unii dintre boieri apropiaţi lui („iar nişte boieri de-ai lui l-au viclenit şi i-au tăiat capul”), printre care s-au numărat până şi rude de-ale sale, cum ar fi cumnatul său, vornicul Calotă, din Stoeneşti. Acesta din urmă a fost cel care, aşa cum ne informează o variantă a cronicii interne a ţării, s-a aflat în fruntea trădătorilor.

Vlăduț și-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealu (ctitoria fratelui său Radu cel Mare), în colţul sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrării, căci, după executarea sa, din porunca lui Neagoe Basarab, slujitorii acestuia „luară trupul de-l duseră la mănăstirea din Deal care o făcuse frate-său Radu Vodă, de-l îngropară”.

Mormântul i-a fost acoperit cu o placă din marmură albă, fără ornamente, cu inscripţia în limba slavonă care precizează originea, durata domniei, data şi modul în care a pierit, Placa a fost pusă de Neagoe Basarab, aşa cum rezultă chiar şi din epitaful de pe lespedea sa funerară pe care se poate citi numele domnesc al rivalului său („Io Basarab voievod”).

Există, de asemenea, şi izvoare istorice care vorbesc despre căinţa lui Neagoe, care „după aceia tare s-au căit Basarabă vodă pentru moartea lui Vlăduţ vodă şi au chemat patriarşi şi vlădici şi episcopi şi egumeni şi tot cinul preuţăsc şi călugăresc şi au venit toţi în cetatea Târgoviştii, în sfânta mitropolie, de au făcut rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti şi au dat multă milostenii la mulţi oameni”.

Vlad cel Tânăr a avut doi fii, care au domnit şi ei peste Ţara Românească, şi anume pe Vlad (Dragomir) Călugărul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurtă vreme, în septembrie-octombrie 1521, şi pe Vlad Inecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 şi până în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la Târgovişte.