ROMA - 2 SANTA SABINA

         Până la piața din fața bisericii Santa Sabina, pe Aventin, nu prea se întâlnesc suflete omenești. Din câte am aflat, biserica a fost primul loc de pelerinaj și, pentru noi vizitatorii de azi, unul dintre cele mai emoționante.

          Pe o esplanadă destul de umbrită de iubiții noștri pini umbrelă, atmosfera pare total medievală. Intr-un unghi al platoului, biserica a fost construită, ca și surorile ei, peste un titulus, locul unde a trăit o martiră și numit titulus S, Sabinae. Biserica a fost construită în sec.al 5-lea de episcopul Petru de Illyria, după ce oficiase în lăcașul ce exist ape acest loc.

       De la origine, ea a fost dedicată Sabinei. Legenda acestei sfinte, apărută în sec.al 6-lea, nu permite să se afle dacă ea a murit pe Aventin, sau dacă resturile ei au rămas în Ombria, locul martiriului său sub domnia lui Hadrianus (117-138). Edificiul a suferit multe transformări.       In sec.al 10-lea i-a fost alăturată o campanilă, apoi distrusă în sec.al 17-lea. In sec.al 13-lea, papa Honorius al III-lea, ce aparținea familiei Savelli, a donat biserica Sfântului Dominic care a construit un claustru și clădiri de mănăstire pentru a instala clericii ordinului său. In sec.al 16-lea papa Sixtus Quintus (1585-1590) și arhitectul său, Domenico Fontana au dat interiorului aspectul edificiilor contra-reformei. Atunci barocul și-a pus amprenta, alterând sobrietatea vechiului edificiu. Santa Sabina nu mai avea nimic dintr-un monument al evului mediu timpuriu.

         Poarta din flancul dreapta este precedată de un portic adăugat în sec.al 15-lea. Nartexul care precede fațada principal a fost una din laturile quadriporticului care încojura atriumul patrat dispărut în sec.al 13-lea, atunci când s-a construit mănăstirea. Aici am remarcat și admirat  foarte frumoasa și interesanta poartă din lemn de chiparos care se deschide către nava principală. A aparținut bisericii primitive și datează din sec.al 5-lea. Cele două canaturi ale sale sunt divizate în panouri din care optsprezece și-au păstrat sculpturile în microrelief, ce ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament. In partea de sus, în stânga, Crucificarea, este cel mai vechi exemplu a reprezentării acestei scene într-un loc public.

         In interiorul de o amploare armonioasă și scăldat de o lumină plăcută, exprimă remarcabil dezvoltarea și înflorirea Bisericii creștine primitive. Planul basilical, la care s-au adăugat și păstrat două capele laterale în secolele 16 și 17, se compune din trei nave separate de o suită de coloane cu capitele corintice care susțin fără arhitravă arcadele de o marelejeritate. Deasupra se deschid goluri de ferestre, ce au revenit din practicarea lor originsală.

         Deasupra porții de intrare, un mosaic unic amintește de mozaicurile care acopereau pereții dintre ferestre și coloane. Acesta poartă o inscripție cu liere aurii ce comemorează construirea edificiului de către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432). De o parte și de alta, două personaje feminine reprezintă alegorii privind Biserica născută din Biserica evreilor (Ecclesia ex circumcisione) convertiți de sfântul Petru și Biserica păgânilor (Ecclesia ex Gentibus), sau cea a păgânilor convertiți de sfântul Paul.

            In nava principală, decorația din marbură marchetată, care curge deasupra arcadelor și între ele, este un vestigiu al sec.al 5-lea. La parter, în fața spațiului numit schola cantorum (spațiu din fața corului, rezervat cantorilor) se remarcă mormântul în mosaic al unui maestro general al dominicanilor, mort în 1300.

             Bogatul mobilier de marmură (schola cantorum, presbiterium, , amvonurile) din sec.al 9-lea, distrus pe timpul lui Sixtus Quintus, a fost refăcut cu ajutorul elementelor originale. Amvoanele și candelabrul pentru slujba pascală sunt reconstituiri nou. In absidă, o frescă a manieristului Taddeo Zuccari (retușată în secolele 19 și 20) a înlocuit, în sec.al 16-lea, mozaicul original care punea în scenă sfintele personaje venerate în biserică.

           In nava dreaptă se vede partea superioară a unei coloane antice ce a aparținut construcțiilor scoase la suprafață pe timpul săpăturilor effectuate sub biserică. Probabi să fi aparținut acelei case din secolele 3-4, în care s-a instalat titulusul primitiv. L a capătul navei, cardinalul Poggio del Monte a amenajat, în sec.al 15-lea o capelă dedicată Fecioarei. Frumosul său mormânt amintește de arta funerară lombardă a Renașterii, difuzată la Roma de Andrea Bregno.

In nava stângă capela barocă a sfintei Caterina de Sienna, deschisă în sec.al 17-lea a fost păstrată. Cu placajele sale de marmură policrome, cu frescele sale și cu cupola sa pictată, ea pare un intrus în serenitatea acestei biserici.

          In grădina călugărilor, parfumată de iasomie și de mușcate, umbra portocalilor și lămâilor, sculptorul Gismondi a reprezentat pe cei doisprezece apostolic de la Cină, în 1974.

Ambientul ordonat al bisericii mi-a impus impresia că am regăsit destul de târziu uniunea stranie a profanului cu sacrul, într-o conciliere al anticului cu misticul creștin, totul într-o simplitate majestoasă și calmă, o gravitate sacerdotală.

             Resturile idolatriei romane au fost folosite cu inocență de către constructorii creștini, care, încă inabili, prezentau mult timp în creația lor ordinul, ordinea, știința și grandoarea ruinelor pe care le imitau. Nu a existat o fisură remarcabilă între cele două epoci ale creației. Atmosfera din bisericile silențioase era așa de pioasă încât nu era un sacrilegiu un sacrificiu adus Minervei, în contrapunere cu oficiile evanghelice, de către aceiași preoți calmi și înveșmântați în alb, în fața aceleiași mulțimi primitive ce se reculegea plecând genunchii goi pe dalele reci. Nu trebuia, atunci, să existe nici o ură pentru epoca celor din catacombe, din partea celor care ieșiseră din tenebroasele refugii. Ei erau bucuroși de a putea onora pe Dumnezeul lor în libertate, în nava bisericii și în fața altarului.. Ura nu a venit decât mai târziu, împreună cu fanatismul.

              La Santa Sabina nu exista decât religia umilinței, a iertării și iubirii fraterne și nu era niciun lux. Sfânta sărăcie nu împrumuta ideii de frumusețe decât puritatea formelor, emoționanta intimidate în acea unire și în fața acelor amvoane, din care cântarea și cuvântul se disipau peste asistență la fel de simplu ca altă dată în catacomb.

             La Sfânta Sabina am înțeles că aici credinciosul venea numai pentru a cere prin rugăciune o  speranță și o consolare și nu pentru a vedea și a se bucura de ceremonii pompoase.