In urmă cu două milenii şi jumătate pe promontoriul cel mai sudic al Aticii, undeva sus pe spinarea unei stânci prăpăstioase, grecii au înălţat un templu alb, din calcar dur ca marmura, închinat zeului mărilor, sumbrului stăpânitor al tenebrelor adâncurilor, Poseidon. Sub stânca vineţie, cu inserţii roşietice şi negre, valurile izbesc şi asaltează cu o chemare imemorabilă, cheamă cu obstinaţie forţa adâncurilor necuprinse, povestind despre victoriile, dramele şi tragediile trecutului.
Murmurul, sau mugetul lor, pare o incantaţie magică nesfârşită, care deşi exaltă tonuri sumbre este plin de farmec. Cântul apelor, în orice tonalitate, se înalţă din strunele unui mister necuprins, totdeauna atrăgător pentru oamenii şi popoarele mării, atrăgător precum cântecul sirenelor ascultate de legendarul Ulise.
Capul Sunion prin duritatea şi semeţia sa este o santinelă avansată a Aticii, la circa 60 de km sud-est de Atena, o santinelă ce ocupă o poziţie maritimă admirabilă în faţa Mării Egee. Işi deschide orizonturile spre miazăzi şi spre arhipelagul împrăştiat al Cicladelor. Stânca, înaltă de 60 de metri deasupra apelor, ai cărei pereţi plonjează prăpăstios în apele învolburate, era numită de antici „promontoriul sacru“ (Homer în Odiseea).
Grecii au înălţat pe acel vârf golaş un templu, un vis alb de piatră, menit să atragă bunăvoinţa a-tot stăpânitorului adâncurilor. Constructorul rămas încă necunoscut istoriei arhitecturii, a mai lăsat posterităţii încă alte două temple emblematice: Hephaisteion-ul, denumit astăzi şi Theseion, precum şi templul dedicat lui Ares, zeul războiului, plasat în Agora Atenei. Cel din urmă a fost distrus, dar celelalte două au străbătut vremurile ostile şi au ajuns să ne încălzească inimile cu frumuseţe, echilibru şi mândrie umană.
Drumul dintre Atena şi Sunion alunecă pe o panglică lată şi şerpuită de asfalt, urmează fidel jocurile ţărmului egeean şi străbate o salbă aproape continuă de localităţi cu colorit festiv şi plaje animate de soarele torid şi dureros de strălucitor al Greciei. Ţărmurile dantelate şi de marea nefiresc de albastră, cu nuanţe de cobalt în depărtări, povestesc neîntrerupt despre viaţa şi gloria Aticei şi despre strălucirea Sunion-ului din depărtare.
Trebuie numai să ai sensibilitatea de a apleca urechea la toate şoaptele locurilor. Şoseaua mereu estivală, uşurează accesul spre atrăgătorul obiectiv-istoric, cu toate că de multe ori goana şarpelui motorizat este temperată de traversările legănate şi imperturbabile ale celor care se duc sau vin dinspre plaje, în costume de baie multicolore, în halate uşoare şi încărcaţi de sacoşe, umbrele, sau de diverse jucării gonflabile.
Impozanta stâncă a Sunion-ului apare pe neaşteptate, undeva în dreapta sus. Panglica de asfalt îngustată urcă până pe stânca de sub platforma templului, într-o parcare relativ strâmtă şi bordată pe ambele laturi de mici magazine pentru suveniruri, gustări şi răcoritoare.
Panta de acces este stearpă ca întreaga culme pe care tronează „casa“ lui Poseidon. Nu există platani, chiparoşi sau pini de Alep, ca pe alte coline ale Greciei. Nu există nici o umbră unde să se cuibărească un strop de răcoare până la înserare.
Structura albă a templului răsare cu fiecare metru de urcuş de după povârnişul pietros şi prăfos ce conduce spre el, povârniş pe care numai primăvara cresc margarete înalte sălbatice şi firave, alături de maci sângerii de talie pitică.
Intre cele două şiruri de coloane ce străjuiesc laturile lungi ale platformei monumentului acoperişul are culoarea cerului, pentru că numai cerul se sprijină pe grinzile de piatră ale antablamentului. Printre coloanele demne acelaşi cer se apleacă nemărginit şi ameţitor în apele mării.
Templul lui Poseidon de la Sunion, templu peripter doric, amphiprostil ridicat între anii 444 - 440 e.A, a fost înconjurat de o pteromă, adică de un şir perimetral din 34 de coloane cu capiteluri dorice. Erau aşezate pe laturile unui dreptunghi câte 6 coloane pe laturile mici, purtătoare de frontoane şi câte 13 coloane pe laturile lungi (dreptunghi cu laturile de 13,48 x 31,15 m).
Splendidul monument a luat locul unui templu mai vechi, din sec. al 6-lea, distrus de perşi în cea de a doua mare invazie a lor. Rămăşiţele de trei ori milenare demonstrează că locul a atras şi pe omul preistoric, care l-a transformat într-un loc rudimentar de cult. Homer în Odiseea sa, l-a numit „ironakran“ adică „promontoriul sacru“ după cum am spus mai înainte.
Atât mărturiile scrise cât şi cele date la iveală de săpături, atestă practicarea aici a cultului mai multor zei sau eroi, printre care Zeus, Hermes, Asklepios şi Herakles, dar în principal cele dedicate zeiţei Atena şi lui Poseidon. Cultul zeiţei Atena se celebra tot pe acel promontoriu, într-un locaş situat mai sus de mijlocul falezei, la o distanţă de aproximativ 400 de metri de templul principal şi emblematic al lui Poseidon.
Spre deosebire de celelalte temple ale secolului de aur, secolul lui Perikles, Sunion-ul s-a ridicat pe coloane neobişnuit de zvelte, a căror înălţime depăşeşte şase diametre inferioare. In trunchiul lor prelung nu s-au mai săpat împrejur cele 20 de caneluri canonice, ci numai 16 caneluri mai rare, mai largi şi mai aplatizate. Probabil că necunoscutul, dar fericitul arhitect, a vrut să ţină seama de vântul perpetuu ce biciuieşte stânca, atât pe vreme rea cât şi în numeroasele zile caniculare.
El a ornat templul de aici, ca şi Theseion-ul, cu o splendidă friză ionică continuă, desfăşurată în interiorul pteromei. Friza s-a dăltuit din imaculata marmură de Paros.
Astăzi au mai rămas să înfrunte cerul numai 15 coloane din cele 34 ridicate în urmă cu aproape douăzeci şi cinci de secole. Deşi au o înălţime de numai 6,10 metri, ceea ce nu este excepţional, trunchiurile albe, cu caneluri roase de vânturi, reprezintă un dar arhitectonic generos al antichităţii. Prin fineţea şi graţia lor, coloanele Sunion-ului potenţează impresia de grandoare. Din orice parte s-ar îndrepta privirile, măiastra lor demnitate se îngemănează cu cerul pentru că dincolo de vârfurile lor nu există orizont, există numai nemărginirea bolţii cereşti.
Când drumul de costişă te apropie de această probă izolată a geniului omenesc, simţi cum te părăseşte curiozitatea materială şi rigoarea analizei, lăsându-te purtat de o magie care cere să reaşezi Sunion-ul în epoca lui dură, dar în aceeaşi măsură luminoasă.
Un cordon de protecţie, ca de muzeu, înconjoară astăzi trupul monumentului de atingerea valurilor de vizitatori. Vizitatorii sunt gata să se caţere pe soclul monumentului şi să-şi imortalizeze trecerea cu o scrijelare nesăbuită a propriului nume.
Structura de piatră albă îşi îndreaptă cu mândrie rezistenţa şi verticalitatea către cer, către un cer senin şi primitor la prima vedere, dar plin de ameninţări din perspectiva istoriei. Trupul templului s-a opus obstinat asalturilor intemperiilor, vânturilor, scurgerii anilor şi ostilităţii oamenilor din alte credinţe, dar cu toate acestea nu a scăpat nici de scrijeliturile ruşinoase ale unor nume neînsemnate, nici chiar de cel al ilustrului lord Byron, sosit aici în deceniul al treilea al sec. al 19-lea pentru a sprijini lupta de independenţă a grecilor faţă de imperiul ottoman. Necuviinţa poetului faţă de monument este speculată turistic în zilele noastre, cu toate că în versurile sale nu a răzbătut minunăţia răsăritului sau a apusului de soare de la Sunion, fenomene ce trebuie trăite în singurătate pentru a fi păstrate ca o avuţie a vieţii.
Au existat, totdeauna şi pretutindeni, amatori de spectaculos, prea mărunţi spiritual pentru a simţi povara istoriei. Prin scrijelarea numelui lor mizer s-au instalat, ingenuu şi profanator, cu un confort ostentativ şi simandicos, pe piatra trudită cu artă a sanctuarului ce poartă amintirea unei părţi de lume.
Sacerdoţii au părăsit minunatul templu din vremuri aproape imemoriale, în schimb peste cenuşa tavanului prăbuşit şi a ofrandelor dedicate lui au călcat valuri de inamici grosieri, cei mai mulţi lipsiţi de respect şi credinţă în zeii Olimpului.
Dar Sunion-ul, la fel ca toate templele mării, nu a murit şi nu va muri decât atunci când va vrea marea cu care s-a înfrăţit.
Privită dinspre largul mării, osatura Sunion-ului pare un uriaş miriapod alb ce scrutează zările, uriaş sortit să rămână pentru totdeauna solitar, admirat şi rece.
Pare un miracol faptul că marea, imensitatea haotică de ape de care este legată naşterea şi existenţa Sunion-ului, mare înşelătore, alunecătoare, necunoscută, stranie şi schimbătoare, a constituit liantul milenar şi indestructibil al unui neam atât de risipit, neamul grecilor. Este un miracol istoric şi fidelitatea, trăinicia şi înfrăţirea grecilor antici cu necunoscutul, cu infinitul şi cu imprevizibilul.
Este o predestinare ca adevărata patrie a grecilor să fi fost dintotdeauna legată de ţărmurile mării necuprinse. Fără mare şi navigatori, stirpea şi destinul lor istoric s-ar fi pierdut în nimicnicie şi uitare. Cetăţile lor din Egee, Mediterana şi Pontul Euxin, n-au însemnat decât popasuri, răgazuri pământene între plutirile şi aventurile pe ape.
Când păşeşti pe dalele străvechi aşezate de greci, printre coloanele ridicate de ei pe toate ţărmurile, sau printre zidurile menite să le apere şederea pe ţărmuri, orice ai face, sau orice scop ai avea, eşti determinat instinctiv să-ţi întorci mereu privirile spre albastrul nesfârşit al apelor, spre larg. Departe, în zări de nepătruns, dincolo de orizonturi curbate se încheagă aievea, prinde viaţă, trăieşte şi freamătă în toată măreţia ei apusă civilizaţia greacă antică, extrem de iscoditoare.
Pe la sfârşitul sec. al 8-lea e.A, grecii au pornit din leagănul lor în toate direcţiile peste ape, spre toate zările, ducând faima de navigatori temerari şi încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig, energici şi întreprinzători. Au împânzit ţărmurile mărilor cunoscute, pătrunzând în lumea unor regate străvechi, sau în ţinuturile unor seminţii barbare. Au alergat unde i-a atras şansa de câştig şi s-au stabilit pretutindeni unde au simţit suflul prosperităţii. Au umanizat divinitatea, dar, în acelaşi timp, au considerat şi pirateria, o ocupaţie onorabilă. Nu şi-au dorit să devină stăpânii necontestaţi şi temuţi ai mărilor, dar le-au grecizat pentru câteva secole prin păienjenişul rutelor şi intereselor lor comerciale.
Este mirific să aştepţi un apus de soare la Cap Sunion, de altfel la fel de mirific ca în toate locurile din lume. Pe măsură ce globul solar din ce în ce mai roşiatic, coboară spre contururile muntoase dintr-o îndepărtată zare, piatra coloanelor trece treptat printr-o paletă captivantă de culori, de la gălbui deschis, la portocaliu, la purpuriu şi în final la un vineţiu din ce în ce mai închis. Metamorfoza coloristică a templului dă toată unicitatea unui apus la Sunion, dă măreţia ce lipseşte tuturor locurilor minunate, dar fără încărcătură istorică.
De la înălţimea stâncii ce domina marea, vechii atenieni aveau obiceiul de a scruta orizonturile, pentru a surprinde orice mişcare navală cu intenţii ostile cetăţii lor. De aceea în acel loc atât de folositor şi de important au construit un templu dedicat lui Poseidon, zeul mărilor. In mod natural, acesta era un loc predestinat şi remarcabil pentru a-i arăta supunere şi a-i cere protecţie zeului.
In extrem de inspirata şi umanizata mitologie greacă, Poseidon s-a născut din unirea divinităţilor primare, Cronos şi Rhea. La împărţirea lumii, el a primit imperiul mărilor şi a-l întregului element umed din cuprinsul continentelor. Fraţii lui au primit alte domenii nemărginite ale lumii. Zeus a primit domeniul cerului, iar Hades stăpânirea împărăţiei subterane. Imaginea lui Poseidon s-a născut în reprezentările grecilor, din spectacolul dezlănţuit al mării, fapt ce i-a atribuit o figură teribilă şi impetuoasă, cu părul de culoare sumbră, încolăcit uneori de alge, cu piept robust, cu o vigoare nemăsurată, cu voce turnătoare, cu ochi din care scăpăra o lumină verde-albăstruie şi acoperit de o mantie de azur.
Natura zeului era esenţial războinică, cu o dispoziţie năvalnică şi agresivă. La Atena şi Trazene el şi-a disputat cu zeiţa Pallas Atena onoarea de fondator al cetăţii, fapt pe care locuitorii nu-l puteau uita. La Corint el a intrat în luptă cu Helios, la Argos s-a confruntat cu Hera, la Egina cu Zeus, la Delfi cu Apollo, iar la Naxos cu Dionysos. In adâncurile de nepătruns ale împărăţiei adâncurilor a depozitat imaginabile ofrande sau prazi răpite umanităţii, cetăţi, altare, temple, sculpturi, tezaure, nave şi mai ales un număr inimaginabil de vieţi de navigatori şi de temerari.
Poseidon era capabil şi de intervenţii binefăcătoare în viaţa grecilor, fiind nu numai redutabil ca marea, dar şi binefăcător ca ea. Aducea dezastrele, terorile şi suferinţele inseparabile de viaţa maritimă, dar şi siguranţă, ajutor şi bogăţie unui popor mândru de vocaţia lui maritimă, Poseidon a fost ridicat la rangul uneia dintre cele mai importante şi prestigioase divinităţi.
Credinţa în Poseidon nu s-a limitat numai la elementul său umed, element ce îmbrăţişa insulele şi scălda toate ţărmurile. După credinţa grecilor întregul uscat era înconjurat din toate părţile de Ocean şi purtat pe valuri precum o insulă. Cutremurele care zguduiau pământul şi toate fenomenele geologice care-l bulversau, erau cauzate de acţiunile lui Poseidon, cel ce încarna puterea apelor necuprinse şi a lumii necunoscute de sub pământuri.
Capul Sunion nu a purtat numai umbra impenetrabilă a divinităţii mărilor, ci şi o legendă legată de începuturile existenţei greceşti şi a naşterii poporului de navigatori.
Legenda spunea că cetatea Atenei fiind învinsă de Creta, fusese obligată de a trimite anual, ca hrană pentru Minotaur, şapte tineri şi şapte fecioare. Minotaurul, un monstru cu cap de taur şi corp uman, era ţinut închis de regele Minos al Cretei în labirintul ce fusese conceput şi realizat de Dedal, celebru inventator şi arhitect al acelor timpuri pierdute în umbre.
Labirintul era construit cu atâta ingeniozitate încât nici o persoană nu putea să se salveze din căile lui întortocheate şi nici să scape de monstrul mâncător de oameni.
Theseus, fiul lui Egeus, regele Atenei, trăind şi compătimind durerea rudelor tinerilor sortiţi să fie sacrificaţi, a hotărât într-o zi să plece în Creta şi să ucidă Minotaurul. Pentru aceasta s-a amestecat în grupul tinerilor destinaţi sacrificiului şi a ajuns în Creta.
De cum l-a văzut, Ariadna, fiica regelui Minos şi sora vitregă a Minotaurului, s-a îndrăgostit fulgerător şi s-a oferit să-l ajute. In schimb i-a cerut lui Theseus să o ducă cu el la Atena şi să o ia în căsătorie. Ca urmare i-a dat atenianului cutezător un ghem de sfoară pe care îl primise de la însuşi Dedal.
Theseus a fixat un capăt al firului de intrarea în labirint, după care a lăsat sfoara pe parcursul întortocheat al parcursului său prin culoarele tenebroase. Reuşind să omoare Minotaurul a regăsit drumul de scăpare urmând firul către intrarea în labirint. A ieşit la suprafaţă teafăr şi sănătos.
Supărat până la turbare de acea evadare, Minos l-a închis în labirint chiar pe Dedal şi pe fiul aceluia Icar. Prizonierii nu au găsit ieşirea, dar inventivul Dedal a fabricat aripi de ceară cu care amândoi au putut evada în zbor.
Răpit de beţia zborului, Icar s-a apropiat prea mult de soare. Aripile de ceară i s-au topit şi a căzut în mare. In schimb Dedal a reuşit să ajungă în Sicilia.
Dincolo de mare, regele Egeus îşi aştepta nerăbdător fiul la Cap Sunion, înconjurat de cei apropiaţi şi de supuşi. La plecare Theseus convenise cu tatăl său că dacă va ieşi victorios în lupta teribilă, să se apropie de casă ridicând vele albe pe vasul său, în locul celor cernite cu care se pleca spre Creta de fiecare dată. In caz contrar, adică în cazul că ar fi fost ucis, echipajul trebuia să lase ridicate velele cele negre.
Egeus a văzut de departe nava arborând marile vele negre. Theseus uitase să le înlocuiască cu cele albe. Crezând că fiul i-a murit, de disperare Egeus s-a aruncat de la înălţimea stâncii în marea înspumată, mare care de atunci s-a chemat Marea Egee.
După spusele localnicilor, pe timp cu vizibilitate bună, de lângă coloanele templului de la Sunion, panorama permite să se îmbrăţişeze cu privirea ţărmurile insulei Eubeea, Argolida şi o parte din arhipelagul Cicladelor, respectiv insulele Kea, Kythnos, Siros şi Seriphos. Acolo lângă coloanele zvelte şi demne orice privitor poate înţelege că acel pământ fărâmiţat prin apele mării este cu totul o Grecie.
In apele din faţa templului se întinde o insulă lungă şi subţire. Este vorba de o insulă neînsemnată pe hărţi care poartă numele de Makronissos, adică insula mare. Pe această insulă stearpă şi fără apă, dreapta politică din Grecia de după cel de al doilea război mondial a organizat unul dintre cele mai dure lagăre de concentrare cu caracter politic, în încercarea de a-şi lua revanşa împotriva stângii politice comuniste. In acel lagăr, care a funcţionat între anii 1947-1950, s-a aplicat un tratament extrem de dur comuniştilor ce destabilizaseră ţara încă din anul 1944 şi luptaseră cu arma în mână până în octombrie 1946 împotriva guvernului central.
Prin lagărul din faţa Capului Sunion au trecut mai mult de 100.000 de tineri greci intoxicaţi de comunism. Tratamentul în acel „Institut de Reeducare Naţională“ a inclus tortura şi asasinatul. Cei destinaţi reeducării conştiinţei au pierit cu miile. Prin lagăr a trecut şi cunoscutul comunist grec Mikis Thedorakis.
Este un exemplu tipic al istoriei, care probează cât de aproape se poate afla creaţia artistică, sau admirabilul geniu uman, de un comportament întunecat.
Nu se cunoaşte nici o dovadă privind timpul şi condiţiile distrugerii Sunion-ului, dar este evident că la aceasta a contribuit întâi mâna omului, urmată de efectele unor cauze naturale.
O veche poveste populară, depărtată de mitologie, spunea că templul ar fi fost palatul unei prinţese. In fiecare zi, odată cu primele raze de soare, ea pleca în vizită la sora sa care locuia în palatul din insula Egina, la apus. In fiecare seară, când soarele se culca dincolo de coamele înălţimilor din Egina, prinţesa reintra, odată cu ultimele raze de soare în palatul de la Sunion. Această poveste pitorească pare să fi fost una din cauzele distrugerii, căci pe timpul întunecatei ocupaţii turce, oamenii ignoranţi au căutat cu inconştienţă să recupereze tezaurul palatului imaginar.
Iluzia existenţei la Sunion a unui palat a indus-o existenţa unor ziduri străvechi de pe culmea pietroasă, ziduri care înconjurau templul. Pe timpul războiului peloponeziac, atenienii, conştienţi de importanţa strategică a promontoriului, au construit aici fortificaţii, în anul 413 e.A. Din spatele lor puteau supraveghea căile maritime spre insulele din răsărit şi mai ales spre marea Eubee, insulă care constituia pentru ei un mare grânar.
Zidul avea forma unui semicerc, lung de 500 de metri şi înalt de aproximativ 3 metri. Era întărit de turnuri cu secţiune pătrată, plasate la distanţe mici, de aproximativ 20 de metri. Ceva mai jos, la nivelul mării, s-a săpat în rocă şi s-a amenajat un mic bazin pentru două trireme de război, nave care aveau menirea de a supraveghea ţărmurile şi de a ataca navele inamice izolate.
După douăzeci şi cinci de secole de dăinuire izolată, magnificul templu al Atenei de pe acropolisul străvechii cetăţi cu acelaşi nume şi sanctuarul de la Sunion, locaşuri a două divinităţi rivale, se vor apropia prin scurgerea inexorabilă a cartierelor marii capitale pe litoralul estic al Aticii. Cele două materializări splendide ale strădaniei şi năzuinţelor omeneşti din totdeauna, se vor apropia prin umanizarea spaţiului dintre ele.
Impodobite cu toate speranţele de mai bine, de mai frumos, de trainic şi de adevăr, ale creatorilor antici, ele vor atrage mereu, ca pe nişte pioşi pelerini, pe toţi locuitorii de azi ai Terrei, vor atrage generaţiile de urmaşi, gata să ducă mai departe torţa sublimului mesaj umanitar de la Sunion, nestemată mirifică ce împodobeşte altarul lumii.
