RADU DE LA AFUMAȚI

După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.

Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.

S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.

Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.

După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.

Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.

S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.

Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.

In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.

Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.

Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.

Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.

Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  

Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.

Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.

Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            

Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”.

Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 

Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.

Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 

Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.

 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).

Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.

Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.

Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.

In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.

Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.

Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.

Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.

Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  

Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.

Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.

Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            

Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”.

Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 

Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.

Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 

Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.

 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).

Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.

Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.

Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.

VLAD CEL TÂNĂR - VLĂDUȚ

Vlad cel Tânăr se enumără printre domnitorii Țării Românești care nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau altul, de o cunoaştere mai cuprinzătoare, din partea publicului român. A fost supranumit Vlăduț datorită faptului că a luat domnia pe când era adolescent, El a guvernat Ţara Românească, din ianuarie (înainte de 26) 1510 până în 23 ianuarie 1512.

Născut, în jurul anului 1494, el era cel dintâi născut dintre feciorii lui Vlad Călugărul (1481; 1482 –1495) şi ai Mariei (Eupraxia, după numele monahal), cea de a doua consoartă a acestuia (văduva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr zis şi „Ţepeluş”, care a cârmuit Ţara Românească, în 1474, 1477-1481 şi 1481-1482). De altfel, fratele său vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), l-a amintit în două dintre hrisoavele sale emise, în martie şi respectiv septembrie 1497, Faptul  demonstrează, o dată în plus, că Vladuţ exista, deja, înainte de anul în care acestea fuseseră redactate.

Vlad cel Tânar a ajuns domn cu ajutorul boierilor Craioveşti, care fugiseră peste Dunăre din cauza persecuţiilor la care fuseseră supuşi de către Mihnea cel Rău (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de aceştia,în frunte cu cei doi fraţi, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu Craiovescu, el a obţinut de la sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.

Și-au făgăduit unii altora credinţă, pecetluită prin jurăminte solemne, rostite chiar în faţa padişahului şi, mai apoi, repetate şi dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, la trecerea Dunării, când Craioveştii s-au legat că „de vom umbla noi cu hicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru, Vladului-vodă, cu dreptate să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în veci”, La rândul său, Vlăduţ, s-a arătat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug sabiia ta (a lui Mehmed beg ) să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Noul voievod şi susţinătorii săi au pătruns în Ţara Românească, la începutul anului 1510, însoţiţi de oştile turceşti dunărene comandate de Mehmed beg.

După ce l-a înfrâns pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău, în februarie 1510, lângă mănăstirea Cotmeana, silindu-l şi pe el să se refugieze în Transilvania (tatăl lui făcând aceasta încă din clipa în care aflase de faptul că Vlăduţ trecuse Dunărea), noul domn a urcat pe tronul Basarabilor, începându-şi guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an şi nouă luni şi jumătate”, aşa cum aflăm din inscripţia de pe mormântul său. Probabil că el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie 1510, primul hrisov redactat din porunca sa şi păstrat până în zilele noastre, un privilegiu comercial acordat saşilor, fiind emis, la 1 aprilie 1510, din reşedinţa voievodală de la Târgovişte. El a trimis, de asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunţa conducerea orașului că „am venit în Ţara Românească şi m-am aşezat în scaunul părintelui şi fratelui meu Radu voievod”.

In curând, însă, bunele relaţii dintre Vlăduţ Vodă şi boierii Craioveşti s-au deteriorat. Craioveștii au fost scoşi din Sfatul domnesc. Principalul motiv a fost că marele vornic Bogdan, moldovean de origine, cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni că urmăreau să impună la domnie pe ruda lor, marele comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus, pe atunci în calitate de vătaf de vânători, oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Mihnea cel Rău, obţinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului acestuia, Mircea.

La aceasta s-a adăugat şi preferinţa arătată de domn prinţului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, care va guverna statul otoman, între 25 aprilie 1512 şi 21 septembrie 1520). Selim, având o fire foarte energică, a fost supranumit „Yavuz” adică „cel Aspru” sau „cel Dur”. Acesta se revoltase împotriva tatălui său, Baiazid al II-lea, nemulţumit de politica pacifistă promovată de el. Ori, atât Mehmed beg cât şi puternicii boieri olteni îl susţineau, pe acesta din urmă, astfel că şi în această privinţă au apărut neînţelegeri între foştii aliaţi.

De asemenea, datorită unei secete îndelungate, ce a pustiit ţara, şi a orientării politice impuse lui Vlăduț de către Craioveşti, acesta aproape că a pierdut frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situaţia, să se recunoscă drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), aşa cum procedase şi fostul domn.

Astfel, la 17 august 1511, Vlăduţ a depus jurământul de credinţă faţă de suveranul regatului ungar, cerând, totodată, acestuia ajutor militar în vederea declanşării luptei antiotomane, aspect ce-i va nemulţumi profund pe turci, dar fapt ce a demonstrat schimbarea orientării sale în politica externă.

Speriaţi de această „insubordonare” a domnitorului şi aşteptându-se la represalii, Craioveştii au fugit din nou peste Dunăre (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protecţia paşei de la Nicopole.

Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor, spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea, Mehmed beg l-a „numit”, oferindu-i chiar şi însemnele domneşti, ca domn al Ţării Româneşti. Aceasta, bineînţeles, în numele, dar fără acordul padişahului, pe Neagoe, viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între 1512-1521). Mehmed beg a solicitat, abia ulterior, de la Inalta Poartă actul prin care Neagoe era investit oficial.

Situarea lui Vlăduţ pe o poziţie contrară Craioveştilor şi lui Mehmed beg şi în conflictul dintre Selim şi fratele său Ahmed, care îşi disputau tronul Imperiului Otoman, după detronarea tatălui lor, Baiazid al II-lea, de către Selim – el plasându-se de partea lui Selim, iar ceilalţi de cea a lui Ahmed – a dus la încălcarea jurământului de a nu face „vreun rău sau vicleşug” boierilor olteni. Prin urmare, în primele zile ale anului 1512, Mehmed beg a trecut, în fruntea oştirii sale, la nord de Dunăre, ciocnindu-se, în câteva rânduri, cu oastea lui Vlăduţ (ce număra cca 4.000-5.000 de oşteni şi era comandată de marele ban Datco sau Deatco) .

Bătălia decisivă s-a dat în ianuarie 1512, între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce a parvenit peste veacuri de la el şi 23 ianuarie, când a murit. Bătălia s-a dat în dealul Văcăreştilor, lângă Bucureşti („la Văcăreşti den jos de Bucureşti”), ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care a fost luat prizonier şi dus în cetatea de scaun a Bucureştilor şi decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La văleat 7020 (la anul 1512), ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod, fiul prea bunului şi marelui Io Vlad voievod (…) şi a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti”. Uciderea lui s-a realizat din porunca lui Mehmed beg sau a noului domn Neagoe Basarab28, în această privinţă existând mai multe versiuni.

Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirmă că, după ce a fost învins, Vlăduţ, încercând să fugă „fu prins de oastea lui Mehmed paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat” şi „însuşi paşa, cu mâna lui, i-au tăiat capul în oaraş în Bucureşti supt un păr”, iar Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria că Mehmed bei „a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padişahul, tatăl domniei voastre şi a spart toba împăratului”30.

Din alte surse, cum ar fi Letopiseţul sârbesc de la Bjelo Polje, se află că Vlăduţ a pierit şi cu concursul lui Barbu Craiovescu, care i-a „tăiat capul lui Vlad la vlahi” împreună cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul  decât Hasan, begul Vidinului, ce participase şi el la expediţia de la nord de Dunăre, din ianuarie 1512.

Executarea lui Vlăduţ se pare că a fost determinată şi de unii dintre boieri apropiaţi lui („iar nişte boieri de-ai lui l-au viclenit şi i-au tăiat capul”), printre care s-au numărat până şi rude de-ale sale, cum ar fi cumnatul său, vornicul Calotă, din Stoeneşti. Acesta din urmă a fost cel care, aşa cum ne informează o variantă a cronicii interne a ţării, s-a aflat în fruntea trădătorilor.

Vlăduț și-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealu (ctitoria fratelui său Radu cel Mare), în colţul sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrării, căci, după executarea sa, din porunca lui Neagoe Basarab, slujitorii acestuia „luară trupul de-l duseră la mănăstirea din Deal care o făcuse frate-său Radu Vodă, de-l îngropară”.

Mormântul i-a fost acoperit cu o placă din marmură albă, fără ornamente, cu inscripţia în limba slavonă care precizează originea, durata domniei, data şi modul în care a pierit, Placa a fost pusă de Neagoe Basarab, aşa cum rezultă chiar şi din epitaful de pe lespedea sa funerară pe care se poate citi numele domnesc al rivalului său („Io Basarab voievod”).

Există, de asemenea, şi izvoare istorice care vorbesc despre căinţa lui Neagoe, care „după aceia tare s-au căit Basarabă vodă pentru moartea lui Vlăduţ vodă şi au chemat patriarşi şi vlădici şi episcopi şi egumeni şi tot cinul preuţăsc şi călugăresc şi au venit toţi în cetatea Târgoviştii, în sfânta mitropolie, de au făcut rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti şi au dat multă milostenii la mulţi oameni”.

Vlad cel Tânăr a avut doi fii, care au domnit şi ei peste Ţara Românească, şi anume pe Vlad (Dragomir) Călugărul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurtă vreme, în septembrie-octombrie 1521, şi pe Vlad Inecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 şi până în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la Târgovişte.

BASARAB al IV-lea CEL TÂNĂR - ȚEPELUȘ

Data și locul nașterii domnitorului Basarab al IV-lea cel Tânăr-Țepeluș nu sunt cunoscute. Supranumele de Țepeluș l-a urmat deoarece în scurta lui domnie a folosi mult, ca și străbunul său Vlad Țepeș, tragerea în țeapă a celor condamnați sau inamici.

A fost domnitor al Țării Românești în anii 1474 și 1477-1482, cu două întreruperi scurte în 1480, după o înscăunare a lui Mircea al II-lea și în 1481 după o înscăunare a lui Vlad al IV-lea Călugărul.

Țepeluș a pretins scaunul domnesc fiind fiul pribeag prin Transilvania al fostului domnitor efemer Basarab al II-lea (septembrieb1442-24 aprilie 1444). La prima tentativă de a ocupa tronul țării a fost ajutat de armata voievodului Transilvaniei, dar a fost vorba numai de o domnie meteorică, între octombrie/noiembrie- decembrie 1474.

Pentru a doua oară a fost înscăunat ca voievod al Țăii Românești, în 1477, de către Ștefan cel Mare, care își dorea în Muntenia un aliat împotriva Imperiului Otoman. Dar după instalare a trădat repede cauza creștină, încheind pace cu sultanul otoman. Foarte curând, în 1478, s-a plecat în fața Porții otomane și a servit ca negociator al păcii dintre turci și unguri, pace de care erau interesați turcii în acel timp.

In 1479, tot servil, a fost obligat de Ali Beg să ia parte la campania otomană împotriva Transilvaniei, unde s-a confruntat cu unchiul și rivalul său Basarab Laiotă cel Bătrân, care locuia în Transilvania din 1477, după ce fusese aungat de pe tronul Țării Românești. Țepeluș a adus cu sine în campanie 2.000 de infanteriști, dar a fost învins în bătălia de la Câmpul Pâinii.

In anul următor, 1480, s-a găsit trecător pe tronul Munteniei un anume Mircea, despre care nu se cunoaște nimic, dar pare a fi fost în legătură cu Mircea al II-lea, fiul lui Vlad al II-lea Dracul (anbii asasinați în 1447 de către boierii și negustorii din Târgoviște).

A revenit pe tron și a participat, în 1481, la campania otomană a lui Ali Beg, împotriva lui Ștefan cel Mare. Bătălia s-a dat la Râmnic cu victoria voievodului moldovean, iar Țepeluș a fugit la sud de Dunăre. Pentru o scurtă perioadă tronul său a fost ocupat de Vlad al IV-lea Călugărul. In anul următor, 1482, Țepeluș a revenit pe tron cu ajutor otoman, dar a fost ucis curând, la Glogova, de boierii de Mehedinți. Tronul a revenit din nou lui Vlad al IV-lea Călugărul.

MONUMENTUL BĂTĂLIEI NAȚIUNILOR

Monumentul închinat Bătăliei Națiunilor de la Leipzig este o operă aproape necunoscută francezilor și chiar sfidată, mai ales că se află spre estul Germaniei.Dar trebuie spus că nici pentru nemți nu este prea popular monumental, ei rămânând surprinși când dau cu ochii de el. Este o tristă realitate că cel mai mare memorial al Europei este și cel mai puțin cunoscut în lume.Monumentul numit de germani Volkershalachdenkmal, a fost inaugurat  în 1913 de kaiserul Wilhelm al II-lea pentru a comemora după exact 100 de ani un eveniment epocal care a avut loc lângă Leipzig, adică Bătălia Națiunilor, cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut lumea până atunci.

Cinci sute de mii de soldați, reprezentând treizeci de națiuni mari și mici, s-au luptat aici. O imensă armată compusă din prusaci, englezi, ruși, austrieci, popoare din interiorul imperiului austriac, suedezi, diverse popare germanice mai mici, au obligat pe Npoleon să se retragă după lupte grele în care francezii au pierdut mai puțini oameni (circa 60.000 și aliații circa 90.000-cifre aproximative). Francezii au avut pe câmpurile de luptă între 160.000 și 190.000 de soldți, iar Aliații peste 320.000.Bătălia a pus sfârșit multor ani de dominație franceză în Europa și de groază pentru adversarii săi.. Un eveniment de o asemenea importanță nu a putut fi glorificat decât printr-un memorial grandiose.

Proiectul monumentului a fost conferit unui specialist în conceperea de monumente megalitice, arhitectul Bruno Schmitz, căruia I s-a datorat și statuia ecvestră a lui Wilhwlm I-ul de la Deutsches Eck. Monumentul Bătăliei Națiunilor se prezintă ca o piramidă cu două tronsoane pe verticală. Istoricii de artă sunt de accord că monumental nu seduce nici prin prin proporții armonioase și nici prin eleganța detaliilor sale.

In partea de jos se găsește statuia gigantică a Arhanghelului Mihail, patronul soldaților, deasupra căreia este inscrisă în piatră deviza Dumnezeu este cu noi. 

In partea de sus, doisprezece cavaleri dispuși în cerc veghează libertatea cu o mină fermă. Intre doi este înscrisă perioada bătăliei. Fără îndoială monumental nu este frumos, este de duritate germanică, dar este grandios: 70 de metri lungime, 80 de metri lățime și 91 de metri înălțime. In comparație cu el alte  monumente, precum coloana Victoriei, Poarta Brandenburg de la Berlin, Notre Dame, Sacre Coeur, sau Arcul de triumph de la Paris, par mici.

La interior, în ceea ce se cheamă Templul Gloriei, șaisprezece luptători din piatră  apără un mormânt symbolic. Deasupra tronează patru coloși mușchiuloși de circa zece metri. Ei încarnează de un secol cele patru virtuți ale poporului german: bravura, vigoarea, spiritual de sacrificiu și credința..

Deși inestetic, monumental este prea impozant pentru a fi ignorat. Germanii s-au obișnuit cu el, iar pentu naziști a constituit un simbol.
In partea de jos se găsește statuia gigantică a Arhanghelului Mihail, patronul soldaților, deasupra căreia este inscrisă în piatră deviza Dumnezeu este cu noi.In partea de sus, doisprezece cavaleri dispuși în cerc veghează libertatea cu o mină fermă. Intre doi este înscrisă perioada bătăliei.Fără îndoială monumental nu este frumos, este de duritate germanică, dar este grandios: 70 de metri lungime, 80 de metri lățime și 91 de metri înălțime. In comparație cu el alte  monumente, precum coloana Victoriei, Poarta Brandenburg de la Berlin, Notre Dame, Sacre Coeur, sau Arcul de triumph de la Paris, par mici.

La interior, în ceea ce se cheamă Templul Gloriei, șaisprezece luptători din piatră  apără un mormânt symbolic. Deasupra tronează patru coloși mușchiuloși de circa zece metri. Ei încarnează de un secol cele patru virtuți ale poporului german: bravura, vigoarea, spiritual de sacrificiu și credința..Deși inestetic, monumental este prea impozant pentru a fi ignorat. Germanii s-au obișnuit cu el, iar pentu naziști a constituit un simbol. Atunci când Hitler a vizitat orașul a cerut utilizarea monumentului pentru a găzdui întâlnirile sale.



Când Aliații au aseiat Leipzigul, în 1945, monumentul a fost folosit drept cazemată de trupele germane și a fost anihilat prin artilerie.

 

BĂTĂLIA NAȚIUNILOR -LEIPTZIG 1813

După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813   s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din Spania şi Portugalia. În august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria, în septembrie.

Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.

Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.

După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul război mondial.

Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.

Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Impăratul a semnat decretul prin care au fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.

Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.

Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg, precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.

La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rhinului şi s-a alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rhin şi apoi în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.

 La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.

Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rhin, aceasta ar fi fost poate singura soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.

A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Intre timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte (mare trdător, ajuns rege al Suediei) şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000 de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.

Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. In curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.

Intre timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului. Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor. Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.

Impăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime de şapte sau opt kilometri.

O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între 12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor. 

După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813   s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din Spania şi Portugalia. In august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria, în septembrie.

Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.

Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.

După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul război mondial.

Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.

Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Impăratul a semnat decretul prin care au fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.

Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.

Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg, precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.

La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rinului şi s-a alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rin şi apoi în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.

La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.

Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rin, aceasta ar fi fost poate singura soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.

A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Între timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000 de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.

Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. În curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.

Intre timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului. Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor. Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.

Împăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime de şapte sau opt kilometri.

O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între 12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor.

Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. În cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri). La Leipzig a căzut şi prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă. 

Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon şi restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

 

                                     Monumentul Bătăliei Națiunilor ridicat de germani în 1913

Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rhin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. In cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri), dar aliații mult mai mulți. La Leipzig a căzut şi prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr substanțial mare de oameni, dar numărul covârșitor de soldați a obligat pe Napoleon să se retragă.

Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. In cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon și restaurarea dinastiei Bourbonilor.