COMUNISMUL ROMÂNESC PÂNĂ ÎN 1965

   Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat alături de Germania şi reinstaurarea democraţiei, organizată de regele Mihai I şi de principalele partide politice, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat, la care a fost asociat şi Partidul Comunist, minuscul la acea dată, dar exponent al intereselor sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foştilor săi aliaţi până la înfrângerea lor totală, şi nici democraţia mult aşteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui Antonescu de la putere nu numai că nu a adus linişte şi pace poporului român, dar l-a aruncat într-o perioadă de anarhie generată de propulsarea Partidului Comunist de către forţele sovietice în prim planul vieţii noastre politice, ca şi de încercarea acestuia, reuşită în cele din urmă, de a prelua întreaga putere politică şi economică în ţară.

Având în vedere faptul că după 23 august 1944, treptat, dar sigur, Partidul Comunist a devenit principala forţă politică din ţară, rămânând apoi unica forţă politică din România şi instaurând un regim totalitar copiat după modelul Uniunii Sovietice, considerăm necesar să prezentăm cititorilor câteva din principalele momente ale istoriei acestui partid, momente care explică poziţia şi acţiunile sale după ocuparea ţării de către armatele sovietice.
    Încă înainte de înfiinţarea Partidului Comunist, adepţii ideologiei sale au înţeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolşevicilor ruşi, care reuşiseră să preia puterea în urma loviturii de stat din 25 octombrie _ 7 noiembrie 1917. Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor.

Un exemplu elocvent, credem noi, în sensul celor afirmate mai sus îl constituie scrisoarea pe care M.Gh. Bujor, membru în Comitetul de acţiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, i-a trimis-o lui Leon Troţki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, la 15 decembrie 1917, din Petrograd. Bujor îi scria lui Troţki despre faptul că la "...începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd _ Secţia internaţională, un raport-apel în care noi am arătat situaţia internă a României, necesitatea şi posibilitatea unei lupte revoluţionare şi noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democraţiei revoluţionare ruse, pentru a atinge acest scop." Cu alte cuvinte, Bujor dorea ca exact în momentul în care România se afla angajată în plină luptă împotriva forţelor germane, pe frontul din sudul Moldovei, ea să fie atacată pe la spate şi distrusă de forţele revoluţionare bolşevice. Trădarea intereselor naţionale ni se înfăţişează aici în toată hidoşenia ei. Dar pentru că acest lucru nu a fost posibil, bolşevicii fiind înfrânţi temporar chiar la ei acasă, acţiunea lui Bujor şi a tovarăşilor săi s-a limitat la înfiinţarea unui centru de organizare şi propagandă revoluţionară română la Odesa, care a răspândit, cu concursul soldaţilor ruşi, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin şi Troţki la pace. Era foarte puţin, Bujor o recunoştea deschis, dar lipsa mijloacelor i-a împiedicat să facă mai mult. În schimb, dată fiind situaţia foarte grea din acel moment a României, înfrântă de maşina de război germană, Bujor îi cerea, şi mai presant, ajutor lui Troţki: "Noi considerăm momentul politic şi social intern şi extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală. Şi noi sperăm, în acelaşi timp, că apelul nostru va avea de această dată o cu totul altă soartă." Textul scrisorii lui M.Gh. Bujor dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, aşa cum consideră istoricul Gheorghe Buzatu, că, deşi nu trecuseră decât cu puţin peste 30 de zile de la victoria loviturii de stat bolşevice, comuniştii români "...îşi aflaseră deja naşii".

Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului _ acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice _, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român. Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble. De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă. Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov. Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe. Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925. Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe. Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o
delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, noua denumire a sa, care se va menţine până în octombrie 1945. Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist."

In felul acesta, Rusia sovietică îşi crea o agentură fidelă în România, iar mişcarea muncitorească din ţara noastră primea o puternică lovitură pe plan politic, Partidul Social-Democrat destrămându-se în mai multe grupări şi nereuşind să joace un rol în viaţa politică pe măsura electoratului său potenţial.

Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial însă, P.C.d.R. s-a aflat permanent la periferia vieţii politice româneşti. Identificarea partidului cu doctrinele comuniste şi ameninţarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică la adresa României l-au lipsit de orice sprijin popular. Din cei 45.000 de membri câţi avea Partidul Social-Democrat înainte de sciziune, P.C.d.R. a mai rămas doar cu 2.000 în 1922. Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924. Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
    Trecerea în ilegalitate a P.C.d.R. a făcut ca activitatea sa să se desfăşoare mai mult în exteriorul decât în interiorul ţării. Următoarele sale congrese s-au desfăşurat în străinătate, la Viena (1924), Harkov (1928) şi Moscova (1931), şi au dus la eliminarea tuturor celor care mai îndrăzneau să se opună indicaţiilor Cominternului, printre care s-a numărat şi primul secretar general al partidului, Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 sub acuzaţia de naţionalism. De remarcat că el, Gheorghe Cristescu, a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în 1944. Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.

Această situaţie de la vârful partidului s-a reflectat şi asupra bazei sale. Fiind un partid antiromânesc, din puţinii săi membri, românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%. Caracterul antinaţional al partidului a făcut ca şi numărul membrilor săi să fie foarte scăzut până la 23 august 1944. Astfel, în 1922 existau 2.000 de membri de partid, în 1925 erau 1.661, în 1926, 1.500, în 1927 abia 300, în 1928, 500, în 1929, 461, în 1930, 700, în 1936, 1083, iar în 1937, 1633. În perioada celui de-al doilea război mondial, efectivele P.C.d.R. erau, după însemnările lui Boris Ştefanov, cuprinse între 2500 şi 2800 de membri.

 P.C.d.R., prin acceptarea condiţiilor de afiliere la Internaţionala Comunistă, devenea în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Cominternului, cum era cazul, de altfel, cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate. Comuniştii români, ale căror interese încep să se confunde cu interesele Moscovei, pe care au obligaţia să le apere, mai aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente, ci şi împotriva intereselor statale ale României. Această poziţie, de trădare a intereselor naţionale, este foarte clar expusă în apelul lansat la 3 februarie 1922 şi intitulat Către muncitorii şi tovarăşii din toată ţara, precum şi în informaţiile pe care comuniştii români le furnizau centrului de la Moscova, informaţii descoperite şi publicate de istoricul Gheorghe Buzatu. Astfel, documentele P.C.d.R. aflate la Moscova cuprind rapoarte cu privire la situaţia partidului, scrisori despre România, un raport al lui Boris Ştefanov despre demisia guvernului Tătărescu, diferite alte informaţii despre România, despre situaţia din ţară. În 1941 documentele comuniştilor români se referă la situaţia din ţară, la situaţia generală şi la situaţia specifică din anumite zone, la activitatea organelor locale ale puterii de stat, la aprovizionarea populaţiei, la ajutorul ce putea fi acordat armatelor sovietice. Anterior, în 1940, după cotropirea Basarabiei de către sovietici, P.C.d.R. a publicat un Manifest entuziast, în care se vorbea de Basarabia eliberată, de fericita Basarabie, unde "... Armata Roşie a pus capăt jugului greu al imperialiştilor români".
    Toate aceste documente dovedesc în ce strânsă măsură activitatea comuniştilor români, prin intermediul Cominternului, era legată de Moscova, ale cărei interese ei le reprezentau, de fapt, în România. Documentele dovedesc amploarea activităţii trădătoare a comuniştilor români, simple unelte la îndemâna Kremlinului în toată perioada cuprinsă între 1918 şi 1944. P.C.d.R. nu numai că a acţionat împotriva regimului social-politic existent în România, dar a militat, în ajunul celui de-al doilea război mondial, pentru desfiinţarea graniţelor României Mari, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice precum Basarabia şi Bucovina, şi înglobarea lor în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. în ilegalitate nu era altceva, aşa cum consideră Vladimir Tismăneanu "... decât o coloană a cincea, instrumentul capital al propagandei sovietice în România". În timpul războiului, P.C.d.R. a acţionat ca instrument al politicii imperialiste şi al răspândirii şi introducerii în România a ideologiei Kremlinului şi ca oficină de spionaj la ordinele şi la discreţia serviciilor secrete moscovite, N.K.V.D. şi G.R.U. Comuniştii au întreprins operaţiuni informative, de diversiune şi sabotaj, au răspândit manifeste cu conţinut antinaţional, au făcut propagandă radiofonică de la Moscova împotriva ţării, au dus muncă de lămurire între prizonierii de război.
    În ceea ce priveşte politica trădătoare şi antinaţională a P.C.d.R., trebuie să mai reţinem şi faptul că cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor '20 _ '50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României. Dintre aceştia putem aminti pe Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
    In ciuda acestei totale subordonări faţă de puterea de la Moscova, P.C.d.R. nu a fost nici el scutit de marile epurări din anii 1936_1938, când au fost lichidaţi activişti de seamă, precum Elek Köblös, Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Al. Bădulescu, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Eugen Rozvani, I. Dicescu, Imre Aladar, Petre Zisu, Marcel Leonin, D. Grofu şi mulţi alţii.
    Lovitura de stat de la 23 august 1944 a propulsat P.C.d.R., acest partid de trădători, în prim planul vieţii politice româneşti, tocmai pentru că URSS a devenit
    factorul hotărâtor în România. Întreaga evoluţie viitoare a ţării va fi hotărâtă de acest fapt, România fiind ruptă de Occident şi aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în braţele unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă, condus de un sistem de valori economice, sociale, politice, morale, culturale şi aşa mai departe, cu totul diferite de cele care au stat la baza statului român modern.

Comportamentul ocupanţilor sovietici s-a caracterizat prin aceeaşi barbarie ca cel al ocupanţilor turci şi tătari din trecut. Astfel, între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri peste 130.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În perioada 23 august _ 31 decembrie 1944, Inspectoratul de jandarmi Iaşi a constatat pe teritoriul a 6 judeţe, Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui, următoarele fapte ale soldaţilor sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale luate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite. La începutul lunii octombrie 1944, dorind să-şi stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară de eliberare a Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care şi confiscarea unor bunuri materiale. Astfel, la 12 octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui Lavrenti P. Beria, comisarul poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor, Siguranţa română a arestat în total 55 de persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia, prefectul judeţului, general de divizie în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranţei, Pârvulescu, şeful poliţiei, Vlasia, primarul oraşului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate şi predate 90 de arme de foc cu ţevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile deţinute ilegal, 17 camioane de producţie sovietică aflate la dispoziţia unităţilor române, fuseseră retrase din circulaţia oraşului Craiova şi expediate la Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric şi statui de bronz luate de români din URSS. În oraş au fost desfăşuraţi 2.000 de ostaşi din trupele N.K.V.D., plasaţi în zonele principale, pentru introducerea regimului militar sever, iar 250 de soldaţi formau rezerva de intervenţie în cazuri speciale.

De fapt, Comisia Aliată (Sovietică) de Control din România, condusă de mareşalul Rodion I. Malinovski şi având ca locţiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V.P. Vinogradov şi pe generalul-colonel Ivan Z. Susaikov, a devenit organul de conducere sovietică în România, adevărata deţinătoare a puterii în ţară. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră.

Sovieticii, prin intermediul P.C.d.R., devenit Partidul Comunist Român la conferinţa din octombrie 1945, au introdus în România sistemul comunist cu ideologia sa, după care au transformat ţara într-o anexă a imperiului lor.

 
    In ceea ce priveşte comunizarea României, începuturile acestui proces au loc în intervalul 23 august 1944 _ 30 decembrie 1947. Datorită sprijinului sovietic _ politic, diplomatic şi, mai ales, militar _ comuniştii au reuşit să provoace eşecul revenirii la democraţie a României şi, la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea guvernului dr. Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946, şi s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-Democrat, fiind înghiţit de comunişti la congresul de fuziune din 21 _ 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul Muncitoresc Român, denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliţia, Jandarmeria, Siguranţa generală, Serviciul Special de Informaţii au fost infiltrate de sovietici care, după 6 martie 1945, înfiinţează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securităţi, şi declanşează o represiune generală nemaiîntâlnită în istoria ţării, represiune ce va dura aproape două decenii şi va schimba faţa României.

Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat şi în domeniul economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul Petru Groza a efectuat reforma agrară din 23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1.468.000 ha, din care 1.109.000 au fost date în proprietate ţăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat 3130 tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031 secerători-legători, 1100 secerători simple şi a fost desfiinţată clasa moşierimii. "După victoria" în alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a etatizat Banca Naţională, la 1 ianuarie 1947, după care, la 15 august al aceluiaşi an, a efectuat o reformă monetară prin care erau deposedaţi toţi proprietarii de capital.

In acei ani, pe lângă obligaţiile economice pe care România le avea faţă de URSS ca urmare a convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat ţara şi mai mult faţă de interesele sovietice. Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înfiinţau sovromurile. Pe această cale au luat fiinţă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T.A.R.S., Sovromlemn, Banca Sovieto-Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la desfiinţarea lor între 1954 şi 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al ţării luând calea Răsăritului. În 1947 situaţia economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de URSS şi care se ridicau la 1.195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte destinaţii.

Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populaţiei. Astfel, indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943 la 2.712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 preţul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii şi al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica însă drumul victorios al comuniştilor spre acapararea totală a puterii.

In acea perioadă un rol important în desfăşurarea evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest, teritoriu pe care sovieticii, cum ei înşişi o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune şi şantaj asupra guvernelor de la Bucureşti, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A.J. Lavrentiev, comisaru poporului pentru Afaceri Externe al R.S.S.F. Ruse, îi scria lui Vâşinski, arătându-i că, la cererea guvernului român de a se introduce administraţia românească în Transilvania de Nord, guvernul sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de Control, că problema termenului şi modalităţilor de instalare în Transilvania de nord a organelor administrative româneşti se află într-o legătură indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu. În concepţia lui Lavrentiev şi, prin urmare, a autorităţilor sovietice "..problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept cea mai importantă pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi externe". Semnificativ în ceea ce priveşte acest obiectiv al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniştii români, principalii lui beneficiari. Exponenţii Frontului Naţional Democrat din nordul Transilvaniei, organizaţie creată de comunişti la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendinţă de transformare a zonei într-o autonomie, tendinţă care ar fi dus la ruperea acestui teritoriu din trupul ţării. Pentru comunişti, orice mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală a puterii.

Dar politica sovietică în România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N.K.V.D. din Moscova, filialei sale din Varşovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea procesului de sovietizare şi comunizare a ţărilor ocupate de Armata Roşie, ca răspuns la planul Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa. Deşi documentul (Vezi şi Memoria nr. 8, pag. 76-82.) se referă la Polonia, este evident că datele cuprinse în el au în vedere toate ţările din sfera sovietică de influenţă de pe continentul nostru, sferă în care se încadra şi România. Expunerea prevederilor cuprinse în acest document considerăm că va fi pe deplin lămuritoare pentru cititori în privinţa obiectivelor urmărite de ocupantul sovietic.
    N.K.V.D. interzicea primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactaţi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop şi putea avea loc doar în locuri publice. Informaţiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se cerea ca între soldaţii sovietici şi populaţia civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avându-se grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor secrete sovietice. De la conducătorii de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi şi doar cei agreaţi de serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate li se va acorda o atenţie deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se vor da posturi ierarhice superioare. Funcţionarii de stat, în afara celor din Securitate şi din industria minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătăţii, justiţiei, precum şi cei care deţineau funcţii de conducere. În toate organele de guvernământ şi în majoritatea uzinelor, trebuiau să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără ştirea organelor administrative locale. Presa autohtonă nu trebuia să transmită date cu privire la calitatea şi sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autorităţile locale nu puteau emite acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat în folosinţă (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după care urma să înceapă colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistenţă mai mare, trebuia redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici pe această  cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. Trebuia făcut în aşa fel încât hotărârile şi ordinele cu caracter juridic, economic sau organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducerea din uzine nu putea exercita nici o influenţă asupra activităţii concrete din acestea. Ea acţiona doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

In ceea ce priveşte activitatea de conducere, urma ca numai acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu care fuseseră însărcinaţi şi care nu le analizau, depăşind cadrul activităţii lor, să fie avansaţi. În legătură cu activitatea "băştinaşilor", purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiţii ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la anturajul iniţial. Cadrelor militare autohtone li se puteau încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja erau plasaţi oamenii serviciilor speciale sovietice. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiilor trebuia controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă. Trebuia ţinut sub observaţie fiecare laborator şi institut de cercetare. Era permisă doar realizarea acelor invenţii cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicaţiile speciale sovietice. Nu se puteau realiza invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie devenea cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publicau.

Punctualitatea transporturilor trebuia perturbată. În uzine trebuiau iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuiau notate propunerile şi observaţiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care criticau trecutul şi problemele locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuţie. Trebuia acordată o mare atenţie să nu existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalele vechi neracordate şi fântânile trebuiau lichidate sistematic pe parcurs. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi trebuia făcută avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuinţe spaţii excedentare, care ar fi putut folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii trebuiau să primească doar astfel de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. Trebuia facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă criticarea activităţii organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală. Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieţei interne. Trebuia provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi ceremoniile de înmormântare.
    Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuiau să fie înlăturaţi profesorii care se bucurau de popularitate, locurile lor urmând să fie ocupate de oameni numiţi "de sus". Trebuia redusă cantitatea de material documentar, iar în licee trebuia oprită predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuia arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuia introdusă specializarea îngustă. Trebuiau organizate acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să celebreze lupta "băştinaşilor" împotriva cotropitorilor, exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii, şi care să popularizeze lupta pentru socialism.
    Centrul N.K.V.D. de la Moscova cerea să se aibă grijă de construcţia şi reconstrucţia drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, astfel ca, dacă ar fi fost nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile. Reprezentanţii opoziţiei politice trebuiau arestaţi sau prelucraţi aceia care se bucurau de stima populaţiei "băştinaşe". Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa claselor, trebuiau lichidaţi prin aşa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu condiţia ca respectivul caz să fie considerat o greşeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii judecăţii greşite nu trebuiau convocaţi. Conducătorii numiţi de partid care, prin activitatea lor, produceau pierderi sau trezeau nemulţumirea angajaţilor, nu trebuiau chemaţi în judecată. În cazuri extreme erau rechemaţi din funcţie, fiind apoi numiţi în posturi similare sau superioare. La sfârşit, trebuiau puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, învăţământului, care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării, pentru a se atrage atenţia maselor populare. Cei care lucrau în diferite funcţii trebuiau să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, necalificaţi. Trebuia ca în facultăţi să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii sociale şi care nu erau interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

Cu unele mici modificări specifice fiecărei ţări, acest document N.K.V.D. a fost aplicat în întregul imperiu sovietic, deci şi în România. Dovada o constituie tocmai faptele şi acţiunile comuniştilor români, care au pus în practică cele mai multe dintre prevederile documentului. Nu întâmplător istoricul Florin Constantiniu constată că în toate împrejurările şi în toate domeniile, de la economie la ideologie, conducerea Partidului Muncitoresc Român a aplicat obedient directivele sovietice şi, în multe cazuri, a făcut chiar exces de zel pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de stăpânii de la Kremlin. Din această cauză, consideră politologul Vladimir Tismăneanu, comunismul român a fost, de la bun început şi fără întrerupere, o întreprindere malefică. El a servit unor scopuri barbare şi a făcut-o cu metode barbare.

Evident, această politică de subordonare completă a ţării faţă de Uniunea Sovietică, de distrugere sistematică a elitelor româneşti şi a valorilor tradiţionale ale poporului nostru, a putut fi aplicată cu succes şi datorită contextului politic internaţional creat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Istoriografia românească şi majoritatea opiniei publice româneşti a considerat şi consideră că o mare parte de vină pentru această situaţie revine puterilor occidentale, mai ales Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, care au asistat pasive la moartea democraţiei şi la instaurarea comunismului în Europa de răsărit, nu au întreprins nimic consistent pentru a opri tăvălugul sovietic în această parte de lume.
    Pasivitatea anglo-americanilor este evidentă pentru toată lumea şi ea nu mai necesită nici o demonstraţie. Este clar că cele două mari democraţii au făcut mult prea puţin pentru a apăra Europa de răsărit de ameninţarea sovietică. Dar istoricul nu trebuie niciodată să se mulţumească cu simpla constatare a unor realităţi. El trebuie să găsească şi să explice cauzele care au condus la acea realitate.

Astfel, Uniunea Sovietică, adică Stalin, considera că cel de-al doilea război mondial nu semăna cu cele din trecut. Tiranul de la Kremlin îi declarase în 1944 lui Milovan Djilas, unul dintre conducătorii comuniştilor iugoslavi şi viitor disident, că "... cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social."

Marea Britanie, condusă de Churchill, se afla, în schimb, la capătul puterilor, era epuizată din punct de vedere economic şi militar, fapt care va provoca destrămarea rapidă a uriaşului său imperiu colonial, mai presus de orice, ea se temea că la sfârşitul războiului americanii îşi vor retrage toate trupele din Europa, la fel cum procedaseră la sfârşitul primului război mondial, lăsând astfel continentul pradă sovieticilor pe care nimeni nu-i putea opri din punct de vedere militar. În aceste condiţii este de înţeles de ce Churchill a preferat o înţelegere cu Stalin şi nu o confruntare pe care singur nu o putea susţine. La 9 octombrie 1944, aflat la Moscova, el i-a propus lui Stalin o împărţire a sferelor de influenţă din Europa centrală şi de sud-est, împărţire în urma căreia România intra în sfera sovietică în proporţie de 90%.

In ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, ele se aflau la sfârşitul unui război victorios, forţele lor armate erau destul de obosite şi lipsite de dorinţa de a începe imediat un alt război, Europa de răsărit era un teritoriu îndepărtat unde interesele americane erau prea puţine şi lipsite de importanţă, ca să nu mai spunem că o parte din ţările de aici, Bulgaria, România şi Ungaria, le fuseseră inamice în timpul războiului. Opinia publică americană nu ar fi înţeles şi nu ar fi aprobat o confruntare deschisă cu Uniunea Sovietică în asemenea condiţii, mai ales că această ţară contribuise decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.

Apetitul teritorial al Uniunii Sovietice era însă prea evident pentru ca anglo-americanii să nu reacţioneze în nici un fel. Reacţia lor, care a dus la salvarea Finlandei, Greciei, Iranului, iar mai târziu a Austriei, a provocat războiul rece, care după 45 de ani se va încheia cu destrămarea şi desfiinţarea Uniunii Sovietice şi cu eliberarea ţărilor captive, printre care şi România.

Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga lume comunistă, printre care şi România. Peste 1.000.000 de români au trecut prin închisorile politice comuniste, numărul celor care şi-au pierdut viaţa fiind mare, dar greu de precizat în actualul stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniştilor asupra societăţii româneşti, de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat învăţământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create staţiunile de maşini şi tractoare în agricultură _ S.M.T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moşiile de 50 de hectare rămase în urma reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafaţă totală de 342.319 ha, s-a hotărât începerea colectivizării agriculturii (3 _ 5 martie 1949), s-au naţionalizat farmaciile (2 aprilie 1949), s-au înfiinţat Securitatea (30 august 1948), miliţia (23 ianuarie 1949) şi trupele de securitate (17 februarie 1949), s-a declanşat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul Piteşti, canalul Dunăre-Marea Neagră), a fost naţionalizată o mare parte a fondului de locuinţe (20 aprilie 1950), s-a introdus munca forţată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă împărţire teritorial-administrativă a ţării în regiuni şi raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul Muncitoresc Român, fiind excluşi peste 192.000 de membri (noiembrie 1948 _ mai 1950), au fost adoptate două Constituţii ale R.P.R. după model sovietic (1948 şi 1952) şi multe altele pe care nu mai considerăm necesar să le reamintim aici.

Pe plan intern, politica promovată de Partidul Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar cu un preţ foarte mare plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desfiinţate cartelele la produsele de strictă necesitate, iar nivelul de viaţă a crescut foarte lent, mult mai lent decât în ţările aflate în afara imperiului sovietic. Politica P.M.R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau proprietăţi, primele victime fiind moşierii, burghezia în totalitatea ei şi ţărănimea care, până în 1962, şi-a păstrat numai în zonele de deal şi de munte pământurile dobândite în urma reformelor agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai ales, mici, poporul român a fost transformat într-un popor de funcţionari şi muncitori, toţi depinzând de bugetul de stat.

.Pe plan social, comuniştii au reuşit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din ţările cu o economie de piaţă, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii, precum militarii şi membrii aparatului de represiune, activiştii de rang inferior, intelectualitatea tehnică şi o bună parte a celei umaniste, intelectualitate constituită din fii de ţărani şi muncitori, formând tehnocraţia şi aparatul ideologic al noului regim, membrii aparatului birocratic de la nivel local, muncitorii calificaţi. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii (asistenţă medicală şi educaţie gratuite, locuinţe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la preţuri reduse, locuri de muncă şi salarii stabile) cu condiţia de a servi regimul, de a-i fi fidele şi de a-l apăra. Iniţiativa acestei clase de mijloc socialiste era nulă, ea aşteptând ca, în schimbul sprijinirii regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul de stat. În rest, societatea era formată din aşa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate privilegiile, şi dintr-o categorie de dezmoşteniţi ai comunismului, moşieri, foşti proprietari de diferite categorii, urmaşii acestora, ţărani deposedaţi de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea puţină nevoie sau care nu doreau să-l servească, muncitori necalificaţi şi alţii, care cu toţii duceau o viaţă de chin.
    Din punct de vedere politic, monolitismul nu a adus decât o linişte aparentă. În rândurile Partidului Muncitoresc Român, deşi din 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut ca fiind numărul unu, lupta pentru putere a fost permanentă, uneori luând chiar forme sângeroase, de vendetă. Astfel, în 1944 au fost înlăturaţi din fruntea Partidului Ştefan Foriş şi Remus Kofler, în 1948 a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1952 cel al Anei Pauker, al lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în 1957 cel al lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, iar în 1958 a fost îndepărtat Constantin Doncea. Unii dintre aceştia (Ştefan Foriş, Remus Kofler, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Vasile Luca) au fost asasinaţi cu sânge rece, iar altora li s-a pierdut urma prin închisorile comuniste. În ansamblu însă, puterea lui Dej a tins să crească necontenit, după 1958 el devenind stăpânul absolut al Partidului şi al ţării până la moartea sa, survenită la 19 martie 1965.
    In ceea ce priveşte politica externă a României din acea perioadă, ea a fost subordonată în întregime intereselor Uniunii Sovietice, cel puţin până în primii ani ai deceniului al şaptelea. România a refuzat planul Marshall, iar P.C.R. a participat la punerea bazelor Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, în septembrie 1947, lângă Varşovia (Cominform). În 1949, România a fost membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), iar în 1955 al Tratatului de la Varşovia, organizaţie militară îndreptată împotriva democraţiilor occidentale. În felul acesta, ţara noastră a devenit un membru activ al organizaţiilor şi organismelor controlate de Uniunea Sovietică, s-a transformat, împotriva voinţei sale, într-un duşman al Occidentului şi al democraţiei, poziţie pe care nu a părăsit-o decât în decembrie 1989.

Subordonarea faţă de Uniunea Sovietică şi ostilitatea faţă de Occident sunt dovedite cu toată puterea şi claritatea de câteva documente aduse la lumină în ultima vreme, mai ales de către istoricul Gheorghe Buzatu. Aceste documente indică faptul că, din 1947, controlul Moscovei asupra României a devenit aproape total. Ele arată ce probleme interesau cu prioritate Moscova şi indică şi pe principalii informatori ai acesteia de la Bucureşti: Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu şi Miron Constantinescu.
    Astfel, în august _ septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi Belgrad în urma atacurilor "tovărăşeşti" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Iosif Broz Tito şi a echipei sale. În octombrie al aceluiaşi an, Al. Moghioroş a prezentat Moscovei manifestele răspândite la Reşiţa de Mişcarea Naţională de Rezistenţă _ Pentru Patrie şi Rege. A urmat Iosif Chişinevschi, care a pus la dispoziţia lui Mihail Suslov alte manifeste, cu caracter troţkist, întocmite şi difuzate de către elementele ce "sabotau lupta purtată toată viaţa de Ana Pauker şi ceilalţi conducători ai P.M.R. pentru crearea condiţiilor de unire a României cu URSS". De la Moscova s-au dirijat şi activitatea P.M.R. în rândurile tineretului român, precum şi preparativele Bucureştiului pentru organizarea zilelor V.I. Lenin, în luna ianuarie 1949. În aceeaşi lună, tovarăşii din C.C. al P.M.R. au prezentat Moscovei cuvântările ţinute în plenul Marii Adunări Naţionale de către Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În martie 1949, Cominformul lua cunoştinţă de adunările ţinute în capitalele de judeţe pentru condamnarea de către conducerea P.M.R. a "bandei de spioni a lui Tito".

Un material dens, extrem de documentat, pregătit de organele speciale ale regimului comunist de la Bucureşti şi având, deci, un caracter strict secret, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi, material intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între "agenţii imperialişti" reclamaţi Centrului moscovit se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Pop şi sioniştii. În august 1949, la cererea expresă a Moscovei, C.C. al P.M.R. a înaintat un amplu material, strict secret, cu informaţii despre capitalul străin din România "burghezo-moşierească", cu trimiteri concrete la "reprezentanţii săi _ Al. Vaida-Voievod, G.G. Mironescu, sau familia Brătianu", despre propaganda anglo-americană împotriva României şi mijloacele de contrapropagandă adoptate, despre activitatea Partidului Social-Democrat Independent, condus de "trădătorii" Constatin Titel Petrescu, Adrian Dumitriu şi Iosif Jumanca, toţi deja arestaţi, despre activităţile de peste hotare (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Portugalia, Italia etc.) ale "reacţionarilor" aparţinând unor diverse cercuri şi grupări politice, culte etc., dar mai cu seamă ale Comitetului Naţional Român, veritabilul guvern al emigraţiei româneşti din acel moment, condus de generalul Nicolae Rădescu, beneficiind de la 7 august 1948 şi de recunoaşterea Regelui Mihai I. Erau indicaţi Moscovei ca principale personaje ale conspiraţiei: Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, C. Bianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, M. Fărcăşanu, I. Zissu, Mircea Eliade, V. Veniamin, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, D.N. Ciotori, Constantin Antoniade, Vintilă Horia, C. Marinescu şi alţii.

Problemele care interesau Kremlinul la confluenţa anilor '40 _ '50 erau următoarele: fişele de cadre ale unor foşti activişti în URSS, materialul pregătit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reuniunea din noiembrie 1949 de la Budapesta a Cominformului, propaganda de partid şi organizarea şcolilor de cadre (1951), situaţia economică a României în 1948 _ 1950, proiectele şi execuţiile bugetare, evoluţia cooperativizării agriculturii, raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea a 30 de ani de la crearea PCR şi care nu s-a publicat integral în ţară decât după cenzurarea lui la Moscova, unde s-a aprobat acest final stimulator: "... Noi suntem încredinţaţi în deplina victorie a socialismului, pentru că în fruntea muncitorilor din toată lumea se află conducătorul comunismului mondial, steag al păcii şi libertăţii popoarelor _ Tovarăşul Stalin". Moscova mai era interesată de alegerile pentru organele şi organizaţiile de partid desfăşurate pe parcursul mai multor luni în 1951 şi 1952, de situaţia numerică şi nominală a emigranţilor iugoslavi din anii 1949 _ 1950 din România, de situaţia presei din ţara noastră (numărul şi numele tuturor ziarelor şi revistelor, centrale şi locale, tirajele lor, difuzarea, limbile de editare), de trecerea prin România, în primăvara anului 1952, a unei tipografii demontate din Germania şi destinată Partidului Comunist din Israel, de lista organizaţiilor de partid din Bucureşti din luna martie 1952, de minutele şedinţei Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie _ 1 martie 1952, în care s-a examinat cazul Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu, de materialele Plenarei C.C. al P.M.R. din 26 _ 27 mai 1952, care cercetase activitatea deviaţionistă a grupului Ana Pauker _ Vasile Luca _ Teohari Georgescu, de situaţia din Partid după eliminarea acestui grup.
    Studiul documentelor de la Moscova din deceniile '60 şi '70 dovedeşte gradul de dominaţie la care era supusă România din partea Uniunii Sovietice. Mijloacele de dominaţie erau incalificabile, metodele extrem de dure. Rostul Partidului, deşi dubla activitatea organelor de stat, era acela de supracontrol, iar deciziile sale erau imposibil de contestat. Moscova trebuia să ştie absolut tot ce se petrecea în România. Astfel, în 1957 _ 1958, conducerea de partid de la Moscova era înştiinţată în primul rând, de către Ambasada sovietică din Bucureşti, despre situaţia politică internă din România, despre situaţia agriculturii, despre relaţiile culturale bilaterale şi despre sosirea în URSS la tratament a liderilor de partid şi de stat români. Toate datele erau centralizate în rapoarte politice anuale ale Ambasadei din Bucureşti, precum cele pentru anii 1957, 1958, 1959,1960, 1961, 1962, 1963, 1964,1965. Diplomaţii sovietici la Bucureşti informau cu promptitudine despre întâlnirile lor cu liderii de partid şi de stat români ori cu omologii lor străini, precum şi despre Plenara C.C. al P.M.R. din 3 iunie 1957, despre rezultatele alegerilor în organizaţiile de partid, despre stadiul colectivizării şi despre munca în rândul intelectualilor. Capitole speciale priveau, tot în perioada februarie 1957 _ februarie 1958, nivelul de viaţă în R.P.R. şi lupta contra elementelor antisociale. În anul 1958 au fost la ordinea zilei urmărirea stadiului retragerii trupelor sovietice din România, ca şi atitudinea populaţiei locale faţă de eveniment. Au venit la rând, în acelaşi an, convorbirile cu liderii P.M.R. despre rezultatele Plenarei din 26 _ 28 noiembrie 1955 şi despre hotărârile Congresului II al P.M.R. privind îmbunătăţirea componentei sociale a rândurilor partidului, munca ideologică, însuşirea de către presa română a "modelului" sovietic, lupta împotriva revizionismului marxist-leninist şi activitatea Agerpresului. Nu au scăpat atenţiei, de asemenea, editarea şi difuzarea cărţii sovietice în România, a filmelor sovietice, pentru perioada ianuarie 1958 _ februarie 1959. Alte probleme s-au aflat ulterior în atenţie: dezvoltarea economiei naţionale a României după război, măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru normalizarea muncii, îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale muncitorilor în urma Congresului II al P.M.R., formele luptei de clasă în cursul cooperativizării agriculturii, atitudinea politică a ţărănimii, greşelile organelor de partid în înfăptuirea colectivizării, atitudinile anticolhoznice ale ţărănimii în unele sate din judeţele Tulcea şi Constanţa, situaţia în gostaturi.

In anul 1959, salariaţii şi colaboratorii Ambasadei sovietice au raportat despre popularizarea hotărârilor Congresului XXI al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), despre ecourile vizitei lui Nikita Sergheievici Hruşciov în Statele Unite ale Americii, despre schimburile de delegaţii şi despre relaţiile bilaterale ştiinţifice, culturale şi artistice. Alte probleme demne de interes prin 1959 _ 1960 au fost: situaţia în rândul Uniunii Scriitorilor din România, acţiunile împotriva ordinii de stat, situaţia bisericii catolice şi a altor culte, relaţiile economice externe ale României, ajutorul economic primit din partea URSS, situaţia comerţului interior şi măsurile P.M.R. referitoare la asigurarea nivelului de trai, emigrările în Israel, pregătirile conducerii de partid pentru aniversarea în România a 90 de ani de la naşterea lui V.I. Lenin, ecourile în România ale politicii externe promovate de URSS, activitatea sindicatelor şi a organizaţiilor de tineret. S-a reţinut copia scrisorii C.C. al P.M.R. către C.C. al P.C. Chinez în legătură cu declaraţia comuniştilor chinezi la conferinţa de la Bucureşti.

In anii 1960 _ 1961 au predominat preocupările în legătură cu Congresul III al P.M.R. (iulie 1960) şi cu plenarele din octombrie şi decembrie 1960 privind dezvoltarea economiei naţionale pe viitor, formele luptei de clasă în R.P.R. şi schimbările în componenţa claselor, interpretarea rezultatelor Consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1960. Anii 1960 _ 1961 au fost marcaţi de interesul pentru îndeplinirea hotărârilor celui de-al treilea Congres al P.M.R. privind îmbunătăţirea nivelului de trai, pentru colaborarea cultural-ştiinţifică româno-sovietică şi reflectarea în presa sovietică a unor probleme de istorie românească, pentru activitatea ARLUS-ului şi pentru difuzarea cărţii sovietice în România. În 1961 a revenit în atenţie situaţia cultelor religioase din România şi a propagandei antireligioase, dar s-au adăugat pregătirile din URSS pentru aniversarea a 40 de ani de la crearea P.C.R.
    În 1961 _ 1962 se afla sub observaţie aceeaşi largă gamă de aspecte: dezvoltarea sănătăţii, educaţiei, radioului şi televiziunii, activitatea editurilor şi a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Compozitorilor şi a Uniunii Artiştilor Plastici. Se poate observa că pentru Moscova activitatea creatorilor şi a făuritorilor de cultură trebuia ţinută sub o permanentă şi strictă supraveghere. Colaborarea cu URSS sub toate aspectele şi relaţiile externe ale României au rămas sub controlul exclusiv al reprezentanţilor Moscovei în ţara noastră. Probleme noi apar în legătură cu difuzarea unor manifeste antisovietice, cu urmărirea pregătirilor pentru alegerile programate în vederea constituirii unei noi Mari Adunări Naţionale şi pentru consiliile populare. Pentru a lua pulsul opiniei publice din România, Kremlinul şi-a trimis funcţionarii Ambasadei şi colaboratorii săi, îndeosebi foşti studenţi în URSS reveniţi în ţară căsătoriţi, să viziteze unele localităţi pentru a se informa asupra vieţii politice, economice şi sociale.

In anii 1962 _ 1963 a rămas prioritar interesul pentru activitatea P.M.R. la toate nivelurile, revenind în studiu situaţia ştiinţei, problemele educaţiei şi sănătăţii, ale difuzării presei sovietice în România, situaţia economiei naţionale, perspectivele industriale şi măsurile de stat pentru dezvoltarea agriculturii. S-au strâns materiale speciale abordând domeniul relaţiilor României cu Albania, Iugoslavia, Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei şi ţările socialiste din Asia.
    Pentru anii 1963 _ 1965 se impun semnele divergenţelor româno-sovietice intervenite în relaţiile de partid şi de stat dintre cele două ţări, deşi în continuare, pe canalele diplomatice sau de partid, radiografierea României a continuat un timp, după modelul perioadei precedente, adică urmărindu-se îndeplinirea planurilor culturale şi ştiinţifice româno-sovietice, activitatea ARLUS-ului şi a Institutului de studii româno-sovietic, schimburile de turişti, ajutorul primit din partea URSS pentru construcţia unor obiective industriale, vizitele de "informare" prin ţară ale colaboratorilor Ambasadei din Bucureşti, politica externă a României, relaţiile cu Iugoslavia, Anglia, Franţa, Italia, R.F.G. şi ţările din Africa în anii 1963 _ 1964, planul de colaborare ştiinţifică şi culturală româno-sovietic în 1964 _ 1965, difuzarea în România a cărţilor şi publicaţiilor sovietice, a mărcilor poştale, aniversarea a 47 de ani de la revoluţia din octombrie 1917 şi a 20 de ani de la "eliberarea" României în 1944, viaţa culturală din 1963 _ 1964 şi dezvoltarea literaturii după conferinţa scriitorilor din 1962, turiştii români în URSS şi sezonul turistic 1963 pe litoralul Mării Negre, măsuri din 1964 _ 1965 pentru dezvoltarea industriei şi agriculturii, situaţia industriei uşoare şi comerţul cu URSS din 1963, relaţiile comerciale şi politice ale României cu statele socialiste şi, în mod special, cu statele capitaliste, cu Statele Unite ale Americii în 1964 _ 1965 şi în 1965-1966.

După Declaraţia din aprilie a P.M.R. şi după Congresul din 1965 al P.M.R., devenit P.C.R., a sporit interesul sovieticilor pentru politica şi poziţia P.M.R. faţă de problemele mişcării muncitoreşti internaţionale, pentru cazurile de propagandă duşmănoasă faţă de URSS şi pentru manifestările antisovietice din Basarabia. S-a semnalat reţineri faţă de colaborarea româno-sovietică, lipsă de grijă pentru turiştii sovietici aflaţi în România, atitudinea modificată a autorităţilor române faţă de cetăţenii sovietici şi faţă de familiile sovieto-române. Conducerea P.C.U.S. nu i-a pierdut din vedere pe istoricii români, fiind urmărită şi consemnată activitatea specialiştilor militari aflaţi la documentare la Moscova în 1962.

Toate aceste documente aduse la lumină de istoricul Gheorghe Buzatu, fapt pentru care istoriografia română trebuie să-i fie recunoscătoare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cât de deplină a fost dominaţia sovietică asupra României, dar şi asupra altor ţări ocupate din Europa Est-Centrală după 1944 _ 1945, cel puţin până în deceniul şapte. În epoca analizată, Kremlinul a fost cu adevărat "centrul" lumii comuniste situată în spatele "cortinei de fier", iar creierul ei a fost C.C. al P.C.U.S

.Evident, România, dominată atât de categoric de către Uniunea Sovietică, a fost obligată să se angajeze în lupta cu Occidentul, să desfăşoare o vastă activitate de spionaj şi de contraspionaj, activitate care nu a încetat după 1964, ci a continuat până în 1989, până la prăbuşirea comunismului. Tot istoricul Gheorghe Buzatu, împreună cu istoricul Mircea Chiriţoiu, au publicat câteva documente revelatoare în acest sens pentru anul 1955.
    Astfel, primul dintre acestea, datat la 27 octombrie 1955, este un Raport al generalului maior Vasile Vâlcu privind analiza muncii Direcţiei I din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe perioada 1 ianuarie _ 15 octombrie 1955. Sarcinile acestei Direcţii în 1955 fuseseră de a aduce pe o treaptă superioară munca informativă externă, de a ridica nivelul pregătirii profesionale şi combativitatea efectivelor din rezidenţe, cât şi din Centrală. O altă sarcină fundamentală a fost aceea de a pătrunde informativ în guvernele, parlamentele şi principalele partide politice din SUA, Anglia, Franţa, Italia, Germania Occidentală, în corpul diplomatic capitalist din ţările apusene, în comandamentele NATO din Franţa şi Turcia, în statele majore ale armatelor principalelor state capitaliste, în comandamentele bazelor militare americane din Anglia şi Turcia, în serviciile de informaţii şi contrainformaţii duşmane, cu scopul destrămării acestora, în importante instituţii tehnico-ştiinţifice din Germania Occidentală, Anglia, Franţa, SUA, Italia etc. Prin urmare, războiul rece pe planul spionajului în care se angajase România împotriva Occidentului era total şi succesele nu au lipsit.

In domeniul politic au fost obţinute informaţii valoroase privind conferinţa Commonwealth-ului britanic, ţinută în februarie la Londra, informaţii privitoare la contradicţiile dintre Anglia şi India privind poziţia de adoptat faţă de intervenţia SUA în Taiwan. Alte informaţii priveau conferinţa S.E.A.T.O. de la Bangkok, conferinţa de la Bandung şi poziţia Angliei şi a SUA, poziţia ţărilor capitaliste faţă de tratativele dintre URSS şi Austria pentru încheierea tratatului de pace, discuţiile dintre Anthony Eden şi Nehru înainte de vizita ultimului în URSS, conferinţa de la Geneva a celor patru mari puteri, vizita cancelarului R.F.G., Adenauer, la Moscova, politica guvernului vest-german faţă de URSS şi R.D.G.

In domeniul militar s-au primit informaţii privitoare la organizarea Pactului Atlanticului de Nord, la o serie de staţii radar, subterane şi de suprafaţă, de pe coastele Angliei, la poziţia unor baze aeriene americane din Anglia, la crearea de noi baze militare americane în Europa, la manevrele militare NATO din Turcia şi Germania Occidentală, la producţia de arme şi depozite de armament din Germania Occidentală. A fost obţinut un "ascunzător de flăcări" întrebuinţat de piese de artilerie şi folosit de forţele armate ale NATO. S-au mai obţinut informaţii interesante privind forţele armate ale Turciei, fortificaţiile din Bosfor, forţele armate ale Italiei, organizaţiile austriece cu caracter militarist, precum şi unele date despre forţele şi bazele militare egiptene şi israeliene. S-au procurat o serie de publicaţii militare, cu caracter secret, privind dotarea şi pregătirea forţelor armate ale SUA, precum şi instrucţia în şcolile militare.

Alte informaţii importante au fost obţinute în domeniul activităţii serviciilor de spionaj, în domeniul economic şi în cel tehnico-ştiinţific. În total, în 1955 Direcţia I a înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Interne, în domeniul politic: 65 rapoarte speciale, 43 note cu caracter politic, 12 buletine informative; în domeniul militar: 3 buletine informative tratând exclusiv probleme militare, 2 lucrări cu caracter militar, 7 note privind probleme militare; în domeniul tehnico-ştiinţific: 607 patente, 8 lucrări privind metodele de fabricare a unor produse industriale, 21 note în legătură cu diverse materiale tehnice; la acestea se adaugă diverse lucrări privind servicii de informaţii (în total 5) şi emigraţia română (în total 3).

Pe parcursul anului 1955, agentura Direcţiei I a crescut cu 16 agenţi, ajungând la un număr total de 120 de agenţi, şi s-a hotărât înfiinţarea de noi rezidenţe în Belgia, Olanda, Elveţia şi Siria.

Acest raport nu a fost însă pe placul Secretariatului C.C. al P.M.R. care, în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., l-a schimbat din funcţie pe generalul Vasile Vâlcu, înlocuindu-l cu Mihai Gavriliuc. Ca locţiitori ai acestuia au fost numiţi Nicolae Doicaru, Solomon Sabău şi Gheorghe Pele.

Un aspect important al politicii externe a P.M.R. şi a României din acea perioadă l-a constituit ruptura de Moscova produsă în mod deschis în aprilie 1964, când a fost făcută publică Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Conflictul a fost generat, în aparenţă, de încercările de supraplanificare ale C.A.E.R. şi de tendinţa manifestată de Uniunea Sovietică de a-şi impune punctele de vedere în disputele cu alte partide comuniste şi muncitoreşti. Comuniştii români au respins propunerea sovietică de a transforma România într-o anexă agricolă a C.A.E.R. şi nu s-au situat de partea Moscovei în disputa cu comuniştii chinezi, afirmând dreptul fiecărui partid la propria opinie.

 De fapt, comuniştii, mai ales grupul conducător din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se temeau pentru propria lor schimbare din funcţii, pentru pierderea puterii şi privilegiilor derivate din aceasta. Dej a fost neplăcut surprins de raportul secret prezentat de Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S. din februarie 1956, prin care  erau condamnate crimele staliniste. El se temea că un nou stăpân la Moscova poate însemna şi noi vasali în imperiu, mai ales că destalinizarea din România era foarte palidă, ca şi inexistentă. Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a dus şi în România la o uşoară liberalizare culturală, la eliberarea unor deţinuţi politici, la abandonarea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră şi la desfiinţarea sovromurilor. Dar destalinizarea reală a fost ocolită şi respinsă de Dej, care a limitat-o la o problemă de intrigă de partid şi nu de discuţie publică. Pentru Dej, îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu în 1952 echivalase cu o destalinizare, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru toate abuzurile şi greşelile comise de comuniştii români. Astfel, P.M.R. a devenit unul dintre partidele cu linia cea mai dură şi mai stalinistă din întregul lagăr socialist.

Spre a se menţine la putere, Dej a profitat de revoluţia maghiară (23 octombrie 6/ noiembrie 1956) pentru a-şi arăta întreaga fidelitate faţă de URSS. Teritoriul României a fost pus la dispoziţia trupelor sovietice pentru atacarea Ungariei, Imre Nagy a fost deţinut aproape 2 ani în România, Securitatea română a contribuit esenţial la refacerea unei noi Securităţi maghiare. Atacul venit din partea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu în 1957 de pe poziţii reformiste, hruşcioviste, l-a făcut însă pe Dej să dorească o îndepărtare cât mai rapidă faţă de URSS. Primul pas, reuşit, a fost obţinerea retragerii armatelor sovietice staţionate în România, în vara anului 1958, urmat însă de un nou val de represiune, îndreptat mai ales împotriva intelectualilor, pentru a demonstra Moscovei, pe de o parte, că partidul este pe deplin stăpân pe situaţie în ţară, iar pe de altă parte, pentru a consolida grupul de la conducere, în frunte cu Dej. Încercările C.A.E.R. de planificare supranaţională şi conflictul chino-sovietic, despre care am amintit mai sus, i-au oferit lui Dej pretextul cel mai bun de a-şi afirma independenţa faţă de Moscova.
    Toţi consilierii sovietici aflaţi încă în România au fost obligaţi să părăsească ţara, ultimii fiind cei ai K.G.B.; în decembrie 1964 a început un proces de derusificare prin închiderea Institutului Maxim Gorki, a Muzeului româno-rus, a Institutului de studii româno-sovietic, a editurii şi a librăriei Cartea Rusă, prin schimbarea numelor de străzi, prin diminuarea orelor de limbă rusă predată în şcoli: a început cea mai liberală perioadă din istoria comunismului românesc.

Trebuie spus însă că "independenţa" faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda "independenţei" ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. Aşa cum consideră politologul Vladimir Tismăneanu, declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.

 
    

PRIMII PAȘI SPRE COMUNISM

Data de 6 martie reprezintă un moment de cotitură în istoria României. In urmă cu 70 de ani era învestit Guvernul Petru Groza, care a însemnat venirea la putere a comuniştilor, regim care a schimbat dramatic România timp de 45 de ani.

Instaurarea regimului comunist s-a făcut cu spijinul Rusiei, a cărei Armată Roşie ocupase România în toamna anului 1944 şi care îşi asigurase 90% influenţă în ţara noastră în urma acordului de procentaj încheiat pe 9 octombrie 1944 între Stalin şi premierul britanic Winston Churchill chiar în biroul liderului sovietic. De altfel, într-una dintre întâlnirile sale cu liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito, Stalin şi-a făcut cunoscute planurile în sud-estul Europei, afirmând că Al Doilea Război Mondial „nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.

După „întoarcerea armelor” împotriva naziştilor, la 23 august 1944 şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în ţară a început instabilitatea politică generată şi de lupta pentru întâietate între comunişti şi partidele istorice. Cele două guverne de după Ion Antonescu, conduse de Constantin Sănătescu, nu au avut viaţă lungă. La presiunea Moscovei, al doilea cabinet Sănătescu a fost dizolvat la 2 decembrie 1944. A fost creat un nou guvern „de largă colaborare politică” condus de generalul Nicolae Rădescu în care şi-au făcut apariţia şi primii miniştri comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu ocupa portofoliul Justiţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej pe cel al Transporturilor, în timp ce Petru Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim ministru deţinut şi în al doilea cabinet Sănătescu.

Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici

Nici acest Guvern nu a fost pe placul Mosovei şi al comuniştilor care voiau întreaga putere. Astfel, încep manifestaţiile de stradă, orchestrate de comunişti cu acordul sovieticilor. Tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova unde s-a decis preluarea totală a puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu liderul ţărănist Iuliu Maniu.

Totodată, la Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Astfel, mişcările de stradă organizate de Frontul Naţional Democrat (FND) – coaliţia alcătuită în octombrie 1944 de PCR şi PSD – au luat amploare, au fost ocupte prefecturile şi primăriile. Cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, FND a reuşit să atragă de partea lor ţărănimea.

În ciuda acestor acţiuni care au culminat cu mitingul FND ţinut în faţa Palatului Regal în 24 februarie 1945, Guvernul generalului Rădescu s-a menţinut.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, în realitate fiind vorba de o provocare regizată de sovietici şi comunişti, la 26 februarie 1945 la Bucureşti a sosit Andrei Ianuarevici Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, având misiunea clară de înlocuire din funcţie a generalului.

Cum l-a ameninţat emisarul lui Stalin pe Regele Mihai

Emisarul lui Molotov a venit direct la Palatul Elisabeta şi i-a cerut regelui ultimativ demiterea premierului Rădescu şi înlocuirea lui cu Petru Groza, un moşier, doctor în drept la Budapesta şi înfocat susţinător al comuniştilor cu apucături burgheze pentru care era poreclit „burghezul roşu”.

Rădescu era acuzat că era incapabil să menţină ordinea, că este „reacţionar” şi „fascist”. Regele Mihai a cerut răgaz de gândire în speranţa că va primi ajutor din partea SUA şi a Marii Britanii. După alte două întâlniri, la ultima Regele Mihai fiind ameninţat de  Vâşinki, care a bătut cu pumnul în masă şi a trântit uşa, strigând „Ialta sunt eu!”, şi în lipsa sprijinului anglo-american, monarhul român a decis să-l accepte pe Petru Groza în funcţia de prim-ministru. De precizat că  Regele Mihai a vrut să abdice în acele momente tensionate, însă, în urma consultărilor cu liderii partidelor politice şi a cerinţei exprese din partea lui Constantin I.C. Brătianu, liderul naţional liberalilor şi cel mai bătrân om politic al ţării de a nu renunţa la tron, şeful statului român a abandonat ideea.

De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie

Astfel, la 6 martie 1945, ora 19:30, Petru Groza a depus jurământul de credinţă în faţa regelui Mihai I. In noul Guvern nu intra niciun reprezentant al partidelor istorice PNL şi PNŢ, intrau comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, precum şi disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice. Din cele 18 portofolii ministeriale, PCR deţiunea numai cinci. În realitate, comuniştii erau cei care conduceau Guvernul, deoarece fusese dictat de la Moscova.

În aceste condiţii se instaura la putere regimul comunist în România, sub atenta supraveghere a Moscovei şi consimţământul tacit al SUA şi Marii Britanii.

La Bucureşti,  A. I. Vâşinki a avut întâlniri succesive atât cu reprezentantul britanic, cât şi cu cel american. În 5 martie, după ce Regele acceptase formarea unui nou guvern condus de Petru Groza,  A. I. Vâşinki îi transmitea şefului său, V.M. Molotov, o telefonogramă cu poiectul de răspuns la scrisorile reprezentantului politic englez la Bucureşti, D. Marjoribanks:

„Stimate domnule Marjoribanks,

După cum vă amintiţi, problemele abordate în scrisorile Dvs. din 28 februarie şi 1 martie referitoare la situaţia din România au fost analizate de noi în convorbirea avută cu Dvs. la 1 martie. În această convorbire v-am atras atenţia asupra împrejurării că, aşa cum au demonstrat ultimele evenimente din România, guvernul Rădescu, acum demisionat, s-a arătat incapabil să asigure ordinea în România, care constituie spatele frontului Armatei Roşii, şi că Rădescu a încurajat violenţele şi împuşcarea cetăţenilor paşnici care cereau dizolvarea organizaţiilor fasciste şi îndeplinirea conştiincioasă a condiţiilor Convenţiei de armistiţiu. O astfel de situaţie nu poate fi tolerată în spatele frontului Armatei Roşii şi trebuie să fie înlăturată prin crearea unui guvern capabil să asigure ordinea şi îndeplinirea corectă a condiţiilor Convenţiei.

În ceea ce priveşte problema aplicării Declaraţiei din Crimeea la situaţia din România şi necesitatea de a asigura constituirea guvernului din reprezentanţi ai tuturor partidelor din România, guvernul sovietic, care poartă responsabilitatea pentru problemele româneşti, consideră corect că noul guvern român a fost format din reprezentanţii partidelor cu adevărat democrate. Un astfel de guvern va fi capabil să asigure lichidarea ultimelor rămăşiţe ale nazismului şi fascismului în România, să creeze instituţii democratice conform voinţei proprii a poporului, aşa cum aceasta se precizează în declaraţia şefilor celor trei guverne aliate şi să consolideze în ţară, aflată în spatele Armatei Roşii, ordinea şi liniştea în interesul luptei noastre comune contra Germaniei hitleriste”.

Atât britanicii, cât şi americanii cunoşteau bine situaţia din România, însă acordul de procentaj era cât de poate de real. La două zile de la instalarea Guvernului Groza, premierul britanic W. Churchill i-a telegrafiat preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt: „Sunt sigur că D-ta ca şi mine eşti tot atât de contrariat de evenimentele din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi înşelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne priveşte, noi am fost împiedicaţi să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România şi Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia.”

Planul pe trei ani al sovieticilor de comunizare a României

La 9 martie 1945, drept recompensă pentru instaurarea regimului Petru Groza, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.

Cu două zile înainte, însă, la 7 martie 1945, o echipă de emisari sovietici s-a întâlnit cu activiştii comunişti Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea cărora li  s-a transmis planul de comunizare al României în următorii trei ani: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor „istorice”, abdicarea Regelui şi abolirea monarhiei, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una după model sovietic, precum şi interzicerea intrării străinilor în România.

Pentru a câştiga simpatia poporului, prima decizie a guvernului Petru Groza a fost realizarea reformei agrare prin intermediul căreia au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, din care 1,1 milioane de hectare au fost date în proprietate la 900.000 de familii de ţărani. Patru ani mai târziu, aceşti ţărani vor intra în programul de colectivizare şi vor rămâne fără pământ.

Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, a implementat în totalitate planurile Moscovei ajungând ca la 30 decembrie 1947 să fie proclamată Republica Populară Română după ce comuniştii au falsificat alegerile parlamentare din 1946, i-au arestat pe liderii Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, au interzis orice partid de opoziţie şi, în final, l-au obligat pe Regele Mihai să abdice şi să plece din ţară.

Groza va conduce România până în 1952, fiind succedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

BĂTĂLIA DE LA ROVINE (1395)

Mircea cel Bătrân se înscrie ca cel dintâi dintre voievozii noştri care au obţinut o victorie strălucită asupra otomanilor. Astfel, dorind să-şi extindă stăpânirea, dar şi supărat pe politica externă promovată de marele voievod român, sultanul Baiazid I Iîldîrîm a iniţiat „războiul sfânt” împotriva „ghiaurilor de la Kara Iflak”, conduşi de „aprigul Emirgi”. Pentru a stăpâni și la nord de Dunăre. Agresivul sultan a inițiat, în primăvara anului 1395 (după alte izvoare, în toamna lui 1394), o mare campanie militară la nord de Dunăre.

Pregătită încă din primăvara anului anterior (1394), aceasta urma să aibă o asemenea amploare încât preparativele în vederea declanşării sale s-au prelungit, astfel că, aşa cum se află din cronica învăţatului turc Ibn-i Kemal, „venind aproape iarna nu mai era timp pentru o campanie îndepărtată” şi, prin urmare, ea a fost amânată pentru anul următor.

In fruntea unei numeroase armate, care însuma, după unele izvoare, peste 40.000 de războinici („atât trupe de elită, alcătuite din ieniceri şi spahii, cât şi neregulate, constituite din akângii şi azapi”), căreia i s-au alăturat, în mod silit, vasalii săi sârbi şi macedoneni (conduşi de Ştefan Lazarević al Serbiei, Constantin Dejanović [Dragaš] şi de Marko Kraljević, ale căror efective se ridicau la 8.000 de oşteni. Baiazid a forţat Dunărea (pe la Nicopole-Turnu) şi a năvălit în Ţara Românească, înaintând spre centrul și capitala acesteia de la acea vreme.

 „Realizând superioritatea numerică a adversarului, înţeleptul domnitor român a evitat să accepte o bătălie în câmp deschis”. La fel ca iluştrii săi înaintaşi, el  a recurs la tactica clasică a românilor de pustiire, hărţuire şi lovire prin surprindere cu ambuscade, urmărind prin aceasta „să slăbească potenţialul de luptă al inamicului”. Asemeni înaintașului Basarab I „Întemeietorul”, Mircea a reuşit să impună duşmanilor săi locul de desfăşurare al bătăliei, pe care l-a ales cu grijă, astfel încât aceştia „să nu-şi poată desfăşura în voie numeroasele efective”.

Poruncind populaţiei din localităţile situate în calea otomanilor să ascundă alimentele, să otrăvească sursele de apă şi să se adăpostească în munţi şi în păduri, foamea, setea şi „incertitudinea au pus repede stăpânire pe puhoiul turcesc”. In acelaşi timp, Mircea a dispus ca cetele de akângii şi azapi, răspândite prin ţară după pradă, să fie lichidate de detaşamente ale oştirii sale instruite special pentru astfel de misiuni.

Foarte concludent, în ceea ce priveşte modalitatea în care Mircea cel Bătrân a dus războiul din primăvara anului 1395, împotriva orgoliosului descendent al lui Osman, este un pasaj din lucrarea cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil, din care se află că: „Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra inamicului, ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii. Mai apoi însă s-a ţinut şi dânsul cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care erau multe şi acopereau în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit”. Urmărindu-i  în permanenţă pe invadatori, Mircea cel Bătrân „săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte când vreo unitate duşmană rupându-se de restul oştirii turceşti se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau după prindere de vite. Și aşa, cu foarte mare îndrăzneală, s-a ţinut de armata turcească. Prin această tactică de uzură și ţinându-se de urma lui Baiazid, s-a luptat întrună cu el în chip strălucit”. Potrivit aceleiaşi surse documentare „se zice că armata turcească fiind pe cale, Mircea Vodă s-a ţinut strâns în urma ei, punând-o în mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”.

În ceea ce priveşte efectivele oştirii române, aceasta era alcătuită din 10.000 de luptători, atât călăreţi, cât şi pedestraşi, bine înarmaţi, căci Mircea cel Bătrân, aşa cum ne informează acelaşi istoric otoman Ibn-i Kemal, „adunase oastea ţării sale, strângându-i pe călăreţii şi pedestraşii săi, le dăduse arme şi unelte, încât îi umpluse de arme”.

Grozava încleştare dintre forţele armate invadatoare, conduse de Baiazid I-ul şi oastea lui Mircea cel Bătrân a avut loc în ziua de 17 mai 1395. Potrivit altor izvoare, teribila înfruntare armată s-ar fi desfăşurat, de fapt, în toamna anului anterior, mai exact în ziua de 10 octombrie 1394.

Localizarea pe hartă a acestei „memorabile confruntări este greu de precizat, deoarece datele transmise de izvoarele istorice sunt incomplete şi de cele mai multe ori contradictorii”. Ce s-a putut deduce, cu precizie, „din informaţiile consemnate în cronicile vremii, cu privire la acest eveniment, este că bătălia a avut loc pe malul unui râu”, pe un teren mlăştinos şi în parte acoperit de păduri, aflat nu departe de munţi.

In privinţa localizării Rovinelor, locul luptei şi biruinţei lui Mircea cel Bătrân, există controverse în istoriografia română. S-a dat oare această luptă pe Jiu, în apropiere de Craiova, cam pe unde se află mănăstirea Jitianu? A avut ea oare loc pe Ialomiţa, pe Argeş sau pe unul din râurile atinse în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş, adică pe Vetea, pe Călmăţui sau pe Teleorman?

Izvoarele dau indicaţii diferite   O cronică turcească, şi anume aceea a lui Enveri, scrisă „pe la 1465”, arată că bătălia s-a purtat în apropiere de râul Arkâş – identificat cu Argeşul. O altă cronică, a lui Orudy, nu indică numele locului, dar recunoaşte că pierderile au fost mari din partea atât a românilor, cât şi a turcilor. O a treia cronică otomană, alcătuită în jurul anului 1500 de către Idris Bitlisi, susţine că lupta cu Mircea a avut loc la „Hendek”, adică la „şanţuri”.

Cronica raguzană a lui Giacomo di Pietro Luccari, tipărită la Veneţia în 1605 şi care are drept izvor pentru evenimentele din Ţara Românească o veche cronică munteană a lui Murgul, pierdută astăzi, susţine că sultanul Baiazid a intrat în ţară pe la Severin şi ca s-a luptat cu Mircea „sub oraşul Craiova”, unde a fost „pe jumătate fărâmat”.

Trecând la cronicle româneşti, constatăm că Letopiseţul Cantacuzinesc pune lupta „pre apa Ialomiţei” şi adaugaă „Biruit-au Mircea Vodă pre turci şi făr de număr au perit, trecând Baezet Dunărea fără vad”. Inspirându-se din cronicarul bizantin Frantzes şi dintr-un alt izvor străin, nenumit, Radu Popescu prezintă o a doua versiune şi anume: „Zice istoricul Gheorghe Franţi că au avut doao războae Mircea Vodă cu Baiazit, împăratul turcesc, unul cătră Nicopoea, altul pă apa Ialomiţii şi la amândouă l-au biruit pe Baiazit-bei. Alt istoric scrie că un război ce au avut Mircea Vodă au fost la Rovine”. În sfârşit, cronicarul bizantin Chalcocondil, fără să precizeze vreun loc de bătălie, afirmă că „Mircea se ţinea cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit”.

Faţă de diversitatea informaţiilor izvoarelor istorice nu va surprinde faptul că istoricii vremii noastre au ajuns la concluzii diferite în ce priveşte localizarea Rovinelor. Scriind că lupta s-a dat la 10 octombrie 1394 – data e luată după o cronică sârbească – „la Rovine lângă Craiova”, Dimitrie Onciul urmează indicaţiile lui Luccari şi Orbini. Nicolae Iorga, după ce într-un articol publicat în 1916 afirmase că Mircea a fost bătut la Rovine, îşi schimbă părerea şi în opera de sinteză Istoria românilor, în volumul al treilea, arată că învinsul a fost Baiazid şi că „lupta a trebuit să se dea în marginea Craiovei, la Rovine „. P.P. Panaitescu, bazându-se mai mult pe cronicile turceşti, susţine că „lupta nu poate fi căutată decât pe linia ce uneşte Turnu (Magurele) cu Argeş”. Şi fiindcă această opinie a fost exprimată într-o amplă monografie asupra lui Mircea cel Bătrân, ea a influenţat pe cercetătorii ulteriori Ion Ionaşcu, Ştefan Pascu şi Ştefan Ştefănescu. Cel dintâi consideră Rovinele drept un „loc situat pe drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş”; cel de-al doilea drept o „localitate” pe acelaşi drum; cel de-al treilea crede că lupta s-a dat „la Rovine, pe Argeş”. Cercetătorul sovietic A. A. Bolşakov, într-un articol apărut în 1960, şi cercetătorul român Ion Nania, într-o notă din 1963, se pronunţă şi ei pentru localizarea pe acelaşi drum, şi anume în regiunea păduroasă de la Rovine, Tufele Roşii şi Rovine Ţuţuleşti, situată „la 20 km sud de Piteşti” şi la 14 km în linie dreaptă de apa Argeşului.

Toate aceste localizări pornesc de la premisa, întemeiată pe cronicile turceşti ale lui Neşri şi Leunclavius, după care sultanul a trecut Dunărea la Nicopole. Iată însă că în 1957, cu prilejul celui de al zecelea congres internaţional de studii bizantine, istoricul turc H. Inalcik a publicat un important document din sec.al 15-lea, aflător în arhiva de la Topkapî Sarai din Istanbul, document care arată că Baiazid, după ce a cutreierat Banatul spre a se asigura contra unui atac din spate, a pătruns în Ţara Românească pe la Severin, înaintând apoi spre est, aşa cum arată şi scriitorul raguzan Luccari. Este evident deci că locul bătăliei de la Rovine n-a fost nici pe Ialomiţa, nici pe direcţia Turnu-Argeş, ci pe drumul care, pornind de la Severin, trecea Jiul, apoi Oltul spre a ajunge la reşedinţa lui Mircea.

Avea oare interes acesta din urmă să lase pe Baiazid să străbată, prădând şi arzând, toată Oltenia, apoi partea de vest a Munteniei propriu-zise, sau se impunea să încerce a-l opri cât mai aproape de punctul de intrare în ţară? Credem că cea de a doua soluţie a prevalat. De aceea, revenind asupra unei păreri mai vechi, din 1946, socotim că lupta de la Rovine a avut loc pe Jii, în marginea Craiovei, aşa cum arată cronicarii Giacomo di Pietro Luccari şi Mauro Orbini. Aici au luptat crâncen şi cu vitejie ostaşii lui Mircea, învingând pe Baiazid Ildîrîm adică Baiazid Trăsnetul.

Desigur, localizarea luptei de la Rovine lângă Craiova rămâne o ipoteză, dar una probabilă. Colegul A. Golimas, fost profesor universitar la Facultatea de Istorie de la Craiova, a comunicat că pe locul unde se presupune că s-a dat lupta, lângă Jiu, s-ar fi găsit resturi de arme. Rămâne ca săpături sistematice, precedate de o fotografie aeriană, să ne aducă dovezile care să transforme ipoteza în certitudine.

Cum rămâne însă cu cronicile lui Neşri şi Leunclavius, care arată că Baiazid a trecut Dunărea pe la Nicopole, şi cu cronica Enveri, care afirmă că lupta s-a dat în apropiere de râul Arkâş (Argeş)? Putem admite că un al doilea corp de oaste turcească a trecut Dunărea pe la Nicopol, urcând apoi spre miazănoapte, şi că, după ce s-a unit cu corpul principal, condus de Baiazid, a avut loc a doua luptă care a putut să se dea în apropiere de râul Argeş. Într-adevăr, Mircea, deşi biruitor la Rovine, a fost nevoit, în faţa forţei superioare turceşti, să se retragă spre nord-est – spre capitală, aşa cum va face, două sute de ani mai târziu, Mihai Viteazul, după Călugăreni, retrăgându-se spre munte. A doua bătălie cu Baiazid, lângă râul Argeş, n-a fost fericită, şi Mircea a trebuit să treacă peste munţi, la Braşov, unde, la 7 martie 1395, a încheiat tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în condiţii de egalitate deplină.

O ipoteză mai nouă și demnă de luat în seamă susține că lupta principală s-a dat, totuși, în Oltenia în actuala pădure Radovan, pădure ce domină o vale mlăștinoasă a pârâului Dăsnățui. Atacul furibund al românilor s-a pornit din pădurea înaltă a Radovanului și a nimicit rândurile turcești ce luptau din greu urcând panta abruptă. In retragere Baiazid a trecut cu calul său iubit și încins prin apa rece a părăului, fapt ce a provocat curând moartea calului. Pentru el sultanul a ordonat să se constriuască un tumul de onoare între Radovan și comuna Urzica Mare de astăzi. Tumulul mai există încă necercetat. Ceva mai la sud, spre satul Urzicuța de astăzi există un alt tumul mult mai mare, care adăpostește rămășițele ostașilor turci morți în acea luptă. La liziera pădurii, protejată de un val de pământ săpat de armata română, voievodul român şi-a adăpostit infanteria, dispusă în adâncime „pe mai multe rânduri”. Arcaşii formau prima linie de atac (ei având la îndemână un mare număr de săgeţi), în timp ce cavaleria (ascunsă în pădure) alcătuia rezerva armiei române.

Pornind de la observaţiile referitoare la configuraţia terenului, „tradiţia orală şi primele scrieri istorice numesc locul de desfăşurare al bătăliei, „Rovine” (rovina, în paleoslavă, însemnând „groapă”, „adâncitură”, „şanţ”, „râpă”, „surpătură de teren [mlăştinoasă]”; „loc mlăştinos”, „mlaştină”, „mocirlă”). Aici s-a derulat una dintre cele mai înverşunate lupte din trecutul neamului nostru, căci „lănci fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”, iar datorită uriaşelor pierderi suferite, Baiazid „s-a înspăimântat şi a fugit”. De asemenea „râul acela (Dăznățui) curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”, aşa cum relateazăo cronică bulgară, întocmită chiar la acea vreme.

Inconjuraţi din toate părţile, turcii au încercat un atac disperat, însă dându-şi seama de situaţie, Mircea a poruncit pâlcurilor sale de cavalerie (care nu participaseră până atunci la confruntare şi erau, practic, odihnite) să descalece şi să execute, prin surprindere, un contraatac de flanc, reuşind să zdrobească, astfel un mare număr dintre luptătorii de rând otomani. Dar şi dintre comandanţii acestora au pierit mulți pe câmpul de luptă cu această ocazie. Cronicarul bizantin Giorgios Sphrantzes notează în lucrarea sa că, lovite din toate părţile de români, „cetele de războinici turci din Asia şi Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia şi Serbia” se clătinau neputincioase. „După cum indică Letopiseţul sârbesc de la Dečani, în aceste împrejurări şi-au pierdut viaţa, alături de oştenii lor, şi multe dintre căpeteniile creştine vasale sultanului, printre care s-au numărat Marko Kraljević, cneazul din Prilep (legendarul erou al baladelor sârbeşti) şi Constantin Dejanović de la Strumiţa şi Velbujd” (cunoscut şi sub numele de Dragaš), socrul lui Manuel al II-lea Paleologul, basileul Bizanţului (1391-1425).

Ingrozit de amploarea dezastrului, la insistenţele lui Evrenos Bey, căpetenia akângiilor, Baiazid s-a străduit să găsească soluţii pentru a înlătura iminentul sfârşit tragic al oştirii sale, aşa cum se află din cronica lui Laonic Chalcocondil, care informează peste veacuri că: „Atunci Evrenos Bey l-a sfătuit pe Baiazid să ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci – o tabie (redută) pentru ca, la adăpostul ei, să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de luptă şi să reziste”. In zadar însă, căci în cele din urmă turcii au fost înfrânţi (ei suferind „la Rovine în câmpii” uriaşe pagube umane şi materiale) şi siliţi, în frunte cu trufaşul lor sultan, să se retragă, precipitat, dincolo de bătrânul fluviu aşa încât, pe bună dreptate, marele Eminescu spunea în nemuritoarele sale versuri din Scrisoarea a III-a, că turcii „cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”.

jos) a devenit peste secole subiect de

Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvb

jos) a devenit peste secole subiect de

Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvb

jos) a devenit peste secole subiect de

Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvbPotrivit opiniei unanim exprimate de specialişti, „apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de neaşteptată, încât expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-o înfrângere şi Mircea a rămas nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva”.Incheiată cu o certă izbândă a oştilor române, bătălia de la Rovine este prima mare victorie obţinută de acestea asupra turcilor otomani. Ea le-a relevat cotropitorilor icoana unui neam neînfricat, condus de un voievod dârz şi înţelept, decis să se sacrifice pentru neatârnarea gliei strămoşeşti. Astfel că, după cum este consemnat în cronica ţării: „biruit-au Mircea voievod pe turci şi făr de număr au pierit trecând Baiezet Dunărea fără vad”.

Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvb

Citeste mai mult: adev.ro/nl5mvbRevenind puţin cu privire la localizarea în timp a bătăliei de la Rovine, pentru a încheia aici dezbaterea pe această temă, aducem în atenţie încă un argument în sprijinul datării acesteia în primăvara anului 1395. Acesta este cel legat de binecunoscutul obicei al turcilor otomani de a purta războaie ofensive, de regulă, doar primăvara şi vara. Cutuma respectivă ţinea, probabil, de factorii climaterici ai epocii, căci în Evul Mediu clima era mult mai rece decât astăzi, primele zăpezi căzând la noi încă din octombrie, iar turcii, după cum ştim, erau o populaţie ce locuia într-o zonă având o climă mediteraneeană şi submediteraneeană, ei fiind obişnuiţi mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase şi cu multă zăpadă. In consecinţă, şi vestimentaţia lor era alcătuită mai ales din materiale subţiri, adecvate Asiei Mici, şi nu din blănuri pe care, de altfel, le puteau obţine foarte greu, datorită preţului ridicat al acestora, de la negustorii din Asia Centrală şi Europa Nordică. In concluzie, lupta de la Rovine nu putea avea loc în nici un caz în prag de iarnă ci, aşa cum s-a demonstrat de altfel, ea s-a derulat în primăvară, mai exact, conform ultimelor rezultate ale cercetărilor ştiinţifice făcute pe această temă, la 17 mai 1395.

BĂTĂLIA DE LA GIURGIU

După strălucita victorie obținută la Călugăreni împotriva urdiei turcești, condusă de însuși marele vizir, Kodja Sinan Pașa, Mihai Viteazul a fost nevoit, fiind copleșit de superioritatea numerică a invadatorilor, să se retragă în mare grabă și fără ca turcii să-și dea seama spre nord pentru a-și pune oastea la adăpostul munților. În drum spre aceștia, marele voievod român și trupele sale au trecut prin București și, apoi, prin Târgoviște. Pe când oștirea română se pregătea să părăsească cetatea de scaun de pe Dâmbovița, „ungurii și alți oșteni mercenari au invadat Bucureștiul, fără știrea domnului, și au prădat totul, socotind că asemenea prăzi li se cuvin lor mai mult decât dușmanului”. Totuși, conform opiniei lui „Diego Galan (un creștin aflat în robia turcilor, care a fost  martor ocular al evenimentelor), care venea în urma oastei turce (…), pustiirea orașului s-a datorat unei acțiuni premeditate”, deoarece „după jaful executat de mercenari, Mihai Viteazul a dat foc orașului și n-a lăsat în picioare decât două biserici și Curtea domnească”, astfel că, „în momentul în care Sinan Pașa a ajuns la București, din fosta capitală a Țării Românești nu mai rămăsese nimic”.

           Ulterior datei de 16/26 august 1595 (mai precis înainte de 28 august/7 septembrie 1595), Mihai Viteazul și-a instalat tabăra la Stoienești, nu departe de pasul Bran, unde a ocupat „o poziție avantajoasă apărării” pe termen lung, în așteptarea ivirii unei împrejurări prielnice și a ajutorului militar promis de aliații săi, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, voievodul Moldovei, Ștefan Răzvan, împăratul romano-german, Rudolf al II-lea de Habsburg și de ceilalți conducători ai „Ligii Sfinte” și revenirii în Țara Românească pentru a-i alunga pe otomani.

              Intre timp, după ce și-a reorganizat armata și rămânând în tabăra ridicată în preajma câmpului de luptă de la Călugăreni, vreme de două zile, pentru a-și reface forțele, Sinan Pașa a trecut la ocuparea sistematică a Țarii Românești. In 16/26 august 1595, el va începe, cu prudență, să înainteze spre București, „drumul fiindu-i deschis de gruparea comandată de Hasan pașa, beilerbeiul (guvernatorul general) de Rumelia”.

            Astfel, în 18/28 august 1595 armata otomană a ajuns la București unde marele vizir, după ce și-a instalat tabăra în imediata apropiere a acestuia, a luat o serie de măsuri vizând transformarea statului medieval românesc sud-carpatin în pașalâc (provincie otomană). „Inainte de a părăsi Bucureștii și de a-l urmări pe Mihai, Sinan Pașa  a luat o hotărâre pe care turcii, care călcaseră pământul Moldovei și al Țării Românești, n-o mai luaseră până atunci. De obicei ei se mulțumeau cu jefuitul, distrusul și arsul a ceea ce reușea să rămână în picioare. De data aceasta, Sinan Pașa a hotărât să construiască”. Referindu-se la inedita decizie a marelui vizir, cronicarul otoman Kara-Celebi-Zade a  consemnat în lucrarea sa faptul că „prin irosire zadarnică de unelte și de sforțări omenești (turcii) s-au străduit să construiască o cetate la București”. Pentru îndeplinirea planurilor sale, Sinan Pașa l-a numit pe Satârgi Mehmed Pașa, beilerbei de „Kara Iflak” și va lăsa aici o garnizoană numeroasă („10.000 de oameni, sub comanda lui Ferhad-pașa”), cu misiunea de a întări orașul de pe Dâmbovița cu fortificații din lemn și pământ și de a-l apăra. Bisericile bucureștene (cele două rămase nearse și altele nedistruse complet) au transformate în moschei. De asemenea, în incinta bisericii Mănăstirii „Alexandru Vodă” (denumită, mai târziu, „Radu Vodă) a fost amenajată o geamie (construcție destinată celebrării cultului la mahomedani, de obicei mai mare decât moscheea). „Și pentru că ea însăși (mănăstirea respectivă) era întărită cu ziduri, Sinan a dispus ca dependințele din jurul ei să formeze o fortăreață. Este vorba de cimitirul de lângă biserică, împrejmuit și el cu un zid. In jurul acestora a fost făcută o palancă cu 5 sau 7 bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe), în care puteau să încapă mai multe mii de oameni”. Pentru realizarea acestei lucrări au fost necesare opt zile. „In același timp, în jurul orașului București a fost ridicată o palancă mai mare. Intre două rânduri de stâlpi din lemn s-a pus pământ, iar peste acest val au fost construite nouă bastioane în același tip, la o aruncătură de săgeată unul de altul și în fiecare bastion încăpeau până la cincisprezece tunuri. In fața valului era un șanț adânc de trei stânjeni (stânjen, unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m) și lat tot de trei stânjeni”. Fortăreața ridicată acum de otomani la București și, îndeosebi, cea înălțată de aceștia pe structura și în împrejurimile Mănăstirii „Alexandru Vodă” este cunoscută în istorie sub numele de „Palanca lui Sinan”. Același „Kara-Celebi-Zade socotea opera de fortificare a Bucureștilor ca o irosire zadarnică de forțe materiale și fizice (…) pentru că (până la urmă) tot turcii au ars palanca făcută de ei”.

             După mai bine de o săptămână, mai exact la 26 august/5 septembrie 1595, seraskier-ul (comandantul suprem) turc și-a ridicat tabăra din preajma Bucureștiului și a plecat, în fruntea grosului oștirii sale, spre Târgovişte, unde a sosit „în primele zile ale lunii septembrie (mai exact la 28 august/7 septembrie 1595)”. Şi aici a poruncit să fie construite „fortificaţii improvizate, îndeosebi pe laturile de vest şi nord, unde se aflau şanţuri şi valuri de pământ căptuşite cu lemn, gratii şi gabioane”. Vreme „de treizeci de zile, marele vizir s-a îngrijit de ridicarea unei cetăți la Târgoviște, el însuși împărțind diferitelor corpuri de oaste porțiunea pe care trebuiau s-o construiască”. Potrivit unor izvoare documentare de epocă, se estimează că pentru ridicarea acestor fortificații au fost folosiți „3.000 de meseriași și 70.000 de oameni (lucrători necalificați), iar întăriturile făcute erau mult mai mari decât cele de la București”. Drept forță de ocupație a străvechii cetăți de scaun a „Țării Românești”, Sinan Pașa a lăsat un puternic corp de oaste, numărând „cel puțin 1.500 oameni, cum arată un raportor creștin, vrednic de încredere, care a fost de față, și 40 de tunuri”) sub comanda lui „Ali, pașa de Caramania”. Referitor la efectivele și căpeteniile garnizoanei turcești, pe care marele vizir otoman a instalat-o la Târgoviște, există și alte variante și anume că acesta a lăsat aici „o oaste de apărare de 1.600 archebuzieri, (adică pușcași) dintre ieniceri, gebegii (oșteni turci însărcinați cu paza și transportul armelor și munițiilor), topcii (tunari) și azapi (pedestrași din trupele neregulate turcești, care trăiau din prada de război)” și că a mai poruncit ca acestora să li se alăture și „2.000 de călăreți dintre spahiii (oșteni din cavaleria nobiliară de elită a forțelor militare otomane) Silistrei, de Vallona și de Küstendil sub comanda lui Ali-pașa, fiul lui Aidir-pașa și a sangiacilor (sau sangiacbeilor, adică guvernatorilor) din numitele locuri”. De asemenea „după mărturiile ungurești, garnizoana turcească  ar fi fost puțin mai mare, de 4.000 anume, și ar fi avut de cap pe Ali-pașa și Mehmed-beg”. In ceea ce privește numărul pieselor de artilerie de care dispuneau turcii la Târgoviște, unele izvoare vorbesc că aici se afla „o garnizoană numeroasă (…) cu 154 de tunuri, 810 măsuri de praf de pușcă pentru tunuri și 30.000 de galbeni pentru leafă”, adică pentru plata soldelor oștenilor otomani încartiruiți în vechea cetate de scaun a Basarabilor.

            Că marele vizir intenționa, cu adevărat, să facă din teritoriul Țării Românești un vilaiet (adică o simplă provincie a Imperiului Otoman), rezultă și din alte măsuri luate de el acum și anume „după ce a ridicat întăririle din jurul Bucureștilor, Sinan Pașa a recrutat, aici, ostași: ienicerime, călăreți și oameni care să însoțească convoaiele, tunari și azapi, «precum și păzitori de cetăți»”. Desigur că bătrânul conducător de oști otoman urmărea ca ulterior să „transforme aceste lucrări preliminarii în ziduri puternice, să facă din București un adevărat oraș-cetate”.  Doar „după ce a întreprins aceste lucrări și a recrutat o garnizoană, Sinan Pașa a socotit că «raiaua țării a fost supusă (adică locuitorii Țării Românești), iar țara a fost orânduită potrivit legii ilustre, beilerbeii și agalele (ofițeri superiori comandanți în armata turcă) și vizirii, precum și ostașii pedeștri și călăreții s-au adunat și s-a hotărât ca toți să fie înregistrați din nou potrivit poruncii împărătești»; Constituirea unei cetăți, recrutări, înregistrări, iată procesul firesc care trebuia să ducă la transformarea Țării Românești, pentru totdeauna, într-un pașalâc”. Marele vizir a expediat la Înalta Poartă, o scrisoare prin care solicita ca Satârgi Mehmed Pașa să fie confirmat în funcția de beilerbei al vilaietului nord-dunărean, rugându-l, totodată, pe padișahul Mahomed al III-lea să-i trimită  acestuia „o ilustră poruncă, de care să asculte toată lumea, cu titulatura de vizir”. De asemenea, Sinan Pașa va mai numi, cu această ocazie, 10 bei (aici cu sensul de guvernatori), „pentru restul țării care urma să fie cucerit”, iar „după ce a încheiat aceste treburi organizatorice, pentru asigurarea aprovizionării, trupele turcești au fost lăsate în pradă”, pustiind țara, prin jefuirea „a tot ce se putea purta”, prin luarea în robie a atâtor oameni ai locului „încât prețul unui prins a scăzut de la trei reali de argint la trei bani”. Lipsa brațelor de muncă, cauzată atât de robirea în masă a locuitorilor „Valahiei Mari”, cât și de plecarea în pribegie a unei bune părți din populația acesteia, va avea drept consecință lăsarea neculeasă a recoltei și prin urmare pâinea a devenit un lux, o pâine ajungând să coste „mai mult decât o vacă” și prin strângerea a numeroase turme de vite și trecerea lor peste Dunăre Acestea „erau atât de multe, încât același Diego Galan  credea «că jumătate din Europa își trimisese acolo vitele». Prețurile la vaci, boi și cai au scăzut vertiginos, iar oile și caprele nu reprezentau nici o valoare”. Au urmat epidemiile cauzate, în mare măsură, de proasta alimentație, căci „carnea consumată fără pâine cerea apă și această îmbinare, sub căldura lui august, făcea ca oamenii să piară din pricina bolilor de stomac, a febrei”. Bineînțeles că „aceste raiduri prădalnice nu s-au făcut fără primejdie”, fapt relatat chiar de izvoarele documentare otomane. Astfel că, „într-o cronică turcească se menționează că mulți dintre turcii porniți după pradă au fost uciși de români”.

Din tabăra sa de la poalele munților, Mihai Viteazul, „războinic erou”, departe de a se descuraja, nici de fuga ostașilor nestatornici (este vorba de mercenari, pe care nu mai avea cu ce să-i mai plătească), nici de numărul cel mare al inamicilor”, își trimitea oștenii să-i atace și să-i hărțuiască „pe turcii care se depărtau de propria lor tabără”.

             Prin aceste incursiuni, bravul principe valah obținea atât pradă (arme, muniții, alimente, bani etc.), cât și prizonieri „de la care putea să afle planurile dușmanului”. In aceste condiții, Sinan Pașa s-a îndreptat, în 30 august/9 septembrie 1595, spre Stoienești, așezându-și „tabăra pe o înălțime de pe care se putea vedea aceea a invadatorilor”. Insă „din prudență sau teamă” aceștia nu au atacat, căci efectivele urdiei cu care se venise la nord de Dunăre scăzuseră simțitor de mult în urma pierderilor suferite, îndeosebi, în lupta de la Călugăreni, dar și ca o consecință a hărțuirii permanente la care fuseseră supuși invadatorii de către cetele lui Mihai Viteazul; a trimiterii unei părți considerabile dintre trupele sale turce după pradă; a dispersării mai multor unități militare otomane ca și garnizoane în marile orașe ale Țării Românești (vezi cazul Bucureștiului și al Târgoviștei), dar și în alte puncte strategice ale acesteia; a plecării la sud de Dunăre a unor numeroase detașamente pentru a escorta robii și „o parte din bunurile jefuite de pe teritoriul românesc” și, în sfârșit, datorită bolilor, care începuseră să facă ravagii printre războinicii otomani. De alminteri, însuși Sinan Pașa își recunoștea (chiar dacă doar parțial) neputința, justificându-și lipsa de inițiativă într-un document de epocă în care afirma că „deși din partea noastră s-a chibzuit de multe ori și s-au făcut pregătiri pentru a merge împreună cu beilerbeii din Grecia și Țara Românească și cu armata musulmană împotriva acelor blestemați, dar pentru că cea mai mare parte a armatei noastre era plecată, neavând pe lângă noi pe archebuzierii ienicerilor și fiind și locul unde se întăriseră acei nelegiuiți foarte greu de străbătut, stâncos și păduros, ei nu au putut fi atacați în nici un chip; cum oastea hanului n-a venit să ni se alăture, am urmat mai departe cu ridicarea cetății în locul amintit și apoi am pus oștile noastre și pe aventurieri (adică pe mercenari) să facă jafuri pe pământul Țării Românești, de unde au scos mulțime nesfârșită de robi”. De altfel, Mihai Viteazul îi scria (din tabăra sa de la Dâmbovița), în 2/12 septembrie 1595, nobilului și comandantului militar polon, Stanislaw Zolkiewski (castelanul (castelan, persoană care stăpânește un castel, care locuiește într-un castel sau care-l îngrijește și-l administrează; aici cu sensul de guvernator al unei fortărețe importante sau al unui oraș-cetate) Liovului și hatman de câmp (titlu purtat de comandantul unei armate polone, lituaniene sau căzăcești în Evul Mediu, în armata Poloniei că otomanii nu mai aveau, la acea vreme, la nord de Dunăre, decât 40.000 de luptători, dintre care numai 12.000 făceau parte din trupele regulate.

 Incă din 17/27 august 1595, principele ardelean Sigismund Báthory, în fruntea unui corp de cavalerie, alcătuit din 7.000-8.000 de oșteni, a plecat din Alba Iulia spre hotarul sudic al Transilvaniei, ajungând, în 24 august/3 septembrie 1595, la Codlea, lângă Brașov, unde și-a așezat tabăra. Aici, el a așteaptat să se adune și restul trupelor de care dispunea principatul intracarpatic, dar și sosirea aliaților săi, din „Liga Sfântă”, cu oștile lor. Rând pe rând, până la finele lunii septembrie (începutul lui octombrie) 1595, au venit să i se alăture: fostul domnitor moldovean, Ștefan Răzvan, cu 3.000 de luptători (2.300 pedestrași și 700 călăreți) și 22 de tunuri; detașamentele de trabanți (infanteriști) ale orașelor săsești, Brașov (1.000, în uniformă albastră), Sibiu (1.000, îmbrăcați în negru), Mediaș (1.000, purtând straie verzi), Bistrița (1.000, înveșmântați în roșu); 2.000 de soldați (800 lăncieri călare și 1.200 pușcași pedeștri) din Oradea; 1.500 de călăreți silezieni (înarmați cu pistoale și având echipament de culoare neagră), trimiși de împăratul Rudolf al II-lea; 300 de cazaci (înarmați cu puști lungi, pistoale, arcuri cu săgeți și sulițe) aduși din Polonia de un aventurier și 300 de călăreți toscani, comandați de Francisc Silvio Piccolomini, puși la dispoziția forțelor armate aliate de către marele duce de Toscana, Ferdinand I de Medici. Impreună cu oastea de curte a lui Sigismund Báthory (ce se găsea deja în tabăra de la Codlea și care includea și garda sa princiară), la care se mai adăugau un număr considerabil de mercenari (pe care îi „trimiteau celelalte orașe” transilvane), câteva puternice banderii (pe care le „aduceau unii nobili” ardeleni) și 8.000 de secui („din cele opt districte sau «scaune» ale lor”), efectivele corpului expediționar creștin vor ajunge să însumeze aproximativ 30.000 de oșteni, dintre care „18.000 de oameni, trupe de bună calitate”, și câteva zeci de de tunuri. 

              Inainte de 21 septembrie/1 octombrie 1595, puternica armată „cruciată” (concentrată la Codlea, în apropierea frontierei sud-estice a Transilvaniei, în vederea intrării în Țara Românească pentru a se alătura oastei lui Mihai Viteazul), condusă de Sigismund Báthory, se va pune în mișcare și, în curând, va trece hotarul, ajungând la Rucăr (chiar în 21 septembrie/1 octombrie 1595), unde principele ardelean va dispune să fie ridicat lagărul acesteia. De aici, în următoarele zile, armata aliată (transilvano-moldavo-germano-cazaco-toscană) va începe să treacă munții, însă îi vor trebui aproape două săptămâni „să ajungă de la Rucăr pe apa Dâmboviței, nu departe de Târgoviște” și să facă joncțiunea, în 2/12 octombrie sau 3/13 octombrie 1595, cu cea a voievodului român, în zona taberei acestuia de la Stoienești”. Aici, se vor concentra (luând în calcul și pe cei peste 10.000 de luptători, ce alcătuiau oastea lui Mihai Viteazul) în jur de 40.000 de luptători („dintre care numai 25.000 erau considerați ca oaste de elită”) și un mare număr de tunuri (peste 100). A doua zi, în 4/14 octombrie 1595, această impresionantă forță armată (atât ca număr de oșteni, cât și ca tehnică de luptă) va pleca de la Stoienești și, în 5/15 octombrie 1595, își va instala „tabăra într-un șes, la o milă (cam 1,5 km) de Târgoviște”, fiind gata să pornească ofensiva contra trupelor otomane de ocupație și operaționale din Țara Românească.

             Intr-o primă fază, creștinii aveau de gând să atace, în următoarea zi (6/16 octombrie 1595), oștirea otomană, comandată de Sinan Pașa, aflată în apropiere. Experiența dobândită în luptele anterioare, strălucitele victorii obținute împotriva turcilor și excepționalele sale calități de comandant militar (dar și cele de redutabil luptător, cu arma în mână, pe câmpul de bătaie), făceau din Mihai Viteazul adevăratul conducător al oștilor creștine reunite acum în apropiere de cetatea de scaun de la Târgoviște.

             Văzând că are de a face cu un dușman prea puternic și foarte hotărât, Sinan Pașa a decis, însă, retragerea forțelor sale armate, cu atât mai mult cu cât și din cei 30.000 de oșteni, pe care îi mai avea cu el (din rândul cărora doar 12.000 făceau parte din trupele permanente ale armatei turcești, restul aparținând unităților militare neregulate ale acesteia, adică fiind dotate cu armament și echipament de protecție de o calitate inferioară, precum și mai puțin disciplinate și pregătite pentru o confruntare de anvergură), mulți îl părăsiseră (mai ales mercenarii), căci „în lunga lui așteptare aici, soldații se răspândeau mereu după pradă și mulți își luau câștigul de vite și robi și nu mai veneau înapoi; iar acum, când a venit vestea că principele (Sigismund Báthory) se apropiea cu o numeroasă oaste, cuprinși de spaimă, turcii au început a se pregăti de fugă în vreme de noapte și mulți ieniceri fără voia lui Sinan s-au hotărât să plece, așa că bătrânul general nu mai putea avea nădejde de izbândă, văzând atâta tulburare și neorânduială a oastei sale”. Prin urmare, după ce va lăsa la Târgoviște 5.000 de războinici, pentru a întări garnizoana de aici, el a pornit, în noaptea de 5/15 spre 6/16 octombrie 1595, cu restul trupelor de care mai dispunea („cu vorba că pleacă pentru înșelăciune numai și se va întoarce când creștinii vor fi înconjurat cetățuia și se vor fi lăsat fără grijă noaptea la odihnă’), spre București. In realitate, avea intenția de „a nu se mai întoarce”.

             În dimineața zilei de 6/16 octombrie 1595, cu o oră înainte de ivirea soarelui „principele ardelean a poruncit să se dea semn prin sunarea trâmbițelor și a așeazat oastea creștină” într-un dispozitiv de luptă (întocmit după toate regulile războiului), alcătuit din șapte corpuri de armată dispuse în adâncime pe trei linii de bătaie, în prima dintre acestea aflându-se o grupare condusă chiar de Mihai Viteazul. „In această rânduială oastea a înaintat până în locul unde fusese tabăra dușmană și unde aflară vite destule, vii și moarte”. De teama unei eventuale perfide stratageme, pusă la cale de Sinan Pașa, oștirea creștină a rămas neclintită pe poziții și într-o permanentă alertă toată ziua de 6/16 octombrie și noaptea următoare. „Abia a doua zi (pe 7/17 octombrie) pe la amiază principele a dat voie oastei să-și lase armele din mâini, când află de la cetele trimise înainte pentru spionare că dușmanul a ajuns departe și fuge mereu”. Aflând acest lucru, căpeteniile armiei creștine au ținut un consiliu de război pentru a se decide ce era prioritar de întreprins în această situație și anume: să se pornească în urmărirea lui Sinan Pașa (opinie susținută de Sigismund Báthory „tânăr însetat de glorie” și de Francisc Silvio Piccolomini), sau să fie luată cu asalt și cucerită cetatea de la Târgoviște?. Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, susținuți și de magnații și comandanții militari maghiari transilvani, Ștefan Bocskay, Petru Huszár și Ferencz Nagy, au insistat să se opteze pentru cea de-a doua variantă, argumentând că era „periculos să lași o cetate mare, în spate, a cărei garnizoană ar fi împiedicat aprovizionarea oastei creștine din Transilvania”. Sumbra perspectivă zugrăvită de partizanii trecerii imediate la atacarea și ocuparea Târgoviștei (urmată, inevitabil, de distrugerea marelui detașament otoman aflat între zidurile acesteia) îi va convinge pe Sigismund Báthory și pe Francisc Silvio Piccolomini de oportunitatea acestei operațiuni militare.

             In consecință „la sfatul episcopului de Cervia și al altora, Sigismund Báthory  nu a rămas cu oastea creștină în locul taberei turcești, ci, ocolind partea din sus de oraș, a  poruncit de a se întinde aici corturile, în loc sănătos, lângă Ialomița”. Potrivit unui document de epocă armata creștină a fost dispusă după cum urmează: „moldoveanul (Ștefan Răzvan) în dreapta, cel din Țara Românească (Mihai Viteazul) în stânga și la mijloc principele (Sigismund Báthory), având în spate râul Ialomița, în dreapta munții, în stânga orașul și în față dușmanul; infanteria, artileria, iar carele (…) erau așezate în față, puțin mai departe, pe un dâmb, care odinioară fusese chiar malul râului”. Conform planului de luptă al comandamentului comun aliat atacul trebuia să constea în „lovituri convergente pentru încercuirea inamicului; voievodul Ștefan Răzvan, cu un corp de oaste, sprijinit de 10 tunuri, urma să atace dinspre răsărit, principele Báthory dinspre sud, iar Mihai Viteazul dinspre nord ;i dinspre vest”. Incă din seara zilei de 7/17 octombrie 1595 „și toată noaptea ambele tabere au schimbat (creștinii și turcii) focuri de tunuri și a început chiar hărțuiala, iar a doua zi (în 8/18 octombrie) a început baterea regulată a cetățuiei, ridicată de Sinan în jurul palatului domnesc”. Bombardamentul nu a încetat aproape deloc până în seara de 8/18 octombrie, când sub acoperirea „tunurilor și al pușcașilor din prima linie, o parte din ostașii aliați s-au apropiat de incintă și au întins scările”.

       Deși, „la început, otomanii s-au apărat cu disperare” în cele din urmă „mulți dintre ei, dându-și seama de inutilitatea rezistenței, și-au căutat salvarea pe poarta din spate a fortificației”. Dintr-o însemnare contemporană evenimentului, se află că „asaltul a durat 4 ore”, acesta începând „la orele 22 (…) astfel că la două din noapte, cetatea a fost cucerită” de creștini. „Comandantul cetății, Ali pașa de Caramania și Mohamed, begul de Albania, au fost prinși vii, însă greu răniți, și trimiși la Brașov împreună cu alte căpetenii. Numai trei din ei, care avură cai buni, scăpară ajutați de întuneric și-i aduseră lui Sinan la București în dimineața de 20 octombrie (10/20 octombrie 1595) vestea izbânzii creștine”. Cu această ocazie învingătorii au capturat „40 de tunuri, multă pulbere (praf de pușcă), puști, săbii și alte arme și provizii pe mai bine de 3 ani”, dar și câteva sute de prizonieri. „Nimicirea garnizoanei otomane și eliberarea cetății de la Târgoviște au avut o importanță deosebită în desfășurarea ulterioară a campaniei, înlesnind urmărirea forțelor principale ale lui Sinan pașa, care nu s-ar fi putut face în deplină siguranță atâta timp cât în spate ar fi rămas o garnizoană puternică sprijinită pe o fortificație aflată pe una din comunicațiile principale de legătură a Munteniei cu Transilvania”.

                A doua zi, pe 9/19 octombrie 1595, aliații și-au îngropat morții, dar au mai rămas la Târgoviște și pe 10/20 octombrie, „așteptând carele cu provizii din Ardeal și, după spusele ofițerului toscan, 10 mii ostași pedeștri, rămași ceva mai departe, pentru paza unor pasuri dinspre Moldova”. Oștile celor trei principi carpato-danubieni vor pleca spre București, în ziua de 11/21 octombrie 1595, însă „temându-se că marele vizir i-ar aștepta înlăuntru întăriturilor făcute de el, au ales un drum care i-a dus în apropierea capitalei într-un loc înconjurat de mlaștini”. Au aflat, totuși, în curând, de la iscoadele lor că Sinan Pașa părăsise Bucureștiul cu o zi înainte (la 10/20 octombrie), căci, așa cum va justifica el însuși, aflând despre victoria obținută de creștini la Târgoviște a convocat un consiliu de război, la care au luat parte toate căpeteniile forțelor militare de care mai dispunea la acea dată, în care „ a cerut să se întoarcă împotriva dușmanului; dar nimeni nu a vrut să-l asculte. Atunci a dorit să așeze oastea în buna cetate ce ridicase, ca și la Târgoviște, în jurul mănăstirii zidite de Alexandru Vodă (numită mai târziu, așa cum am mai arătat, «Radu Vodă»), dar nimeni nu s-a învoit la aceasta”. Prin urmare, „neavând nici unul nici inimă, nici putere de a mai sta înlăuntru, cu părerea și voia tuturor ne-am învoit (…), să ardem numita cetate. Se referea la întăriturile făcute din porunca lui, care trebuiau distruse «pentru ca nici adversarii să nu se poată folosi de ele» și să dăm foc la toate casele, bisericile, grădinile și curțile lor boierești și luându-ne artileria, am dus-o împreună cu oastea musulmană în cetatea noastră Giurgiu. Continuând pe aceeași notă justificativă, Sinan Pașa considera că părăsirea precipitată a teritoriului nord-dunărean avea ca motiv principal faptul că aici nu dispunea de fortărețe suficient de puternice între zidurile cărora trupele sale să se afle într-o siguranță deplină. „Întrucât nefiind în Țara Românească cetăți ridicate din vechime, ci doar făcute într-un răstimp de 15 zile și numai pentru a adăposti armata turcă, și care oricât ar fi fost de zdravene, când ar fi venit iarna necredincioșii asupra lor, ar fi putut cu artificii, păcură și lumânări incendiare să le dea foc”.

            In concluzie, luat prin surprindere de impetuoasa ofensivă a creștinilor, Sinan Pașa, în fruntea forțelor sale principale, a început o retragere precipitată spre Giurgiu, cu intenția de a trece cât mai urgent la sud de Dunăre. Graba sa a fost atât de mare „încât nu a mai avut timp să ordone alor săi nici să scoată tunurile din dispozitivul de apărare al capitalei Țării Românești, Muntenia”. Ba mai mult, așa cum se află dintr-un document contemporan evenimentelor (este vorba despre scrisoarea trimisă din Istanbul, în 28 octombrie/7 noiembrie 1595, de către Edward Barton, agentul diplomatic al Angliei la Constantinopol, adică în capitala Imperiului Otoman, prin care acesta informa Curtea regală de la Londra cu privire la  victoria obținută de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, el a abandonat „în mâna lui Mihai, care îl urmărise, artileria, tezaurul, steagurile, ba chiar și aproape toți ostașii” săi din garnizoana Bucureștiului.

              În fruntea unei puternice avangarde, numărând „circa 15.000 de luptători”, Mihai Viteazul  a pornit spre București cu scopul de-al ajunge din urmă pe Sinan Pașa și a-l împiedica să părăsească Țara Românească fără să primească o ultimă și totală corecție. Mihai era urmat, îndeaproape, de „corpul central”, comandat de Ștefan Răzvan, după care venea ariergarda, condusă de Sigismund Báthory. „Siguranța dispozitivului de marș era asigurată de 1.500 de călăreți, iar artileria și muniția aferente se aflau dispuse între avangardă și «corpul central»”. Pentru ca să nu fie lungită prea mult coloana și în același timp pentru a fi în măsură să intervină de la început cu o cantitate mai mare de forțe în cazul întâlnirii cu inamicul”, avangarda a fost dispusă într-un dispozitiv de marș având „o dezvoltare frontală mai mare”. Totodată, „pentru a-l feri de surprize și pentru a procura informații despre inamic”, călărimea lui Mihai „acoperea fața și flancurile” întregului dispozitiv de deplasare.

              Dorind să-l ajungă cât mai repede din urmă pe Sinan Pașa, armata creștină a ocolit Bucureștiul pe la vest, luând-o „pe drumul cel mai scurt care duce la Giurgiu”. Spre „Capitală a fost dirijat doar corpul de oaste comandat de Ștefan Răzvan, care a eliberat-o la 12/22 octombrie”. La 15/25 octombrie 1595, după un marș forțat și foarte obositor, avangarda armatei aliate, alcătuită din trupele conduse de Mihai Viteazul, a ajuns „în fața localității Giurgiu”, tocmai când începuse trecerea la sud de Dunăre a rămășițelor urdiei turcești, mai întâi artileria, apoi trupele regulate și în final akângiii. „Malul românesc al fluviului era legat de Ostrovul Sf. Gheorghe (Cioroiul), pe care se afla cetatea Giurgiu, printr-un pod mic, construit din cinci luntre”, iar „legătura dintre ostrov și malul sudic al Dunării era asigurată de un pod de vase construit de otomani la începutul campaniei”.  Primii care au intrat în luptă au fost călăreții voievodului român, care reușind să-și croiască drum prin mulțimea de robi, cirezi de vite, căruțe încărcate cu provizii și alte bunuri și obiecte de valoare (pe care invadatorii, mânați de spectrul morții, le abandonaseră pe malul românesc), au atacat cavaleria neregulată otomană (constituită din akângii), nimicind-o complet, încât, potrivit opiniei cronicarului turc Naima Mustafa, cu această ocazie „s-a tăiat (…) rădăcina akângiilor”.

               Conform declarației legatului papal (reprezentantului Papei de la Roma) Alfonso Visconti, ce se găsea la acea dată în tabăra lui Mihai Viteazul, până la sosirea creștinilor la Giurgiu, Sinan Pașa reușise să-și treacă dincolo de Dunăre majoritatea trupelor. Pentru a proteja  traversarea, ambițiosul general otoman crease pe malul nordic al fluviului un cap de pod, unde masase aproximativ 5.000 de războinici. In următoarele zile, neluând în considerare intensul tir de artilerie dezlănțuit de tunarii garnizoanei turcești din cetatea Giurgiu, „cavaleria și pedestrimea română din avangardă”  desființat, într-un timp relativ scurt, capul de pod  și a scos din uz podul de vase dușman. Pierderile înregistrate în aceste împrejurări de cotropitori au fost estimate la peste 3.000 de morți, pe când românii au lăsat pe câmpul de luptă doar 200 dintre ai lor.

              Peste două zile (la 18/28 octombrie) au ajuns în preajma  Giurgiului și restul trupelor aliate, acum fiind declanșată operațiunea de cucerire a cetății de aici. Astfel, detașamente ale infanteriei române, la adăpostul unui intens bombardament executat de artileria toscană, dar și sub acoperirea tunurilor din dotarea oștirii lui Mihai Viteazul, au luat cu asalt puternica fortăreață de pe Ostrovul „Sf. Gheorghe” și „după două zile de luptă, cetatea a fost cucerită”, la 20/30 octombrie 1595. Toți cei 600 de războinici musulmani, ce au apărat fortul de la Giurgiu, luptând cu fanatism,  au fost uciși fără milă de soldații creștini victorioși. Tot de la Diego Galan, aflăm că văzând prăpădul de pe malul nordic al Dunării, pricinuit de creștini războinicilor săi, Sinan Pașa ar fi decis să trimită în ajutorul acestora „două pașale cu trupe, dar Mihai și Sigismund, înțelegând intenția marelui vizir au bombardat și rupt podul, ceea ce a fost echivalent cu un dezastru pentru turcii rămași pe malul românesc. Creștinii au eliberat, cu această ocazie, un mare număr de robi, ceea ce l-a bucurat pe Mihai mai mult decât victoria”.

       Referitor la prada capturată de creștini în urma strălucitei biruințe de la Giurgiu, aceasta a fost estimată, potrivit izvoarelor vremii, la două milioane de galbeni, astfel că „cel mai mărunt soldat avea cel puțin 4 cai în afară de alte prăzi”. Despre pierderile omenești suferite de turci la Giurgiu există o sursă documentară conform căreia acestea au însumat vreo 5.000-6.000 de morți. Este vorba de cei 5.000 de oșteni lăsați de Sinan Pașa să păzească capul de pod și de garnizoana cetății Giurgiu, care ar fi numărat 1.000 de luptători, în timp ce alta indică faptul că „sub năpraznicele lovituri ale creștinilor, oastea inamică otomană a fost pierdută cu totul; mulți dintre cei rămași spuneau că 18 mii de turci își găsiseră aici moartea. Un braț mai adânc, format de Dunăre în dreptul orașului, se umpluse într-atâta cu turci înecați, încât cadavrele lor puteau servi drept punte trecătorilor. Din aceasta se poate trage cu ușurință o concluzie despre numărul celor ce pieriseră în toate părțile: la mal, pe insulă și pe pod. Luând în calcul atât pe războinicii otomani ce și-au pierdut viața la Călugăreni, cât și pe cei care au fost uciși în intervalul dintre această bătălie și cea de la Giurgiu, precum și pe cei căzuți în teribila confruntare de aici, rezultă faptul că invadatorii păgâni au înregistrat un total de peste 20.000 de morți, căci numai „de la Târgoviște la București, spuneau cei care au văzut, distanță de 12 mile nemțești (adică peste 80 de km, căci mila germană cea istorică și cea prusacă avea în medie cca. 6,8 km), nu se putea trece de putoarea celor morți”. Din această campanie, Sigismund Báthory s-a ales cu 50 de tunuri „pe care nu le lăsă lui Mihai, cum s-ar fi cuvenit”. Este posibil, însă, ca Mihai Viteazul să se fi „mulțumit cu tunurile ce luase mai înainte de la dușmani (…), care n-ar fi fost mai puține de 60 după mărturia principelui” Transilvaniei.

       Despre cele întâmplate la Giurgiu, tot istoricul turc Naima Mustafa a consemnat în cronica sa că „nici un individ (se referă, îndeosebi, la akângiii rămași să apere capul de pod de pe malul românesc al Dunării) n-a mai rămas în viață (…), niciodată nu s-a mai întâmplat o asemenea nenorocire și un asemenea prăpăd, niciodată n-a mai fost pomenită în istorie o asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere. O descriere mai amănunțită și, în același timp, foarte plastică a lupelor de la Giurgiu a fost făcută de un alt cărturar al Inaltei Porți și anume Kiatip Ҫelebi, care în lucrarea lui a surprins și impactul avut de biruința românilor asupra moralului urdiei turcești. Astfel „când din cauza învălmășelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu știau unii de alții și erau uluiți de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie (moment al zilei înainte de apusul soarelui) atacurile dușmane care și-au așezat tabăra în șesul Giurgiului (...). Cea mai mare parte din muniții și tunuri fiind luate de dușmani, orașul Giurgiu de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat și în același timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri și pagube, încât o astfel de înfrângere (a unei armate a sultanului) nu se mai întâmplase în nici un secol”. Tot pe aceiași linie se înscrie și cronicarul turc Ibrahim Pecevi, care  nota la rându-i faptul că „o așa mare pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”.

          In ziua de „marți, 21/31 octombrie 1595, oastea creștină s-a odihnit sub cetate și miercuri dimineața. 1 noiembrie (…) comandanții au îndreptat-o înapoi, luând drumul către București, fără a lăsa în Giurgiu, pe care-l arseră ungurii, măcar o garnizoană cât de mică”.

          Eliberarea cetății Giurgiu, important punct de sprijin al dominației Imperiului Otoman la Dunăre, a reprezentat o remarcabilă biruință repurtată de apărătorii Creștinătății. Principalul merit în dobândirea acesteia îi revine, bineînțeles, lui Mihai Viteazul, care a dat dovadă încă o dată de un real talent în arta militară. Despre contribuția deosebită a marelui nostru domnitor la obținerea victoriei de la Giurgiu vorbește în cronica sa și silezianul Balthasar Walther de la care aflăm că voievodul român și oastea lui „surprinse mulțimea (de războinici turci) ce nu apucase să treacă Dunărea, o înfrânse, o împinse, o înecă, o culcă la pământ cu tunurile sale și o nimici aproape în întregime; cu lovituri de tun a distrus cât a putut de repede podul făcut peste fluviu (…) între insulă (Ostrovul «Sf. Gheorghe») și malul valah, sparse și scufundă cu ghiulele două vase mai mari, iar alte două abia scăpară grav avariate”.

          Intervenția polonă în Moldova, lipsa de fermitate din partea principelui ardelean și demersurile făcute de hanul tătar, Gazi al II-lea Ghirai, aliatul Sublimei Porți (dar și un sincer admirator al lui Mihai Viteazul) pe lângă vajnicul descendent al Basarabilor pentru a-l convinge să încheie pacea cu sultanul au dus la încetarea operațiunilor militare antiotomane din vara-toamna anului 1595, cu toate că prin acțiunile întreprinse până atunci de Mihai Viteazul și de aliații săi au fost create condiții favorabile pentru înlăturarea dominației «împărăției turcești» în Peninsula Balcanică. Aceasta cu atât mai mult cu cât forțele armate turcești, aflate sub comanda lui Sinan Pașa (destituit, de altfel, în urma eșecului suferit, din funcția de mare vizir), drastic reduse numeric și cu moralul foarte scăzut, nu mai reprezentau un obstacol serios în calea ofensivei coaliției creștine, iar popoarele balcanice erau gata de a se ridica la luptă pentru a scutura jugul otoman.

         Impresionat de strălucitele victorii obținute de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, Edward Barton, ambasadorul reginei Angliei, Elisabeta I-a Tudor, la Inalta Poartă, i-a scris suveranei sale, la 28 octombrie/7 noiembrie 1595, „că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”.