NESTEMATELE LUMII - TURNURILE INFRATITE

Două turnuri de piatră, născute din nevoi diferite pe pământul iberic, stau mărturie posterităţii pentru epoca în care omul a trecut la cercetarea meticuloasă a oceanelor şi pământurilor de dincolo de orizonturile cunoscute aproape de sfârşitul evului mediu european. Turnurile vorbesc, cu demnitate, despre curajul temerar al unor navigatori meniţi de destin să lărgească fruntariile lumii cunoscute, să dea avânt dorinţelor de cunoaştere. Turnurile vorbesc de eroism, de sacrificii, de lupta cu necunoscutul şi cu stihiile naturii. Pe calşea glorioasă a Marilor descoperiri geografice ce le două turnuri şi-au apropiat menirea, astfel că după cinci secole omenirea s-a decis să le declare Turnuri înfrăţite pentru gloria cunoaşterii umane, a lărgirii limitelor acesteia. De aceea, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi amintiri trebuie să se vorbească despre amândouă. Să rămână înfrăţite.
Talazurile cântă, talazurile şoptesc, talazurile povestesc, talazurile cheamă pe visători şi pe temerari. Probabil că repetă la nesfârşit cântul de chemare semidivin, dar viclean, cu care sirenele au încercat să-l atragă în mrejele lor pe legendarul Ulise, cântul veşnic care îi atrage pe unii şi pe alţii îi înfricoşează.

Sub soarele orbitor şi torid al peninsulei iberice, de-a lungul ţărmurilor înalte, sau a plajelor răpitoare, marea şi oceanul, nefiresc de nuanţate în albastru, azuriu şi cobalt, povestesc, prin murmurul sau mugetul lor neîntrerupt, despre viaţa, despre gloria şi despre strălucirea navală a două ţări surori prin alăturare şi latinitate, despre Portugalia şi Spania. Trebuie numai aplecată urechea la şoaptele valurilor ce se sparg de uscat şi să priveşti imaginativ în urmă cu cinci secole.

Un miracol a determinat ca în acele vremuri imensitatea haotică de ape înşelătoare a oceanului planetar, necunoscute, arcanice, stranii şi răzbunătoare să devină liantul dintre Lumea Veche europeană şi lumile împrăştiate pe toate continentele, unele încă necunoscute. Tot un miracol l-a constituit, fără îndoială, temeritatea, fermitatea şi trăinicia legăturii unui pumn de oameni, de navigatori îndârjiţi, cu necunoscutul, cu imprevizibilul, cu infinitul. Acei îndrăzneţi aproape legendari, plecaţi, la începuturi, numai din porturile iberice, au transformat apele planetare necuprinse într-o nouă patrie pentru lungi ani ai tinereţii şi maturităţii lor. Poate că pământul şi ţărmul iberic n-a însemnat, pentru unii, decât un popas, un răgaz între chemările talazurilor.

Departe, dincolo de întinderile albastre unduitoare au poposit fugar pe ţărmuri străine şi ostile, au întemeiat baze navale trecătoare, porturi apărate, au închegat legături comerciale avantajoase şi au întemeiat colonii teritoriale cu populaţii pestriţe.

Eroii Marilor Descoperiri Geografice de la sfârşitul sec. al 15-lea şi începutul sec. al 16-lea şi-au ridicat pânzele galerelor şi ale altor corăbii fragile de pe ţărmurile iberice. Au dat proba de marinari încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig şi jaf, proba de întreprinzători abili şi energici. In câteva decenii au descoperit apele din jurul Africii, apele Oceanului Indian cunoscut dar misterios, au dus faima ţării lor şi a Europei, a rasei albe, în India, Indochina, în puzderia insulelor indoneziene, în lumea galbenă a Chinei, Japoniei şi Indochinei, au descoperit Lumea Nouă, au cercetat-o în adâncuri şi au ocolit-o pe ape, au demonstrat omenirii şi Bisericii retrograde că Pământul este rotund şi că poate fi înconjurat pe calea apelor. Au navigat în orice direcţie în care i-a mânat dorinţa de cunoaştere şi de câştig, stabilind aşezări fortificate pretutindeni unde li s-a oferit prosperitate, sau pe poziţii de unde puteau supraveghea vultureşte navigaţia. Au avut naivitatea să spere că toate căile deschise de ei şi toate tărâmurile ocupate vor reveni pe veci moştenire naţiei lor.

In scurt timp, ibericii au împânzit ţărmurile Africii, Asiei de Sud şi Americilor, devenind stăpânii necontestaţi şi temuţi ai Oceanului Atlantic şi ai Oceanului Indian. Curând, chiar foarte curând, o parte a lor s-au transformat în piraţi neîntrecuţi, în negustori de sclavi şi în jefuitori de ţărmuri paşnice. Dar până şi piraţii au ajutat, în felul lor, la cercetarea ţărmurilor necunoscute, sălbatice, sau civilizate. Contactele cu indigenii extrem de diverşi au împletit tratativele blânde, sau viclene, cu cele mai atroce metode de supunere prin foc şi sabie. Pentru cei ce au urmat pe primii deschizători de drumuri, totul era supus numai unui unic ţel, cel al îmbogăţirii fabuloase, prin exploatarea implacabilă a unor populaţii băştinaşe, inferioare pe scara civilizaţiei, sau a dotării militare.

Cu fiecare an, sau cu fiecare deceniu scurs, în acea perioadă febrilă de descoperiri şi cuceriri, orizonturile s-au lărgit nemăsurat, iar nevoia de nave noi şi puternice a crescut într-un ritm de neînchipuit. Curând în rada porturilor iberice, sau în a noilor baze navale răspândite pe glob, s-au dezvoltat două flote uriaşe pentru anii 1500, flote vestite, dar ostile, în goana avidă după înavuţire.

Cele două regate iberice au adunat repede bogăţii sfidătoare, capabile de a stârni invidia celorlalte puteri europene cu vocaţie oceanică, precum Anglia, Franţa, sau Olanda.

Ca orice realizare, sau evoluţie umană, asemănătoare oricărei mutaţii din natură, epoca de expansiune dezlănţuită a Lumii Vechi, a celor mai surprinzătoare lărgiri de orizonturi, a întrupat laturi, fapte şi acţiuni contradictorii, unele pline de eroism şi strălucire, iar altele mârşave şi sângeroase. Nimic din evenimentele, sau faptele, acelor vremuri nu a ieşit din şabloanele caracteristice ale devenirii umane. Umanitatea a fost plămădită totdeauna din eroism şi josnicie, din frumos şi urât, din geniu şi sălbăticie.

Epoca Marilor Descoperiri Geografice şi a jafului maritim planetar din urmă cu cinci sute de ani, a început pe ţărmul micului regat al Portugaliei, dar a fost urmat îndeaproape de marea vecină, Spania, ţară soră prin latinitate dar şi competitoare ostilă atât pe uscat cât şi pe mare.

Corăbiile portugheze, menite să urmeze căile explorărilor, au ridicat pânzele din estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei, iar cele spaniole, cu câteva decenii mai târziu, din faţa Sevillei, în apropierea de revărsarea în ocean a altui mare râu iberic, Guadalquivir.

Pe cele două maluri de unde au plecat primele expediţii portugheze şi spaniole, destinul a făcut ca oamenii să ridice două turnuri de piatră, care să devină mai târziu emblematice pentru epoca avântată a marilor călătorii navale. Ele au împărtăşit, împreună cu oamenii de pe cheiuri, momentele mişcătoare şi emoţionante ale despărţirilor. De pe cheiuri sau de la înălţimea lor, se puteau urmări pânzele umflate de vânt şi desenate cu cruci creştine, deasupra cărora fluturau flamurile din vârfuri de catarg. Pânzele şi flamurile se pierdeau alene dincolo de orizont, sau în pâcla de deasupra apelor. Unele corăbii, sau mici convoaie, plecau spre destinaţii cu totul necunoscute, iar altele pe căi deja explorate, dar încă sălbatice şi nesigure.

După mai bine de un secol de la începutul marilor explorări, în faţa Lisabonei s-a edificat între 1515-1519, Turnul Belem (Torre de Belem). Ridicat în mijlocul apelor, în ultimii ani de domnie ar regelui portughez Manuel I-ul, acesta avea menirea de a supraveghea circulaţia navală dinspre Ocean spre Lisabona şi de a apăra oraşul de un eventual atac. Sub protecţia lui se afla şi minunata mănăstire a Jeronimilor din suburbia capitalei.

Bătrânul rege Manuel I-ul era nepotul de frate al infantelui Henrique Navigatorul, cel ce a aprins focul dorinţei de înfruntare a apelor în inimile şi cugetul navigatorilor portughezi.

Turnul Belem nu a fost martorul primelor expediţii victorioase ale portughezilor ci s-a înălţat ca o încununare a lor, când Portugalia deţinea încă supremaţia pe mare parte din oceanul planetar. El s-a ridicat nu numai din necesităţi de apărare pe Tajo, ci şi ca simbol al victoriei corăbierilor portughezi din ultimele trei generaţii. Bogăţia regatului din acel timp s-a transpus generos în constituţia, robusteţea şi decorarea turnului.

La Sevilla, în Spania, pe cheiurile altui mare râu iberic, Guadalquivir, a rămas martor emblematic al epocii marilor aventuri navale, Turnul de Aur (Torre d’Oro). Cheiurile Gudalquivir-ului şi-au început menirea planetară odată cu desprinderea de ele a corăbiilor cu care Columb avea să ajungă în Lumea Nouă. Turnul de Aur are un plan decagonal şi a aparţinut fortificaţiilor maure anterioare recuceririi Sevillei de către creştini.

Turnul de Aur de la Sevilla, cu creneluri ţuguiate după specificul cetăţilor maure, este mai bătrân cu trei secole decât Turnul Belem din faţa capitalei portugheze. El a avut timp să fie martorul luptelor necruţătoare dintre creştini şi musulmani pe timpul Reconchistei, fiind ridicat către anul 1200 de guvernatorul musulman al capitalei Andaluziei, Abu Elola. Nu a fost numit aşa pentru că a adăpostit tezaure ci pentru că odinioară a fost acoperit cu azujelos (faianţă colorată) cu reflexe aurii. Pe timpul maurilor a servit numai apărarea portului, iar sub stăpânirea creştină a primit utilizări diverse, servind ori ca închisoare, ori ca refugiu. Conform legendei turnul a fost locuit de metresa regelui Pedro I-ul, Aldonza Coronel. După ce a adăpostit un timp lung birourile marinei, a fost transformat şi el într-un mic muzeu al imperiului de peste mări, ca şi turnul lusitan.

Are o constituţie robustă, aşa cum îi stă bine unui turn de mare cetate, cu platforma ridicată undeva la circa 20 de metri. Sub creneluri conturul este ornamentat cu o bandă de ferestre ogivale încadrate de semicolonete sobre. Sunt plasate câte două ferestre alăturate pe fiecare latură a turnului. Sub banda ferestrelor maure, trupul Turnului de Aur mai este străpuns şi de alte ferestre, practicate probabil ulterior şi de spaţii prelungi de tragere.

Pe platforma principală a construcţiei se ridică în mijloc încă un turnuleţ decagonal ornat şi el de creneluri. Peste acela se ridică un cilindru de piatră acoperit de o cufiţă, construcţie ce pare a fi adăugată de creştini.

La sfârşit de secol 20, au fost uitate de ambele ţări iberice vechile motive de inamiciţie şi îndepărtata lor competiţie pentru avuţiile lumii. Nu au uitat însă rolul lor magnific în lărgirea orizonturilor Lumii Vechi. Ca semn al recunoştinţei şi al consideraţiei pentru timpurile aproape legendare ale Marilor Descoperiri, Portugalia şi Spania au hotărât să declare înfrăţite cele două turnuri care au văzut separat galerele marilor corăbieri cutezători din sec. 15-16, galerele ce plecau cu chila goală, adică lestată şi se întorceau pline de toate bogăţiile pământului, cu aur, argint, pietre preţioase, mirodenii, arome, mătăsuri, porţelanuri, cu obiecte de artă stranii, cu păsări, animale şi fiinţe umane nevinovate.

Imaginile celor două turnuri s-au împletit cu visurile şi cutezanţele plămădite în inimile şi cugetul unor vizionari, visuri şi cutezanţe ce au schimbat istoria şi sorta lumii medievale europene, lume cenuşie, roasă de misticism degradant şi de lupte intestine. De altfel oamenii vremurilor noastre nu au făcut decât să oficializeze înfrăţirea istorică reală a celor două turnuri simbolice, părtaşe la orgoliul iberic îndreptăţit.

Portugalia a ţesut pe calea apelor primul imperiu colonial al lumii, fiind ţara care a cutezat prima şi a reuşit să aducă Europei un „Glob“, urmând căile de primejdii necunoscute de pe culmile valurilor. Acestei ţări i-a revenit întâietatea avântului pe sinistrele drumuri marine, avânt întrupat în Marile Descoperiri Geografice şi finalizat cu transformarea unui stat mic într-un imperiu planetar. Orice abordare a istoriei lusitane trebuie să evoce mândria şi nostalgia unui popor mic pentru contribuţia lui la descătuşarea orizonturilor lumii europene, trebuie să evoce comportamentul deosebit al pionierilor portughezi faţă de cel al vecinilor spanioli, cei care au dat epocii cei mai sângeroşi şi neîndurători „conquistadores“ din Lumea Nouă.

Planurile ambiţioase ale portughezilor au început la 25 iulie 1415. Atunci o flotă mai mare de 200 de nave a părăsit Lisabona, comandată de însuşi regele Joao I-ul de Avis, aflat la o vârstă înaintată, şi cei trei fii ai săi, printre care şi infantul Henrique. Prin cucerirea cetăţii Ceuta de pe coasta nordică a Marocului, portughezii au pus capăt actelor de piraterie ale barbarilor musulmani îndreptate spre coastele regatului lor. Totodată şi-au asigurat controlul strâmtorii Gibraltar, sperând să obţină la preţuri avantajoase aurul şi sclavii africani. La acea dată între regatul spaniol şi Gibraltar se interpunea încă Andaluzia maură cu capitala la Granada (până în 1492).

Abordând Africa, portughezii au sperat să găsească calea de joncţiune cu regatul creştin al Preotului Ioan, din Etiopia. Conform unei legende regatul acela se găsea dincolo de ţinuturile islamice. Utopica dorinţă de a ajunge pe calea terestră în Etiopia, de-a lungul miilor de kilometri din nordul inospitalier al continentului negru, probează singură slaba informare geografică a acelor vremuri.

La sfârşit de ev mediu, bogăţia aparţinea celor ce deţineau monopolul comerţului cu mirodenii şi parfumuri provenite din Extremul Orient. De peste trei sferturi de mileniu acest comerţ se găsea în mâinile musulmanilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, care făceau schimb mai ales cu negustorii navigatori din republicile maritime italiene de la Veneţia şi Genova. Musulmanii controlau drumurile caravanelor dintre Golful Persic şi Mediterana, iar italienii stăpâneau căile apelor spre ţările din apusul european.

Pentru a-i evita pe musulmani şi pe stăpânii italieni ai Mării Mediterane trebuia găsită o cale maritimă nouă. Infantul Henrique (1394-1460), supranumit de contemporani şi de posteritate drept Henrique Navigatorul, şi-a consacrat întreaga viaţă acestui vis. El s-a retras pe promontoriul Sagres, din extremul sud-vestic al ţării. Acolo, înconjurat de numeroşi cosmografi, cartografi şi navigatori, a încercat să găsească deductiv o cale maritimă liberă, care să unească Europa de Indii. Atunci s-a născut în mintea sa ideea înconjurării Africii pe la sud. A făcut apel la navigatori experimentaţi, îndemnându-i ca la fiecare călătorie să se avânte tot mai adânc spre sud, pe latura apuseană a Africii.

Imboldurile lui Henrique au determinat descoperirea, în Atlantic, a insulei Madeira, în anul de graţie 1419 şi foarte curând a întregului arhipelag al insulelor Azore                                                                                                                                                                                                                                                                                         Azore
în 1427. In 1434, Gil Eanes a depăşit capul Bojador, limita de atunci a lumii cunoscute pe latura vestică a Africii.

Pentru a asigura succesul unor viitoare expediţii oceanice, Şcoala de la Sagres a pus la punct caravela şi a perfecţionat instrumentele de navigaţie. Pe fiecare nouă coastă oceanică descoperită şi exploatată sumar, marinarii lusitani plantau un „pradao“, o bornă ce purta crucea şi blazonul regatului lor. Adesea se legau chiar relaţii de schimb cu populaţiile de pe ţărmurile misterioase.

Infantul Henrique a inaugurat o nouă formă de colonizate cu numele feitora, adică factorie, sau agenţie comercială, medodă care a dat naştere la aşezări independente de puterea locală, precum urma să devină Goa pe coasta indiană. Alte forme de impunerea voinţei portugheze a fost compania, societate creată pentru a controla traficul unui produs, sau donaţia, teren concesionat, în general, unui căpitan de navă, cu misiunea de a-l pune în valoare. Din ultima categorie au făcut parte căpitanii cărora li s-au atribuit arhipelagurile Madeira şi Azore.

După dispariţia lui Henrique Navigatorul elanul explorărilor oceanice s-a păstrat. Sub domniile regilor Joao al II-lea şi Manuel I-ul, amândoi nepoţi de frate ai lui Henrique, s-au întreprins principalele descoperiri portugheze, cele mai spectaculoase. In anul 1471 portughezii au descoperit ecuatorul şi au pătruns în emisfera sudică.

Diego Cao a atins gurile râului Congo, în 1482 şi a transformat toată coasta angoleză în posesiune portugheză. In 1488, Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat apoi de regele Joao al II-lea drept Capul Bunei Speranţe. In acel moment s-a dovedit că obstacolul african putea fi depăşit.

Câţiva ani mai târziu, Cristofor Columb, navigator genovez, căsătorit cu o portugheză, a cerut sprijin regal pentru a căuta Indiile plecând spre apus. Portughezii îşi găsiseră propria cale aşa că l-au refuzat. Ca urmare temerarul şi vizionarul Columb a cerut sprijinul Regilor Catolici ai Spaniei şi a descoperit Lumea Nouă pentru ei, în 1492. După numai doi ani, în 1494, prin tratatul de la Tordesillas, prin medierea papei, cele două ţări iberice şi-au împărţit teritoriile ce urmau a fi descoperite, fără a ţine seama şi de existenţa altor competitori. Prin tratat s-a trasat un meridian imaginar la 370 de leghe de insulele Capului Verde. Teritoriile ce urmau a fi descoperite la apus de acel meridian, reveneau Spaniei, iar cele de la răsărit reveneau Portugaliei. Alegerea acelei linii de demarcaţie a determinat pe unii istorici să presupună că portughezii cunoşteau deja existenţa actualei Brazilii, înainte de descoperirea ei oficială, în 1500, de către portughezul Pedro Alvarez Cabral.

Supărat pe marea împărţire a pământului, regele Franţei i-a scris lui Joao al II-lea: „deoarece voi şi regele Spaniei aţi decis să vă împărţiţi lumea, eu vă voi obliga să-mi comunicaţi copia testamentului tatălui nostru Adam, care v-a instituit drept singurii legatari universali“.

Explorarea portugheză a căii oceanice răsăritene spre Indii şi Extremul Orient a continuat cu obstinaţie şi după descoperirea Capului Bunei Speranţe. La 8 iulie 1497, o grupare de patru nave, comandată Vasco da Gama, a părăsit Lisabona cu misiunea de a atinge Indiile prin dublarea Africii pe la sud. După aproape nouă luni a pătruns în apele Oceanului Indian, a atins coastele Mozambicului, a abordat la Natal, în martie 1498, după care a ancorat în faţa oraşului indian Calicut, la 20 mai (azi Kozhikode, port al Indiei aflat în partea sud-vestică a peninsulei). Deschiderea drumului spre Indii a celebrat-o Camoes (sau Camoes), poet naţional portughez al vremii (1524-1580), în epopeea sa maritimă Lusiadele. Lucrarea concepută în 10 cărţi a fost finalizată în 1572, sub o formă atât tradiţională cât şi italienizată. Viaţa aventuroasă a lui Camoes, care l-a purtat în Africa, Indii şi Extremul Orient pe calea apelor, a devenit inspiratoarea talentului său la maturitate. Această operă în versuri, nu numai că relatează descoperirea căii maritime spre Indii de către Vasco da Gama (1497-1498), amestecă şi imaginile minunăţiilor păgâne cu cele creştine, dar dă şi indicii asupra istoriei Portugaliei sau descrie sistemul mondial. Ea a devenit poemul naţional al Portugaliei.

In 1501, portughezul Gaspar Corte Real a atins Terra Nova pe continentul nord american, dar regele Manuel I-ul nu era atras decât de fabuloasa Asie. Incepând cu 1501, amiralul Francisco da Almeida (1450-1510) a devenit primul vice-rege portughez al Indiilor Orientale.

Pe parcursul câtorva ani de după 1500, portughezii au explorat litoralul asiatic.

După ce au jalonat coasta orientală a Africii cu comptoare (baze apărate) portughezii au închis accesul arabilor în Oceanul Indian, prin ocuparea insulei Socotra, la intrarea în Marea Roşie şi trecerea prin Ormuz, la intrarea în Golful Persic. Era o pedeapsă cuvenită lumii barbare mahomedane care împiedicase timp de nouă sute de ani comunicaţia terestră a europenilor spre Asia şi schimbul de elemente de civilizaţie.

In 1515 portughezii controlau Oceanul Indian, graţie poziţiilor fortificate, precum Goa, cucerită de marele navigator Alfons de Albuquerque, în 1510 şi Malacca, în 1511. Bazele puterii lor în Asia au fost consolidate între 1505-1515 prin cei doi vice regi ai Indiilor, Almeida şi Albuquerque.

Negăsind înţelegere la regele său, Manuel I-ul, portughezul Fernao de Magalhaes (Magellan) şi-a oferit serviciile şi planurile Spaniei. Anterior, în calitate marinar portughez, participase la câte o expediţie în India şi în Africa.

El a condus memorabila expediţie care a atins Indiile dinspre vest (1519-1522). Marele temerar şi navigator şi-a pierdut viaţa într-o luptă stupidă cu indigenii sălbatici din Insulele Filipine. Numai una dintre cele cinci nave cu care plecase a rezistat drumului şi a realizat primul ocol al lumii. De remarcat că în anul în care a pornit expediţia lui Magellan de la ţărmul spaniol de lângă Torre d'Oro, s-a terminat construcţia Turnului Belem în estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei.

In 1517 regele portughez, Manuel I-ul, a încercat să trimită un ambasador în China, dar expediţia s-a încheiat cu un eşec, trebuind să se aştepte până în 1554 pentru realizarea unui contact real cu acea lume galbenă autarhică şi bizară. Atunci portughezii au primit autorizarea să practice comerţul numai la Canton, în sudul ţării mandarinilor. Cu acea ocazie au început să frecventeze enclava Macao, unde au pus bazele viitoarei colonii cosmopolite care şi-a purtat existenţa şi moravurile dubioase până la trecerea în mileniul trei.

Portughezii au ajuns tot primii şi în Japonia, în 1543, iar, prin introducerea armelor de foc au produs o gravă bulversare politică în acea ţară a Soarelui-Răsare. Iezuiţii, a căror companie luase naştere în 1540, s-au dovedit foarte activi în „Insulele Surâsului“, astfel că în 1581 circa 150.000 de japonezi trecuseră la creştinism.

Turnul naval portughez, Turnul Belem (echivalentul Bethleem), a fost ridicat în perioada de maximă îmbogăţire a Portugaliei şi niciodată nu s-a ascuns valoarea lui comemorativă şi de simbol, deşi i se încredinţează reale sarcini de supraveghere şi apărare. Din cauza deplasării cursului răului Tajo în momentele apocaliptice ale cutremurului din anul 1755, Torre de Belem a ajuns din mijlocul apelor, în apropierea malului nordic al apelor, la mai puţin de 20 de metri.

Turnul Belem este o veritabilă bijuterie de arhitectură romano-gotică, ornată cu balcoane ce amintesc de Veneţia şi cu turnuleţe cilindrice de colţ acoperite cu un fel de turbane maure moţoiate. Unele trăsături decorative amintesc de Marocul unde a voiajat arhitectul său, Francisco de Arruda. Are un plan în două trepte cu secţiune patrată, cu terase crenelate. Terasa cea mai înaltă era destinată artileriei. In partea inferioară turnul masiv este completat de o terasă dreptunghiulară, ieşită mult spre mijlocul apelor, asemănător cu partea din faţă a unui pantof. De jur-împrejur, terasa este străjuită de creneluri pe care sunt săpate imagini ale unor scuturi cu o cruce centrală, crucea Ordinului lui Christos. Pe latura dinspre donjon (turn) a acestei terase este aşezată, cu privirile spre estuar, o frumoasă statuie ce reprezintă pe Doamna noastră a Bunului Succes.

Turnul în sine (donjonul) are cinci etaje şi se termină cu terasa artileriei. La parter se deschid cutremurătoarele deschideri prin care erau aruncaţi prizonierii în fosele frecvent inundate de apele înconjurătoare.

La etajele 2 şi 3, zidăria de piatră rece este înveselită de elegante şi delicate balcoane acoperite tot din aceeaşi piatră, dar decorate minuţios în stil manuelin, stil propriu Portugaliei din timpul Marilor Descoperiri Geografice. Zidurile capătă viaţă şi prin deschiderile unor ferestre simple la primul nivel şi jumelate (pereche) la cel de al treilea. În partea dinspre mare a turnului, la nivelul doi se deschide o magnifică logie (loggia) renascentistă, avansată şi ea ca un balcon prelung. Deasupra logiei dăinuie blazonul regelui Manuel I-ul (1495-1521) şi sferele astrale, decoraţii ce au şi ele menirea de a îndulci severitatea ansamblului.

Astăzi Turnul Belem, una dintre bijuteriile epocii şi artei manueline, este legat de ţărm printr-o punte metalică pardosită cu lemn, spre folosul vizitatorilor. Malul râului din apropierea sa este amenajat sub forma unui teatru antic cu gradene circulare. Acolo se aşează turiştii pentru a admira splendoarea construcţiei şi întinderea apelor.

Pe acelaşi mal al estuarului nu departe de Turnul Belem, spre răsărit, adică spre centrul Lisabonei, s-a înălţat, în 1960, un alt monument impresionant dedicat navigaţiei din urmă cu cinci secole. Excepţional gândit şi executat, el aminteşte de cei ce s-au avântat şi sacrificat pe căile descoperirilor oceanice din secolele 15 şi 16, de susţinătorii lor Monumentul poartă numele de Padrao Dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor).

Această operă a sculptorului Leopololo de Almeida, înaltă de 52 de metri, s-a ridicat cu ocazia aniversării a 500 de ani de la dispariţia infantelui Henrique Navigatorul, survenită în 1460.

Giganticul monument înfăţişează o provă avântată de navă de pe care Henrique deschide calea viitorului pentru o mulţime de personaje dăltuite în piatră, care îl urmează pe un drum imaginar ascendent. Printre personaje se regăsesc, pe flancul drept al monumentului, regele Manuel I-ul ce poartă o sferă astrală, Camoes ţinând Lusiadele şi pictorul Nuño Gançalves. Pe prova avântată a caravelei de piatră, mulţimea diversă a personajelor de pe ambele părţi, se apleacă înainte, într-o mişcare decisă spre un ţel grandios. Monarhii, savanţii, navigatorii, aristocraţii şi oamenii din popor, caută împreună o direcţie hotărâtoare pentru soarta unei naţii şi a umanităţii. Pe poziţia cea mai înaltă, din vârful provei, infantul Henrique Navigatorul îi conduce pe toţi şi ţine în mâna dreaptă o caravelă simbolică.

Cu voia sau fără de voia oficialităţilor iberice, care au înfrăţit cele două turnuri medievale, martore ale navigaţiei unor vremuri glorioase, acelora li se va adăuga cu o deosebită onoare şi „turnul cel nou“, monumental Padrao Dos Descobrimentos. Minunatul monument contemporan a fost ridicat pe timpul dictatorului Salazar, în anii în care Portugalia lupta pentru a menţine în stăpânire marile ei colonii cu care depăşise cel de al doilea război mondial.

De altfel, înainte de acest război mondial, ţărişoara iberică deţinea locul al treilea între imperiile coloniale, după Anglia şi Franţa.

Spania aproape că nici nu mai conta în acest clasament. Ea pusese stăpânire timp de trei secole pe cea mai mare parte a Americilor şi pe puzderia de insule dintre cele două continente sau din jurul lor, pe marele arhipelag al Filipinelor şi pe alte teritorii mai mărunte din Africa, Asia sau Oceania.

Majoritatea le-a pierdut în cursul sec. al 19-lea, începând cu eliberarea şi formarea Statelor din America Latină şi Centrală în primele trei decenii de după 1800.

Cu toate acestea Spaniei i se datorează cel mai mare efort naval şi terestru pentru descoperirea Americilor, de colonizare a Lumii Noi. Spre deosebire de portughezi, spaniolii au căutat drumul spre Indii navigând spre apus, după teoria ptolomeică a sfericităţii Terrei, readusă la mare onoare în sec. al 14-lea. Pe baza acestei ipoteze, genovezul Cristofor Columb a întreprins călătoriile lui spre Indii, peste Atlantic, în slujba Regilor Catolici ai Spaniei. Primul tărâm nou pe care l-a întâlnit au fost insulele Bahamas, la 12 octombrie 1492, după care au urmat Cuba şi Haiti. Abia în cea de a treia expediţie, în 1498, a atins însăşi continentul american, în zona botezată ulterior Columbia. Cu toate acestea, marele Columb a murit fără a înţelege că descoperise un nou continent.

In urma lui alţi temerari s-au aruncat spre noile Indii de Apus. Printre ei, un alt italian, florentinul Amerigo Vespucci s-a pus alternativ în slujba Spaniei, a Portugaliei şi în final, din nou în slujba Spaniei, până la moarte. Nu se cunoaşte exact numărul expediţiilor la care a participat, dar două sunt atestate cu certitudine. In cursul primei expediţii (mai 1499/iunie 1500), Vespucci, plecat împreună cu Alonso da Ojeda, s-a separat de acela după ce a atins coastele Guyanei. Se pare că în continuare a descoperit gurile Amazonului şi că ar fi coborât până la 6⁰ latitudine sudică. Ca şi Columb nici el nu a bănuit că ar fi explorat coastele unei alte lumi terestre, lume căreia geograful german Martin Waldseemüller urma să-i atribuie chiar numele lui Amerigo, începând cu anul 1507.

Vespuci crezând că a atins o peninsulă orientală a Asiei, a întreprins o nouă călătorie, dar de această dată cu nave portugheze, între mai 1501 şi iulie 1502. Cu acea nouă ocazie a atins coasta Braziliei, în ianuarie 1502, golful de Rio de Janeiro şi a ajuns până la Rio de La Plata. Atunci i s-a trezit bănuiala că este vorba de un nou continent. Revenit în serviciul Spaniei, a primit în 1505 calitatea de conducător al serviciilor de navigaţie în Casa de Contractation de las Indias din Sevilla, instituţie înfiinţată de regina Isabella de Castillia imediat după descoperirea Indiilor de Apus de către Columb.

Până la moartea lui Columb, în 1506, spaniolii şi-au limitat colonizarea la Antile (Santo Domingo, Cuba, Porto Rico, Jamaica). In 1509 şi-au început instalarea durabilă pe continent în zona Panama şi golful Darien din Marea Caraibelor. Cortez a început cucerirea continentală cu Mexicul, între 1518-1522 şi pornind de la acel succes dominaţia spaniolă s-a întins în toată America Centrală, între 1522-1546, apoi către nord, până în Florida, prin expediţia lui Ulloa dintre 1535-1539 şi până în California, în 1598. La sud, în Panama, plecând din golful Darien, Balboa a traversat istmul Panama în condiţii dramatice, prin pădurile tropicale asfixiante. Era anul 1513 şi Balboa cu camarazii lui au văzut pentru prima dată de cealălaltă parte a noului continent o mare necunoscută şi de necuprins, pe care posteritatea a denumit-o Oceanul Pacific.

In America de Sud, aventurierul Pizarro a distrus imperiul incaşilor şi a anexat Peru, între 1531-1536. Valvidia şi Mendoza au cucerit Chile între 1541-1561. Inainte însă, Mendoza fondase primele baze spaniole pe Rio de La Plata, în 1535.

In afara Americilor, spaniolii au încercat fără succes să pună stăpânire pe nordul Africii, cucerind Oran în 1509, Tripoli în 1510 şi Tunis în 1535. Ca revanşă au pus stăpânire pe Arhipelagul Filipinelor, în 1570 şi au proclamat suveranitatea lor asupra arhipelagurilor Marianelor şi Carolinelor, din Oceanul Pacific de răsărit.

In arhipelagul Marianelor şi în Filipine debarcase pentru prima dată Magellan în 1521.

Enumerarea conquistatorilor spanioli ar putea fi continuată şi aprofundată mult, dar, oricum, nu trebuie uitate din cea mai restrânsă enumerare personalităţi ca Diego Velasquez, Narvaez, Orellana, de Satto, Almagro, Cabeza da Vaca sau Alvarado.

Diego Velasquez l-a întovărăşit pe Columb în cea de a doua expediţie, din 1493. Ulterior a desăvârşit cucerirea Cubei între 1511-1514, având alături pe Cortez. Tot el l-a însărcinat pe cel din urmă să întreprindă o expediţie în Mexic. Apoi, din invidie a trimis împotriva lui o trupă comandată de Narvaez, trupă care a fost învinsă în 1520.

Panfilo da Narvaez, după incidentul neplăcut din Mexic a primit învoirea de a fonda o colonie în Carolina de Sud. Plecat în 1528 împreună cu Cabeza da Vaca, a urmărit coasta Mexicului, a atins Florida în 1529, dar a naufragiat. Cabeza da Vaca s-a aflat printre puţinii supravieţuitori ai naufragiului, după care dându-se drept medic-tămăduitor a explorat regiunile Mississippi, Arkansas, Colorado, Noul Mexic şi Arizona, ajungând în California, în 1536. Numit după aceea guvernator în Paraguay, a fost destituit în 1544, pe motivul exercitării tiranice a puterii. A fost rechemat în Spania şi apoi deportat în Africa.

Francisco da Orellana i-a fost tovarăş lui Pizarro în cucerirea viitorului Peru. Apoi a explorat regiunile de pădure nesfârşită de la răsărit de Anzi, a atins Napo şi Amazonul, pe care l-a parcurs până la revărsarea în atlantic, în 1541.

Hernando de Sotto l-a însoţit şi el pe Pizarro la cucerirea imperiului incaşilor, după care a întreprins o expediţie proprie în Florida, a atins Giorgia, în 1540, regiunile Alabama şi Mississippi.

Diego de Almagro a făcut şi el campania din Peru alături de Pizarro, fiind unul din responsabilii uciderii conducătorului incas Atahualpa, în 1533. După ce a încercat o expediţie în Chile a intrat în conflict cu Pizarro şi a pierit din iniţiativa lui Hernando, fratele aceluia. A fost răzbunat de fiul său Diego el Monzo, care l-a ucis pe Pizarro, dar care la rândul său a fost decapitat de Vaca de Castro, succesorul lui Pizarro.

Pedro da Alvarado, ajutorul lui Cortez în cucerirea Mexicului, a organizat mai târziu o expediţie de cucerire actualului Salvador şi a Guatemalei, în 1523, unde a fondat Santiago de Los Caballeros. A murit într-o luptă cu indienii.

Deceniile şi secolele următoare au dat istoriei descoperirilor, sau a cuceririlor, mulţime de personalităţi tot atât de hotărâte şi dure ca şi timpurile pe care le trăiau, sau ca ţelurile pe care le urmăreau. Desigur că aproape toţi acei aventurieri spanioli, au adus lumii mari servicii prin curajul lor uneori nebun, dar şi deservicii civilizaţiei prin comportamentul sângeros şi neîndurător faţă de populaţiile supuse.

Au fost urmaţi cu aproape aceleaşi comportamente şi cu mare invidie, de englezi, francezii şi olandezi.

Survenite în epoca tulbure de la sfârşitul evului mediu, Marile Descoperiri Geografice au lansat omenirea pe calea unei alte evoluţii, deschizându-i orizonturi nebănuite. In mod inevitabil acea mare lansare a lumii vechi s-a sprijinit pe umerii, pe braţele şi pe cunoştinţele unor categorii extrem de diverse de personaje, sau de personalităţi în ale căror acţiuni nu se ştie cât a fost eroism şi cât a fost sălbăticie. Probabil că dacă caracterul celor mai mulţi dintre descoperitori, sau conchistatori, n-ar fi fost atât de rudimentar nici procesul în sine nu s-ar fi desfăşurat cu atâta rapiditate şi atât de larg.

Marile Descoperiri Geografice au dat o motivaţie materială Renaşterii spirituale europene, conturând adevărata valoare a cutezanţei umane şi transformând pe om în stăpân al Terrei, eliberat de dogmele retrograde ale Bisericii aşa-zis universale. De la începutul sec. al 16-lea monopolul comerţului cu Indiile de est şi de vest, a trecut în mâinile ibericilor, lăsând pe negustorii republicilor maritime italiene să se zbată în condiţiile unei mări închise şi să sărăcească. Profitul a revenit porturilor de pe coastele atlantice ale Europei de sud-vest, în particular Lisabonei şi apoi, mai mult, Sevillei.

Portugalia şi Spania s-au ridicat spectaculos la rangul de mari puteri maritime şi militare, în timp ce ţările Islamului, dintre Mediterana şi Golful Persic şi-au pierdut importanţa, recăzând în mocirla decăderii tribale. Cele două regate iberice şi-au închegat imense imperii coloniale, pizmuite, invidiate dureros, de celelalte puteri europene.

Descoperirea de noi populaţii, de noi ţări şi de noi civilizaţii, a produs tulburări şi mutaţii în istoria universală, cu efecte în toate domeniile vieţii, politice, economice, culturale, dar şi religioase. De exemplu, revelaţia existenţei unor populaţii necunoscute a pus diverse probleme religioase. Se punea întrebarea dacă acelea au un suflet şi dacă erau marcate de păcatul originar din Biblie. S-a constatat că trăiau bine şi chiar fericite în afara creştinismului, fapt ce a tulburat atât gândirea credincioşilor, cât şi pe cea a susţinătorilor de dogme. Tulburarea generală în gândirea religioasă a vestit Reforma Bisericii catolice, care se credea universală. Dogmele şi pretenţiile ei au intrat în contradicţie cu elanul înnoirilor. Apariţia spiritului critic, inacceptabil până atunci şi înăbuşit de inchiziţie, a constituit preludiul renaşterii ştiinţelor.

Maiestuos şi solemn, Torre d'Oro de la Sevilla se oglindeşte peste unduirea apelor ce se scurg în Ocean. Pe malul unde odinioară   s-au revărsat cele mai fabuloase bogăţii nemuncite cinstit, azi se întinde liniştită o faleză cu parfumurile inimitabile ale sudului andaluz, faleză numită Paseo de Critobal Colon.

Impreună cu faptele portughez, Torre de Bellem şi cu mezinul lor Padrao Dos Descobrimentos, formează o mică constelaţie de nestemate pe altarul umanităţii, atât prin propria lor substanţă cât şi prin substanţa unor evenimente înălţătoare din istoria umanităţii la care au fost părtaşe, sau cărora le-au fost dedicate. In sens larg, însă, şi epoca glorioasă a Marilor Descoperiri Geografice este o nestemată pe altarul umanităţii, o nestemată uriaşă şi brută care a trebuit prelucrată cu măiestrie de scurgerea timpului pentru a deveni mai strălucitoare şi mai pilduitoare. O nestemată a tenacităţii şi spiritului iscoditor omenesc…

NESTEMATELE LUMII - BATALHA

Portugalia - pieptul peninsulei iberice spre Atlantic, un piept prelung de la nord la sud, ce începe muntos şi colinar ca să sfârşească cu întinsele câmpii de la miazăzi, de unde priveşte coastele oceanice ale Marocului, un piept înclinat dinspre răsărit, de la marginile podişului arid Meseta din Spania, spre necuprinsul apelor oceanului planetar, la apus.

Portugalia - ţinut verde şi auriu, cu o splendidă vegetaţie, ce evoluează treptat de la temperat la tropical, cu păduri din care nu lipseşte eucaliptul fusiform şi pinul maritim cu coroana ca o umbrelă, cu plantaţii stranii ale arborilor de plută, ale căror trunchiuri sunt jefuite sistematic de mâna omului, cu plantaţii de migdali, smochini, măslini şi citrice.

Portugalia - ţinut în care verdele pădurilor şi al arborilor izolaţi se înfrăţeşte cu covorul parcelat, multicolor şi surâzător, al culturilor agricole, cu ferme răspândite ca nişte ciupercuţe alb-roşii şi unde pe margine de drum te salută agavele.

Portugalia - ţinut scăldat de soare, cu boltă înaltă albastră, traversată fugar de puhoaiele norilor împinse de suflul apelor nesfârşite din apropiere, ţinut al cărui litoral de miazăzi surâde cuptorului african de peste ape, împrumutând ambianţa lui toridă, dar strălucitoare, vegheată de palmieri trufaşi şi răbdători.

Portugalia - ţară care şi-a delimitat hotarele pentru a cuprinde partea cea mai vie, mai plină de culoare veselă, de vegetaţie şi de briză răcoroasă din întreaga peninsulă, ţară care a purces de la coasta marină şi s-a oprit în drumul ei spre munte atunci când nu a mai avut de ce să înainteze spre zonele muntoase ale Galiciei spaniole la nord, sau spre ariditatea central iberică la răsărit.

Portugalia - ţară atrăgătoare şi interesantă prin forma de viaţă făurită de poporul ei aspru, dar vesel, cu o cultură latină profund originală, născută prin scurgerea a două milenii la margine de continent şi de romanitate europeană, prin luptă şi frământări proprii popoarelor mici, dar şi printr-o unică vocaţie, sau deschidere planetară.

Izolarea terestră a acestui colţ de lume minunat faţă de restul Europei prin interpunerea înaltului platou al Castiliei şi al barajului Pirineilor, dar şi situarea pe malul oceanului, a învăţat Portugalia să asculte de întinderea apelor şi să realizeze o lungă prietenie cu mediul marin, să-şi îndrepte privirile spre căile apelor. Astfel, a găsit căi de dezvoltare deosebite de ale marii vecine, Spania, care îi controla orice comunicaţie terestră cu restul continentului. Dinspre aceasta au venit atât influenţe culturale, sau de civilizaţie, dar şi necazuri datorate diferendelor dinastice şi războaielor.

Poporul lusitan de pescari s-a aflat permanent în contact strâns cu talazurile, cu furtunile şi curenţii oceanului, transformând pământul ţării în leagănul unora dintre cele mai cutezătoare proiecte de extindere a orizontului uman medieval, al unora dintre cei mai mari navigatori şi descoperitori de noi tărâmuri.

Din izolarea terestră şi spectaculoasa deschidere spre zările marine necunoscute, Portugalia şi-a plămădit specificul, o cultură unică cu adânci rădăcini de tradiţionalism bine întreţinut. Se poate mândri cu o evoluţie artistică distinctă de a marelui vecin iberic, evoluţie ale cărei începuturi se confundă cu începuturile afirmării statale şi, prin acestea, cu zorile celui de al doilea mileniu al erei noastre.

Sunt mai rare şi mai puţin spectaculoase mărturiile artistice din primele epoci istorice ale acestui pământ, din cele anterioare întemeierii statului şi a formării poporului portughez, adică din epocile pre-romană, romană, paleocreştină, vizigotă, sau mozarabă.

Primele înfiripări ale artei cu adevărat portugheze aparţin sec. al 11-lea, când a început, printr-o luptă dârză şi victorioasă, ascensiunea spre independenţă, spre plămădirea unei fiinţe şi conştiinţe naţionale. Infiripările culturale reale pot fi percepute odată fertila artă romanică, artă arhitecturală ce a dominat Europa apuseană civilizată, în primele secole ale întunecatului ev mediu.

Romanicul, ca stil în arhitectură şi artă, a pătruns târziu în Portugalia, în acel secol al 11-lea al înfiripării, fiind adus din Franţa de către cavalerii burgunzi, ce au format elita ţării şi prima dinastie, dar şi de călugării, tot francezi, care i-au urmat pe nobili, venind de la mănăstirile Cluny şi Moissac. De aceea arta romanică lusitană a păstrat, pe ansamblu, trăsăturile romanicului francez.

Pe de altă parte, dominaţia religioasă a renumitului centru de credinţă şi de pelerinaj creştin de la Santiago de Compostella (Sfântul Iacob de Compostella), din Galicia Spaniolă, a determinat, în partea nordică a Portugaliei, un stil de zidire galician, accentuat prin utilizarea granitului. De aceea edificiile din acea zonă au păstrat un aspect masiv şi aspru, cu capiteluri grosiere ce demonstrează câtă rezistenţă a opus acel material sculptorilor.

Catedralele în stil romanic le-au înălţat cel mai adesea arhitecţii francezi, ocupând, de preferinţă, o poziţie predominantă în centrul localităţilor, ca pe tot cuprinsul Europei. Naşterea lor aproape simultană cu castelele şi fortăreţele pe care primii dinaşti le-au opus pericolului musulman din peninsulă, le-a imprimat o aparenţă de fortăreţe, uşor vizibilă la Coimbra, Lisabona, Evora, Porto şi Braga.

Stilul gotic a pătruns în ţară abia în sec. al 13-lea, după înflorirea deplină a romanicului în catedralele şi capelele din partea nordică, de unde începuse extinderea teritorială a regatului desprins din cel al Castilliei şi Leon. Bisericile gotice din Portugalia se caracterizează prin existenţa a numai trei nave cu abside şi absidiole, ceea ce le conferă totdeauna supleţe şi avânt. Ele au păstrat însă proporţiile şi sobrietatea artei romanice.

Stilul gotic flamboiant („strălucitor“) a înflorit numai o scurtă perioadă, în sec. al 15-lea, trecându-se repede la cel manuelin, stilul propriu Portugaliei, intercalat între gotic şi Renaştere. Stilul manuelin a primit acest nume abia în sec. al 19-lea, de la specialişti, drept stil înflorit sub domnia regelui Manuel I-ul (1495-1521), perioadă în care arhitecţii şi sculptorii portughezi au trăit o largă libertate creativă.

Stilul manuelin, stil minuţios, elaborat cu grijă şi delicateţe, a utilizat motive de o netăgăduită originalitate, cu o importanţă capitală în istoria artei portugheze. Aceasta, în ciuda duratei sale scurte de afirmare. In mod natural, stilul manuelin reflectă pasiunea pentru arta navigaţiei, pentru întinderile mărilor şi pentru teritoriile îndepărtate, recent descoperite de navigatorii temerari, pasiune ce anima întreaga ţară şi toate categoriile de populaţie. El este o reflectare, sau o manifestare, a puterii născânde şi a bogăţiei care se instalase pe coasta apuseană a peninsulei iberice, în urma descoperirii unor căi neînchipuite de îmbogăţire în comerţul cu Orientul Indepărtat.

Bisericile au păstrat planul gotic, înălţimea structurilor, a pilaştrilor şi reţeaua specifică a nervurilor de piatră de pe bolţile ogivale. Ca noutate a perioadei şi ca noutate locală, pilaştrii au luat forme interesante de toroane răsucite în spirală, iar arcurile triumfale, adică arcadele de la intrarea în strană, au primit ornamente ce amintesc de cablurile marinăreşti. Bolţile, sprijinite de obicei pe intersectări de nervuri ogivale, au dobândit nişte nervuri groase, ieşite mult în relief, rotunde sau dreptunghiulare, cu aspect de stea în patru colţuri. Au apărut, săpate în piatră, cordaje navale  decorative şi aparente, însoţite de noduri marinăreşti. Forma bolţilor a evoluat şi ea, aplatizându-se şi sprijinindu-se pe arcuri segmentare. Navele laterale ale locaşurilor sfinte s-au ridicat în înălţime, dând naştere unor autentice „biserici-hală“, cu spaţii interioare generoase.

Stilul manuelin a dat cele mai sclipitoare şi surprinzătoare dovezi de noutate în domeniul decoraţiei, atât ca imaginaţie cât şi ca execuţie meticuloasă. Ferestrele, portalurile, rozacele (ornamentele sau deschiderile în formă de trandafir sau stea) şi balustradele interioare, sau exterioare, s-au acoperit atunci cu ramuri de laur, cu capsule de mac, cu trandafiri, cu spice de porumb, cu ghinde, cu frunze de stejar, cu inflorescenţe, cu anghinare, cu scaieţi, cu perle, cu solzi, cu cordaje marinăreşti, cu ancore, cu globuri terestre, cu sfere astronomice şi cu diverse forme de cruci, care dominau ansamblurile decorative.

Foarte curând arta renascentistă a cuprins şi Portugalia, cu trăsăturile sale esenţiale venite pe parcursul sec. al 15-lea şi al 16-lea din Italia şi Franţa. Ca în tot apusul european, în sec. 17-18, Portugalia a intrat şi ea în febra stilului baroc, stil care şi-a luat numele tocmai de la cuvântul portughez „barroco“, care desemnează o perlă neregulată. Stilul baroc a corespuns în artă spiritului ideologico-religios de Contra-Reformă ce a străbătut Europa în sec. 16-17, spirit catolic ce a avut drept scop combaterea ereziilor. Barocul a opus austerităţii protestante seducţiile unei arte savante şi populare, artă care să servească totodată dorinţa de fast a Bisericii apostolice romane.

După stilul baroc, în Portugalia artele au evoluat după direcţiile generale ale perioadelor neoclasică, romantică şi modernă, fără a se părăsi niciodată decoraţia specific iberică cu azulejos şi cu talha durada, ceea ce înseamnă lemn aurit, decoraţii ce s-au afirmat din sec. al 15-lea în această parte de continent.

Asemănător majorităţii popoarelor lumii civilizate, portughezii au ridicat, drept strajă a istoriei şi culturii, monumente remarcabile care să poarte seva lor spirituală, talentul, credinţa şi creativitatea.

Unul dintre acestea este Batalha, monument emblematic al ţării, menit să marcheze amintirile oricărui călător, sau destinaţie obligatorie în orice periplu lusitan.

Intr-un loc deschis, plin de vegetaţie, la mai bine de 100 de km nord de Lisabona şi de fluviul Tajo, în centrul ţării, se răsfaţă astăzi şi domină împrejurimile Mănăstirea Santa Maria da Victoria, care este numită de portughezi pe scurt, Batalha, adică Bătălia.

Când te apropii de monument, te surprinde, îţi pare un joc al imaginaţiei transpus în piatră, cu acoperişuri şi turnuri avântate, cu balustrade dantelate la acoperişuri, cu contraforturi, cu zvâcniri piramidale în locul vechilor acrotere antice şi cu mulţime de colonete sau basoreliefuri sfinte. Batalha poate fi asemuită de departe cu o jerbă ocru-aurie din piatră, dornică să omagieze vremuri trecute eroice şi zbuciumate. Este o capodoperă de arhitectură care împleteşte arta gotică, manuelină şi renascentistă, toate imortalizate într-un calcar cu aspect apropiat de cel al marmurei.

La Batalha nu se întâlneşte, ca aproape pretutindeni, o aglomeraţie umană ce are ca punct central o biserică dominatoare, ci dimpotrivă, se găseşte o aşezare aciuită în jurul unei catedrale pe parcursul timpului.

La 14 august 1385, cu o zi înainte de sărbătorirea Sfintei Fecioare Maria, pe platoul de la Aljubarotta, la 15 km sud de Batalha de azi, s-au confruntat doi pretendenţi la tronul Portugaliei.

Regele spaniol Juan I-ul de Castillia pretindea coroana lusitană bazându-se pe drepturile soţiei sale Batriz, fiica ultimului rege portughez din dinastia întemeietoare, cea de Burgundia. Cel ce apăra aceeaşi coroană împotriva pretenţiilor spaniole era Joao, fratele natural al regelui portughez defunct, Fernando I-ul şi Mare Maestru al Ordinului de Avis, ordin militaro-religios. Joao fusese susţinut de supuşi încă de la vacantarea tronului şi se bucurase de atributele de apărător al regatului, de regent, încă de la 16 decembrie 1383.

Cu o săptămână înainte de bătălia care avea să fie hotărâtoare, bravul urmaş, cu statut de bastard, al dinastiei ce se încheiase fără urmaşi pe linie bărbătească, a fost proclamat regele Joao I-ul al Portugaliei, la 7 august 1385.

Forţele celor două armate erau total inegale. Armata spaniolă, condusă de Nuno Alvares Pereira, era mult mai numeroasă, mai organizată şi însoţită de 16 tunuri, o raritate în acele vremuri. Proaspătul rege portughez avea alături o mână de cavaleri şi o mică oştire de pedeştri.

Situaţia părea disperată, pentru că o înfrângere ar fi transformat Portugalia într-o provincie a regatului spaniol de Castillia. In acele clipe de grea cumpănă pentru ţara sa, Joao I-ul de Avis a jurat că va înălţa în acele locuri o biserică superbă în onoarea Fecioarei Maria, dacă va avea parte de victorie.

După ce a rezistat cu tărie şi succes în faţa armatelor spaniole, armata portugheză a găsit resurse să şi urmărească inamicul în adâncul pământului Castilliei. In acele clipe înălţătoare Portugalia şi-a câştigat independenţa pentru încă două secole, iar Joao I-ul a întemeiat o a doua dinastie strălucită a regatului, dinastia de Avis. El s-a dovedit unul dintre cei mai valoroşi regi ai Portugaliei, intervenind în toate domeniile administraţiei cu o legislaţie novatoare. Alături a avut sprijinul soţiei, Filipa de Lancaster, femeie model şi virtuoasă, care a adus cu ea alianţa Angliei pentru multe secole. Impreună au ridicat nivelul moral şi intelectual al regatului. După moarte Joao I-ul a primit supranumele expresiv de Rege de bună amintire.

De numele dinastiei de Avis sunt legate marile şi îndrăzneţele descoperiri geografice care i-au plasat pe portughezi pe primul loc între deschizătorii de eră şi de noi orizonturi geografice pentru Lumea Veche. Chiar spre sfârşitul domniei marelui rege, sub impulsul celui de al treilea fiu al său, Henrique, supranumit ulterior Navigatorul, marinarii portughezi şi-au întors privirile către coasta apuseană a misterioasei Africi, descoperind insula Porto-Santo, apoi Madeira (1419), insulele Azore (1431-14329 şi depăşind redutabilul Cap Bojador (1433) care era atunci limita lumii cunoscute spre sud.

Odată deschis gustul descoperirii de noi ţărmuri şi de noi căi maritime, marea aventură a navigatorilor portughezi a continuat. In 1482, Diego Cão a atins gurile fluviului Congo, trecând în posesia portugheză toată coasta Angolei; în 1488, Bartolomeu Dias a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat mai târziu Capul Bunei-Speranţe de către regele Joao al II-lea; în 1500, Pedro Alvares Cabral a descoperit oficial Brazilia, despre a cărei existenţă portughezii aveau cunoştinţe anterioare; între 1497-1498 Vasco da Gama a ocolit Capul Bunei Speranţe a atins coasta Mozambicului şi a ajuns la Calcuta în India, deschizând calea maritimă a Indiilor (poetul naţional Camoes a celebrat acea epopee în ale sale Lusiade); în 1501, Gaspar Corte Real a ajuns la Terra Nova în America de Nord, dar fără a reuşi să trezească interesul regelui Manuel I-ul; în primii ani ai sec. al 16-lea portughezii au explorat litoralul asiatic astfel că în 1515 controlau navigaţia în Oceanul Indian; în 1510 Alfonso de Albuquerque a pus stăpânire pe enclava Goa din India, iar între 1519-1521, Fernao de Magalhaes (Magellan) a întreprins ocolul pământului în contul regilor Spaniei.

După izgonirea spaniolilor, Joao I-ul de Avis şi-a respectat promisiunea faţă de divinitate şi a trecut la ridicarea mănăstirii Batalha (a Bătăliei) care a devenit o nestemată a Portugaliei. In structurile sale se împletesc armonios trei stiluri arhitectonice, dar şi minunate exemple ale arhitecturii manueline.

Batalha este, înainte de toate, un monument comemorativ, construit printr-o voinţă regală şi abia în al doilea rând de un monument religios. Şi într-un caz şi în altul Batalha este un superlativ al artei şi o mândrie naţională lusitană.

Aici nu s-a venit şi nu se vine numai din pioşenie, sau pentru o simplă rugăciune. Această capodoperă a arhitecturii medievale europene a avut totdeauna o vocaţie politică şi de naţionalism.

Fondatorul a lăsat ca lucrările de construcţie să se desfăşoare sub auspiciile ordinului monahal al dominicanilor. De aceea, după regulile acelora, biserica mănăstirii Santa Maria de Batalha este lipsită de obişnuinţa clopotniţă.

Construcţia a început în anul 1388 şi de continuarea ei s-au îngrijit şase capete încoronate, până la Joao al III-lea (1521-1557), care a transmis sarcina terminării monumentului mănăstirii Jeronimilor din Lisabona, devenită locaşul cel mai bogat din ţară. Acela a fost, de altfel şi momentul de sfârşit al evoluţiei Batalhei.

Imbinarea a trei stiluri arhitecturale în zidurile mănăstirii dominicane demonstrează durata lungă a lucrărilor, lucrări ce au parcurs peste un secol şi jumătate. Elementele constructive şi ornamentale gotice, manueline şi renascentiste, se împletesc şi se completează într-un ansamblu arhitectonic minunat, dar se poate afirma că Batalha rămâne o expresie genială a arhitecturii manueline, stil derivat din gotic, dar propriu Portugaliei.

Ca şi la turnul Belem, la mănăstirea Jeronimilor (Jeronimos), sau la Tomar, casa mamă a Ordinului Templierilor în Portugalia, eşti înmărmurit de bogăţia ornamentală şi de complexitatea grafică a execuţiei în rocă. Ornamentele migăloase sunt astfel cizelate, studiate, aprofundate şi muncite, încât par a figura stofe de dantelă. Totalitatea decoraţiei exterioare şi interioare este subordonată unei rare eleganţe, iar calcarul fin în care s-a săpat fiecare părticică a zidăriei şi a ornamentelor a dobândit, cu timpul, o atrăgătoare tentă de ocru şi auriu, aşa cum am întâlnit şi la numeroase temple antice.

Batalha este un complex arhitectonic, nu un simplu edificiu. Ea acoperă o suprafaţă mare, cu un contur neregulat, rezultat din succesiunea adăugirilor şi a schimbărilor de stil. Principalele componente constructive ale complexului sunt în număr de şase: biserica, capela fondatorului, claustrul regal, claustrul regelui Alfons al V-lea, sala capitulară şi octogonul capelelor neterminate.

Vizita de la Batalha se transformă într-o încântare. Ea te sufocă cu tot ce a putut crea acolo mâna şi imaginaţia artistică umană. Dacă se începe vizita de la faţada sudică, adică parcurgând cu privirile exteriorul octogonului capelelor neterminate, al navei laterale şi a capelei fondatorului, uimeşte întrepătrunderea volumelor, a ferestrelor, a coloanelor de toate dimensiunile, a turnuleţelor piramidale zimţate şi a balustradelor. Totul se constituie într-o compoziţie greu de perceput din primele momente, dar cu adevărat fascinantă. Există atâtea detalii încât se poate privi ad vitam aeternam.

Faţada principală a complexului, cea dinspre apus, precedată de o vastă esplanadă, este compusă din alăturarea faţadei bisericii, la stânga, şi a capelei fondatorului la dreapta. La rândul ei, covârşeşte prin complexitatea ornamentelor împletite şi a formelor sale şerpuite ce animă ferestrele.

Faţada bisericii, care domină această latură a complexului, este împărţită în trei panouri, departajate de către pilaştri. Panoul central, care este mai înalt decât cele două din lateral, poartă o reţea de arcaturi lanceolate şi este străpuns în partea superioară de o interesantă fereastră în stil gotic flamboaiant.

Portalul, care străpunge partea inferioară a acestui panou central, este cuprins într-o amplă ornamentaţie ogivală adâncită treptat în şase planuri. In sculpturile ce îmbracă portalul este reprezentat Christos, înconjurat de evanghelişti, precum şi de cei doisprezece apostoli, de profeţi, regi, sfinţi şi îngeri.

Panourile laterale ale faţadei bisericii sunt mult mai înguste şi mai scunde, diferenţe ce corespund dimensiunilor mai reduse ale navelor laterale pe care le reprezintă.

La dreapta faţadei bisericii se continuă o latură exterioară a capelei fondatorului, încăpere vastă ce are deasupra o lanternă octogonală sprijinită pe arcuri butante şi susţinută de contraforturi arcuite. Totul, adică peretele de jos al capelei cât şi lanterna octogonală, este completat de magnificele dantelării ale ferestrelor.

Atât frontonul tripartit al bisericii cât şi latura capelei fondatorului sunt decorate minuţios în partea superioară cu balustrade înflorate şi mulţime de turnuleţe piramidale ce săgetează cerul. Este vorba de o ferestruire armonioasă a pietrei care lasă spaţii pentru înfrăţire cu cerul.

In interior se descoperă nava centrală, foarte sobră, impozantă şi de proporţii monumentale, lungă de 80 de metri şi înaltă de 32 de metri. Bolţile îndepărtate sunt compuse, ca în catedralele gotice, din vute şi ogive. Strana primeşte lumina zilei prin vitralii datând din epoca manuelină, începutul sec. al 16-lea, reprezentând scene din viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos.

Imediat după depăşirea intrării în biserică, în dreapta se deschide, din nava laterală, Capela fondatorului, capelă faimoasă, acoperită mai târziu de o minunată cupolă înstelată. Este vorba de o sală largă cu plan pătrat şi latura de 20 de metri. Lumina pătrunde prin mari ferestre în stil flamboaiant şi prin luminatorul  central din plafon sub forma unui felinar octogonal. Intreaga cupolă a sălii este susţinută de arcuri largi ce unesc pilaştrii.

Centrul capelei este ocupat de mormintele lui Joao I-ul de Avis şi al soţiei sale Filipa de Lancaster, sub două baldachine cizelate delicat. Pe laturi, în nişele funerare sunt aşezate sarcofagele unor diverşi infanţi, pierduţi în planuri mai îndepărtate ale istoriei dinastice.

Exact în opoziţie cu intrarea în capelă se găseşte sarcofagul lui Henrique Navigatorul, personalitatea clarvăzătoare şi cutezătoare care a dat impuls vocaţiei de navigatori a portughezilor, îndrumându-i spre cercetarea şi cucerirea noilor drumuri peste oceane şi a coloniilor din Africa, Asia şi America.

Prin latura stângă a bisericii, adică pe latura de nord, dar mai în adâncime, se iese printr-o uşă înaltă în fabulosul Claustru regal, o grădină largă şi aproape pătrată, înconjurată de galerii cu arcade. Este o componentă tipică a mănăstirilor medievale catolice. Claustrul este o curte interioară a mănăstirilor catolice, cu portic şi colonadă de jur împrejur, destinată plimbării şi reculegerii călugărilor în aer liber.

Claustrul regal, este de-a dreptul sufocant de frumos, dantelat în piatră, liniştit şi echilibrat. Impletirea stilului gotic cu cel manuelin se  exprimă aici într-o formă dintre cele mai fericite. Arcadele gotice, 4 sau 5 pe o latură, au fost umplute major cu dantelărie manuelină din marmură, dantelărie ce pare a fi o interpretare creştină a ornamentaţiei arabe. Fiecare deschidere de arcadă spre grădina interioară se bucură de o decoraţie proprie, unică, fapt ce contribuie la bogăţia limbajului grafic, limbaj impresionant de bogat.

Colonetele care susţin arcadele şi dantelăria lor de marmură se răsfaţă şi ele într-o varietate încântătoare de modele, fiind ornate cu împletituri din perle de marmură, sau cu solzi. De jur-împrejurul claustrului, deasupra arcadelor se întinde o balustradă traforată cu flori de crin, dincolo decare se profilează pe bolta albastră turnuri şi acoperişuri mândre şi semeţe.

Amestecul savant al lumii gotice cu elemente adaptate ale artei arabe, etalează o incredibilă bogăţie iconografică, face ca arhitectura în piatră să concureze o grădină vegetală luxuriantă.

Trebuie remarcat că expresia paradis provine de la cuvântul persan Fardus, care înseamnă grădină şi că expresia grădină, în sine, este înrudită şi cu Janna, grădină în arabă, care este de asemenea sinonimă cu paradisul.

Pe o latură a Claustrului regal se deschide Sala capitulară, în care astăzi este adăpostit „mormântul Soldatului Necunoscut“ al Portugaliei. In mormânt se află resturile a doi soldaţi necunoscuţi, căzuţi în Primul Război Mondial, unul în Franţa şi altul în Africa.

Bolta sălii are o deschidere excepţională. După două tentative nenorocoase, arhitectul francez, Huguet, care a lucrat la Batalha aproape patru decenii (1402-1438), a reuşit să lanseze o boltă de excepţie, sprijinită pe zidurile unui perimetru pătrat cu latura de 20 de metri fără nici un reazem intermediar. Unicitatea acestei bolţi şi punerea ei, în operă a prezentat atâtea pericole, încât pe şantier s-a lucrat numai cu condamnaţi la moarte. Se mai povesteşte că atunci când s-au retras ultimele schele şi elemente de susţinere, arhitectul a rămas singur o noapte întreagă sub îndrăzneaţa lui lucrare.

Nu se poate părăsi Claustrul regal fără o oprire în colţul unde dă răcoare şi linişte un susur de fântână de piatră a călugărilor (Lavabo). Fântâna are un bazin cu ghizd festonat în zigzag, plasat deasupra a două bazine circulare. Lumina filtrată de dantelăria de marmură, ce înconjoară fântâna, transmite ansamblului o delicată tentă aurie de mister divin.

Din acel punct priveliştea întregului claustru şi a laturii nordice a bisericii este cea mai favorabilă şi mai complexă. Alături vechea sufragerie (trapeză), sau sală de mese a călugărilor, acoperită de o boltă gotică, adăposteşte un muzeu al Soldatului Necunoscut.

Tot pe latura de nord a bisericii şi alăturat de Claustrul regal se poate trece în altă componentă a complexului monumental, în Claustrul lui Alfons al V-lea. Acesta a fost construit înainta celui regal, are tot formă pătrată, dar dimensiuni mai mici. Colonada lui înconjurătoare aparţine goticului sever cu un aer mult mai rece. La cheile bolţilor sunt figurate în piatră blazoanele regilor Duarte I-ul şi Alfons al V-lea, urmaşul celui dintâi.

O altă bijuterie a Batalhei, cea mai valoroasă sculptural, este octogonul Capelelor neterminate, la care se ajunge ieşind în afara celui de al doilea claustru, în exteriorul bisericii. Regele Duarte I-ul, urmaşul fondatorului de dinastie şi de aşezământ, a visat să realizeze la Batalha un vast şi impresionant panteon pentru el şi descendenţi. Astăzi el este singurul dinast portughez care repauzează într-un sarcofag, sub cerul liber, în această capodoperă artistică neterminată.

Manuel I-ul (1495-1521), unul din nepoţii lui a adăugat octogonului o mare tindă în stilul de tranziţie gotico-renascentist. Tinda era menită să lege panteonul regal de absida bisericii, adică de partea ei răsăriteană. Aceasta s-a dovedit ultima preocupare regală pentru Batalha, pentru că între timp mănăstirea şi bătălia eroică pe care o amintea nu a mai fost la modă. Suveranii au preferat să odihnească post-mortem în capitală. Interesul s-a îndreptat spre mănăstirea Jeronimilor de la Belem (Lisabona), sau spre aceea mai veche din Tomar, care aparţinuse Templierilor.

In minunatul panteon cu plan octogonal sunt amenajate 7 capele sub formă de absidiole, cea de a 8-a latură fiind destinată pasajului spre biserică, unde s-a deschis un portal grandios.

Deşi Capelele nu au fost niciodată ocupate şi nu s-au bucurat niciodată de un acoperiş, ele stupefiază prin bogăţia ornamentală cu totul incredibilă, începând, mai ales cu incredibilul portal. Construit iniţial în stil gotic, portalul a fost ornamentat suplimentar la începutul sec. al 16-lea cu decoraţiuni manueline.

Tivurile dantelate minuţioase, în mai multe planuri, alăturate tuturor liniilor de contur, diversele motive ornamentale ţesute unele lângă altele într-o frăţie veşnică peste toată zidăria, peste vute şi coloane, uimesc şi încremenesc pe privitori, dând proba unei părţi a geniului omenesc.

Lucrarea a avut semnificaţia tragică a unui cântec de lebădă pentru Batalha, dar a avut şi menirea să cucerească Europa. Portalul este un imn ridicat nesăbuinţei în meticulozitate, fantasticului şi exuberanţei, un cântec de adio al unui stil artistic care nu a rămas la modă decât prea puţin timp.

El marchează o apoteoză întreruptă şi, în acelaşi timp, o invitaţie la amintire, sau la călătorii, pentru că te duce cu gândul la India, la templele de la Khajuraho, sau Angkor.

Pilaştrii neterminaţi dintre capelele regale par că adresează încă o rugă către cer, semănând cu nişte inflorescenţe gigantice.

Paradoxal, această capodoperă a priori anacronică pare să anunţe extravaganţele barocului pe care portughezii l-au exportat începând cu secolul următor (al 17-lea) în lumea întreagă, de la Macao la Salvador de Bahia, în Brazilia, trecând evident prin Goa indiană.

Batalha este cu adevărat grandioasă, una dintre cele mai frumoase experienţe arhitecturale din peninsula iberică. Claustrul regal şi octogonul Capelelor neterminate sunt minunăţii umane ce nu pot fi uitate niciodată.

Batalha, în totalitate, este un vis real şi poate motiva oricând reîntoarcerea în Portugalia pentru o nouă vizită.

NESTEMATELE LUMII - ERIX - ERICE

Călătorind prin lume ai ocazia să parcurgi locuri unde totul te îndeamnă să devii mai bun, dar şi altele care îţi înăspresc spiritul. Paşii te poartă prin locuri care te îndeamnă la visare şi prin altele care îţi lezează simţurile sau gândirea prin brutalitatea celor dezvăluite. Există ambienturi născute parcă pentru tihnă şi pace, sau unde totul încearcă să-ţi strecoare în suflet nelinişti de neînţeles, în care ai reprezentări ale unor vieţi anterioare trecute şi misterioase. Ajungi uneori în locuri unde exaltă natura în superba ei sălbăticie şi unde trăieşti sentimentul că eşti apărat, unde te regăseşti pe aripi de visări. Alteori căile urmate străbat ţinuturi cenuşii, sau amorfe, ţinuturi care îţi resping orice încercare de comunicare, de unde cauţi să scapi cât mai grabnic spre refugiul dintre ai tăi.

Aidoma unei corăbii gigantice, pământul robust al Siciliei, leagăn şi sprijin al unor seminţii şi civilizaţii străvechi, evocă tremurul său tectonic, parfumuri şi vestigii, murmurul unor mulţimi umane  spulberate. Le vezi aievea apropiindu-se de pretutindeni de pe coame de valuri, în grupuri nesfârşite, grupuri ce înaintează printre fragmentele de coloane, de capiteluri, de frontoane, frize, sau arhitrave, printre pietrele albe rămase solitare sub soarele statornic şi arzător.

Intr-o visare cu ochii deschişi, te emoţionează umbrele omenirii trecute prin veacuri, atât de apropiată de sufletul tău şi atât de depărtată de tine în timp, omenire venită pe acel pământ arzător ca să-şi găsească, în confruntare cu semenii ei, o viaţă nouă, mai bogată, o pavăză împotriva incertitudinii de unde a pornit şi a spaimelor de care s-a simţit sfâşiată.

La mijloc de Mediterană, pe un tărâm atât de dorit şi de devastat de o mulţime de seminţii, te copleşeşte afecţiunea fraternă pentru cele purtătoare de civilizaţie, te simţi definitiv solidar cu întreaga umanitate atinsă de aripa civilizaţiei.

Văzută de la mari înălţimi, Sicilia pare o bucată grosieră de uscat, aruncată în valurile unei mări adânci. Relieful ei înalt insuflă o  soliditate trainică, astfel că nimeni nu ar fi tentat să creadă că „tremură“ des, asemănător cu pielea unui cal ce alungă muştele supărătoare, că din punct de vedere seismic este o mare înşelăciune. Nimic nu este mai precar decât tegumentul de piatră şi pământ al Siciliei, aflat la discreţia forţei malefice a Etnei. Vulcanul colosal erupe spectaculos la intervale scurte, provoacă fisuri care fumegă continuu, alunecări dramatice de teren, cutremură în permanenţă insula, totul într-o încercare obstinantă de a nu lăsa nimic în picioare din strădania seculară a oamenilor, de a curma spasmodic firul generaţiilor.

Dincolo de forţele telurice ce o frământă şi dincolo de spaimele ce însoţesc forţele dezlănţuite ale naturii, Sicilia rămâne un loc minunat de pe pământ, un loc unic al genezei naturii şi a omului, un pământ străvechi deasupra căruia aleargă cu repeziciune norii Atlanticului îndepărtat, unde suflă arzător deşertul Saharei, unde scânteiază răsăriturile şi strălucesc apusurile, un loc unde oamenii au moştenit, dar au şi împrăştiat un pumn plin de nestemate.

Una dintre acele nestemate este străvechea locuire Eryx, astăzi Erice, locuire de piatră pentru vulturi, care străjuie Mediterana apuseană din vârful puţin rotunjit al insulei dintre acel punct cardinal. Acolo, cu faţa spre Gibraltar, tărâmul triunghiular al Siciliei se întinde ca un covor de vegetaţie festonat de coamele înspumate ale valurilor ce scaldă plajele şi, pe alocuri, de salinele de suprafaţă. Numai o singură înălţime muntoasă domină regiunea şi aruncă priviri suverane peste orizonturile de ape şi peste spinările de reptile gigantice ale insulelor Egadi (Aegades în antichitate), pătate de verdele închis al vegetaţiei şi de maroul stâncilor. Astăzi muntele se numeşte San Giuliano, iar poalele lui sudice sunt acoperite de marele port Trapani.

Pe culmea muntelui, încorsetat între ziduri înalte de piatră din epoca medievală, dăinuie cu semeţie şi plin de pitoresc oraşul Erice, stră-strănepotul anticului Eryx. Locul atât de măiestru apărat natural a atras din cele mai vechi timpuri locuirea umană.

Primii care au încercat să-şi apere existenţa pe vârful muntelui, nu mai înalt de 750 de metri altitudine, dar dominator, au fost locuitorii autohtoni ai Siciliei, cei ridicaţi din negurile sălbatice ale paleoliticului, sau neoliticului, locuitori numiţi de primii istorici drept elymi. Aceia împărţeau marea insulă împreună cu triburile înrudite ale sicanilor din partea apuseană a insulei şi cu ale siculilor, din partea ei răsăriteană.

Vajnicul munte Eryx, un adevărat balcon plăsmuit de natură pentru a stăpâni toate zările dimprejur, a servit de la începuturile locuirii nu numai ca loc fortificat de apărare ci şi ca loc sfânt închinat divinităţilor antice. Pe platforma stâncoasă cea mai înaltă, a dăinuit mai bine de un mileniu un templu renumit, venerat succesiv de valurile seminţiilor ce au stăpânit Sicilia. Prima construcţie a sanctuarului a aparţinut fenicienilor veniţi din răsăritul Mediteranei, navigatori şi negustori temerari ce au luat treptat în stăpânire ţărmurile bazinului apusean al mării, ieşind cu firavele lor corăbii chiar dincolo de „Coloanele lui Hercule“ în Oceanul Atlantic. După socotelile de acum acele lucruri se petreceau în preajma anului 1000 e.A.

Fenicienii nu aveau, precum grecii de mai târziu, obişnuinţa de a întemeia colonii stabile, ci numai baze trecătoare de negoţ şi iernare în ape prielnice şi mai ales pe coaste unde găseau colaborări cu locuitorii indigeni. Din trecerea lor peste ape şi pe lângă coastele Mediteranei apusene nu au rămas decât infim de puţine urme durabile ale civilizaţiei lor. Printre cele cu adevărat remarcabile se enumără puternica cetate-stat Cartagina şi monumentul sfânt de la Eryx, cuprins într-o locuire permanentă de la începuturi. Ei şi urmaşii lor de sânge, cartaginezii, au dedicat templul de pe munte zeiţei orientale Astarte, soţia zeului Baal.

De altfel cultul zeiţei Astarte a fost purtat, de ei şi de rudele lor, în toate ţinuturile cu locuire semitică din acele timpuri.

Imaginată ca o femeie tânără şi frumoasă, Astarte era în primul rând zeiţa dragostei, pentru care se practicau şi prostituări rituale. Mai era şi zeiţa războiului, a vânătorii şi procreaţiei. Fenicienii au ridicat templul de la Eryx gândind probabil că atât de departe de patrie, zeiţa cu puteri în ale războiului le va ajuta progresul şi stăpânirea locurilor bogate din această parte nouă de lume. Locurile şi apele străine ale Mediteranei de apus nu lăsau fenicienilor timpul şi înlesnirea de a apela la celelalte graţii ale zeiţei.

Când puterile Cartaginei, colonia lor prodigioasă, au devenit dominatoare în Mediterana apuseană, fenicienii veniţi din ţinuturile de baştină s-au văzut nevoiţi să se supună şi să-şi lase treptat, în mâna acesteia, toate bazele comerciale, toate aşezările întemeiate cu scopuri mai mult sau mai puţin stabile, toate căile maritime profitabile, toate relaţiile cu populaţiile indigene şi toate poziţiile întărite. Printre toate cele enumerate a intrat în stăpânirea Cartaginei şi muntele Eryx cu templul său. Locaşul sfânt s-a bucurat în continuare de aceeaşi veneraţie, fără a fi pângărit de practicile religioase sălbatice ale Cartaginei, practici ce presupuneau odioase sacrificii umane, care, pe lângă adulţi, în majoritate prizonieri de război, vizau şi mulţime de copii nevinovaţi, proveniţi din familiile de vază.

Dominaţia Cartaginei asupra mării din apus nu s-a bucurat prea mult de linişte. O altă seminţie de navigatori neînfricaţi şi-au îndreptat navele, încărcate cu familii cu tot, spre ţărmurile din apusul Mediteranei. Noii veniţi erau grecii, hotărâţi nu numai să facă comerţ profitabil ci şi să întemeieze noi cetăţi, noi locuiri temeinice asemănătoare celor de unde plecaseră. Aduceau pe punţile lor nu numai bravura sau experienţa de acasă, ci şi toată splendida lor credinţă bazată pe asemănarea dintre om şi divinităţi, pe valoarea centrală şi universală a fiinţei umane.

Confruntarea dintre noii veniţi (de la mijlocul sec. al 8-lea e.A) şi cartaginezi a fost dură, neiertătoare, lungă de secole şi cu victorii alternative. Grecii au ridicat totuşi o stavilă grea în faţa pretenţiilor de primi veniţi ale cartaginezilor, mai ales pe pământul Siciliei. Deşi numeric mai puţini, grecii s-au bazat totdeauna pe calităţile lor superioare de luptători, pe când Cartagina îşi organiza armate din mercenari de proastă calitate războinică, recrutate majoritar din populaţiile semi-sălbatice ale Africii de nord, din iberici şi din alte seminţii. Cartaginezii nu erau un neam de luptători deşi generalii şi ofiţerii armatei s-au recrutat din elita socială. Toţi războinicii proveniţi dintre ei şi toţi comandanţii s-au supus unei discipline severe, urmând evoluţii remarcabile.

La un moment dat, în anul 397 e.A, grecii au pus stăpânire şi pe Eryx. Nu pentru mult timp, dar suficient pentru a prelua grija templului de acolo şi de a-l dedica zeiţei lor Afrodita, zeiţă ce se asemăna cu orientala Astarte numai prin trăsăturile onorabile. După bunul şi tradiţionalul lor obicei, grecii au dat templului înfăţişarea proprie arhitecturii şi civilizaţiei egeene.

La mijlocul sec. al 3-lea e.A, Eryx-ul şi templul său au intrat în stăpânirea definitivă a romanilor, care, după un lung şi, uneori, indecis război, au alungat pentru totdeauna pe cartaginezi din Sicilia. Romanii nu cunoşteau jumătăţi de măsură în competiţiile lor teritoriale, aşa că aproape concomitent au sugrumat şi libertatea ultimelor mândre cetăţi greceşti din insulă.

Templul de la Eryx l-au consacrat zeiţei Venus, zeiţa lor omoloagă şi perfect asemănătoare, ca puteri şi calităţi, cu Afrodita grecească. In secolele de sfârşit ale antichităţii romane, templul de la Eryx a fost cunoscut drept Templul zeiţei Venus Erycina. Importanţa solitarului locaş s-a dovedit atât de mare încât au fost bătute chiar monede ale oraşului, monede ce aveau imprimate reliefuri cu aluzii la cultul Afroditei, iar unele dintre ele reprezentau însăşi templul.

Navigatorii din toate seminţiile ce treceau pe lângă acel colţ al Siciliei, invocau protecţia divinităţii din templu, asemănător celor care alunecau pe apele de la Cap Sunion, în vârful sudic al Aticei, dar unde se aduceau omagii lui Poseidon, zeul mărilor.

Este demn de amintit că marele Caesar, care, conform legendei, provenea dintr-o familie coborâtoare de la zeiţa Venus, purta un inel cu imaginea zeiţei Venus înarmată. De jur împrejurul imaginii divinităţii frumuseţii şi dragostei erau imprimate cuvintele: „Vincere şi possum nuda, quid arma generis?“ (Aşi putea învinge goală, dar dacă aşi purta arme?).

Templul de la Eryx, casă pământeană, înălţată de om, pentru frumoasele Astarte, Afrodita sau Venus, s-a bucurat de veneraţie nu numai în Sicilia, ci şi în Italia, sau Grecia tradiţională. Mult timp el a cunoscut abundenţa unor ofrande diverse şi a sclavelor dăruite de sicilieni, de populaţii îndepărtate, sau de cetăţi ce adorau zeiţa.

Grecii, care au ridicat cetăţi pe tărâmurile Siciliei, căutând să stăpânească cu pasiune cât mai mult din pământul ei, nu au lăsat, după un obicei ancestral, noile locuri fără izvoare de legendă. Deşi nu le-a aparţinut decât relativ puţin timp, ei au dat şi Eryx-ului o aură mitică.

Au atribuit fondarea singuraticului locaş eroului eponim, Eryx, cel ce fusese învins în lupta cu Herakles (Hercules). Conform relaţiilor lui Diodor din Sicilia, acel personaj, Eryx, era fiul zeiţei Afrodita şi a lui Butas. Tot lui i se atribuie de legenda greacă ridicarea templului dedicat mamei sale.

Thucidides a relatat o altă legendă. Conform aceleia, unii locuitori ai Troiei înfrânte au navigat până în Sicilia, atingând ţărmurile locuite de sicani. Prin unirea cu acei localnici au dat naştere unei alte populaţii străvechi, cea a elymilor, populaţie căreia i se atribuie iniţiativa fondării locuirilor de la Eryx şi Segesta apropiată. Dacă la Eryx vestigiile antice nu mai pot vorbi convingător, la Segesta geniul grecesc transpus în piatră a lăsat mărturii surprinzătoare.

Tot în adâncul imaginaţiei primare se pierde şi trecerea eroului legendar Enea (Aeneas) pe la Eryx. Prinţul troian nu ar fi putut rămâne rece la vederea templului, aşa l-a gratulat cu numeroase ofrande.

Exemplul lui a fost urmat mult mai târziu de stăpânitorii romani, care-l considerau pe Enea drept strămoş.

Dincolo de fardul legendelor greceşti, perpetuate de romani, adevărul este că poziţia invidiată de la Eryx a aparţinut la începuturi fenicienilor şi cartaginezilor. Târziu, în epoca lor de expansiune şi de agresivitate victorioasă, din timpul tiranului Dionysios I-ul „cel bătrân“, grecii din Siracusa au înfrânat o flotă cartagineză în apele Eryx-ului.

Victoria de atunci a strămoşilor săi a consemnat-o cu mândrie Diodor din Sicilia. Atunci la începuturile sec. al 4-lea e.A (397 e.A), cetatea Eryx s-a alăturat lui Dionysios I-ul, în lupta împotriva opresiunii neguroase cartagineze, murdărită de practica sălbatică a sacrificiilor umane. In acel moment, tiranul grec cu trupele lui formate numai din greci sicilieni şi ceva localnici, reuşise aproape să arunce în mare pe cartaginezi. Cu un an înainte el reuşise să distrugă cetatea cartagineză în extrema vestică a insulei, cetatea Motia (Motya) de pe insuliţa plasată în faţa oraşului Marsala de astăzi. Cu acea ocazie grecii se scăldaseră prima dată pe plajele Siciliei cu faţa spre apus.

Grecii nu au putut păstra cuceririle rapide din acel război, aşa că Eryx-ul a suferit curând şi din nou represaliile şi stăpânirea brutală cartagineză. Tiranul siracuzan a reuşit totuşi să revină pentru scurt timp şi să reia cetatea de vulturi de la Eryx.

Aşa cum spuneam, evenimentele şi-au găsit cea mai caldă rezonanţă în rândurile aşternute de istoricul de origine greacă, Diodor din Sicilia, istoric născut în orăşelul sicilian Agyrion. El a călătorit mult în spaţiul mediteranean şi a trudit sub cupola Imperiului Roman timp de 30 de ani, atât la Roma cât şi la Alexandria, lăsând posterităţii lucrarea Bibliotecă istorică, în 40 de cărţi.

După retragerea completă a siracusanilor, Eryx a redevenit, pentru un secol şi jumătate, bază militară importantă a Cartaginei. In anul 278 e.A, celebrul rege războinic al Epirului şi duşman al romanilor, Pyrrhus (Pirus), a cucerit pentru scurt timp cetatea, probabil cu colaborarea locuitorilor, sau a apărătorilor, sătui de opresiunea materială şi spirituală cartagineză.

Pyrrhus fusese chemat în ajutor de cetăţile greceşti din Sicilia, care se simţeau sufocate de presiunea forţelor cartagineze din insulă. El a întreprins o campanie fulminantă împotriva semiţilor cartaginezi, iar la plecare se spune că ar fi exprimat următoarea idee: Ce câmp ideal de bătaie las romanilor şi cartaginezilor.

Cele spuse s-au dovedit o prezicere genială, pentru că foarte curând avea să înceapă „primul război punic“ (264-241 e.A) război lung de peste două decenii care avea ca ţintă dominaţia Siciliei şi, mai pe larg, dominaţia în bazinul apusean al Mediteranei. Romanii îi numeau pe cartaginezi drept puni.

Pe fondul ameninţărilor provocate de un eventual război, în anul 268 e.A cartaginezii au sacrificat poziţia lor de la Eryx, considerând cetatea prea izolată în raport cu porturile Drepanon şi Lilybaeum. Populaţia civilă a fost mutată forţat pe malul mării.

Nu după multă vreme consulul roman Iunius a pus piciorul în Eryx, instalând acolo o garnizoană romană. Forţa armată romană, plasată între zidurile Eryx-ului avea menirea să supravegheze şi să pună în pericol oraşele punice de la mal de mare.

Incepând cu anul 247 e.A, Cartagina a încredinţat apărarea intereselor ei în Sicilia unui tânăr şi nobil ofiţer, plin de ardoare, care a primit repede, din partea trupelor, supranumele de „Fulgerul“. Dar lui Hamilcar Barcas, căci despre el este vorba, patria, condusă de o elită amorfă de comercianţi, nu i-a acordat decât un sprijin foarte restrâns, lipsit de consistenţa impusă de moment. Atunci se scurgeau ultimii ani ai „primului război punic“, ani în care ambele forţe beligerante dădeau semne de epuizare militară şi mai ales economică.

Perioada mohorâtă şi indecisă dintre anii 247-241 e.A, a cunoscut numai animaţia acţiunilor surpriză ale eroului Hamilcar Barcas, care ataca coastele italiene şi întreţinea un război de gherilă în jurul portului Panormos (Palermo)  şi a celorlalte poziţii romane de pe coastele de nord şi vest ale Siciliei.

Când presiunea armatelor romane, mult superioare, s-a îndreptat spre Drepanon şi Lilybaeum, Hamilcar Barcas s-a instalat în acropolisul de la Eryx-ul recucerit. Din acel cuib de păsări răpitoare a ţinut la respect legiunile romane ce încercau să lichideze orice rezistenţă cartagineză. In acei ultimi ani ai confruntării pentru Sicilia, Hamilcar Barcas a dus războiul aproape pe cont propriu, hrănindu-şi şi plătindu-şi ostaşii numai din prăzile de război smulse din zonele de ocupaţie romană.

După bătălia navală hotărâtoare din largul insulelor Aegades, în faţa Eryx-ului, romanii învingători au fost în măsură să impună condiţiile de pace, condiţii grele care cuprindeau părăsirea totală a Siciliei de către puni. Pentru tratativele de pace, bogaţii conducători ai Cartaginei au desemnat din partea lor tocmai pe Hamilcar Barcas, bravul războinic ce apărase cu dârzenie şi destoinicie ultimele posesiuni ale patriei sale în Sicilia.

Pentru Barcas, luptător implacabil şi ireconciliabil, participarea la predarea Siciliei a constituit o grea lovitură sufletească, o încălcare dureroasă a mândriei sale de războinic, care-i umilise până atunci pe romani. Dramatica situaţie în care s-a aflat, i-a întărit ura neîmpăcată faţă de sfidătorii inamici, ură care a dat roade incalculabile prin inteligenţa, talentul de mare conducător de oşti şi mâna înarmată a fiului său Hannibal.

După predarea Siciliei, Hamilcar Barcas nu s-a gândit decât la răzbunarea împotriva Romei. Fără a cere acordul conducătorilor închistaţi ai Cartaginei, s-a aventurat în Peninsula Iberică, unde a reuşit să închege un nou „imperiu“ terestru punic. Cu toate veniturile obţinute din exploatarea minelor iberice, din comerţ şi din tributuri a creat o nouă bogăţie a statului său, bogăţie pe care a îndreptat-o numai spre pregătirile militare.

Legenda spune că atunci când fiul său, Hannibal, a împlinit vârsta de 8 ani, l-a dus într-un sanctuar şi i-a cerut să jure că nu va avea linişte în viaţă până nu va pedepsi Roma şi până nu-i va nărui puterea.

Hannibal şi-a respectat jurămintele, reuşind să invadeze Italia timp de aproape două decenii, să umilească forţele romane pe propriul lor teritoriu şi să inducă groază în Republica Romană.

Războiul lui a primit numele de „cel de-al doilea război punic“, război purtat aproape total cu mercenari împotriva unei maşini de război cu mult mai multe resurse. In acea mare şi glorioasă aventură a vieţii sale, Hannibal nu s-a bazat decât pe resursele armate sigure din „imperiul punic spaniol“ fondat de tatăl său.

Din partea patriei sale, pe care o cunoştea puţin, deoarece îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în Spania punică, nu a primit niciodată sprijinul moral şi material necesar. Aşa se face că în lunga perioadă cât a colindat şi umilit Italia nu a considerat că dispune de o armată capabilă să asedieze şi să cucerească Roma.

Probabil că dacă ar fi luat acea decizie, ar fi dat istoriei antice mediteraneene o altă turnură, una mai puţin deschisă spre fapte civilizatoare. Aceasta deoarece la acea dată conaţionalii săi, punii semitici, consumaseră orice speranţă într-o menire civilizatoare, putând ca prin concepţiile, credinţele şi lipsa lor de creativitate să devină o frână în calea progresului.

Pe acest fond al aprecierilor nu trebuie uitat de spus că Hannibal, tatăl său Hamilcar Barcas şi un lung şir de generali, sau războinici anteriori, s-au afirmat ca adevărate stele de demnitate şi bărbăţie pe cerul întunecat al societăţii semitice negustoreşti, implantată în nordul Africii, la Cartagina.

Pe timpul anilor cât a colindat Italia cu armata sa şi cu din ce în ce mai puţini din elefanţii cu care trecuse Alpii prin trecătorile înzăpezite, Hannibal a constituit, pe drept, motiv de groază pentru întreaga populaţie romană. Marele pericol era exprimat prin cuvintele: „Hannibal ante portas“ sau „Hannibal ad portas“ adică „Hannibal în faţa porţilor“ sau „Hannibal la porţi“.

Se spune că pe parcursul multor generaţii mamele romane îşi ameninţau copii zburdalnici, sau neascultători cu umbra temută a strălucitului Hannibal.

Probabil că pe timpul gloriosului război al fiului său, umbra lui Hamilcar l-a vegheat de pe culmea şi dintre meterezele de la Eryx, mulţumind zeiţei războiului.

După mai bine de două secole de stăpânire romană a Siciliei, sub domnia împăratului Tiberius (14-37e.A), locuitorii de la Segesta apropiată au primit învoirea să reconstruiască templul iubit de la Eryx, degradat de războaie şi de nepăsare.

Plinius cel Bătrân a consemnat un fapt inedit. In raport cu Roma învingătoare, cetatea Eryx a păstrat un statut special, statutul de oraş tributar, adică deosebit de cel al mulţimii de municipii sau colonii romane din Sicilia şi de aiurea.

Pe parcursul evului mediu timpuriu, falnicul Eryx a trecut treptat în uitare, alunecând spre decădere şi ruină. Abia sub stăpânirea normandă din sec. 12-13, muntele cu un trecut atât de convulsionat a atras din nou prin poziţia lui strategică. Ca urmare războinicii nordici au înălţat pe platforma cea mai înaltă a culmii un castel semeţ şi neguros, după asemănarea celor din ţinuturile lor de baştină, castel numit astăzi Castello di Venere (Castelul zeiţei Venus).

Ocupând locul vechiului templu al zeiţei frumuseţii şi dragostei castelul care încoronează astăzi platforma cea mai înaltă şi izolată a muntelui Eryx, a încorporat mari blocuri şi coloane de granit din edificiul antic.

De pe donjonul sfidător, de pe terasele, sau fortificaţiile castelului aproape milenar, precum şi din grădina vecină (Giardino del Balio) se deschid perspective încântătoare spre toate zările de uscat şi de mare. Localnicii spun că în zilele cele mai senine, de acolo se poate distinge la orizontul de miazăzi coasta africană a Tunisiei. Cu două milenii şi jumătate în urmă atmosfera era mult mai clară decât astăzi. Este de presupus că apărătorii puni, greci sau romani şi-au aruncat des privirile spre ţărmurile africane, ţărmuri prietenoase pentru primii şi ostile pentru ceilalţi.

Erice de astăzi a rămas în esenţă un oraş medieval cu casele întocmite numai din piatră, cu străduţe şi pasaje pavate cu acelaşi material, oraş încorsetat între ziduri de apărare milenare, înalte şi trainice, în trupul cărora se poate observa succesiunea stăpânirilor greacă, romană, bizantină, sarazină, normandă şi spaniolă. Despre primele fortificaţii grosiere feniciene zidurile nu dezvăluie mai nimic.

De la primii paşi pe caldarâmul dur şi rugos, numai de piatră, cu scurgerea apelor dirijată pe centrul străduţelor, uneori înguste ca nişte culoare, sau ca nişte calle veneţiene, ai senzaţia unei asemănări a oraşului cu austerul, singularul şi uimitorul San Gimimiano din mijlocul Italiei, peninsulare. La Erice lipsesc însă imensele turnuri placate cu piatră ce străpung cerul în oraşul toscan, turnuri ce zgârie cerul şi sfidează precauţia.

Peste tot, însă, tocăria vopsită, florile de la ferestre şi reclamele comerciale aruncă pete de culoare. Pe traseele urmate cu predilecţie de vizitatori se înghesuie magazine de artizanat, sau suveniruri, magazine de bijuterii în care domină „coralul de Trapani“, gelaterii, mici restaurante şi nelipsitele magazine siciliene cu ceramică smălţuită. Pe ulicioarele necomerciale, unde larma grupurilor de turişti se pierde, te urmăreşte invidios o tristeţe rece. Localnicii nu se manifestă năvalnic în tabloul general aşa cum se obişnuieşte în toate aşezările italice, sau siciliene. Se pune întrebarea dacă nu este vorba de o tristeţe a epuizării istorice, sau de un temperament deosebit al trăitorilor din acest cuib uman, trăitori acomodaţi cu o atmosferă medievală.

Oraşul, totuşi surâzător sub soarele sudului, nu-şi pierde demnitatea de el ştiută, severă ca şi piatra. Căile lipsite de orice vegetaţie spontană îndeamnă pe trecător la păstrarea unei linişti de biserică, la o linişte evlavioasă.

Pitorescul ambientului nu poate fi conceput fără profilarea unor frontoane sau campanile de biserici străbune, cuprinse toate în cele mai imprevizibile poziţii, înghiţite de strânsoarea locuinţelor. Spaţiul ce    le-a fost atribuit este asfixiant de redus, cu excepţia celui din jurul „Bisericii mamă“, aflată într-o latură joasă a localităţii, în imediata vecinătate a porţii prin care se pătrunde între zidurile de apărare.

Privit de departe, de undeva de la înălţimea zborului pescăruşilor, Erice apare ca un covor îngheţat de piatră, aşternut pe o coastă a muntelui, covor pătat jucăuş de roş-cafeniul acoperişurilor de olane. Tăria şi trăinicia lui de astăzi pare a aduce omagiu unei lungi vieţuiri, unor strălucite fapte de arme şi unor personalităţi de la temeliile istoriei.

Paşii oricărui călător se îndreaptă fără renunţare spre punctele cele mai înalte ale oraşului spre acele puncte de unde se deschid perspective nesfârşite. Parcursul se încheie apoteotic pe zidurile, turnurile, sau în donjonul castelului normand.

Un tur liniştit pe lângă creneluri, sau pe punţi de lemn amenajate special în afara pereţilor de piatră înnegrită de vremuri, se transformă într-o reverie panoramică la orice oră din zi şi în orice anotimp. Toate amintirile unui trecut apus au rămas vii pe căile de stâncă, căi pe care te însoţesc umbrele celor mai distinşi bărbaţi ce au stăpânit, sau apărat memorabil emblematica înălţime. Odată cu ele poţi retrăi emotiv clipele lor de luptă sângeroasă, sau de cumpănă, te poţi exalta de gloria lor şi poţi fi străfulgerat de imaginile spasmodice ale unor timpuri tulburi, de un număr nesfârşit de jertfe mărunte şi anonime.

Minunăţia orizontului circular, sprijinit pe munţi, câmpii sau mare, induce întrebarea legitimă dacă generaţiile de străjeri şi comandanţi antici, sau medievali, ai locului au avut timpul şi sensibilitatea să guste priveliştile încântătoare dimprejur, sau aveau suflete împietrite de cauzele indecise ale războaielor. Este foarte greu să-ţi imaginezi astăzi nivelul de sensibilitate estetică, sau măcar de percepţie al unor ostaşi abrutizaţi din generaţiile mult prea îndepărtate, cu toate că natura a rămas constant de darnică pe parcursul secolelor, sau a mileniilor. Nimeni nu poate intui, să vorbească, sau să descrie sentimente pe care nu le-a trăit. Jur-împrejur vieţuirea şi pasiunile oamenilor nu au reuşit să schimbe decât infim natura primitivă şi sălbatică.

Pe lângă meterezele castelului normand, sau pe lângă cele ale fortificaţiilor oraşului, durate pe buza unor prăpăstii adânci, într-o singurătate cufundată în tăcere, peisajul grandios şi nemişcat dobândeşte, odată cu apusul soarelui, o trăsătură nespus de melancolică, de misterioasă.

Acolo sus, pe căile de rond ale apărătorilor iscoditori, mi-au răsunat din amintiri acordurile „Dansului macabru“ de Saint Saens şi m-au lăsat pradă unor viziuni ivite din zborul imaginaţiei. Prea multe, prea mândre, energice, netemătoare, sângeroase şi, în acelaşi timp, evlavioase, pentru a le aminti în afara trăirilor intime.

Populat cu acele umbre sub cerul de foc, străvechiul Eryx îşi dezvăluie întreaga vrajă şi glorie. In ceaţa imaginaţiei, peisajul oricărui trecut apare nedesluşit şi ireal. Numai contururile lui cele mai apăsate devin cu adevărat perceptibile, fermecătoare, stranii şi tulburătoare. Visarea scoate la iveală o cetate nălucă şi tainică, necunoscută nimănui din cei de azi, o cetate de fum, una dintre cele ce s-au suprapus cândva peste culmea Eryx.

Ca orice vis, totul este spulberat de cea mai lină adiere de sub razele arzătoare, de orice rănire a liniştei înconjurătoare, sau din propriul cuget.

Sub zidurile castelului Venerei, sau, sub cele mai largi, ale întregului Eryx, abisurile se deschid în toate părţile, continuate de întinderi pestriţe ale câmpiei, sau de aşternuturile azurii de mare. Pe lângă aprigele fortificaţii dinspre apus, vremurile mai noi au lăsat liberă creşterea unei păduri răcoroase ce luptă cu succes împotriva celei mai teribile tiranii ce a stăpânit vreodată Sicilia, tirania soarelui torid.

Spre nord privirea mângâie feeria a unui ţărm zdrenţuit de creste maronii tăioase, la poalele cărora valurile mării eterne se înverşunează să acopere cu dantele albe efemere ţancuri dure şi hotărâte.

Erice nu este numai un cap de ţară siciliană ci şi unul al bătrânei Europe, cap care naşte nostalgii oricărui călător. Este un avanpost de uscat trainic cu faţa spre apus marin nesfârşit, care seamănă mult cu Cabo da Roca, promontoriul cel mai vestic al Portugaliei şi al Europei spre Atlantic. Acolo stă de strajă un obelisc, iar aici în Sicilia un întreg oraş. Pe obeliscul din Portugalia sunt săpate cuvintele lui Camoes, cuvinte ce pot fi considerate emblematice şi pentru Erice: „Aqui - Onde a terra se acaba e o mar comeca“ (Aici - Unde un pământ se sfârşeşte şi o mare începe).

Bastionul uman de la Eryx este tulburător pentru toţi cei sensibilizaţi de mărturiile istoriei şi de minunăţiile naturii, pentru toţi cei îndrăgostiţi de simboluri, pentru toţi cei ce percep suprapunerile vremurilor şi împlinirea lor cu destinul şi necuprinsul. La Eryx îţi doreşti să te fi născut cu aripi.