NESTEMATELE LUMII - TURNURILE INFRATITE

Două turnuri de piatră, născute din nevoi diferite pe pământul iberic, stau mărturie posterităţii pentru epoca în care omul a trecut la cercetarea meticuloasă a oceanelor şi pământurilor de dincolo de orizonturile cunoscute aproape de sfârşitul evului mediu european. Turnurile vorbesc, cu demnitate, despre curajul temerar al unor navigatori meniţi de destin să lărgească fruntariile lumii cunoscute, să dea avânt dorinţelor de cunoaştere. Turnurile vorbesc de eroism, de sacrificii, de lupta cu necunoscutul şi cu stihiile naturii. Pe calşea glorioasă a Marilor descoperiri geografice ce le două turnuri şi-au apropiat menirea, astfel că după cinci secole omenirea s-a decis să le declare Turnuri înfrăţite pentru gloria cunoaşterii umane, a lărgirii limitelor acesteia. De aceea, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi amintiri trebuie să se vorbească despre amândouă. Să rămână înfrăţite.
Talazurile cântă, talazurile şoptesc, talazurile povestesc, talazurile cheamă pe visători şi pe temerari. Probabil că repetă la nesfârşit cântul de chemare semidivin, dar viclean, cu care sirenele au încercat să-l atragă în mrejele lor pe legendarul Ulise, cântul veşnic care îi atrage pe unii şi pe alţii îi înfricoşează.

Sub soarele orbitor şi torid al peninsulei iberice, de-a lungul ţărmurilor înalte, sau a plajelor răpitoare, marea şi oceanul, nefiresc de nuanţate în albastru, azuriu şi cobalt, povestesc, prin murmurul sau mugetul lor neîntrerupt, despre viaţa, despre gloria şi despre strălucirea navală a două ţări surori prin alăturare şi latinitate, despre Portugalia şi Spania. Trebuie numai aplecată urechea la şoaptele valurilor ce se sparg de uscat şi să priveşti imaginativ în urmă cu cinci secole.

Un miracol a determinat ca în acele vremuri imensitatea haotică de ape înşelătoare a oceanului planetar, necunoscute, arcanice, stranii şi răzbunătoare să devină liantul dintre Lumea Veche europeană şi lumile împrăştiate pe toate continentele, unele încă necunoscute. Tot un miracol l-a constituit, fără îndoială, temeritatea, fermitatea şi trăinicia legăturii unui pumn de oameni, de navigatori îndârjiţi, cu necunoscutul, cu imprevizibilul, cu infinitul. Acei îndrăzneţi aproape legendari, plecaţi, la începuturi, numai din porturile iberice, au transformat apele planetare necuprinse într-o nouă patrie pentru lungi ani ai tinereţii şi maturităţii lor. Poate că pământul şi ţărmul iberic n-a însemnat, pentru unii, decât un popas, un răgaz între chemările talazurilor.

Departe, dincolo de întinderile albastre unduitoare au poposit fugar pe ţărmuri străine şi ostile, au întemeiat baze navale trecătoare, porturi apărate, au închegat legături comerciale avantajoase şi au întemeiat colonii teritoriale cu populaţii pestriţe.

Eroii Marilor Descoperiri Geografice de la sfârşitul sec. al 15-lea şi începutul sec. al 16-lea şi-au ridicat pânzele galerelor şi ale altor corăbii fragile de pe ţărmurile iberice. Au dat proba de marinari încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig şi jaf, proba de întreprinzători abili şi energici. In câteva decenii au descoperit apele din jurul Africii, apele Oceanului Indian cunoscut dar misterios, au dus faima ţării lor şi a Europei, a rasei albe, în India, Indochina, în puzderia insulelor indoneziene, în lumea galbenă a Chinei, Japoniei şi Indochinei, au descoperit Lumea Nouă, au cercetat-o în adâncuri şi au ocolit-o pe ape, au demonstrat omenirii şi Bisericii retrograde că Pământul este rotund şi că poate fi înconjurat pe calea apelor. Au navigat în orice direcţie în care i-a mânat dorinţa de cunoaştere şi de câştig, stabilind aşezări fortificate pretutindeni unde li s-a oferit prosperitate, sau pe poziţii de unde puteau supraveghea vultureşte navigaţia. Au avut naivitatea să spere că toate căile deschise de ei şi toate tărâmurile ocupate vor reveni pe veci moştenire naţiei lor.

In scurt timp, ibericii au împânzit ţărmurile Africii, Asiei de Sud şi Americilor, devenind stăpânii necontestaţi şi temuţi ai Oceanului Atlantic şi ai Oceanului Indian. Curând, chiar foarte curând, o parte a lor s-au transformat în piraţi neîntrecuţi, în negustori de sclavi şi în jefuitori de ţărmuri paşnice. Dar până şi piraţii au ajutat, în felul lor, la cercetarea ţărmurilor necunoscute, sălbatice, sau civilizate. Contactele cu indigenii extrem de diverşi au împletit tratativele blânde, sau viclene, cu cele mai atroce metode de supunere prin foc şi sabie. Pentru cei ce au urmat pe primii deschizători de drumuri, totul era supus numai unui unic ţel, cel al îmbogăţirii fabuloase, prin exploatarea implacabilă a unor populaţii băştinaşe, inferioare pe scara civilizaţiei, sau a dotării militare.

Cu fiecare an, sau cu fiecare deceniu scurs, în acea perioadă febrilă de descoperiri şi cuceriri, orizonturile s-au lărgit nemăsurat, iar nevoia de nave noi şi puternice a crescut într-un ritm de neînchipuit. Curând în rada porturilor iberice, sau în a noilor baze navale răspândite pe glob, s-au dezvoltat două flote uriaşe pentru anii 1500, flote vestite, dar ostile, în goana avidă după înavuţire.

Cele două regate iberice au adunat repede bogăţii sfidătoare, capabile de a stârni invidia celorlalte puteri europene cu vocaţie oceanică, precum Anglia, Franţa, sau Olanda.

Ca orice realizare, sau evoluţie umană, asemănătoare oricărei mutaţii din natură, epoca de expansiune dezlănţuită a Lumii Vechi, a celor mai surprinzătoare lărgiri de orizonturi, a întrupat laturi, fapte şi acţiuni contradictorii, unele pline de eroism şi strălucire, iar altele mârşave şi sângeroase. Nimic din evenimentele, sau faptele, acelor vremuri nu a ieşit din şabloanele caracteristice ale devenirii umane. Umanitatea a fost plămădită totdeauna din eroism şi josnicie, din frumos şi urât, din geniu şi sălbăticie.

Epoca Marilor Descoperiri Geografice şi a jafului maritim planetar din urmă cu cinci sute de ani, a început pe ţărmul micului regat al Portugaliei, dar a fost urmat îndeaproape de marea vecină, Spania, ţară soră prin latinitate dar şi competitoare ostilă atât pe uscat cât şi pe mare.

Corăbiile portugheze, menite să urmeze căile explorărilor, au ridicat pânzele din estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei, iar cele spaniole, cu câteva decenii mai târziu, din faţa Sevillei, în apropierea de revărsarea în ocean a altui mare râu iberic, Guadalquivir.

Pe cele două maluri de unde au plecat primele expediţii portugheze şi spaniole, destinul a făcut ca oamenii să ridice două turnuri de piatră, care să devină mai târziu emblematice pentru epoca avântată a marilor călătorii navale. Ele au împărtăşit, împreună cu oamenii de pe cheiuri, momentele mişcătoare şi emoţionante ale despărţirilor. De pe cheiuri sau de la înălţimea lor, se puteau urmări pânzele umflate de vânt şi desenate cu cruci creştine, deasupra cărora fluturau flamurile din vârfuri de catarg. Pânzele şi flamurile se pierdeau alene dincolo de orizont, sau în pâcla de deasupra apelor. Unele corăbii, sau mici convoaie, plecau spre destinaţii cu totul necunoscute, iar altele pe căi deja explorate, dar încă sălbatice şi nesigure.

După mai bine de un secol de la începutul marilor explorări, în faţa Lisabonei s-a edificat între 1515-1519, Turnul Belem (Torre de Belem). Ridicat în mijlocul apelor, în ultimii ani de domnie ar regelui portughez Manuel I-ul, acesta avea menirea de a supraveghea circulaţia navală dinspre Ocean spre Lisabona şi de a apăra oraşul de un eventual atac. Sub protecţia lui se afla şi minunata mănăstire a Jeronimilor din suburbia capitalei.

Bătrânul rege Manuel I-ul era nepotul de frate al infantelui Henrique Navigatorul, cel ce a aprins focul dorinţei de înfruntare a apelor în inimile şi cugetul navigatorilor portughezi.

Turnul Belem nu a fost martorul primelor expediţii victorioase ale portughezilor ci s-a înălţat ca o încununare a lor, când Portugalia deţinea încă supremaţia pe mare parte din oceanul planetar. El s-a ridicat nu numai din necesităţi de apărare pe Tajo, ci şi ca simbol al victoriei corăbierilor portughezi din ultimele trei generaţii. Bogăţia regatului din acel timp s-a transpus generos în constituţia, robusteţea şi decorarea turnului.

La Sevilla, în Spania, pe cheiurile altui mare râu iberic, Guadalquivir, a rămas martor emblematic al epocii marilor aventuri navale, Turnul de Aur (Torre d’Oro). Cheiurile Gudalquivir-ului şi-au început menirea planetară odată cu desprinderea de ele a corăbiilor cu care Columb avea să ajungă în Lumea Nouă. Turnul de Aur are un plan decagonal şi a aparţinut fortificaţiilor maure anterioare recuceririi Sevillei de către creştini.

Turnul de Aur de la Sevilla, cu creneluri ţuguiate după specificul cetăţilor maure, este mai bătrân cu trei secole decât Turnul Belem din faţa capitalei portugheze. El a avut timp să fie martorul luptelor necruţătoare dintre creştini şi musulmani pe timpul Reconchistei, fiind ridicat către anul 1200 de guvernatorul musulman al capitalei Andaluziei, Abu Elola. Nu a fost numit aşa pentru că a adăpostit tezaure ci pentru că odinioară a fost acoperit cu azujelos (faianţă colorată) cu reflexe aurii. Pe timpul maurilor a servit numai apărarea portului, iar sub stăpânirea creştină a primit utilizări diverse, servind ori ca închisoare, ori ca refugiu. Conform legendei turnul a fost locuit de metresa regelui Pedro I-ul, Aldonza Coronel. După ce a adăpostit un timp lung birourile marinei, a fost transformat şi el într-un mic muzeu al imperiului de peste mări, ca şi turnul lusitan.

Are o constituţie robustă, aşa cum îi stă bine unui turn de mare cetate, cu platforma ridicată undeva la circa 20 de metri. Sub creneluri conturul este ornamentat cu o bandă de ferestre ogivale încadrate de semicolonete sobre. Sunt plasate câte două ferestre alăturate pe fiecare latură a turnului. Sub banda ferestrelor maure, trupul Turnului de Aur mai este străpuns şi de alte ferestre, practicate probabil ulterior şi de spaţii prelungi de tragere.

Pe platforma principală a construcţiei se ridică în mijloc încă un turnuleţ decagonal ornat şi el de creneluri. Peste acela se ridică un cilindru de piatră acoperit de o cufiţă, construcţie ce pare a fi adăugată de creştini.

La sfârşit de secol 20, au fost uitate de ambele ţări iberice vechile motive de inamiciţie şi îndepărtata lor competiţie pentru avuţiile lumii. Nu au uitat însă rolul lor magnific în lărgirea orizonturilor Lumii Vechi. Ca semn al recunoştinţei şi al consideraţiei pentru timpurile aproape legendare ale Marilor Descoperiri, Portugalia şi Spania au hotărât să declare înfrăţite cele două turnuri care au văzut separat galerele marilor corăbieri cutezători din sec. 15-16, galerele ce plecau cu chila goală, adică lestată şi se întorceau pline de toate bogăţiile pământului, cu aur, argint, pietre preţioase, mirodenii, arome, mătăsuri, porţelanuri, cu obiecte de artă stranii, cu păsări, animale şi fiinţe umane nevinovate.

Imaginile celor două turnuri s-au împletit cu visurile şi cutezanţele plămădite în inimile şi cugetul unor vizionari, visuri şi cutezanţe ce au schimbat istoria şi sorta lumii medievale europene, lume cenuşie, roasă de misticism degradant şi de lupte intestine. De altfel oamenii vremurilor noastre nu au făcut decât să oficializeze înfrăţirea istorică reală a celor două turnuri simbolice, părtaşe la orgoliul iberic îndreptăţit.

Portugalia a ţesut pe calea apelor primul imperiu colonial al lumii, fiind ţara care a cutezat prima şi a reuşit să aducă Europei un „Glob“, urmând căile de primejdii necunoscute de pe culmile valurilor. Acestei ţări i-a revenit întâietatea avântului pe sinistrele drumuri marine, avânt întrupat în Marile Descoperiri Geografice şi finalizat cu transformarea unui stat mic într-un imperiu planetar. Orice abordare a istoriei lusitane trebuie să evoce mândria şi nostalgia unui popor mic pentru contribuţia lui la descătuşarea orizonturilor lumii europene, trebuie să evoce comportamentul deosebit al pionierilor portughezi faţă de cel al vecinilor spanioli, cei care au dat epocii cei mai sângeroşi şi neîndurători „conquistadores“ din Lumea Nouă.

Planurile ambiţioase ale portughezilor au început la 25 iulie 1415. Atunci o flotă mai mare de 200 de nave a părăsit Lisabona, comandată de însuşi regele Joao I-ul de Avis, aflat la o vârstă înaintată, şi cei trei fii ai săi, printre care şi infantul Henrique. Prin cucerirea cetăţii Ceuta de pe coasta nordică a Marocului, portughezii au pus capăt actelor de piraterie ale barbarilor musulmani îndreptate spre coastele regatului lor. Totodată şi-au asigurat controlul strâmtorii Gibraltar, sperând să obţină la preţuri avantajoase aurul şi sclavii africani. La acea dată între regatul spaniol şi Gibraltar se interpunea încă Andaluzia maură cu capitala la Granada (până în 1492).

Abordând Africa, portughezii au sperat să găsească calea de joncţiune cu regatul creştin al Preotului Ioan, din Etiopia. Conform unei legende regatul acela se găsea dincolo de ţinuturile islamice. Utopica dorinţă de a ajunge pe calea terestră în Etiopia, de-a lungul miilor de kilometri din nordul inospitalier al continentului negru, probează singură slaba informare geografică a acelor vremuri.

La sfârşit de ev mediu, bogăţia aparţinea celor ce deţineau monopolul comerţului cu mirodenii şi parfumuri provenite din Extremul Orient. De peste trei sferturi de mileniu acest comerţ se găsea în mâinile musulmanilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, care făceau schimb mai ales cu negustorii navigatori din republicile maritime italiene de la Veneţia şi Genova. Musulmanii controlau drumurile caravanelor dintre Golful Persic şi Mediterana, iar italienii stăpâneau căile apelor spre ţările din apusul european.

Pentru a-i evita pe musulmani şi pe stăpânii italieni ai Mării Mediterane trebuia găsită o cale maritimă nouă. Infantul Henrique (1394-1460), supranumit de contemporani şi de posteritate drept Henrique Navigatorul, şi-a consacrat întreaga viaţă acestui vis. El s-a retras pe promontoriul Sagres, din extremul sud-vestic al ţării. Acolo, înconjurat de numeroşi cosmografi, cartografi şi navigatori, a încercat să găsească deductiv o cale maritimă liberă, care să unească Europa de Indii. Atunci s-a născut în mintea sa ideea înconjurării Africii pe la sud. A făcut apel la navigatori experimentaţi, îndemnându-i ca la fiecare călătorie să se avânte tot mai adânc spre sud, pe latura apuseană a Africii.

Imboldurile lui Henrique au determinat descoperirea, în Atlantic, a insulei Madeira, în anul de graţie 1419 şi foarte curând a întregului arhipelag al insulelor Azore                                                                                                                                                                                                                                                                                         Azore
în 1427. In 1434, Gil Eanes a depăşit capul Bojador, limita de atunci a lumii cunoscute pe latura vestică a Africii.

Pentru a asigura succesul unor viitoare expediţii oceanice, Şcoala de la Sagres a pus la punct caravela şi a perfecţionat instrumentele de navigaţie. Pe fiecare nouă coastă oceanică descoperită şi exploatată sumar, marinarii lusitani plantau un „pradao“, o bornă ce purta crucea şi blazonul regatului lor. Adesea se legau chiar relaţii de schimb cu populaţiile de pe ţărmurile misterioase.

Infantul Henrique a inaugurat o nouă formă de colonizate cu numele feitora, adică factorie, sau agenţie comercială, medodă care a dat naştere la aşezări independente de puterea locală, precum urma să devină Goa pe coasta indiană. Alte forme de impunerea voinţei portugheze a fost compania, societate creată pentru a controla traficul unui produs, sau donaţia, teren concesionat, în general, unui căpitan de navă, cu misiunea de a-l pune în valoare. Din ultima categorie au făcut parte căpitanii cărora li s-au atribuit arhipelagurile Madeira şi Azore.

După dispariţia lui Henrique Navigatorul elanul explorărilor oceanice s-a păstrat. Sub domniile regilor Joao al II-lea şi Manuel I-ul, amândoi nepoţi de frate ai lui Henrique, s-au întreprins principalele descoperiri portugheze, cele mai spectaculoase. In anul 1471 portughezii au descoperit ecuatorul şi au pătruns în emisfera sudică.

Diego Cao a atins gurile râului Congo, în 1482 şi a transformat toată coasta angoleză în posesiune portugheză. In 1488, Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat apoi de regele Joao al II-lea drept Capul Bunei Speranţe. In acel moment s-a dovedit că obstacolul african putea fi depăşit.

Câţiva ani mai târziu, Cristofor Columb, navigator genovez, căsătorit cu o portugheză, a cerut sprijin regal pentru a căuta Indiile plecând spre apus. Portughezii îşi găsiseră propria cale aşa că l-au refuzat. Ca urmare temerarul şi vizionarul Columb a cerut sprijinul Regilor Catolici ai Spaniei şi a descoperit Lumea Nouă pentru ei, în 1492. După numai doi ani, în 1494, prin tratatul de la Tordesillas, prin medierea papei, cele două ţări iberice şi-au împărţit teritoriile ce urmau a fi descoperite, fără a ţine seama şi de existenţa altor competitori. Prin tratat s-a trasat un meridian imaginar la 370 de leghe de insulele Capului Verde. Teritoriile ce urmau a fi descoperite la apus de acel meridian, reveneau Spaniei, iar cele de la răsărit reveneau Portugaliei. Alegerea acelei linii de demarcaţie a determinat pe unii istorici să presupună că portughezii cunoşteau deja existenţa actualei Brazilii, înainte de descoperirea ei oficială, în 1500, de către portughezul Pedro Alvarez Cabral.

Supărat pe marea împărţire a pământului, regele Franţei i-a scris lui Joao al II-lea: „deoarece voi şi regele Spaniei aţi decis să vă împărţiţi lumea, eu vă voi obliga să-mi comunicaţi copia testamentului tatălui nostru Adam, care v-a instituit drept singurii legatari universali“.

Explorarea portugheză a căii oceanice răsăritene spre Indii şi Extremul Orient a continuat cu obstinaţie şi după descoperirea Capului Bunei Speranţe. La 8 iulie 1497, o grupare de patru nave, comandată Vasco da Gama, a părăsit Lisabona cu misiunea de a atinge Indiile prin dublarea Africii pe la sud. După aproape nouă luni a pătruns în apele Oceanului Indian, a atins coastele Mozambicului, a abordat la Natal, în martie 1498, după care a ancorat în faţa oraşului indian Calicut, la 20 mai (azi Kozhikode, port al Indiei aflat în partea sud-vestică a peninsulei). Deschiderea drumului spre Indii a celebrat-o Camoes (sau Camoes), poet naţional portughez al vremii (1524-1580), în epopeea sa maritimă Lusiadele. Lucrarea concepută în 10 cărţi a fost finalizată în 1572, sub o formă atât tradiţională cât şi italienizată. Viaţa aventuroasă a lui Camoes, care l-a purtat în Africa, Indii şi Extremul Orient pe calea apelor, a devenit inspiratoarea talentului său la maturitate. Această operă în versuri, nu numai că relatează descoperirea căii maritime spre Indii de către Vasco da Gama (1497-1498), amestecă şi imaginile minunăţiilor păgâne cu cele creştine, dar dă şi indicii asupra istoriei Portugaliei sau descrie sistemul mondial. Ea a devenit poemul naţional al Portugaliei.

In 1501, portughezul Gaspar Corte Real a atins Terra Nova pe continentul nord american, dar regele Manuel I-ul nu era atras decât de fabuloasa Asie. Incepând cu 1501, amiralul Francisco da Almeida (1450-1510) a devenit primul vice-rege portughez al Indiilor Orientale.

Pe parcursul câtorva ani de după 1500, portughezii au explorat litoralul asiatic.

După ce au jalonat coasta orientală a Africii cu comptoare (baze apărate) portughezii au închis accesul arabilor în Oceanul Indian, prin ocuparea insulei Socotra, la intrarea în Marea Roşie şi trecerea prin Ormuz, la intrarea în Golful Persic. Era o pedeapsă cuvenită lumii barbare mahomedane care împiedicase timp de nouă sute de ani comunicaţia terestră a europenilor spre Asia şi schimbul de elemente de civilizaţie.

In 1515 portughezii controlau Oceanul Indian, graţie poziţiilor fortificate, precum Goa, cucerită de marele navigator Alfons de Albuquerque, în 1510 şi Malacca, în 1511. Bazele puterii lor în Asia au fost consolidate între 1505-1515 prin cei doi vice regi ai Indiilor, Almeida şi Albuquerque.

Negăsind înţelegere la regele său, Manuel I-ul, portughezul Fernao de Magalhaes (Magellan) şi-a oferit serviciile şi planurile Spaniei. Anterior, în calitate marinar portughez, participase la câte o expediţie în India şi în Africa.

El a condus memorabila expediţie care a atins Indiile dinspre vest (1519-1522). Marele temerar şi navigator şi-a pierdut viaţa într-o luptă stupidă cu indigenii sălbatici din Insulele Filipine. Numai una dintre cele cinci nave cu care plecase a rezistat drumului şi a realizat primul ocol al lumii. De remarcat că în anul în care a pornit expediţia lui Magellan de la ţărmul spaniol de lângă Torre d'Oro, s-a terminat construcţia Turnului Belem în estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei.

In 1517 regele portughez, Manuel I-ul, a încercat să trimită un ambasador în China, dar expediţia s-a încheiat cu un eşec, trebuind să se aştepte până în 1554 pentru realizarea unui contact real cu acea lume galbenă autarhică şi bizară. Atunci portughezii au primit autorizarea să practice comerţul numai la Canton, în sudul ţării mandarinilor. Cu acea ocazie au început să frecventeze enclava Macao, unde au pus bazele viitoarei colonii cosmopolite care şi-a purtat existenţa şi moravurile dubioase până la trecerea în mileniul trei.

Portughezii au ajuns tot primii şi în Japonia, în 1543, iar, prin introducerea armelor de foc au produs o gravă bulversare politică în acea ţară a Soarelui-Răsare. Iezuiţii, a căror companie luase naştere în 1540, s-au dovedit foarte activi în „Insulele Surâsului“, astfel că în 1581 circa 150.000 de japonezi trecuseră la creştinism.

Turnul naval portughez, Turnul Belem (echivalentul Bethleem), a fost ridicat în perioada de maximă îmbogăţire a Portugaliei şi niciodată nu s-a ascuns valoarea lui comemorativă şi de simbol, deşi i se încredinţează reale sarcini de supraveghere şi apărare. Din cauza deplasării cursului răului Tajo în momentele apocaliptice ale cutremurului din anul 1755, Torre de Belem a ajuns din mijlocul apelor, în apropierea malului nordic al apelor, la mai puţin de 20 de metri.

Turnul Belem este o veritabilă bijuterie de arhitectură romano-gotică, ornată cu balcoane ce amintesc de Veneţia şi cu turnuleţe cilindrice de colţ acoperite cu un fel de turbane maure moţoiate. Unele trăsături decorative amintesc de Marocul unde a voiajat arhitectul său, Francisco de Arruda. Are un plan în două trepte cu secţiune patrată, cu terase crenelate. Terasa cea mai înaltă era destinată artileriei. In partea inferioară turnul masiv este completat de o terasă dreptunghiulară, ieşită mult spre mijlocul apelor, asemănător cu partea din faţă a unui pantof. De jur-împrejur, terasa este străjuită de creneluri pe care sunt săpate imagini ale unor scuturi cu o cruce centrală, crucea Ordinului lui Christos. Pe latura dinspre donjon (turn) a acestei terase este aşezată, cu privirile spre estuar, o frumoasă statuie ce reprezintă pe Doamna noastră a Bunului Succes.

Turnul în sine (donjonul) are cinci etaje şi se termină cu terasa artileriei. La parter se deschid cutremurătoarele deschideri prin care erau aruncaţi prizonierii în fosele frecvent inundate de apele înconjurătoare.

La etajele 2 şi 3, zidăria de piatră rece este înveselită de elegante şi delicate balcoane acoperite tot din aceeaşi piatră, dar decorate minuţios în stil manuelin, stil propriu Portugaliei din timpul Marilor Descoperiri Geografice. Zidurile capătă viaţă şi prin deschiderile unor ferestre simple la primul nivel şi jumelate (pereche) la cel de al treilea. În partea dinspre mare a turnului, la nivelul doi se deschide o magnifică logie (loggia) renascentistă, avansată şi ea ca un balcon prelung. Deasupra logiei dăinuie blazonul regelui Manuel I-ul (1495-1521) şi sferele astrale, decoraţii ce au şi ele menirea de a îndulci severitatea ansamblului.

Astăzi Turnul Belem, una dintre bijuteriile epocii şi artei manueline, este legat de ţărm printr-o punte metalică pardosită cu lemn, spre folosul vizitatorilor. Malul râului din apropierea sa este amenajat sub forma unui teatru antic cu gradene circulare. Acolo se aşează turiştii pentru a admira splendoarea construcţiei şi întinderea apelor.

Pe acelaşi mal al estuarului nu departe de Turnul Belem, spre răsărit, adică spre centrul Lisabonei, s-a înălţat, în 1960, un alt monument impresionant dedicat navigaţiei din urmă cu cinci secole. Excepţional gândit şi executat, el aminteşte de cei ce s-au avântat şi sacrificat pe căile descoperirilor oceanice din secolele 15 şi 16, de susţinătorii lor Monumentul poartă numele de Padrao Dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor).

Această operă a sculptorului Leopololo de Almeida, înaltă de 52 de metri, s-a ridicat cu ocazia aniversării a 500 de ani de la dispariţia infantelui Henrique Navigatorul, survenită în 1460.

Giganticul monument înfăţişează o provă avântată de navă de pe care Henrique deschide calea viitorului pentru o mulţime de personaje dăltuite în piatră, care îl urmează pe un drum imaginar ascendent. Printre personaje se regăsesc, pe flancul drept al monumentului, regele Manuel I-ul ce poartă o sferă astrală, Camoes ţinând Lusiadele şi pictorul Nuño Gançalves. Pe prova avântată a caravelei de piatră, mulţimea diversă a personajelor de pe ambele părţi, se apleacă înainte, într-o mişcare decisă spre un ţel grandios. Monarhii, savanţii, navigatorii, aristocraţii şi oamenii din popor, caută împreună o direcţie hotărâtoare pentru soarta unei naţii şi a umanităţii. Pe poziţia cea mai înaltă, din vârful provei, infantul Henrique Navigatorul îi conduce pe toţi şi ţine în mâna dreaptă o caravelă simbolică.

Cu voia sau fără de voia oficialităţilor iberice, care au înfrăţit cele două turnuri medievale, martore ale navigaţiei unor vremuri glorioase, acelora li se va adăuga cu o deosebită onoare şi „turnul cel nou“, monumental Padrao Dos Descobrimentos. Minunatul monument contemporan a fost ridicat pe timpul dictatorului Salazar, în anii în care Portugalia lupta pentru a menţine în stăpânire marile ei colonii cu care depăşise cel de al doilea război mondial.

De altfel, înainte de acest război mondial, ţărişoara iberică deţinea locul al treilea între imperiile coloniale, după Anglia şi Franţa.

Spania aproape că nici nu mai conta în acest clasament. Ea pusese stăpânire timp de trei secole pe cea mai mare parte a Americilor şi pe puzderia de insule dintre cele două continente sau din jurul lor, pe marele arhipelag al Filipinelor şi pe alte teritorii mai mărunte din Africa, Asia sau Oceania.

Majoritatea le-a pierdut în cursul sec. al 19-lea, începând cu eliberarea şi formarea Statelor din America Latină şi Centrală în primele trei decenii de după 1800.

Cu toate acestea Spaniei i se datorează cel mai mare efort naval şi terestru pentru descoperirea Americilor, de colonizare a Lumii Noi. Spre deosebire de portughezi, spaniolii au căutat drumul spre Indii navigând spre apus, după teoria ptolomeică a sfericităţii Terrei, readusă la mare onoare în sec. al 14-lea. Pe baza acestei ipoteze, genovezul Cristofor Columb a întreprins călătoriile lui spre Indii, peste Atlantic, în slujba Regilor Catolici ai Spaniei. Primul tărâm nou pe care l-a întâlnit au fost insulele Bahamas, la 12 octombrie 1492, după care au urmat Cuba şi Haiti. Abia în cea de a treia expediţie, în 1498, a atins însăşi continentul american, în zona botezată ulterior Columbia. Cu toate acestea, marele Columb a murit fără a înţelege că descoperise un nou continent.

In urma lui alţi temerari s-au aruncat spre noile Indii de Apus. Printre ei, un alt italian, florentinul Amerigo Vespucci s-a pus alternativ în slujba Spaniei, a Portugaliei şi în final, din nou în slujba Spaniei, până la moarte. Nu se cunoaşte exact numărul expediţiilor la care a participat, dar două sunt atestate cu certitudine. In cursul primei expediţii (mai 1499/iunie 1500), Vespucci, plecat împreună cu Alonso da Ojeda, s-a separat de acela după ce a atins coastele Guyanei. Se pare că în continuare a descoperit gurile Amazonului şi că ar fi coborât până la 6⁰ latitudine sudică. Ca şi Columb nici el nu a bănuit că ar fi explorat coastele unei alte lumi terestre, lume căreia geograful german Martin Waldseemüller urma să-i atribuie chiar numele lui Amerigo, începând cu anul 1507.

Vespuci crezând că a atins o peninsulă orientală a Asiei, a întreprins o nouă călătorie, dar de această dată cu nave portugheze, între mai 1501 şi iulie 1502. Cu acea nouă ocazie a atins coasta Braziliei, în ianuarie 1502, golful de Rio de Janeiro şi a ajuns până la Rio de La Plata. Atunci i s-a trezit bănuiala că este vorba de un nou continent. Revenit în serviciul Spaniei, a primit în 1505 calitatea de conducător al serviciilor de navigaţie în Casa de Contractation de las Indias din Sevilla, instituţie înfiinţată de regina Isabella de Castillia imediat după descoperirea Indiilor de Apus de către Columb.

Până la moartea lui Columb, în 1506, spaniolii şi-au limitat colonizarea la Antile (Santo Domingo, Cuba, Porto Rico, Jamaica). In 1509 şi-au început instalarea durabilă pe continent în zona Panama şi golful Darien din Marea Caraibelor. Cortez a început cucerirea continentală cu Mexicul, între 1518-1522 şi pornind de la acel succes dominaţia spaniolă s-a întins în toată America Centrală, între 1522-1546, apoi către nord, până în Florida, prin expediţia lui Ulloa dintre 1535-1539 şi până în California, în 1598. La sud, în Panama, plecând din golful Darien, Balboa a traversat istmul Panama în condiţii dramatice, prin pădurile tropicale asfixiante. Era anul 1513 şi Balboa cu camarazii lui au văzut pentru prima dată de cealălaltă parte a noului continent o mare necunoscută şi de necuprins, pe care posteritatea a denumit-o Oceanul Pacific.

In America de Sud, aventurierul Pizarro a distrus imperiul incaşilor şi a anexat Peru, între 1531-1536. Valvidia şi Mendoza au cucerit Chile între 1541-1561. Inainte însă, Mendoza fondase primele baze spaniole pe Rio de La Plata, în 1535.

In afara Americilor, spaniolii au încercat fără succes să pună stăpânire pe nordul Africii, cucerind Oran în 1509, Tripoli în 1510 şi Tunis în 1535. Ca revanşă au pus stăpânire pe Arhipelagul Filipinelor, în 1570 şi au proclamat suveranitatea lor asupra arhipelagurilor Marianelor şi Carolinelor, din Oceanul Pacific de răsărit.

In arhipelagul Marianelor şi în Filipine debarcase pentru prima dată Magellan în 1521.

Enumerarea conquistatorilor spanioli ar putea fi continuată şi aprofundată mult, dar, oricum, nu trebuie uitate din cea mai restrânsă enumerare personalităţi ca Diego Velasquez, Narvaez, Orellana, de Satto, Almagro, Cabeza da Vaca sau Alvarado.

Diego Velasquez l-a întovărăşit pe Columb în cea de a doua expediţie, din 1493. Ulterior a desăvârşit cucerirea Cubei între 1511-1514, având alături pe Cortez. Tot el l-a însărcinat pe cel din urmă să întreprindă o expediţie în Mexic. Apoi, din invidie a trimis împotriva lui o trupă comandată de Narvaez, trupă care a fost învinsă în 1520.

Panfilo da Narvaez, după incidentul neplăcut din Mexic a primit învoirea de a fonda o colonie în Carolina de Sud. Plecat în 1528 împreună cu Cabeza da Vaca, a urmărit coasta Mexicului, a atins Florida în 1529, dar a naufragiat. Cabeza da Vaca s-a aflat printre puţinii supravieţuitori ai naufragiului, după care dându-se drept medic-tămăduitor a explorat regiunile Mississippi, Arkansas, Colorado, Noul Mexic şi Arizona, ajungând în California, în 1536. Numit după aceea guvernator în Paraguay, a fost destituit în 1544, pe motivul exercitării tiranice a puterii. A fost rechemat în Spania şi apoi deportat în Africa.

Francisco da Orellana i-a fost tovarăş lui Pizarro în cucerirea viitorului Peru. Apoi a explorat regiunile de pădure nesfârşită de la răsărit de Anzi, a atins Napo şi Amazonul, pe care l-a parcurs până la revărsarea în atlantic, în 1541.

Hernando de Sotto l-a însoţit şi el pe Pizarro la cucerirea imperiului incaşilor, după care a întreprins o expediţie proprie în Florida, a atins Giorgia, în 1540, regiunile Alabama şi Mississippi.

Diego de Almagro a făcut şi el campania din Peru alături de Pizarro, fiind unul din responsabilii uciderii conducătorului incas Atahualpa, în 1533. După ce a încercat o expediţie în Chile a intrat în conflict cu Pizarro şi a pierit din iniţiativa lui Hernando, fratele aceluia. A fost răzbunat de fiul său Diego el Monzo, care l-a ucis pe Pizarro, dar care la rândul său a fost decapitat de Vaca de Castro, succesorul lui Pizarro.

Pedro da Alvarado, ajutorul lui Cortez în cucerirea Mexicului, a organizat mai târziu o expediţie de cucerire actualului Salvador şi a Guatemalei, în 1523, unde a fondat Santiago de Los Caballeros. A murit într-o luptă cu indienii.

Deceniile şi secolele următoare au dat istoriei descoperirilor, sau a cuceririlor, mulţime de personalităţi tot atât de hotărâte şi dure ca şi timpurile pe care le trăiau, sau ca ţelurile pe care le urmăreau. Desigur că aproape toţi acei aventurieri spanioli, au adus lumii mari servicii prin curajul lor uneori nebun, dar şi deservicii civilizaţiei prin comportamentul sângeros şi neîndurător faţă de populaţiile supuse.

Au fost urmaţi cu aproape aceleaşi comportamente şi cu mare invidie, de englezi, francezii şi olandezi.

Survenite în epoca tulbure de la sfârşitul evului mediu, Marile Descoperiri Geografice au lansat omenirea pe calea unei alte evoluţii, deschizându-i orizonturi nebănuite. In mod inevitabil acea mare lansare a lumii vechi s-a sprijinit pe umerii, pe braţele şi pe cunoştinţele unor categorii extrem de diverse de personaje, sau de personalităţi în ale căror acţiuni nu se ştie cât a fost eroism şi cât a fost sălbăticie. Probabil că dacă caracterul celor mai mulţi dintre descoperitori, sau conchistatori, n-ar fi fost atât de rudimentar nici procesul în sine nu s-ar fi desfăşurat cu atâta rapiditate şi atât de larg.

Marile Descoperiri Geografice au dat o motivaţie materială Renaşterii spirituale europene, conturând adevărata valoare a cutezanţei umane şi transformând pe om în stăpân al Terrei, eliberat de dogmele retrograde ale Bisericii aşa-zis universale. De la începutul sec. al 16-lea monopolul comerţului cu Indiile de est şi de vest, a trecut în mâinile ibericilor, lăsând pe negustorii republicilor maritime italiene să se zbată în condiţiile unei mări închise şi să sărăcească. Profitul a revenit porturilor de pe coastele atlantice ale Europei de sud-vest, în particular Lisabonei şi apoi, mai mult, Sevillei.

Portugalia şi Spania s-au ridicat spectaculos la rangul de mari puteri maritime şi militare, în timp ce ţările Islamului, dintre Mediterana şi Golful Persic şi-au pierdut importanţa, recăzând în mocirla decăderii tribale. Cele două regate iberice şi-au închegat imense imperii coloniale, pizmuite, invidiate dureros, de celelalte puteri europene.

Descoperirea de noi populaţii, de noi ţări şi de noi civilizaţii, a produs tulburări şi mutaţii în istoria universală, cu efecte în toate domeniile vieţii, politice, economice, culturale, dar şi religioase. De exemplu, revelaţia existenţei unor populaţii necunoscute a pus diverse probleme religioase. Se punea întrebarea dacă acelea au un suflet şi dacă erau marcate de păcatul originar din Biblie. S-a constatat că trăiau bine şi chiar fericite în afara creştinismului, fapt ce a tulburat atât gândirea credincioşilor, cât şi pe cea a susţinătorilor de dogme. Tulburarea generală în gândirea religioasă a vestit Reforma Bisericii catolice, care se credea universală. Dogmele şi pretenţiile ei au intrat în contradicţie cu elanul înnoirilor. Apariţia spiritului critic, inacceptabil până atunci şi înăbuşit de inchiziţie, a constituit preludiul renaşterii ştiinţelor.

Maiestuos şi solemn, Torre d'Oro de la Sevilla se oglindeşte peste unduirea apelor ce se scurg în Ocean. Pe malul unde odinioară   s-au revărsat cele mai fabuloase bogăţii nemuncite cinstit, azi se întinde liniştită o faleză cu parfumurile inimitabile ale sudului andaluz, faleză numită Paseo de Critobal Colon.

Impreună cu faptele portughez, Torre de Bellem şi cu mezinul lor Padrao Dos Descobrimentos, formează o mică constelaţie de nestemate pe altarul umanităţii, atât prin propria lor substanţă cât şi prin substanţa unor evenimente înălţătoare din istoria umanităţii la care au fost părtaşe, sau cărora le-au fost dedicate. In sens larg, însă, şi epoca glorioasă a Marilor Descoperiri Geografice este o nestemată pe altarul umanităţii, o nestemată uriaşă şi brută care a trebuit prelucrată cu măiestrie de scurgerea timpului pentru a deveni mai strălucitoare şi mai pilduitoare. O nestemată a tenacităţii şi spiritului iscoditor omenesc…