ISTANBUL - SFANTA SOFIA

In trecerea noastră prin lume întâlnim locuri care îndeamnă la visare, locuri care îţi invadează cu catifelarea lor imaginile din clipele de odihnă, de tihnă şi pace. Sunt locuri care ţi se strecoară în suflet nu pentru a te simţi o părticică din grandioasa natură, ci pentru a te simţi părtaş la timpurile trecute, dar şi la cele prezente ale umanităţii. Legat de aceste lucruri, subconştientul lucrează şi dă naştere unor creaţii mentale ce te apropie de generaţiile spulberate, lăsând ca umbrele unor mulţimi să se apropie de pretutindeni, aducând în procesiuni solemne efemere, alegorii ce poartă creaţiile materiale trecute, înălţările spiritului sau convulsiile faptelor memorabile.

Un astfel de loc încărcat de simboluri pentru visări, dar unde te simţi prea mic pentru o istorie atât de mare este Bosforul, văzut de pe pământul aproape legendarului Byzantion. Acolo stihiile dezlănţuite din măruntaiele de foc, pe care plutesc continentele, au rupt uscatul pentru a deschide o cale predestinată apelor marine planetare. Prin această panglică de apă, erele de convulsie ale Terrei au despărţit două continente şi involuntar două lumi. Timpul a avut însă grijă să-i modeleze malurile, iar istoria să le umanizeze.

Bosforul şi-ar pierde orice interes dacă ar fi lipsit de amprenta densă şi extinsă a umanităţii. El a atras şi a emoţionat oamenii încă din zorii nedesluşiţi ai istoriei. La rândul lor oamenii l-au învăluit cu un nimb legendar şi chiar de sacralitate a naturii, socotindu-l când barieră, când punte salutară între lumi, între epoci şi între culturi.

Pe malurile lui europene mulţime de seminţii şi-au îngropat tezaurul milenar, transformându-l în pavăza cea mai trainică împotriva incertitudinii şi a spaimelor de care se simţeau sfâşiate.

Astăzi milenarul Constantinopol, contopit cu semimilenarul Istambul te copleşeşte şi te face să te simţi definitiv solidar cu întreaga umanitate, cu tumultosul şi cosmopolitul furnicar uman peste care domneşte. Necuprinsa aşezare umană are un colorit şi un parfum aparte, aşa cum numai cele de la confluenţa unor culturi şi civilizaţii diferite în timp şi spaţiu le pot avea. Tumultul uman şi minaretele ce săgetează cerul peste acoperişurile cartierelor, strălucirea soarelui aproape cotidian, mirosurile orientale şi o harababură, tot cu rădăcini orientale, te fac să crezi uneori că ai pătruns întâmplător pe tărâmul celor „1001 de nopţi“.

Peste minunăţia locului şi peste minunăţiile adăpostite de trupul marii capitale, tronează dominator, zâmbeşte Europei şi Asiei, uscatului şi apelor cuprinse de el, o nestemată născută de măiestria omului creştin, creaţie a omului destinată a adăuga un plus de splendoare altarului lumii.

Nestemata este venerabila şi magnifica biserică Sfânta Sofia, a cărei demnitate sfidează şi dispreţuieşte cele patru minarete aşezate în jurul ei de musulmani. Pământul sfânt pe care a ridicat-o marele Justinian a sfidat viitoarea ocupaţie a credincioşilor islamici, reuşind să dea fiori unor sultani „pe cere lumea nu putea să-i mai încapă“. Toată ostilitatea lor, sau dorinţa de a-i răpi identitatea, s-au lovit de o trăinicie îndărătnică, de o identitate unică. Turcii nu au putut întreprinde, ceea ce nu reuşise un şir înspăimântător de cutremure memorabile, de jafuri, de revărsări ale unor mase umane revoltate.

Sfânta Sofia îşi încordează probabil trupul colosal pentru tot ceea ce va să vină, neprevăzut şi înspăimântător. Probabil că zidurile ei au auzit şi ele previziunile demoralizante ale seismologilor mileniului trei. Aceia susţin că marea capitală de pe Bosfor se poate aştepta la unul dintre cele mai devastatoare cutremure, deoarece fondatorii au aşezat-o pe buza unei falii terestre dintre cele mai active, de-a lungul căreia se acumulează perpetuu energii subterane inimaginabile. După aprecierea lor, Istambulul ar fi cea mai periclitată mare capitală a lumii în viitorul apropiat şi sunt consternaţi că anual aglomeraţia creşte inconştient, adăugând circa 250.000 de locuinţe, sau poate mai mult în viitor.

Imaginaţia nu poate cuprinde amploarea unui cataclism terestru într-un Istambul în care clădirile, cu mai multe etaje şi construite inconştient de fragil, sunt ticsite de locatari, sunt înghesuite strâns una de alta şi sunt lipite mai totdeauna, de-a lungul unor străzi cu un trafic şi un tumult infernal.

Dacă s-ar pune întrebarea: In ce măsură Sfânta Sofia se poate teme de un cataclism seismic? Răspunsul ar fi că se teme. In acest context trebuie parafrazată o veche cugetare arabă: „Intreaga fire şi întregul pământ se teme de timp, iar timpul se teme de piramide“. In cazul nostru cugetarea s-ar transforma: „Sfânta Sofia nu se teme de timp sau de oameni, dar se teme de cutremure“.

Prin forţa tradiţiei, prin forţa economică, culturală şi militară, prin abilitatea politică şi prin extinderea spirituală, Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin)  s-a afirmat drept principalul organism istoric al evului mediu european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. Civilizaţia umană din jurul Mediteranei şi din întreaga Europă, în ansamblul ei, a devenit tributară profunzimii şi forţei de iradiere a civilizaţiei bizantine, a devenit tributară acelui mileniu de purpură şi aur bizantin.

Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi, mai ales, colorată; o lume care purta cu sine tot binele şi tot răul din om; o lume complexă, vitală şi longevivă, o lume subtilă şi suplă, delicată şi luxoasă; o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri, cu sensibilitate şi crimă. Din perspectiva istoriei, se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o „Lume“, nu numai un mare şi puternic stat.

Aşezat la frontierele sud-estice ale Europei, Imperiul Bizantin a avut şansa să alăture tradiţiile profunde romane şi greceşti, unor puternice influenţe asiatice, influenţe ce veneau din adâncul tradiţiilor Egiptului, Siriei, Asiei Mici, Armeniei şi Persiei. Contactul strâns şi direct cu arta şi arhitectura orientală a condus la împletirea fericită a acelora cu tradiţia antică greco-romană conservată în imperiu. Din acea împletire progresivă s-a ridicat civilizaţia originală şi dominatoare care a fost civilizaţia bizantină, cu port stindardul său, Constantinopolul, oraş imens, sfidător de bogat şi de înfloritor.

Arta bizantină, peste voinţa ostilă a unor critici apuseni, a fost o artă vie, cu o evoluţie seculară, mereu alertă şi inventivă, capabilă de asimilări şi de prelucrări. Din această artă a făcut parte arhitectura unor noi tipuri de edificii religioase, biserici cu cupole, decorate somptuos cu mozaicuri şi frescă. Bisericile bizantine se numără printre minunile sfârşitului de ev antic şi începutul de ev mediu, minuni de creaţie materială ce au influenţat atât răsăritul asiatic, cât şi apusul european, peste mări, deşerturi, câmpii, sau lanţuri de munţi. Arhitectura locaşurilor de închinăciune, împodobirea lor, opera spiritual-teologică bizantină, prin conţinut şi prezentare, precum şi opera misionarilor, au plămădit una din gloriile Noii Rome, a Imperiului ortodox Bizantin.

Un observator apusean dintr-o perioadă târzie, Robert de Clari, a constatat : „două treimi din bogăţia lumii se află la Constantinopol şi o treime este împrăştiată în lume“. Uimirea cuprindea pe negustori, pe călători, pe anonimii cavaleri acoperiţi de zale şi platoşe sosiţi din mohorâtul şi ruralul Occident al Europei, dar şi pe cronicari. Toţi erau extaziaţi de mulţimea palatelor, a pieţelor, a monumentelor, a bisericilor opulente şi celebre, de mulţimea mănăstirilor ilustre ce adăposteau tezaure din donaţii şi centre de creaţie artistică, sau culturală.

Gloria arhitecturală a Constantinopolului au constituit-o, de la începuturi, măreaţa biserică Sfânta Sofia şi covârşitor de bogatul Mare Palat din vecinătatea ei. Numai biserica a mai rămas, să înfrunte timpurile noastre, să depăşească venerabila vârstă de 1500 de ani şi să devină cea mai vestită şi mai longevivă creaţie a Imperiului Bizantin. Ea domină cu mândrie, de la înălţimea cupolei imense, atât întinderile învălurite ale capitalei cât şi întreg Bosforul. Odinioară, i se spunea „biserica cea mare“ şi era atât de majestoasă încât un scriitor bizantin spunea: „când ai vorbit de ea, nu mai poţi vorbi de nimic altceva“.

Splendoarea domniei împăratului Justinian I-ul, creştin ardent, a fost încununată de ridicarea „Bătrânei doamne a tuturor bisericilor creştine ale lumii“, biserica Sfânta Sofia, în ultima şi cea mai grandioasă, cea mai opulentă şi cea mai strălucită întruchipare. Pe acelaşi loc mai existaseră două înaintaşe ridicare după tradiţiile arhitecturii antice, de tip bazilical. Prima, născută din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare, începând cu anul 325 e.N, a căzut victimă distrugerilor unei revolte populare în anul 404 e.N, sub domnia împăratului Arcadius. Cea de a doua construcţie a realizat-o împăratul Theodosius al II-lea, consacrând-o în anul 415 e.N. După o sută de ani, în 532 eN, aceea a dispărut şi ea tot datorită unei mari revolte, revoltă numită „Nika“ şi îndreptată împotriva lui Justinian I-ul. In zilele ce au urmat represaliilor, Justinian a evaluat groaznicele distrugeri provocate de haitele de insurgenţi. Aceia proveneau din populaţia trândavă şi fără ocupaţie precisă a marii lui capitale.

Pe locul bazilicii distruse a lui Theodosius al II-lea, Justinian a plănuit să ridice o biserică fără egal în lumea sa. Pentru a-şi realiza visul, împăratul a profitat de toate posibilităţile oferite de hotarele şi tezaurul imperiului.

Inainte de toate, a încredinţat materializarea visurilor sale celor mai renumiţi arhitecţi ai vremurilor, Antemius din Tralles şi Isidorus din Milet. Sub conducerea acelora au mai trudit în jur de 100 de maiştri pricepuţi şi zece mii de lucrători. S-au ales cele mai preţioase materiale de pe întinsul imperiului ajuns la apogeu şi s-au adus elemente de arhitectură din monumente antice de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. S-a extras marmură din cele mai vestite şi diverse cariere şi s-au adunat icoane de aur şi fildeş din Orientul Apropiat, sau Asia Mică.

S-a menţinut un ritm de muncă infernal, pentru că împăratul în anul 532 împlinise deja 54 de ani şi dorea să vadă lucrarea finalizată. Aproape miraculos, în numai cinci ani, zece luni şi patru zile monumentul şi-a deschis uşile în faţa împăratului.

Ziua inaugurării (27 decembrie 537) nu s-a organizat după un anumit protocol. Justinian a intrat în sanctuar şi plin de extaz a exclamat: „Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să săvârşesc o astfel de lucrare! Solomon, Te-am învins!“ Desigur că dorea să facă o comparaţie cu biblicul templu al lui Solomon.

Este aproape incredibil că la ridicarea imensei biserici nu s-au folosit tradiţionalele schele de lemn. După tradiţia egipteană în ridicarea piramidelor, s-a folosit umplutura de pământ, care a crescut odată cu edificiul, înlesnind ridicarea materialelor la înălţimi ameţitoare şi asigurând o muncă în siguranţă puzderiei de salahori şi zidari. La sfârşit umplutura de pământ a fost îndepărtată odată cu finisarea ornamentaţiei, de sus în jos.

Peste arcul celor 15 secole de existenţă, biserica a suferit numeroase stricăciuni, datorate în principal incendiilor şi cutremurelor, dar totdeauna a fost reparată şi redată adoraţiei şi admiraţiei perpetue a oamenilor.

La numai două decenii după consacrare, din cauza cutremurelor de pământ de la 15 august 553 eN, 14 ianuarie 557 şi 7 mai 557, partea de răsărit a admiratei cupole s-a prăbuşit. Restaurarea a fost încredinţată nepotului arhitectului Isidorus din Milet, care s-a văzut obligat să crească înălţimea cupolei cu 2,65 metri. Acelaşi arhitect a ridicat şi contraforturile laterale în formă de turn, menite să menţină din exterior gigantica greutate a cupolei. La 24 decembrie 563, Justinian, devenit bătrân şi şovăitor, la cei 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

Sub domnia basileului Vasile I-ul un alt cutremur de pământ a prăvălit partea de apus a edificiului, la 9 februarie 869. Reparaţia s-a efectuat cu promptitudine în anul următor, 870. Cutremurul următor, din 25 octombrie 986 s-a manifestat deosebit de violent, provocând locaşului asemenea stricăciuni încât în primele momente autorităţile s-au gândit să închidă definitiv biserica. Restaurarea a durat până în anul 994, sub îndrumarea arhitectului Tridates.

In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită de armata cruciaţilor din cea de a 4-a Cruciadă. Acei nobili creştini apuseni care s-au aflat în fruntea jefuitorilor, au ajuns până acolo încât au jefuit şi mormintele împărăteşti din biserica Sfinţilor Apostoli. La acea dată apusenii se găseau încă într-o stare de semi-barbarie, deşi ocupaseră timp de opt secole o parte a lumii romane civilizate. Dispreţul bizantinilor era îndreptăţit, el reieşind clar din Alexiada prinţesei Ana Comnen, care-i observase atent pe apusenii cruciaţi ai primei Cruciade.

După izgonirea neciopliţilor occidentali, arhitectul Ruchas a restaurat din nou monumentul, sub domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos, primul basileu de după recucerirea Constantinopolului de la urmaşii cruciaţilor jefuitori. Intr-o etapă imediat următoare, împăratul Andronic al II-lea a dispus construirea contraforturilor piramidale de la nord-est şi sud-vest.

In anul 1348, partea de răsărit a cupolei s-a prăbuşit din nou, iar restaurarea s-a realizat cu bani din daniile populaţiei. Bogăţia şi întinderea imperiului scăzuseră dramatic, dar evlavia ortodoxă se menţinuse la cele mai înalte cote.

Toate relatările de la începutul sec.al 15-lea privind Sfânta Sofia, cu câteva decenii înainte de dispariţia rămăşiţelor statului creştin bizantin, au descris starea deplorabilă de neîntreţinere a ei, în concordanţă cu decăderea întregului Bizanţ. După cucerirea Constantinopolului de către turci, măreaţa şi venerabila biserică, operă genială de arhitectură, a devenit moschee, în mâna unui popor fără vocaţie de construcţie şi aflat pe o treaptă joasă de civilizaţie. La început, mozaicurile şi frescele ce reprezentau divinităţile creştine, sfinţii, scene biblice şi personalităţi imperiale, adică toată decoraţia splendidă ce acoperea o parte a interioarelor, au fost păstrate în starea originală. Cuceritorii erau încă stupefiaţi de soarta fericită ce le fusese hărăzită, de a pune stăpânire pe un asemenea oraş, cu atâtea monumente ameţitoare şi mai ales pe Sfânta Sofia cea emblematică pentru creştinătate, pe care o admiraseră şi spre care tânjiseră de pe malul asiatic al Bosforului sau de dincolo de ziduri.

In cursul sec. al 16-lea mozaicurile uimitoare şi frescele magnificului locaş au fost acoperite cu un strat mizerabil de tencuială, fără a fi distruse. Această acţiune, precum şi adaosurile de origine musulmană din interior şi din exterior au urâţit atât locaşul cât şi împrejurimea sa. Cele patru minarete diferite, construite în diverse etape, cu toată supleţea şi cutezanţa lor, constituie un adaos mizer la o glorie constructivă. Acestora li s-au alăturat contraforturi grosolane şi diverse şi o serie de clădiri mărunte adiacente, cu destinaţia de fântână de purificare islamică, orologiu, medresă (şcoală islamică), sau mausolee ghemuite şi de prost gust.

Cea mai mare şi bogată moschee ridicată de otomani în apropierea Sfintei Sofia a avut menirea să depăşească măreţia creaţiei creştine, dar destinul a hotărât ca acest lucru să nu se realizeze, deşi acea „moschee albastră“ a devenit şi ea o splendoare arhitectonică. Cu toată priceperea excepţională a arhitectului otoman Mimar Sinan, Sfânta Sofia nu a putut fi depăşită în amploare şi, de departe, nici prin decoraţie. Moscheea Albastră a fost capitonată cu faianţă desenată cu înflorituri albastre şi roşii-cărămizii. Această capitonare cu faianţă, deşi oferă interiorului o plăcută unicitate, nu poate egala nici pe departe gustul şi fineţea ornamentaţiei bizantine de mozaic şi frescă cu largă paletă coloristică, dar mai ales varietatea compoziţiei. La o analiză mai atentă privitorul va constata că în Moscheia albastră predomină faianţa cu înflorituri roşu-cărămiziu.

In 1935, Kemal Ataturk, făuritorul Turciei moderne, a dispus încetarea cultului mahomedan în fostul locaş creştin de renume mondial şi transformarea lui într-un muzeu naţional şi internaţional. De atunci trei generaţii de vizitatori au asistat progresiv la înlăturarea tencuielii musulmane şi la scoaterea la lumină a tezaurului de artă ce a dormit un somn de veacuri sub învelişul mizer.

Planul bisericii lui Justinian cuprindea, pornind dinspre apus: un atrium larg, perpendicular pe axa edificiului, un Nartex exterior, un Nartex interior, nava centrală magnifică, acoperită de o cupolă pe măsură, două nave laterale, absida centrală şi galeriile superioare ce înconjoară nava centrală (sala centrală) din trei părţi.

Un atrium de factură antică, întins pe toată lăţimea edificiului întâmpina pe credincioşi. Astăzi el nu mai există.

Din atrium se pătrundea în Nartexul exterior prin şapte porţi impresionante, iar din acesta în Nartexul interior. Mai departe se pătrundea în imensa parte centrală (nava centrală), în navele laterale şi se urca la galeriile superioare.

Nartexul exterior este o sală transversală, paralelă cu fostul atrium şi aşezată perpendicular pe axa mediană a locaşului. Lungimea lui este de 60,90 metri iar lăţimea de 6,03 metri. Această componentă a bisericii, cu plafonul realizat din bolţi alternante, era rezervată, în epoca bizantină, oamenilor care încă nu fuseseră botezaţi. La extremităţile de nord şi de sud s-au practicat două uşi în perioada otomană, uşi ce asigură şi astăzi accesul spre minaretele adăugate în partea de apus a edificiului.

Din Nartexul exterior se deschid spre Nartexul interior cinci porţi grele din lemn placat cu bronz, uşi originale bizantine. Pe trei porţi centrale lucrările de întreţinere au lăsat să se observe că iniţial placajul a fost aurit şi îmbogăţit cu ornamente fine.

Nartexul interior are aceeaşi lungime ca şi cel exterior, este paralel cu acela şi cu atriumul dispărut, dar şi perpendicular pe axul central al bisericii. Plafonul său prezintă tot structuri de bolţi întrepătrunse dar este în totalitate acoperit cu mozaic cu fond aurit. Zidurile lui sunt placate cu marmură de diverse nuanţe, străbătută de vinişoare mai închise din aceeaşi nuanţă.

Nartexul interior, pe lângă faptul că este incomparabil mai bogat decorat decât cel exterior, constituie şi una din rarele componente ale Sfintei Sofia unde s-au păstrat caracteristicile artistice ale epocii lui Justinian. Pe un fond din mozaic de sticlă aurită, motivele desenelor sunt colorate vesel cu motive geometrice şi vegetale. Sursele antice au consemnat că decoraţia iniţială, din timpul ctitorului Justinian nu cuprindea figuri umane, ci numai decoraţii cu cruci. Bogăţia de imagini umane din mozaic aparţine secolelor următoare, mai ales celor ce au urmat întunecatei epoci iconoclaste.

Din Nartexul interior nouă porţi asigură comunicaţia cu spaţiul central al bisericii. Trei porţi de la sud erau rezervate accesului poporului, iar altele trei de la nord erau rezervate celor ce solicitau adăpost spiritual. Toate sunt lucrate într-o manieră foarte simplă, dar au dimensiuni gigantice. Porţile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului şi suitei sale. Cea mai mare dintre toate era „poarta împărătească“. Autorii vechi ne-au transmis că era placată cu argint aurit, bogăţie pe măsura suveranilor bizantini. Decoraţia a fost jefuită fără scrupule de cruciaţii occidentali în 1204. După o legendă, lemnul din care era executată poarta împărătească provenea din arca lui Noe. Deasupra porţii împărăteşti s-a poziţionat o cornişă de bronz pe seama căreia s-au ţesut legende interesante.

Nartexul interior, amplu şi înalt, cu bolta strălucind ca soarele în asfinţit, avea menirea de a impresiona şi pregăti pe credincioşi şi vizitatori pentru impactul cu dimensiunile neaşteptate ale spaţiului central de o bogăţie şi o eleganţă fără egal.

Primii paşi făcuţi în nava centrală au darul de a stupefia prin  amplitudinea dimensiunilor ce trebuie cuprinse cu privirea. Cupola pluteşte la o înălţime ameţitoare, ruptă parcă de restul zidăriei prin cercul de lumină de la baza sa, lumină ce pătrunde printr-un colier circular de 40 de ferestre. Privitorul trebuie să se rotească pentru a cuprinde şirurile de coloane de la bază şi de la etaj, adică de la galeria înconjurătoare. Coloanele susţin şi ornamentează părţile laterale ale navei principale, amintind de templele antice.

Centrul cupolei se înalţă la 55,6 metri (echivalentul unui bloc modern cu 17 etaje) şi se extinde pe un diametru de 31,36 m (echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje aşezat pe lat). In urma repetatelor reparaţii survenite după cutremure cupola a pierdut forma perfect circulară, fapt ce nu se  sesizează cu ochiul liber. Lumina ce pătrunde prin cele 40 de ferestre de la baza cupolei dă strălucire spaţiului superior şi mozaicurilor de acolo, în timp ce la nivelul pardoselii şi a navelor laterale domneşte semiobscuritatea, acolo unde spaţiile erau destinate laicilor, atât la etaj, cât şi la parter. Spaţiul luminos de sub cupolă era destinat clericilor care oficiau slujbele, spațiu mărginit pe cele două nivele de şirurile graţioase ale coloanelor.

Uimitoarea cupolă este înfrăţită cu o semicupolă centrală, plasată spre răsărit, de dimensiuni la fel de ample. Acea semicupolă concură la amplificarea navei centrale până la tăierea răsuflării. Cupolei centrale i se alătură altele trei mai mici, dintre care cea din mijloc acoperă absidiola altarului.

Şirurile de coloane de la parter şi de la etaj însumează 107 coloane, 40 la parter şi 67 înconjoară galeriile de la etaj. Galeriile acelea s-au construit deasupra navelor laterale şi a nartexului interior având un plan de potcoavă patrulateră cu deschiderea spre altar.

Lungimea navei centrale, cuprinzând şi absida altarului, este de 79,30 m, astfel că lungimea totală a monumentului, încluzând nartexurile, ajunge la circa 100 de metri. Nava centrală măsoară în lăţime 32,27 metri, astfel că împreună cu navele laterale, edificiul ajunge la 70 metri lărgime. Splendida construcţie acoperă o suprafaţă de 7500 metri pătraţi, fără a pune la socoteală atriumul pierdut.

Din mărturiile a numeroşi autori creştini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un impresionant mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentaţi patru îngeri magnifici, cei de la răsărit lucraţi în mozaic iar cei de la apus în frescă.

In sec. al 19-lea toată decoraţia superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar nişte restauratori aduşi din occident au pus la dispoziţie turcilor tehnica necesară de a ajunge la înălţimile maxime din interior. Turcii au dispus distrugerea mozaicului cu Iisus Pantocrator, înlocuindu-l cu un verset din Coran. Tot atunci faţa îngerilor a fost înlocuită cu nişte medalioane de aur. Numai câteva decenii i-ar mai fi trebuit Sfintei Sofia pentru a-şi salva bogăţia decoraţiei creştine valoroase.

Zidăriile laterale, cuprinse sub măreţe arcuri, suportă greutatea cupolei şi semicupolelor de la nord şi de la sud. Ele sunt străpunse de mulţime de ferestre prin care se revarsă lumina spre spaţiul central de jos şi din galerii.

Intregul spaţiu central, cuprinzând nava centrală şi navele laterale, până la limita galeriilor, dar şi nartexul interior până la plafonul „de aur“, sunt acoperite cu placaj de marmură într-o paletă coloristică discretă dar inimaginabil de diversă. Unele informaţii menţionează existenţa a peste 60 de nuanţe de marmură cu incredibile jocuri de nervuri. Jocul coloristic al plăcilor de marmură a fost studiat şi împerecheat cu multă atenţie şi cu mult gust de către primii constructori.

Marmura albă a provenit din insulele Mării Marmara, numite pe atunci Proconessus, cea cu nuanţe verzi din insula Eubeea şi din Munţii Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanţe roz de la Synada (Sinada), din Asia Mică, cea cu nuanţe de galben şi roşu închis din Africa.

Plăcile de marmură de aceeaşi culoare şi nuanţă sunt cuprinse în panouri, iar în panouri desenele nervurilor s-au aşezat simetric. In navele laterale există panouri de marmură gravată, la fel ca şi pe zidul de deasupra porţii imperiale. Ele reprezintă delfini stilizaţi şi Tridentul zeului Poseidon.

Semicupola ce cuprinde absida altarului este complet decorată în mozaic pe fond aurit. In centrul ei încântă o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în braţe, încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Arhanghelul Gabriel, la stânga, este foarte bine conservat. Mozaicul acesta este grandios şi captivant, având calităţi artistice care vor însoţi amintirile estetice ale oricărui privitor şi cele mai încântătoare vise. Aparţine secolului al 9-lea şi este impresionant de bine păstrat, putând reprezenta una dintre gloriile artei decorative bizantine de la sfârşitul primului mileniu. El singur poate contrazice orice afirmaţie despre imobilismul artei bizantine, afirmat de multe ori de către unii autori apuseni.

Imaginea dominatoare a Fecioarei cu Pruncul este încântător de vie, atât prin trăsăturile delicate cât şi prin frumuseţea intrinsecă a chipurilor. Linişte, încredere şi frumuseţe dumnezeiască.

Pe partea stângă a navei, sus pe zidul de deasupra galeriei sunt practicate nişe cu conturul unor ferestre ronde, în care se adăpostesc portretele din mozaic ale multor personaje religioase. Mozaicurile s-au executat în sec. al 10-lea, iar personajele sunt costumate în alb ca pentru ceremonie. Fiecare medalion are înscris numele personajului, după cum ar fi : Sf. Ignatius, Patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan, Christostomos, Sf. Ignatius Theophanus, Patriarhul Antiohiei, etc.).

Nava laterală meridională are plafonul acoperit în totalitate cu mozaic aurit ce datează sin sec. al 6-lea. Bolţile şi arcurile dintre coloane sunt ornate cu motive vegetal-florale şi geometrice în contrast cu fondul. Numeroase panouri decorative ornează din loc în loc pereţii acoperiţi de marmură. Ca şi pe latura porţii imperiale sunt săpaţi în marmură delfini, sau Tridentul lui Poseidon, simboluri ale blazonului Imperiului Bizantin.

La etaj, pe pereţii galeriilor ce înconjoară pe trei părţi nava centrală, s-au păstrat cele mai spectaculoase mozaicuri cu figuri umane din arta bizantină de la Constantinopol. Ele au fost descoperite sub tencuiala aplicată de mahomedani şi conservate meticulos prin lucrări foarte recente.

La galerii se urcă prin capetele Nartexului interior pe nişte serpentine largi pavate cu piatră (asemănătoare cu o scară încolăcită dar fără trepte). Acele spaţii de urcare se numeau „kohlias“. Cel de la sud a dispărut în urma lucrărilor pentru minaret şi pentru contrafortul adăugat de turci.

Ornamentaţia galeriilor este nu numai spectaculoasă ci şi bine conservată. Bolţile şi arcurile din galerii păstrează încă comoara mozaicurilor originale ale sec. al 6-lea, secolul lui Justinian. Pe pereţi s-au adăugat ulterior, după perioada iconoclastă, panouri de mozaic cu figuri umane lucrări de artă ce au atins arta de vârf prin colorit, contur, mişcare, bogăţie de imagine şi realism.

Conturul sub formă de potcoavă al galeriilor se poate împărţi în trei tronsoane diferite. Galeria de nord era amenajată ca „Ginaeceum“ sau „Matronaeum“, fiind destinată numai femeilor care asistau la slujbe separat de masa bărbaţilor de la parter. In alte biserici ortodoxe vechi, care nu dispun de galerii la etaj, spaţiul central al bisericii era rezervat bărbaţilor, adică nava centrală, iar navele laterale aparţineau femeilor.

Galeria de vest, cea centrală, aşezată pe axa bisericii, deasupra Nartexului interior, cu faţa spre altar, servea împărătesei şi suitei sale. Cu toată importanţa sa specială la ceremonii, această galerie este singura care şi-a pierdut ornamentaţia din motive rămase necunoscute.

Cea mai atractivă este galeria de sud, la care se ajunge trecând printr-o deschidere practicată într-un perete de marmură. Acel perete de marmură albă, relativ subţire, a fost adăugat într-o epocă mai târzie şi denotă că spaţiul pe care l-a delimitat a servit unor scopuri speciale. Acum se ştie că acel spaţiu a fost rezervat conciliilor, fiind numit prin tradiţie Sala de conciliu, iar deschiderea din peretele de marmură s-a numit Poarta Paradisului şi a Infernului.

Din tablourile în mozaic aflate în această galerie privesc, de peste un mileniu, personalităţi istorice care au dominat viaţa spirituală şi materială a celei mai strălucite părţi a lumii civilizate medievale. Unul dintre tablouri, îl reprezintă pe Iisus Christos, încadrat de basileul Constantin al IX-lea Monomachos şi pe împărăteasa Zoe, înveşmântaţi în somptuoasele costume imperiale ale sec. al 11-lea. Din unele surse contemporane lor reiese că împărăteasa moştenitoare Zoe, fiind măritată de trei ori, la fiecare căsătorie a schimbat portretul soţului imperial din acel mozaic. Monomachos a fost ultimul fericit, dar şi cel ce a îndepărtat-o pe Zoe spre gineceu, trăind cu concubine.

Un alt impresionant tablou mozaical, din sec. al 12-lea, o reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, încadrată de basileul Ioan al II-lea Comnen şi împărăteasa Irina. Figurile au o expresie naturală şi realistă, care nu se aseamănă cu nici o altă reprezentare a unei familii imperiale. Alături, pe un ieşind al zidului este reprezentat chipul prinţului Alexios.

Unul dintre cele mai somptuoase mozaicuri ale lumii bizantine, realizat în sec. al 12-lea, prezintă scena Deisis, în care Christos aflat în mijloc are alături pe Sfânta Fecioară, în stânga şi pe Sfântul Ioan Botezătorul în dreapta. Expresiile figurilor sunt extrem de realiste, dând semnificaţie şi atractivitate artistică tabloului.

In galeria de nord există un tablou mozaical plasat într-un loc obscur. Il reprezintă pe împăratul Alexandru, cel ce a domnit ca asociat al lui Leon al VI-lea într-o deplină obscuritate politică.

O altă bogăţie de mozaicuri cu reprezentări florare şi geometrice împodobeşte feţele interioare ale arcurilor dintre coloanele galeriilor. Ele datează din epoca ridicării Sfintei Sofia şi au o valoare artistică emoţionantă din perspectiva celor cincisprezece secole scurse.

Nu trebuie uitat nici răpitorul mozaic plasat deasupra porţii imperiale, în Nartexul interior, mozaic cu o importanţă artistică capitală şi executat în jurul anului 900. In tablou Christos este aşezat pe un tron splendid. Cu mâna dreaptă face semnul botezului, iar în cea stângă ţine o carte deschisă ce poartă scris: Pace vouă, eu sunt lumina lumii. In partea stângă jos se prosternează un împărat cu barbă, iar în partea de sus a tabloului, în medalioane, este reprezentată Sfânta Fecioară, de o parte şi Arhanghelul Gabriel în cealaltă. Figura lui Iisus are trăsături asemănătoare ale anticului Zeus, iar împăratul prosternat este Leon al VI-lea, care cerea iertare pentru cele patru căsătorii ale sale, ultimele două considerate un păcat, în spiritul credinţei ortodoxe.

La capătul de sud a Nartexului interior printr-o poartă mare se ajunge într-un vestibul spaţios şi de acolo prin altă poartă masivă în exterior. In sec. al 10-lea această cale era folosită drept cale din intrare curentă în biserică.

Deasupra porţii de intrare din acel vestibul în Nartexul interior se găseşte un mozaic reprezentativ pentru monument. El reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul aşezată pe un tron de argint încrustat cu pietre preţioase. La dreapta, împăratul Constantin cel Mare oferă acesteia macheta oraşului pe care l-a fondat, Constantinopolul, iar la stânga privitorului împăratul Justinian oferă macheta bisericii Sfânta Sofia. Alături de Justinian o inscripţie cu caractere greceşti spune: Ilustrul împărat Justinian, iar alături de Constantin, o altă inscripţie defineşte: Unul din Sfinţi, Constantin, Mare Impărat.

Acest mozaic cu figuri umane datează din sec. al 10-lea, iar plafonul vestibulului aurit, cu motive florare sau geometrice, aparţine epocii lui Justinian, sec. al 6-lea.

Vestibulul poartă numele de vestibulul războinicilor şi mult timp a servit drept cale de acces rezervată numai împăratului, în afara zilelor de ceremonii. Numai datorită unor stricăciuni la intrarea principală cu uşi grele a început să se folosească în sec. al 10-lea, sau al 9-lea, ca intrare pentru toţi credincioşii. Poarta de bronz de la acest vestibul datează din sec. 2-1 e.A, fiind adusă de la un templu elenistic din cetatea Tarsus, Asia Mică. Este poarta cea mai somptuoasă şi valoroasă a bisericii. In cetatea Tarsus a văzut lumina zilei Sfântul Paul, iar poarta a fost adusă la Constantinopol din dispoziţia împăratului Theophilos, în anul 838. Bizantinii au numit-o Frumoasa Poartă, iar pe ea s-au gravat cu timpul monogramele a diferiţi basilei bizantini.

Din vestibul o uşă de dimensiuni modeste conduce, spre răsărit, spre o încăpere numită Horologion, încăpere rezervată împăraţilor pentru schimbarea veşmintelor înainte şi după ceremonii. In încăpere se găsea o clepsidră.

Printre elementele constructive interioare care dau bogăţie şi frumuseţe aparte Sfintei Sofia, sunt coloanele, capitelurile şi ornamentele arcurilor care unesc coloanele. Capitelurile sunt unicate. Fiecare în parte, poate fi considerat un eveniment artistic sculptural. Sunt dantelate minuţios în marmură albă şi poartă monogramele cuplului împărătesc Justinian şi Theodora. Arcurile dintre coloane sunt acoperite de mozaic cu desene florare sau geometrice pe fond auriu.

Coloanele, în totalitatea lor, au o mare valoare intrinsecă şi istorică. Unele dintre ele au fost aduse din diverse cetăţi sau sanctuare antice ale imperiului. Sursele informează că unele au venit de la Heliopolis, Egipt, altele de la Roma, de la Efes, sau de la Baalbek. Alte coloane au fost prelucrate special pentru marea biserică în Tessalia şi în insulele Mării Marmara.

Pe o coloană de marmură cu secţiune pătrată, aflată în extremitatea de sud-est a edificiului, există o amprentă de mână. Atât creştinii, cât şi turcii, au dat frâu liber multor legende despre acea amprentă stranie. Blocul de marmură cu amprenta a fost adăugat coloanei mai târziu, fiind adus din biserica Theodokos (actuala localitate Ayvansaray din Asia Mică). Amprenta era considerată a fi aparţinut Sfintei Fecioare, care suferind prigoana evreilor ei din Palestina, s-a refugiat în Asia Mică împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului 60 e.N.

Alte mărturii legendare despre acest refugiu se mai găsesc şi în apropierea străvechiului Efes, azi dispărut. Acolo pe un deal din apropiere mai rezistă o mică bisericuţă din piatră cu o încăpere laterală în care se zice că ar fi trăit ultimii ani  de viaţă Sfânta Fecioară. In altă direcţie pe o înălţime dominantă se găsesc ruinele unei biserici bizantine impunătoare, înălţată în cinstea Sfântului Ioan Botezătorului. Cu nişte coloane recente este delimitat pe pardoseala bisericii fără acoperemânt, presupusul mormânt al Sfântului.

Ca o curiozitate cuprinsă în Sfânta Sofia trebuie amintită o coloană cu secţiune patrată, plasată în nava meridională, în apropiere de poarta dinspre Nartexul interior. In partea inferioară a coloanei există o gaură de dimensiuni puţin mai mari decât un deget gros. Coloana este cunoscută sub numele de Coloana care transpiră şi este considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi. Cel interesat trebuie să introducă degetul mare în gaură şi să facă o rotire a palmei în jurul găurii pentru a culege transpiraţia pietrei. Aproape toţi vizitatorii moderni fac coadă astăzi pentru a beneficia de curiosul ritualul păgân. Te miri astfel cât de puţin a evoluat lumea pe plan spiritual-religios în ultimele milenii.

O altă curiozitate adăpostită în Sfânta Sofia o reprezintă cele două mari vase de marmură albă aflate, de o parte şi de alta a porţii imperiale, în nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele anticului Pergam elenistic şi au fost aduse aici de turci. Li s-a adăugat câte un capac de marmură şi câte un robinet, pentru a servi la spălarea rituală islamică.

Bisericii i s-au adăugat cu timpul alte trei construcţii de interes, cea a Tezaurului (Skevophilakion), baptiseriul (Baptiserion) şi clădirea Patriarhatului, situată de-a lungul laturii de sud. Astăzi din Patriarhat nu a mai rămas nici o urmă, iar baptiseriul a devenit mausoleu pentru doi sultanii turci. Cristelniţele lui au fost mutate în curtea de nord a locaşului.

Baptiseriul se găsea amplasat în apropierea ieşirii de sud a bisericii, prin Vestibulul războinicilor şi avea la exterior un plan pătrat, iar la interior unul octogonal. Pe tot parcursul evului antic octogonul a fost considerat un plan sacru provenit din contopirea cercului şi a pătratului. Cercul era considerat un plan fără de sfârşit al spiritului, iar pătratul era plan lumii materiale cu patru puncte cardinale. Credinţa în atributele planului octogonal s-a prelungit mult şi în evul mediu, până la Renaştere.

Clădirea circulară a străvechiului Tezaur mai există şi astăzi, cuprinsă între contraforturile din nord-estul bisericii.

In epoca lui Justinian arta bizantină a dat vechilor tradiţii sensuri fundamentale noi. Arhitecţii Constantinopolului văzuseră desigur bisericile din Asia Mică şi din Orientul Apropiat, unde se găsise soluţia plasării de cupole peste un spaţiu bazilical. Nu este exclus să fi fost cunoscute detalii constructive şi despre Panteonul de la Roma, cel mai mare templu cu cupolă a antichităţii. Inainte de edificarea Sfintei Sofia, Justinian ridicase biserica Sfântul Sergiu şi Bacchus (minunat echilibrată și plină de harul mistic), cu o cupolă sprijinită pe o zidărie cu un plan octogonal.

Sfânta Sofia, cu imensa ei cupolă sprijinită pe arcuri şi semicupole, a întrecut tot ce se construise în acest mod până la ea, atât ca proporţii, cât şi privind soluţiile constructive de rezistenţă îndrăzneţe adoptate. Unicitatea monumentului nu s-a limitat numai la partea arhitecturală, ci a atins superlative şi în desăvârşirea artistică.

Marea catedrală a impresionat profund toate generaţiile şi toate seminţiile care au avut cunoştinţă despre ea. Descrierile laudative au excelat, începând cu cea a lui Procopios şi cu cântarea lui Paulos Silentiarios, poet al epocii marelui Justinian. Sfânta Sofia are puţine rivale în lume care să ofere bogăţie şi impresii artistice asemănătoare.

          Cine păşeşte până la marginea galeriilor şi priveşte în spaţiul deschis de sub cupolă, este cucerit de emoţionanta sa măreţie, de răpitoarea ei eleganţă. Pentru unele elemente constructive se pot găsi analogii la alte edificii religioase mai vechi, dar nicăieri nu s-a realizat o corelaţie asemănătoare între navele laterale şi spaţiul de sub cupolă.

           Privind dinspre navele laterale, amploarea dimensiunilor perceptibile din nava centrală se modifică dintr-o dată. Uimeşte depărtarea cupolei, menită a adăposti grandioase slujbe religioase. Nici o altă construcţie a sfârşitului de antichitate nu a transmis mai convingător senzaţia imensităţii universului care se deschide în faţa omenirii. Nicăieri spiritul nu zboară aşa de liber spre înălţimi.

Fiecare parte a Sfintei Sofia aminteşte de ceva trecut, trezeşte reprezentări şi aruncă reflexe părţilor învecinate. Acoperământul ei a fost comparat cu bolta cerească, dar şi cu o pajişte înflorită. Silentiarios a comparat locaşul magnific cu „un ulm“ care-şi arunca umbra binefăcătoare asupra celor ce se roagă.

Concepţia simbolică a tuturor formelor arhitectonice aplicate corespundea gândirii religioase bizantine din secolul lui Justinian I-ul. Nartexul întruchipa comunitatea, spaţiul altarului întruchipa preoţimea, altarul însuşi întruchipa tronul divin, iar lumânările aprinse reprezentau stelele de pe cerul divinităţii supreme.

Planul dreptunghiular al navelor şi cel circular al cupolelor s-au contopit la Sfânta Sofia într-un ansamblu cu semnificaţii multiple, constituind o sinteză fericită a arhitecturii creştine timpurii. Nota eroică a cupolei are semnificaţia cosmică a lumii, alături de care revelaţia filosofică divină a găsit o formă de expresie artistică desăvârşită şi convingătoare. Aici şi-a găsit, pentru prima dată, expresia o compoziţie necunoscută constructorilor eminenţi din antichitate, aceea a întrepătrunderii reciproce dintre spaţii cu contururi geometrice diferite, a spaţiilor paralelipipedice cu boltirile şi cu arcurile. La Sfânta Sofia principiul raţional al vechii arhitecturi s-a transformat profund, materializându-se într-o altă viziune desăvârşită miraculos în piatră.

Ornamentaţia specifică epocii lui Justinian corespunde, până la amănunte profunde, concepţiei religioase şi celei de prestigiu imperial. Ea nu s-a conceput din simpla necesitate a acoperirii zidăriei, ci trebuia ca prin bogăţia ei coloristică să atenueze impresia de masivitate, să emoţioneze şi să întărească ideea teologică a „Sofiei“, adică a înţelepciunii.

Simbol sublim al înţelepciunii şi geniului uman, venerabila catedrală a ortodoxiei dă o măreaţă valoare arhitecturii de trecere dintre antichitate şi evul medieval creştin. Incercarea celor mai îndrăzneţe şi bogate catedrale apusene de a o depăşi prin dimensiuni sau revărsare de valori artistice, nu i-au putut răpi nicicând venerabilitatea şi nobleţea. Catedralele Sfântul Petru din Roma, Sfântul Paul din Londra, cele din Sevilla, sau Milano, reprezintă lucrări umane de excepţie şi o mândrie a civilizaţiei europene, alături de foarte multe altele în stil romanic, gotic, sau baroc. Toate, însă, s-au înălţat după lungi secole de dezvoltare a experienţei şi geniului uman, neputând atinge niciodată venerabilitatea Sfintei Sofia, nici ardoarea cu care a fost înălţată şi nici rapiditatea. Nu-i vor putea răpi nici semeţia de la întâlnirea a două continente şi a două mari religii ostile din ignoranţă, nici frumuseţea locurilor e o înconjoară, nici martiriul de cinci secole.

Acumularea seculară de minunăţii artistice şi păstrarea în trupul ei unei mulţimi de elemente arhitectonice mult mai vechi, dau Sfintei Sofia certitudinea de a fi cel mai valoros sanctuar creştin al lumii, de a fi un stindard de arhitectură şi de artă.

Nestemată a geniului constructiv şi artistic, a ardorii credinţei şi a efortului uman, Biserica Sfânta Sofia străjuieşte credinţa, cultura şi istoria umanităţii, deşi plânge soarta unui imperiu devenit amintire, imperiu a cărui inimă era.

NESTEMATELE LUMII - SALAMANCA

Cunoaşterea de sine, cunoaşterea omenescului din fiecare, nu se poate ridica la o deplină valoare şi amplitudine decât printr-o profundă şi largă cunoaştere a semenilor din toate timpurile şi din orice loc. Cunoaşterea adâncită în timp înlesneşte accesul la înţelepciune, iar cea lărgită spre toate orizonturile deschide generos porţile civilizaţiei umane. Căci de fapt, civilizaţia este transmiterea de la o generaţie la alta a unei înţelepciuni acumulate dintr-o experienţă multimilenară.

Vestigiile singuratice, sau ansamblurile arhitecturale, închid în materia lor dură mesajele unor civilizaţii mai vechi sau mai noi, mesaje pe care, fără îndoială, oamenii diferitelor timpuri au dorit să le transmită.

Orice locuire de pe glob reprezintă o oglindă pentru o etapă, sau mai multe, din istoria omenirii, oglinda unor eforturi de creaţie din trecut, eforturi stratificate ce au devenit prezent. Orice creaţie umană, cercetată cu dăruire şi sensibilitate, uimeşte, impune respect şi încântă.

De aceea pasiunea de a călători este una dintre cele mai reconfortante. Micile, sau marile noastre pasiuni fac realitatea mai suportabilă. Fără pasiuni umanitatea s-ar stinge, aşa că suntem obligaţi să le întreţinem.

Pătrunderea în spaţiul iberic are darul de a deveni o experienţă incitantă pentru orice călător. Din multe puncte de vedere, legate atât de ambient cât şi de natura umană, Spania este un tărâm straniu, despre care se poate pune întrebarea legitimă dacă aparţine Europei, sau Africii, sau în ce măsură ambelor continente.

Spania trăieşte pasional în afara, sau la marginea Europei. Este singura ţară a bătrânului nostru continent unde nu se poate separa, raţional, iubirea, viaţa, temeritatea şi moartea. Ea nu poate fi închipuită ca o suavă regiune meridională, dichisită cu unduitoarele vrăji naturale asemănătoare voluptoasei Italii. Chiar dacă există unele asemănări între cele două peninsule pe contururile litorale, Spania rămâne o ţară austeră şi melancolică, cu peisaje încinse plăsmuite din lanţuri muntoase golaşe, din nesfârşite întinderi ale unor podişuri învălurite, puţin înviorate de arbori şi dintr-o singurătate şi o tăcere aproape primară. Tăcerea uneori deprimantă dintre depărtatele locuiri nu poate fi anulată tranşant decât de acordurile şi coloratura dramatică a Boleroului de Ravel, sau de ritmurile flamenco-ului.

Ambianţa generală şi trecutul apropie Spania de trăsăturile sălbatice şi solitare ale pământului nord african. Tăcerea şi singurătatea sunt sporite de absenţa păsărilor cântătoare, cu care este obişnuită Europa temperată, mai umedă şi mai bogată în vegetaţie. Păsările mărunte care dau viaţă şi prospeţime altor ţinuturi se întâlnesc mai rar în Spania, şi numai în preajma grădinilor sau livezilor ce înconjoară casele oamenilor.

In provinciile de interior, drumurile străbat uneori nesfârşite întinderi de pământ albicios semănat cu cereale păioase, sau alte nesfârşite întinderi pustii, calcinate de soare, presărate cu spinări de rocă. Pe culmi de coline, sau pe povârnişuri de piatră, apar în depărtări locuiri strânse în jurul câte unui turn de fortăreaţă, amintind pe viu  milenarele conformări cu maurii, sau de războaiele mai recente dintre regatele creştine.

Pe drumul ce se prelinge dinspre Avila, oraşul-cetate cu ziduri de apărare medievale minunat conservate, Salamanca apare ca o simbolică oază de civilizaţie. Marginile sale sudice sunt scăldate de râul Tormes, afluent al fluviului Duoro, fluviu ce se varsă în Atlantic după ce traversează zona muntoasă din nordul Portugaliei. De altfel, la apus de Salamanca nu mai există nici o localitate până la frontiera portugheză.

De departe oraşul apare ca o uriaşă rocă de mină, acoperită de mulţimea ţepoasă a cristalelor. Pe orizont se profilează o aglomerare atractivă de turnuri, clopotniţe, turle, de ziduri portocalii, roşietice sau vineţii, de trupuri masive ale unor biserici, de acoperişuri suprapuse şi înghesuite, un amestec pictural de vechi şi nou urbanistic.

In spate şi în jur totul este dăruit întinderilor unduitoare prăfuite, coapte de arşiţa soarelui şi tremurate perceptibil de mişcarea aerului încins.

Totul pare o minunăţie dacă se ţine seama că Salamanca a prins rădăcini pe un podiş ingrat, la o altitudine de 800 metri, cu un climat aspru şi instabil, nu departe de lanţurile muntoase Siera de Gata şi Pera de Francia. Pe timpul verii vânturile violente sunt fierbinţi, iar pe timpul iernii sunt multe zile îngheţate. Temperaturile extreme variază aici, între iarnă şi vară, de la -10 la +40 de grade Celsius.

Născută departe de marile drumuri de circulaţie ale peninsulei, Salamanca îşi are originea adânc înfiptă în epoca bronzului când locurile aparţineau populaţiilor celtiberice. In anul 217 e.A, eroicul general cartaginez, Hannibal, a luat în stăpânire aşezarea ce aparţinea tribului vettonilor. Sub stăpânirea romană de şase sute de ani şi apoi sub cea a vizigoţilor, antica Salamantica a devenit un oraş important şi înfloritor, escală pe drumul strategic ce conducea spre Lusitania şi tărâmul atlantic, drum numit de romani „via Lata“. Din perioada stăpânirii romane a rezistat două milenii un vajnic pod de piatră, lung de 400 de metri şi sprijinit de 27 de arcuri înfipte în albia râului Tormes. Podul a fost construit sub domniile împăraţilor Traian şi Hadrian, ambii originari din Spania, din oraşul Italica, provincia Boetica, plasat la circa 20 de kilometri de Sevilla.

Cucerită de vizigoţi localitatea romană a primit numele de Elemantica şi a devenit sediu de episcopie în sec. al 6-lea.

Ruinată pe timpul ocupaţiei maure, între sec. 8-11, Salamanca a reintrat în câmpul civilizaţiei europene şi creştine în urma recuceririi sale de la mauri de către regele Alfons al VI-lea, în 1085, şi a restabilirii străvechii episcopii.

Universitatea, fondată în prima parte a sec. al 13-lea, se poate mândri a fi fost printre primele din Europa şi de a fi transformat oraşul într-un focar de cultură medievală de primă mărime.

Pe timpul sec. 14-15, nobilimea locală extrem de turbulentă a generat grave dezordini, însoţite de confruntări şi răzbunări. Există chiar amintirea vie a unor facţiuni de tineri cavaleri, numite Los Bandos, care   s-au războit cu înverşunare. In urma unui incident survenit într-o partidă de joc cu mingea, doi fraţi pe nume, Monroy, din banda Sao Tome, au fost ucişi de fraţii Manzano, din banda rivală San Benito.

Dona Maria, mama celor ucişi, s-a echipat în armură şi împreună cu tovarăşii fiilor a pornit în urmărirea ucigaşilor. I-a ucis şi le-a aşezat capetele pe mormintele fiilor săi. De atunci acea femeie războinică şi neîndurătoare a primit numele de Maria la Brava, iar casa ei din sec. al 15-lea există şi astăzi. Bandele au activat până prin anul 1476 când s-a întărit puterea regală în statele hispanice reunite.

Pe timpul războiului cu Napoleon, Salamanca a fost ocupată de francezi, în 1808, devenind în repetate rânduri cartierul general al armatelor franceze. Ocupaţia franceză a luat sfârşit după patru ani când, la 22 iulie 1812, generalul englez Wellington a zdrobit trupele napoleoniene conduse de Marmont, în defileul Arapiles, la zece kilometri sud de oraş. Pe timpul războiului civil, 1936-1939, Salamanca s-a aflat de partea forţelor naţionaliste spaniole conduse de generalul Franco împotriva celor de sorginte comunistă.

Nucleul central al oraşului poartă o minunată şi unică amprentă medievală târzie şi renascentistă. Călătorul soseşte în această emblematică podoabă a Spaniei cu mari speranţe şi pleacă cu inima plină, cu amintiri de neuitat. Monumentele venerabile şi cu un specific aparte s-au născut sub cele mai fericite auspicii, în perioadele cele mai fertile şi mai autentice ale arhitecturii spaniole, dinaintea invaziei baroce. Sunt monumente care şi-au păstrat nobleţea liniilor romanice, gotice, sau gotic-flaboaiante, scăpând de obişnuite mutilări ale barocului din sec. 17-18, mutilări menite a etala opulenţa deşănţată a Bisericii catolice.

Străzile înguste ale centrului medieval, străjuite de faţadele unor clădiri vajnice prin vârstă şi trăinicie, toate dintr-o frumoasă piatră crem-aurie, splendoarea unor ziduri grandioase şi prestigiul vieţii intelectuale seculare, fac din Salamanca un oraş plin de viaţă într-o ambianţă evocatoare a altor timpuri.

Umbrele trecutului se ascund în umbra unor uşi monumentale, zăvorâte puternic, sau deschise curioşilor ce vor să admire micile grădini interioare numite patio, grădini cu care se mândresc şi se concurează oacheşele urmaşe ale Mariei la Brava. Dincolo de boschete, de mici fântâni arteziene, de poteci savant trasate şi de policromia încântătoare a florilor, palpită o viaţă deosebit de colorată, de tonică şi, de ce nu, de muzicală. La poarta grădiniţelor cu flori stropite proaspăt, inundate de parfum şi de o răcoare binefăcătoare, paşii se opresc lăsând loc admiraţiei şi certitudinii imediate despre gust şi pasiune vegetală într-un ţinut arid şi ostil plantelor. Deasupra, cu demnitatea vârstei, pe arcadele de piatră ale pereţilor străjuiesc blazoane săpate în piatră.

La unele intersecţii călătorul rămâne descumpănit, neştiind încotro este mai bine să se îndrepte şi dacă trebuie într-adevăr să se bazeze numai pe instinct. Este ţintuit de toţi ochii aceia misterioşi, nevăzuţi şi necruţători ai lucrurilor ce-şi cunosc demnitatea şi perenitatea. Precaute şi cuminţi, privirile sunt subjugate de magia geometrizată a liniilor sobre şi de infinita atracţie a dăltuirilor înflorite, umanizate, sau imaginative, din piatră.

Ca în toate oraşele vechi ale Spaniei, periplul trebuie să înceapă din nelipsita Plaza Mayor, centru simbolic şi real. La Salamanca acest centru monumental a fost ridicat prin grija regelui Filip al V-lea, între anii 1729-1756, din dorinţa de a recompensa pe locuitori pentru fidelitatea demonstrată în timpul războiului de succesiune la tron. In faţa călătorului se deschide una dintre cele mai frumoase pieţe monumentale ale ţării, piaţă ce se bucură de un stil omogen.

Este o piaţă largă, patrulateră, de mărimea aproximativă a unui stadion modern. De jur-împrejur, la parterul tuturor laturilor se întind galeriile unor porticuri, cu arcade ronde, decorate cu medalioane reprezentând pe regii Spaniei, de la Alfons al XI-lea, la Ferdinand al VI-lea, sau reprezentând personaje ilustre, precum Cervantes, Cidul, Columb, sau Cortes.

Pe laturile de nord şi răsărit se înalţă frontoanele Primăriei prevăzute de regele constructor, iar deasupra celor trei etaje, pe tot conturul se profilează o elegantă balustradă ornamentală cu colonete.

Ca peste tot în Spania, Piaza Mayor este un spaţiu plin de animaţie şi de atracţie pentru localnici, un spaţiu plin de cofetării, baruri, restaurante şi magazine cu tradiţie. Pe timp de vară traversarea pieţei lovite de soare este un chin la care nu se expune nimeni. De sus dogoresc razele necruţătoare, iar de jos perpeleşte pavajul superîncins.

Pentru ca piaţa vastă să poată fi folosită cu ocazia unor mari întruniri populare, pentru sărbători de care ţara nu duce lipsă, sau chiar pentru coride, nu s-a plantat nici o vegetaţie şi nu s-au adăugat fântâni arteziene sau alte monumente.

Primii paşi ce trec dincolo de Piaza Mayor conduc prin faţa bisericii San Martin, clădire veche în stil romanic, cu un portal protejat de o vută dantelată în stil Zamora (localitate spaniolă aflată la nord de Salamanca, tot în fostul regat Leon). Locaşul are menirea de a fi o etapă pregătitoare pe un traseu plin de minunăţii arhitectonice, de dantelărie spectaculoasă în piatră, de distincţie şi mândrie seculară.

Nu departe, pe o străduţă şi la o intersecţie strâmtă, două edificii seculare se privesc în faţă, mulţumite că scurgerea timpului nu le-a urâţit cu riduri pe măsura puterilor lui. De o parte, pe stânga, Casa de las Conchas (Casa Scoicilor) îşi etalează o latură surprinzătoare spre scara largă de acces ale unui vechi locaş de învăţământ clerical, numit simbolic, prin tradiţie, drept Clericia.

Spaţiul îngust dintre cele două matroane de piatră ale oraşului este aglomerat mai totdeauna de vizitatori, de curioşi, de învăţăceii moderni ai Clericiei, dar şi de muzicienii de diverse etnii ce îşi caută norocul prin mila trecătorilor.

Turiştii străini se aşează dezinvolt pe treptele largi ale Clericiei, se odihnesc şi ascultă cu plăcere muzica acelor săraci ai lumii. Ca mai peste tot în Europa nu lipseşte o formaţie de indieni sud-americani, cu melodii stranii, menite să reverbereze prin văile adânci ale Anzilor.

Casa de las Conchas este o clădire de piatră crem-aurie ce aparţine îndepărtatului sec. al 14-lea. Severitatea pereţilor ei exteriori a fost îndulcită de constructor prin decorare cu mari cochilii de scoici prelucrate din aceeaşi piatră. Ataşate zidăriei în şiruri verticale şi orizontale alternante, scoicile mari de piatră dau faţadei aspectul unei suprafeţe pline de ţinte cu măciulii ornamentale. La orice oră din zi lumina astrului de foc prelinge peste pereţi umbrele paralele ale scoicilor, într-un joc repetabil şi nesfârşit. Curioşii le-au numărat stabilind că sunt în număr de 400 şi le-au numit Scoicile Sfântului Iacob.

Inspiraţia arhitectului nu s-a rezumat numai la ornamentaţia cu scoici. El ne-a mai lăsat şi minunate ferestre, cu ancadramente exuberante, lucrate în stil gotic şi cu delicateţe maură.

Ferestrele de la parter, expuse unor anumite pericole, sunt protejat cu somptuoase grilaje de fier forjat, grilaje ce îmbogăţesc  surprinzător de vioi paleta artistică a faţadei.

Dincolo de poarta masivă, ghintuită cu grijă, Casa de las Conchas adăposteşte o curte interioară patrulateră (patio) înconjurată pe două nivele de porticuri cu arcade delicate mixtiliniare. La etaj, coloanele se leagă prin balustrade ajurate şi poartă deasupra blazoane sofisticate din piatră. Peste colonadă şi blazoane, cornişa este înconjurată de o altă balustradă ornamentată minuţios ce seamănă cu o împletitură savantă de crini. Sub aceasta, în dreptul fiecărei coloane se avântă spre afară nişte guri de scurgere pentru ploaie, dăltuite sub forma unor animale imaginare hibride şi înaripate.

De la etajul acelei curţi se pot admira, profilate pe cer, cele două turle baroce şi frontonul cu clopot al impozantei clădiri Clericia.

Opulent şi impresionant prin dimensiuni, colegiul iezuit, numit Clericia s-a ridicat începând cu anul 1617. Turnurile în stil baroc şi frontonul dintre ele, s-au adăugat abia în 1755, în epoca exploziei barocului. După patru lungi secole culoarele sale freamătă tot mai mult de paşii şi vocile tineretului şcolăresc. Studiind afişele din interioare se poate deduce uşor ca liceul modern ce funcţionează astăzi în vechea şcoală clericală, cuprinde în programă studii aprofundate de religie, deşi iezuiţi întemeietori au părăsit de mult Spania.

De la Clericia, urmând o stradă cu nume predestinat, Libreros, se ajunge curând în zona care a adus cel mai mare renume Salamancăi. Este vorba de o mică şi sobră piaţetă, numită Patio de las Escuelas (Piaţeta şcolilor). Dalată în totalitate, piaţeta patrulateră este înconjurată de unele dintre cele mai reprezentative monumente în stilul plateresc (stilul bijuteriilor în piatră) salamantin, monumente aureolate de un strălucit destin cărturăresc.

Pe latura închisă de strada Librarilor se ridică inimitabila faţadă a străbunei Universităţi din Salamanca, motiv maxim de atracţie estetică şi istorică.

Fără îndoială că Salamanca a devenit celebră cu timpul datorită Universităţii sale prestigioase, un briliant al evului mediu. Focarul de cultură a adăugat oraşului supranumele de Mama virtuţilor, a ştiinţelor şi a artelor sau de Mica Romă a Castilliei.

In perioada începuturilor şi strălucirii sale, Universitatea era instalată în două edificii, în Marile şi Micile şcoli. Nu se cunoaşte cu precizie data fondării sale, dar, după tradiţie, ea este plasată pe timpul domniei regelui Alfons al IX-lea al Leon-ului, în prima jumătate a sec. al 13-lea. Naşterea Universităţii nu a reprezentat începutul învăţământului în oraş, anterior existând şi alte şcoli ecleziastice. Documente din 1179 vorbesc de o Maestre-escuela, adică de o şcoală înaltă în învăţătura religioasă.

In 1243, regele Ferdinand al III-lea a confirmat organizarea studiilor generale. Ele au suferit o primă reformă şi amplificare, în 1252, sub domnia regelui Alfons al X-lea. Disciplinele instituite cu acel prilej erau în număr de treisprezece, cuprinzând limbile clasice, gramatica, aritmetica, retorica, muzica, medicina generală, chirurgia, cântul şi jurisprudenţa romană. Prin bulele din 1255, papa Alexandru al IV-lea, a acordat certificatelor eliberate de Universitatea de la Salamanca, egalitate cu cele ale universităţilor de la Bologna şi Paris.

In 1394, cardinalul Pedro de Luna, viitorul papă Benedict al XIII-lea, cu scaunul la Avignon, a iniţiat la Salamanca trei catedre de teologie începând un lung proces de clericizare a învăţământului. Când a ajuns pe scaunul pontifical a declarat Universitatea de la Salamanca drept universitate particulară. In aceeaşi perioadă noul edificiu al universităţii, cel ce este astăzi o nestemată a arhitecturii, s-a ridicat sub diriguirea arhitectului spaniol Alfons Rodriguez şi sub auspiciile papei.

Prin anul 1440 s-au creat trei noi catedre, printre care şi cea de drept canonic, iar la sfârşitul sec. al 15-lea Salamanca se mândrea cu una dintre cele mai importante universităţi ale lumii, cu profesori renumiţi şi absolvenţi iluştri.

Cristofor Colomb a găsit la Salamanca prieteni şi protectori, precum Fray Fernando de Talavera, cardinalul Mendoza, Deza şi alţii. Cu înţelegerea şi sprijinul lor, Columb a ţinut, în 1484, numeroase conferinţe privind teoriile sale geografice, greu de înţeles şi de acceptat de spiritul vremii. Glasul viitorului mare descoperitor şi temerar al oceanului planetar s-a făcut auzit în mănăstirea San Esteban (Ştefan) şi la Valcuebo. In leagănul de cultură de la Salamanca, visurile şi speranţele lui Columb s-au întărit şi s-au sprijinit de trăinicia răbdării, a aşteptării favorului casei regale.

Secolul al 16-lea a încununat glorios Salamanca, ca pepinieră a oamenilor iluştri pentru Spania cea mare, în domeniul juridic şi literar, dar şi în cel dominat al studiilor clericale. Arbore riguros şi respectat de cultură, Universitatea a dat naştere şi a tutelat unele colegii anexe. Cel mai vechi, San Bartolomeu, s-a dezvoltat şi s-a afirmat încă din sec. al 15-lea. In secolul următor au fost fondate alte trei noi colegii majore şi minore, în care nivelul învăţământului era cel mediu.

Fondarea universităţii de la Alcala, precum şi a altor colegii sau seminare de către iezuiţi, sau de către alte ordine religioase, alături de decăderea statului spaniol şi de izolarea sa faţă de viaţa ştiinţifică europeană, explică lenta decadenţă a universităţii din Salamanca în sec. al 18-lea. Pe fondul multor generaţii, scolastica, ca formă de învăţământ promovată de dascălii ecleziaşti, a alterat învăţământul şi  l-a împiedicat să dea fructele dorite. Clericii obscurantişti, atinşi de umbra Inchiziţiei, au pus mâna, cu încetul, pe fiinţa universităţii şi au sufocat-o, aşa cum au reuşit să facă cu întreaga ţară. De la numărul de 6160 de cursanţi, în anul 1625, s-a ajuns la numărul de 2100 la sfârşitul secolului şi la 372 în secolul al 19-lea. Legea instrucţiei publice, din anul 1857, a salvat venerabila universitate din Salamanca, îndrumând-o şi organizând-o pe principii moderne.

Destinul a vrut să păstreze posterităţii o clădire a universităţii plină de rafinament arhitectonic, de geniu ornamental, de talent sculptural şi plină de parfumul secular. Faţada fermecătoare a edificiului, este inegalabilă prin dantelăria ei în piatră în întreaga Spanie şi printre suratele din alte ţări. Se deschide spre amintita stradă a Librarilor încă din anul 1534. Este acoperită minuţios şi savant cu sculpturi delicate şi aşezate într-o magistrală compunere. Ea îl domină, îl stupefiază şi îl copleşeşte pe vizitator. Il încremeneşte în faţa unei dantelării de piatră aurie, ce îşi schimbă treptat nuanţele răpitoare odată cu alunecarea soarelui pe cer. In orele după amiezii piatra împrumută nuanţe din ce în ce mai închise spre portocaliu şi roşiatic.

Deasupra unei porţi duble, reliefurile dăltuite meticulos, fără grabă, se accentuează odată cu depărtarea de la sol a celor trei etaje. In acest fel s-a compensat în mod savant depărtarea amănuntelor sculpturilor de ochii privitorului.

In treimea inferioară a giganticului panou sculptural sunt figuraţi, într-un medalion, Regii Catolici (Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castllia), care oferă posterităţii clădirea. Deasupra, dincolo de blazoanele încoronate, cochiliile de piatră adăpostesc capete omeneşti. La cel de al treilea nivel, de o parte şi de alta a papei, înconjurat de cardinali, străjuiesc în rame dreptunghiulare divinităţile antice, Venus şi Hercules, alternând cu medalioane ce evocă virtuţile. In acest superb ansamblu dăltuit, motivul cel mai vestit este un craniu de mort, cu o broască deasupra (pe pilastru din dreapta faţadei), simbolizând păcatul originar al desfrâului pedepsit după moarte.

Faţada universităţii, capodoperă a geniului şi talentului uman, provoacă un asemenea extaz încât privitorul aproape că uită să pătrundă în interior. Acolo planează o atmosferă mai sobră, mai rece, mai austeră. Accesul spre toate sălile de curs este asigurat printr-o curte interioară, un mare patio central.

In marea sală (Aulă), numită Paraninfo, acoperită cu tapiserii de Bruxelles din sec. al 18-lea, unde aveau loc ceremonii oficiale, este expus un portret al regelui Carol al IV-lea executat de Goya. In aula Salinas (fost profesor de muzică, 1513-1590) subzistă o cartotecă muzicală din sec. al 15-lea. Este sala în care Fray Luis de Leon a predat teologia şi în care s-a păstrat mobilierul original din sec. al 16-lea. Catedra profesorului are un spătar înalt şi curbat spre înainte pentru mărirea acusticii, iar băncile sunt cioplite grosier din buşteni lungi. Acele bănci grosiere, în care este tentat să te aşezi cu mândrie şi interes, au constituit un lux pentru epoca lor, epocă în care se obişnuia ca studenţii să audieze prelegerile profesorilor aşezaţi pe podea.

Capela universităţii păstrează rămăşiţele pământeşti ale lui Fray Luis de Leon, personalitate didactică de renume căreia i s-a ridicat şi o statuie în piaţeta Las Escuelas, din faţa edificiului. La etaj, una din galerii şi-a păstrat plafonul bogat, împărţit în casete ornate cu stalactite şi prelungit pe perete cu o friză în basorelief. O uşă cu decor gotic şi cu un grilaj lucrat cu migală, se deschide spre biblioteca organizată în sec. al 18-lea. Din rafturi vechi te privesc şi, probabil, te desfid 40.000 de volume tipărite între sec. 16-18, dar şi incunabule sau manuscrise preţioase, dintre care unele au văzut lumina zilei chiar în sec. al 11-lea.

Sub marea boltă în stea a scării de onoare, balustrada scării este sculptată cu frunze, cu plante încolăcite şi cu scene fanteziste, cum ar fi aceea a tauromahiei călare şi a unei cugetări ilare despre familie.

Contemplând prelung dantelăria de piatră a edificiului, te cuprinde un sentiment de amărăciune la gândul că unui astfel de locaş de cultură şi intelectualitate i-a fost frântă afirmarea datorită unor ecleziaşti bigoţi, incapabili să se adapteze la evoluţia societăţii şi a ştiinţelor. Impietrită între catedrele de teologie şi drept canonic, universitatea din Salamanca a pierdut pasul cu lumea europeană a iluminismului. Bastionul Scolasticii iberice a părăsit treptat familia universităţilor de valoare lăsându-şi gloria pe altarul amintirilor.

O străduţă din dreapta universităţii, cu numele Calderon de la Barca, conduce spre marea catedrală a oraşului. Faţada locaşului domină fundalul străzii. De altfel, într-un singur complex arhitectonic impunător sunt cuprinse două catedrale: Catedral nueva şi Catedral vieja (Catedrala nouă şi Catedrala veche).

Deşi ridicată între 1513-1560, masiva catedrală nouă reuneşte varietatea stilurilor gotic, renascentist şi baroc. Prin adăugările succesive s-a îmbogăţit remarcabil, atât în exterior cât şi în interior, unde încântă cu bogăţia bolţilor, cu fineţea lucrăturii cornişelor şi prin avântul pilaştrilor. Spre norocul monumentului şi al posterităţii elementele constructive gotice şi renascentiste nu au putut fi umbrite de adaosuri bogate, dar morbide, ale barocului. Trăsăturile valoroase  ale catedralei noi s-au menţinut dominator. Prin grija constructorilor, în frunte cu arhitectul francez Jerome de Periguqux, a fost respectată entitatea catedralei vechi, mai puţin vizibilă din exterior şi parcă strivită de marea ei vecină.

Catedrala veche, ridicată în sec. al 12-lea întruchipează un exemplu curat de construcţie romanică cu toate că puternicii ei pilaştri se întâlnesc cu bolţi ogivale, o alăturare constructivă nouă pentru timpul său. Absida ei centrală este îmbogăţită şi înviorată de un iconostas remarcabil, pictat în 1445 şi atribuit lui Nicolas din Florenţa. Iconostasul se compune din 53 compartimente, colorate intens şi vioi, cu detalii savuroase în compoziţie, detalii care constituie o mărturie valoroasă a costumaţiei epocii. Claustrul (curtea monahală izolată de lume, caracteristică mănăstirilor catolice) cu arcade în stil roman a suferit stricăciuni dezastruoase în 1755, pe timpul cutremurului devastator care a transformat Lisabona într-un câmp de ruine şi s-a făcut simţit în toată peninsula iberică. Mai rezistă, în mod surprinzător, câteva capiteluri ale primului claustru, cuprinse în noua decoraţiune platarescă (de giuvaer) realizată după reconstrucţie. Pe sub porticul continuu al claustrului, paşii îl poartă pe vizitator spre două capele. In Capela Talavera, cu cupolă stil mudejar (artă maură practicată sub stăpânire creştină în Spania), sprijinită pe nervuri sculptate, se celebra străvechiului rit mozarab (stil al creştinilor aflaţi sub stăpânire maură). Cea de a doua capelă din claustru, cea numită Santa Barbara, a constituit mult timp locul de susţinere a examenelor universităţii.

Bogăţia catedralei vechi este împlinită şi de alte capele interioare cu picturi în frescă, cu altare, sau cu monumente funerare, precum cel al arhiepiscopului Diego de Anaya.

Nu departe de complexul impresionant al celor 2 catedrale înfrăţite, spre răsărit, pe o poziţie dominantă, îşi impune măreţia şi trăinicia mănăstirea San Esteban. Bijuterie arhitectonică cu trăsături inconfundabile, în trupul acestui locaş îşi dau mâna ideal două stiluri nobile, cel gotic şi cel al Renaşterii (sec. 16-17). Impozanta faţadă a monumentului se afirmă ca exemplu remarcabil al stilului renascentist spaniol, stilul plateresc (de o amănunţime a detaliilor asemănătoare obiectelor ieşite din mâna creatorilor de bijuterii mărunte). Piatra aurie, lucrată cu migală, devine strălucitoare, optimistă şi chiar apoteotică sub razele tari ale apusului de soare iberic şi domină priveliştea dinspre malurile râului Tormes, de dincolo de podul bimilenar durat de romani. De altfel, chiar de la depărtare biserica San Esteban domină emblematic Salamanca, presupunând bogăţia ei monumentală şi existenţa medievală.

In spaţiul larg, dominat la nord de biserica San Esteban, secolele au lăsat multe alte steluţe din tezaurul plămădit de mâinile unor generaţii de truditori talentaţi şi mândri.

Mica mănăstire de maici de las Duenas, te transpune în plin renascentism. Tradiţionalul portic sprijinit pe coloane are aici dimensiuni mai reduse, dar capitelurile revarsă o risipă de sculpturi miniaturizate, cu o forţă uimitoare a trăsăturilor. Pe capiteluri sunt dăltuite cu răbdare animale simbolice, corpuri cu forme contorsionate, medalioane cu capete de bătrâni, sau cu atrăgătoare figuri feminine.

O simplă rotire de privire se poate opri pe Turnul Clavero, turn ce constituie astăzi numai o prezenţă decorativă pentru Salamanca, el fiind o rămăşiţă a unui palat fortificat din sec. al 15-lea, pe care şi-a pus amprenta stilul mudejar.

Timpul a împrăştiat mărgăritare pe tot întinsul vechiului oraş, precum palatul Fonseca, palatul Monterrey, cartierul nobiliar San Benito, biserica Imaculatei Concepţiuni, cu tablouri de Ribera, casa de Las Muertes, cu o faţadă platerescă splendidă, mănăstirea ursulinelor (de Las Ursulas), colegiul Fonseca, biserica San Marcos, casa Mama la Brava, etc. Pe o arie restrânsă şi pe fondul unui ambient medieval adânc religios, sunt adunate monumente neasemuite altor areale. Ele plămădesc un mare muzeu al creaţiei arhitecturale şi sculpturale spaniole, muzeu viu, nebântuit de fantomele trecutului şi nedespărţit de oameni prin vitrine.

Parfumul unor vremuri revolute, parfumul atât de seducător şi autentic al Salamancăi, schiţează în jurul tău acelaşi necuprins misterios, difuz şi lăuntric ca al Giocondei marelui Leonardo.

Asfinţitul ruginiu al zilelor de vară, face ca soarele să dispară dincolo de întinderile aride ale Spaniei, învăluit de atracţia irezistibilă a pădurilor de eucalipţi şi de pini maritimi din Portugalia vecină, învăluit de atracţia răcoroasă a valurilor oceanului necuprins.

Salamanca este unul din acele locuri din lume pe care când îl părăseşti ai senzaţia că la revenire îţi va oferi încă ceva de descoperit, într-o lume în care starea firească este mişcarea şi transformarea. Ea confirmă sfatul primit de mine în tinereţe: „Să vizitezi întreaga lume şi toate continentele, dar să ştii că Spania este unică şi inegalabilă!“

NESTEMATELE LUMII - TURNURILE INFRATITE

Două turnuri de piatră, născute din nevoi diferite pe pământul iberic, stau mărturie posterităţii pentru epoca în care omul a trecut la cercetarea meticuloasă a oceanelor şi pământurilor de dincolo de orizonturile cunoscute aproape de sfârşitul evului mediu european. Turnurile vorbesc, cu demnitate, despre curajul temerar al unor navigatori meniţi de destin să lărgească fruntariile lumii cunoscute, să dea avânt dorinţelor de cunoaştere. Turnurile vorbesc de eroism, de sacrificii, de lupta cu necunoscutul şi cu stihiile naturii. Pe calşea glorioasă a Marilor descoperiri geografice ce le două turnuri şi-au apropiat menirea, astfel că după cinci secole omenirea s-a decis să le declare Turnuri înfrăţite pentru gloria cunoaşterii umane, a lărgirii limitelor acesteia. De aceea, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi amintiri trebuie să se vorbească despre amândouă. Să rămână înfrăţite.
Talazurile cântă, talazurile şoptesc, talazurile povestesc, talazurile cheamă pe visători şi pe temerari. Probabil că repetă la nesfârşit cântul de chemare semidivin, dar viclean, cu care sirenele au încercat să-l atragă în mrejele lor pe legendarul Ulise, cântul veşnic care îi atrage pe unii şi pe alţii îi înfricoşează.

Sub soarele orbitor şi torid al peninsulei iberice, de-a lungul ţărmurilor înalte, sau a plajelor răpitoare, marea şi oceanul, nefiresc de nuanţate în albastru, azuriu şi cobalt, povestesc, prin murmurul sau mugetul lor neîntrerupt, despre viaţa, despre gloria şi despre strălucirea navală a două ţări surori prin alăturare şi latinitate, despre Portugalia şi Spania. Trebuie numai aplecată urechea la şoaptele valurilor ce se sparg de uscat şi să priveşti imaginativ în urmă cu cinci secole.

Un miracol a determinat ca în acele vremuri imensitatea haotică de ape înşelătoare a oceanului planetar, necunoscute, arcanice, stranii şi răzbunătoare să devină liantul dintre Lumea Veche europeană şi lumile împrăştiate pe toate continentele, unele încă necunoscute. Tot un miracol l-a constituit, fără îndoială, temeritatea, fermitatea şi trăinicia legăturii unui pumn de oameni, de navigatori îndârjiţi, cu necunoscutul, cu imprevizibilul, cu infinitul. Acei îndrăzneţi aproape legendari, plecaţi, la începuturi, numai din porturile iberice, au transformat apele planetare necuprinse într-o nouă patrie pentru lungi ani ai tinereţii şi maturităţii lor. Poate că pământul şi ţărmul iberic n-a însemnat, pentru unii, decât un popas, un răgaz între chemările talazurilor.

Departe, dincolo de întinderile albastre unduitoare au poposit fugar pe ţărmuri străine şi ostile, au întemeiat baze navale trecătoare, porturi apărate, au închegat legături comerciale avantajoase şi au întemeiat colonii teritoriale cu populaţii pestriţe.

Eroii Marilor Descoperiri Geografice de la sfârşitul sec. al 15-lea şi începutul sec. al 16-lea şi-au ridicat pânzele galerelor şi ale altor corăbii fragile de pe ţărmurile iberice. Au dat proba de marinari încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig şi jaf, proba de întreprinzători abili şi energici. In câteva decenii au descoperit apele din jurul Africii, apele Oceanului Indian cunoscut dar misterios, au dus faima ţării lor şi a Europei, a rasei albe, în India, Indochina, în puzderia insulelor indoneziene, în lumea galbenă a Chinei, Japoniei şi Indochinei, au descoperit Lumea Nouă, au cercetat-o în adâncuri şi au ocolit-o pe ape, au demonstrat omenirii şi Bisericii retrograde că Pământul este rotund şi că poate fi înconjurat pe calea apelor. Au navigat în orice direcţie în care i-a mânat dorinţa de cunoaştere şi de câştig, stabilind aşezări fortificate pretutindeni unde li s-a oferit prosperitate, sau pe poziţii de unde puteau supraveghea vultureşte navigaţia. Au avut naivitatea să spere că toate căile deschise de ei şi toate tărâmurile ocupate vor reveni pe veci moştenire naţiei lor.

In scurt timp, ibericii au împânzit ţărmurile Africii, Asiei de Sud şi Americilor, devenind stăpânii necontestaţi şi temuţi ai Oceanului Atlantic şi ai Oceanului Indian. Curând, chiar foarte curând, o parte a lor s-au transformat în piraţi neîntrecuţi, în negustori de sclavi şi în jefuitori de ţărmuri paşnice. Dar până şi piraţii au ajutat, în felul lor, la cercetarea ţărmurilor necunoscute, sălbatice, sau civilizate. Contactele cu indigenii extrem de diverşi au împletit tratativele blânde, sau viclene, cu cele mai atroce metode de supunere prin foc şi sabie. Pentru cei ce au urmat pe primii deschizători de drumuri, totul era supus numai unui unic ţel, cel al îmbogăţirii fabuloase, prin exploatarea implacabilă a unor populaţii băştinaşe, inferioare pe scara civilizaţiei, sau a dotării militare.

Cu fiecare an, sau cu fiecare deceniu scurs, în acea perioadă febrilă de descoperiri şi cuceriri, orizonturile s-au lărgit nemăsurat, iar nevoia de nave noi şi puternice a crescut într-un ritm de neînchipuit. Curând în rada porturilor iberice, sau în a noilor baze navale răspândite pe glob, s-au dezvoltat două flote uriaşe pentru anii 1500, flote vestite, dar ostile, în goana avidă după înavuţire.

Cele două regate iberice au adunat repede bogăţii sfidătoare, capabile de a stârni invidia celorlalte puteri europene cu vocaţie oceanică, precum Anglia, Franţa, sau Olanda.

Ca orice realizare, sau evoluţie umană, asemănătoare oricărei mutaţii din natură, epoca de expansiune dezlănţuită a Lumii Vechi, a celor mai surprinzătoare lărgiri de orizonturi, a întrupat laturi, fapte şi acţiuni contradictorii, unele pline de eroism şi strălucire, iar altele mârşave şi sângeroase. Nimic din evenimentele, sau faptele, acelor vremuri nu a ieşit din şabloanele caracteristice ale devenirii umane. Umanitatea a fost plămădită totdeauna din eroism şi josnicie, din frumos şi urât, din geniu şi sălbăticie.

Epoca Marilor Descoperiri Geografice şi a jafului maritim planetar din urmă cu cinci sute de ani, a început pe ţărmul micului regat al Portugaliei, dar a fost urmat îndeaproape de marea vecină, Spania, ţară soră prin latinitate dar şi competitoare ostilă atât pe uscat cât şi pe mare.

Corăbiile portugheze, menite să urmeze căile explorărilor, au ridicat pânzele din estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei, iar cele spaniole, cu câteva decenii mai târziu, din faţa Sevillei, în apropierea de revărsarea în ocean a altui mare râu iberic, Guadalquivir.

Pe cele două maluri de unde au plecat primele expediţii portugheze şi spaniole, destinul a făcut ca oamenii să ridice două turnuri de piatră, care să devină mai târziu emblematice pentru epoca avântată a marilor călătorii navale. Ele au împărtăşit, împreună cu oamenii de pe cheiuri, momentele mişcătoare şi emoţionante ale despărţirilor. De pe cheiuri sau de la înălţimea lor, se puteau urmări pânzele umflate de vânt şi desenate cu cruci creştine, deasupra cărora fluturau flamurile din vârfuri de catarg. Pânzele şi flamurile se pierdeau alene dincolo de orizont, sau în pâcla de deasupra apelor. Unele corăbii, sau mici convoaie, plecau spre destinaţii cu totul necunoscute, iar altele pe căi deja explorate, dar încă sălbatice şi nesigure.

După mai bine de un secol de la începutul marilor explorări, în faţa Lisabonei s-a edificat între 1515-1519, Turnul Belem (Torre de Belem). Ridicat în mijlocul apelor, în ultimii ani de domnie ar regelui portughez Manuel I-ul, acesta avea menirea de a supraveghea circulaţia navală dinspre Ocean spre Lisabona şi de a apăra oraşul de un eventual atac. Sub protecţia lui se afla şi minunata mănăstire a Jeronimilor din suburbia capitalei.

Bătrânul rege Manuel I-ul era nepotul de frate al infantelui Henrique Navigatorul, cel ce a aprins focul dorinţei de înfruntare a apelor în inimile şi cugetul navigatorilor portughezi.

Turnul Belem nu a fost martorul primelor expediţii victorioase ale portughezilor ci s-a înălţat ca o încununare a lor, când Portugalia deţinea încă supremaţia pe mare parte din oceanul planetar. El s-a ridicat nu numai din necesităţi de apărare pe Tajo, ci şi ca simbol al victoriei corăbierilor portughezi din ultimele trei generaţii. Bogăţia regatului din acel timp s-a transpus generos în constituţia, robusteţea şi decorarea turnului.

La Sevilla, în Spania, pe cheiurile altui mare râu iberic, Guadalquivir, a rămas martor emblematic al epocii marilor aventuri navale, Turnul de Aur (Torre d’Oro). Cheiurile Gudalquivir-ului şi-au început menirea planetară odată cu desprinderea de ele a corăbiilor cu care Columb avea să ajungă în Lumea Nouă. Turnul de Aur are un plan decagonal şi a aparţinut fortificaţiilor maure anterioare recuceririi Sevillei de către creştini.

Turnul de Aur de la Sevilla, cu creneluri ţuguiate după specificul cetăţilor maure, este mai bătrân cu trei secole decât Turnul Belem din faţa capitalei portugheze. El a avut timp să fie martorul luptelor necruţătoare dintre creştini şi musulmani pe timpul Reconchistei, fiind ridicat către anul 1200 de guvernatorul musulman al capitalei Andaluziei, Abu Elola. Nu a fost numit aşa pentru că a adăpostit tezaure ci pentru că odinioară a fost acoperit cu azujelos (faianţă colorată) cu reflexe aurii. Pe timpul maurilor a servit numai apărarea portului, iar sub stăpânirea creştină a primit utilizări diverse, servind ori ca închisoare, ori ca refugiu. Conform legendei turnul a fost locuit de metresa regelui Pedro I-ul, Aldonza Coronel. După ce a adăpostit un timp lung birourile marinei, a fost transformat şi el într-un mic muzeu al imperiului de peste mări, ca şi turnul lusitan.

Are o constituţie robustă, aşa cum îi stă bine unui turn de mare cetate, cu platforma ridicată undeva la circa 20 de metri. Sub creneluri conturul este ornamentat cu o bandă de ferestre ogivale încadrate de semicolonete sobre. Sunt plasate câte două ferestre alăturate pe fiecare latură a turnului. Sub banda ferestrelor maure, trupul Turnului de Aur mai este străpuns şi de alte ferestre, practicate probabil ulterior şi de spaţii prelungi de tragere.

Pe platforma principală a construcţiei se ridică în mijloc încă un turnuleţ decagonal ornat şi el de creneluri. Peste acela se ridică un cilindru de piatră acoperit de o cufiţă, construcţie ce pare a fi adăugată de creştini.

La sfârşit de secol 20, au fost uitate de ambele ţări iberice vechile motive de inamiciţie şi îndepărtata lor competiţie pentru avuţiile lumii. Nu au uitat însă rolul lor magnific în lărgirea orizonturilor Lumii Vechi. Ca semn al recunoştinţei şi al consideraţiei pentru timpurile aproape legendare ale Marilor Descoperiri, Portugalia şi Spania au hotărât să declare înfrăţite cele două turnuri care au văzut separat galerele marilor corăbieri cutezători din sec. 15-16, galerele ce plecau cu chila goală, adică lestată şi se întorceau pline de toate bogăţiile pământului, cu aur, argint, pietre preţioase, mirodenii, arome, mătăsuri, porţelanuri, cu obiecte de artă stranii, cu păsări, animale şi fiinţe umane nevinovate.

Imaginile celor două turnuri s-au împletit cu visurile şi cutezanţele plămădite în inimile şi cugetul unor vizionari, visuri şi cutezanţe ce au schimbat istoria şi sorta lumii medievale europene, lume cenuşie, roasă de misticism degradant şi de lupte intestine. De altfel oamenii vremurilor noastre nu au făcut decât să oficializeze înfrăţirea istorică reală a celor două turnuri simbolice, părtaşe la orgoliul iberic îndreptăţit.

Portugalia a ţesut pe calea apelor primul imperiu colonial al lumii, fiind ţara care a cutezat prima şi a reuşit să aducă Europei un „Glob“, urmând căile de primejdii necunoscute de pe culmile valurilor. Acestei ţări i-a revenit întâietatea avântului pe sinistrele drumuri marine, avânt întrupat în Marile Descoperiri Geografice şi finalizat cu transformarea unui stat mic într-un imperiu planetar. Orice abordare a istoriei lusitane trebuie să evoce mândria şi nostalgia unui popor mic pentru contribuţia lui la descătuşarea orizonturilor lumii europene, trebuie să evoce comportamentul deosebit al pionierilor portughezi faţă de cel al vecinilor spanioli, cei care au dat epocii cei mai sângeroşi şi neîndurători „conquistadores“ din Lumea Nouă.

Planurile ambiţioase ale portughezilor au început la 25 iulie 1415. Atunci o flotă mai mare de 200 de nave a părăsit Lisabona, comandată de însuşi regele Joao I-ul de Avis, aflat la o vârstă înaintată, şi cei trei fii ai săi, printre care şi infantul Henrique. Prin cucerirea cetăţii Ceuta de pe coasta nordică a Marocului, portughezii au pus capăt actelor de piraterie ale barbarilor musulmani îndreptate spre coastele regatului lor. Totodată şi-au asigurat controlul strâmtorii Gibraltar, sperând să obţină la preţuri avantajoase aurul şi sclavii africani. La acea dată între regatul spaniol şi Gibraltar se interpunea încă Andaluzia maură cu capitala la Granada (până în 1492).

Abordând Africa, portughezii au sperat să găsească calea de joncţiune cu regatul creştin al Preotului Ioan, din Etiopia. Conform unei legende regatul acela se găsea dincolo de ţinuturile islamice. Utopica dorinţă de a ajunge pe calea terestră în Etiopia, de-a lungul miilor de kilometri din nordul inospitalier al continentului negru, probează singură slaba informare geografică a acelor vremuri.

La sfârşit de ev mediu, bogăţia aparţinea celor ce deţineau monopolul comerţului cu mirodenii şi parfumuri provenite din Extremul Orient. De peste trei sferturi de mileniu acest comerţ se găsea în mâinile musulmanilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, care făceau schimb mai ales cu negustorii navigatori din republicile maritime italiene de la Veneţia şi Genova. Musulmanii controlau drumurile caravanelor dintre Golful Persic şi Mediterana, iar italienii stăpâneau căile apelor spre ţările din apusul european.

Pentru a-i evita pe musulmani şi pe stăpânii italieni ai Mării Mediterane trebuia găsită o cale maritimă nouă. Infantul Henrique (1394-1460), supranumit de contemporani şi de posteritate drept Henrique Navigatorul, şi-a consacrat întreaga viaţă acestui vis. El s-a retras pe promontoriul Sagres, din extremul sud-vestic al ţării. Acolo, înconjurat de numeroşi cosmografi, cartografi şi navigatori, a încercat să găsească deductiv o cale maritimă liberă, care să unească Europa de Indii. Atunci s-a născut în mintea sa ideea înconjurării Africii pe la sud. A făcut apel la navigatori experimentaţi, îndemnându-i ca la fiecare călătorie să se avânte tot mai adânc spre sud, pe latura apuseană a Africii.

Imboldurile lui Henrique au determinat descoperirea, în Atlantic, a insulei Madeira, în anul de graţie 1419 şi foarte curând a întregului arhipelag al insulelor Azore                                                                                                                                                                                                                                                                                         Azore
în 1427. In 1434, Gil Eanes a depăşit capul Bojador, limita de atunci a lumii cunoscute pe latura vestică a Africii.

Pentru a asigura succesul unor viitoare expediţii oceanice, Şcoala de la Sagres a pus la punct caravela şi a perfecţionat instrumentele de navigaţie. Pe fiecare nouă coastă oceanică descoperită şi exploatată sumar, marinarii lusitani plantau un „pradao“, o bornă ce purta crucea şi blazonul regatului lor. Adesea se legau chiar relaţii de schimb cu populaţiile de pe ţărmurile misterioase.

Infantul Henrique a inaugurat o nouă formă de colonizate cu numele feitora, adică factorie, sau agenţie comercială, medodă care a dat naştere la aşezări independente de puterea locală, precum urma să devină Goa pe coasta indiană. Alte forme de impunerea voinţei portugheze a fost compania, societate creată pentru a controla traficul unui produs, sau donaţia, teren concesionat, în general, unui căpitan de navă, cu misiunea de a-l pune în valoare. Din ultima categorie au făcut parte căpitanii cărora li s-au atribuit arhipelagurile Madeira şi Azore.

După dispariţia lui Henrique Navigatorul elanul explorărilor oceanice s-a păstrat. Sub domniile regilor Joao al II-lea şi Manuel I-ul, amândoi nepoţi de frate ai lui Henrique, s-au întreprins principalele descoperiri portugheze, cele mai spectaculoase. In anul 1471 portughezii au descoperit ecuatorul şi au pătruns în emisfera sudică.

Diego Cao a atins gurile râului Congo, în 1482 şi a transformat toată coasta angoleză în posesiune portugheză. In 1488, Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat apoi de regele Joao al II-lea drept Capul Bunei Speranţe. In acel moment s-a dovedit că obstacolul african putea fi depăşit.

Câţiva ani mai târziu, Cristofor Columb, navigator genovez, căsătorit cu o portugheză, a cerut sprijin regal pentru a căuta Indiile plecând spre apus. Portughezii îşi găsiseră propria cale aşa că l-au refuzat. Ca urmare temerarul şi vizionarul Columb a cerut sprijinul Regilor Catolici ai Spaniei şi a descoperit Lumea Nouă pentru ei, în 1492. După numai doi ani, în 1494, prin tratatul de la Tordesillas, prin medierea papei, cele două ţări iberice şi-au împărţit teritoriile ce urmau a fi descoperite, fără a ţine seama şi de existenţa altor competitori. Prin tratat s-a trasat un meridian imaginar la 370 de leghe de insulele Capului Verde. Teritoriile ce urmau a fi descoperite la apus de acel meridian, reveneau Spaniei, iar cele de la răsărit reveneau Portugaliei. Alegerea acelei linii de demarcaţie a determinat pe unii istorici să presupună că portughezii cunoşteau deja existenţa actualei Brazilii, înainte de descoperirea ei oficială, în 1500, de către portughezul Pedro Alvarez Cabral.

Supărat pe marea împărţire a pământului, regele Franţei i-a scris lui Joao al II-lea: „deoarece voi şi regele Spaniei aţi decis să vă împărţiţi lumea, eu vă voi obliga să-mi comunicaţi copia testamentului tatălui nostru Adam, care v-a instituit drept singurii legatari universali“.

Explorarea portugheză a căii oceanice răsăritene spre Indii şi Extremul Orient a continuat cu obstinaţie şi după descoperirea Capului Bunei Speranţe. La 8 iulie 1497, o grupare de patru nave, comandată Vasco da Gama, a părăsit Lisabona cu misiunea de a atinge Indiile prin dublarea Africii pe la sud. După aproape nouă luni a pătruns în apele Oceanului Indian, a atins coastele Mozambicului, a abordat la Natal, în martie 1498, după care a ancorat în faţa oraşului indian Calicut, la 20 mai (azi Kozhikode, port al Indiei aflat în partea sud-vestică a peninsulei). Deschiderea drumului spre Indii a celebrat-o Camoes (sau Camoes), poet naţional portughez al vremii (1524-1580), în epopeea sa maritimă Lusiadele. Lucrarea concepută în 10 cărţi a fost finalizată în 1572, sub o formă atât tradiţională cât şi italienizată. Viaţa aventuroasă a lui Camoes, care l-a purtat în Africa, Indii şi Extremul Orient pe calea apelor, a devenit inspiratoarea talentului său la maturitate. Această operă în versuri, nu numai că relatează descoperirea căii maritime spre Indii de către Vasco da Gama (1497-1498), amestecă şi imaginile minunăţiilor păgâne cu cele creştine, dar dă şi indicii asupra istoriei Portugaliei sau descrie sistemul mondial. Ea a devenit poemul naţional al Portugaliei.

In 1501, portughezul Gaspar Corte Real a atins Terra Nova pe continentul nord american, dar regele Manuel I-ul nu era atras decât de fabuloasa Asie. Incepând cu 1501, amiralul Francisco da Almeida (1450-1510) a devenit primul vice-rege portughez al Indiilor Orientale.

Pe parcursul câtorva ani de după 1500, portughezii au explorat litoralul asiatic.

După ce au jalonat coasta orientală a Africii cu comptoare (baze apărate) portughezii au închis accesul arabilor în Oceanul Indian, prin ocuparea insulei Socotra, la intrarea în Marea Roşie şi trecerea prin Ormuz, la intrarea în Golful Persic. Era o pedeapsă cuvenită lumii barbare mahomedane care împiedicase timp de nouă sute de ani comunicaţia terestră a europenilor spre Asia şi schimbul de elemente de civilizaţie.

In 1515 portughezii controlau Oceanul Indian, graţie poziţiilor fortificate, precum Goa, cucerită de marele navigator Alfons de Albuquerque, în 1510 şi Malacca, în 1511. Bazele puterii lor în Asia au fost consolidate între 1505-1515 prin cei doi vice regi ai Indiilor, Almeida şi Albuquerque.

Negăsind înţelegere la regele său, Manuel I-ul, portughezul Fernao de Magalhaes (Magellan) şi-a oferit serviciile şi planurile Spaniei. Anterior, în calitate marinar portughez, participase la câte o expediţie în India şi în Africa.

El a condus memorabila expediţie care a atins Indiile dinspre vest (1519-1522). Marele temerar şi navigator şi-a pierdut viaţa într-o luptă stupidă cu indigenii sălbatici din Insulele Filipine. Numai una dintre cele cinci nave cu care plecase a rezistat drumului şi a realizat primul ocol al lumii. De remarcat că în anul în care a pornit expediţia lui Magellan de la ţărmul spaniol de lângă Torre d'Oro, s-a terminat construcţia Turnului Belem în estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei.

In 1517 regele portughez, Manuel I-ul, a încercat să trimită un ambasador în China, dar expediţia s-a încheiat cu un eşec, trebuind să se aştepte până în 1554 pentru realizarea unui contact real cu acea lume galbenă autarhică şi bizară. Atunci portughezii au primit autorizarea să practice comerţul numai la Canton, în sudul ţării mandarinilor. Cu acea ocazie au început să frecventeze enclava Macao, unde au pus bazele viitoarei colonii cosmopolite care şi-a purtat existenţa şi moravurile dubioase până la trecerea în mileniul trei.

Portughezii au ajuns tot primii şi în Japonia, în 1543, iar, prin introducerea armelor de foc au produs o gravă bulversare politică în acea ţară a Soarelui-Răsare. Iezuiţii, a căror companie luase naştere în 1540, s-au dovedit foarte activi în „Insulele Surâsului“, astfel că în 1581 circa 150.000 de japonezi trecuseră la creştinism.

Turnul naval portughez, Turnul Belem (echivalentul Bethleem), a fost ridicat în perioada de maximă îmbogăţire a Portugaliei şi niciodată nu s-a ascuns valoarea lui comemorativă şi de simbol, deşi i se încredinţează reale sarcini de supraveghere şi apărare. Din cauza deplasării cursului răului Tajo în momentele apocaliptice ale cutremurului din anul 1755, Torre de Belem a ajuns din mijlocul apelor, în apropierea malului nordic al apelor, la mai puţin de 20 de metri.

Turnul Belem este o veritabilă bijuterie de arhitectură romano-gotică, ornată cu balcoane ce amintesc de Veneţia şi cu turnuleţe cilindrice de colţ acoperite cu un fel de turbane maure moţoiate. Unele trăsături decorative amintesc de Marocul unde a voiajat arhitectul său, Francisco de Arruda. Are un plan în două trepte cu secţiune patrată, cu terase crenelate. Terasa cea mai înaltă era destinată artileriei. In partea inferioară turnul masiv este completat de o terasă dreptunghiulară, ieşită mult spre mijlocul apelor, asemănător cu partea din faţă a unui pantof. De jur-împrejur, terasa este străjuită de creneluri pe care sunt săpate imagini ale unor scuturi cu o cruce centrală, crucea Ordinului lui Christos. Pe latura dinspre donjon (turn) a acestei terase este aşezată, cu privirile spre estuar, o frumoasă statuie ce reprezintă pe Doamna noastră a Bunului Succes.

Turnul în sine (donjonul) are cinci etaje şi se termină cu terasa artileriei. La parter se deschid cutremurătoarele deschideri prin care erau aruncaţi prizonierii în fosele frecvent inundate de apele înconjurătoare.

La etajele 2 şi 3, zidăria de piatră rece este înveselită de elegante şi delicate balcoane acoperite tot din aceeaşi piatră, dar decorate minuţios în stil manuelin, stil propriu Portugaliei din timpul Marilor Descoperiri Geografice. Zidurile capătă viaţă şi prin deschiderile unor ferestre simple la primul nivel şi jumelate (pereche) la cel de al treilea. În partea dinspre mare a turnului, la nivelul doi se deschide o magnifică logie (loggia) renascentistă, avansată şi ea ca un balcon prelung. Deasupra logiei dăinuie blazonul regelui Manuel I-ul (1495-1521) şi sferele astrale, decoraţii ce au şi ele menirea de a îndulci severitatea ansamblului.

Astăzi Turnul Belem, una dintre bijuteriile epocii şi artei manueline, este legat de ţărm printr-o punte metalică pardosită cu lemn, spre folosul vizitatorilor. Malul râului din apropierea sa este amenajat sub forma unui teatru antic cu gradene circulare. Acolo se aşează turiştii pentru a admira splendoarea construcţiei şi întinderea apelor.

Pe acelaşi mal al estuarului nu departe de Turnul Belem, spre răsărit, adică spre centrul Lisabonei, s-a înălţat, în 1960, un alt monument impresionant dedicat navigaţiei din urmă cu cinci secole. Excepţional gândit şi executat, el aminteşte de cei ce s-au avântat şi sacrificat pe căile descoperirilor oceanice din secolele 15 şi 16, de susţinătorii lor Monumentul poartă numele de Padrao Dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor).

Această operă a sculptorului Leopololo de Almeida, înaltă de 52 de metri, s-a ridicat cu ocazia aniversării a 500 de ani de la dispariţia infantelui Henrique Navigatorul, survenită în 1460.

Giganticul monument înfăţişează o provă avântată de navă de pe care Henrique deschide calea viitorului pentru o mulţime de personaje dăltuite în piatră, care îl urmează pe un drum imaginar ascendent. Printre personaje se regăsesc, pe flancul drept al monumentului, regele Manuel I-ul ce poartă o sferă astrală, Camoes ţinând Lusiadele şi pictorul Nuño Gançalves. Pe prova avântată a caravelei de piatră, mulţimea diversă a personajelor de pe ambele părţi, se apleacă înainte, într-o mişcare decisă spre un ţel grandios. Monarhii, savanţii, navigatorii, aristocraţii şi oamenii din popor, caută împreună o direcţie hotărâtoare pentru soarta unei naţii şi a umanităţii. Pe poziţia cea mai înaltă, din vârful provei, infantul Henrique Navigatorul îi conduce pe toţi şi ţine în mâna dreaptă o caravelă simbolică.

Cu voia sau fără de voia oficialităţilor iberice, care au înfrăţit cele două turnuri medievale, martore ale navigaţiei unor vremuri glorioase, acelora li se va adăuga cu o deosebită onoare şi „turnul cel nou“, monumental Padrao Dos Descobrimentos. Minunatul monument contemporan a fost ridicat pe timpul dictatorului Salazar, în anii în care Portugalia lupta pentru a menţine în stăpânire marile ei colonii cu care depăşise cel de al doilea război mondial.

De altfel, înainte de acest război mondial, ţărişoara iberică deţinea locul al treilea între imperiile coloniale, după Anglia şi Franţa.

Spania aproape că nici nu mai conta în acest clasament. Ea pusese stăpânire timp de trei secole pe cea mai mare parte a Americilor şi pe puzderia de insule dintre cele două continente sau din jurul lor, pe marele arhipelag al Filipinelor şi pe alte teritorii mai mărunte din Africa, Asia sau Oceania.

Majoritatea le-a pierdut în cursul sec. al 19-lea, începând cu eliberarea şi formarea Statelor din America Latină şi Centrală în primele trei decenii de după 1800.

Cu toate acestea Spaniei i se datorează cel mai mare efort naval şi terestru pentru descoperirea Americilor, de colonizare a Lumii Noi. Spre deosebire de portughezi, spaniolii au căutat drumul spre Indii navigând spre apus, după teoria ptolomeică a sfericităţii Terrei, readusă la mare onoare în sec. al 14-lea. Pe baza acestei ipoteze, genovezul Cristofor Columb a întreprins călătoriile lui spre Indii, peste Atlantic, în slujba Regilor Catolici ai Spaniei. Primul tărâm nou pe care l-a întâlnit au fost insulele Bahamas, la 12 octombrie 1492, după care au urmat Cuba şi Haiti. Abia în cea de a treia expediţie, în 1498, a atins însăşi continentul american, în zona botezată ulterior Columbia. Cu toate acestea, marele Columb a murit fără a înţelege că descoperise un nou continent.

In urma lui alţi temerari s-au aruncat spre noile Indii de Apus. Printre ei, un alt italian, florentinul Amerigo Vespucci s-a pus alternativ în slujba Spaniei, a Portugaliei şi în final, din nou în slujba Spaniei, până la moarte. Nu se cunoaşte exact numărul expediţiilor la care a participat, dar două sunt atestate cu certitudine. In cursul primei expediţii (mai 1499/iunie 1500), Vespucci, plecat împreună cu Alonso da Ojeda, s-a separat de acela după ce a atins coastele Guyanei. Se pare că în continuare a descoperit gurile Amazonului şi că ar fi coborât până la 6⁰ latitudine sudică. Ca şi Columb nici el nu a bănuit că ar fi explorat coastele unei alte lumi terestre, lume căreia geograful german Martin Waldseemüller urma să-i atribuie chiar numele lui Amerigo, începând cu anul 1507.

Vespuci crezând că a atins o peninsulă orientală a Asiei, a întreprins o nouă călătorie, dar de această dată cu nave portugheze, între mai 1501 şi iulie 1502. Cu acea nouă ocazie a atins coasta Braziliei, în ianuarie 1502, golful de Rio de Janeiro şi a ajuns până la Rio de La Plata. Atunci i s-a trezit bănuiala că este vorba de un nou continent. Revenit în serviciul Spaniei, a primit în 1505 calitatea de conducător al serviciilor de navigaţie în Casa de Contractation de las Indias din Sevilla, instituţie înfiinţată de regina Isabella de Castillia imediat după descoperirea Indiilor de Apus de către Columb.

Până la moartea lui Columb, în 1506, spaniolii şi-au limitat colonizarea la Antile (Santo Domingo, Cuba, Porto Rico, Jamaica). In 1509 şi-au început instalarea durabilă pe continent în zona Panama şi golful Darien din Marea Caraibelor. Cortez a început cucerirea continentală cu Mexicul, între 1518-1522 şi pornind de la acel succes dominaţia spaniolă s-a întins în toată America Centrală, între 1522-1546, apoi către nord, până în Florida, prin expediţia lui Ulloa dintre 1535-1539 şi până în California, în 1598. La sud, în Panama, plecând din golful Darien, Balboa a traversat istmul Panama în condiţii dramatice, prin pădurile tropicale asfixiante. Era anul 1513 şi Balboa cu camarazii lui au văzut pentru prima dată de cealălaltă parte a noului continent o mare necunoscută şi de necuprins, pe care posteritatea a denumit-o Oceanul Pacific.

In America de Sud, aventurierul Pizarro a distrus imperiul incaşilor şi a anexat Peru, între 1531-1536. Valvidia şi Mendoza au cucerit Chile între 1541-1561. Inainte însă, Mendoza fondase primele baze spaniole pe Rio de La Plata, în 1535.

In afara Americilor, spaniolii au încercat fără succes să pună stăpânire pe nordul Africii, cucerind Oran în 1509, Tripoli în 1510 şi Tunis în 1535. Ca revanşă au pus stăpânire pe Arhipelagul Filipinelor, în 1570 şi au proclamat suveranitatea lor asupra arhipelagurilor Marianelor şi Carolinelor, din Oceanul Pacific de răsărit.

In arhipelagul Marianelor şi în Filipine debarcase pentru prima dată Magellan în 1521.

Enumerarea conquistatorilor spanioli ar putea fi continuată şi aprofundată mult, dar, oricum, nu trebuie uitate din cea mai restrânsă enumerare personalităţi ca Diego Velasquez, Narvaez, Orellana, de Satto, Almagro, Cabeza da Vaca sau Alvarado.

Diego Velasquez l-a întovărăşit pe Columb în cea de a doua expediţie, din 1493. Ulterior a desăvârşit cucerirea Cubei între 1511-1514, având alături pe Cortez. Tot el l-a însărcinat pe cel din urmă să întreprindă o expediţie în Mexic. Apoi, din invidie a trimis împotriva lui o trupă comandată de Narvaez, trupă care a fost învinsă în 1520.

Panfilo da Narvaez, după incidentul neplăcut din Mexic a primit învoirea de a fonda o colonie în Carolina de Sud. Plecat în 1528 împreună cu Cabeza da Vaca, a urmărit coasta Mexicului, a atins Florida în 1529, dar a naufragiat. Cabeza da Vaca s-a aflat printre puţinii supravieţuitori ai naufragiului, după care dându-se drept medic-tămăduitor a explorat regiunile Mississippi, Arkansas, Colorado, Noul Mexic şi Arizona, ajungând în California, în 1536. Numit după aceea guvernator în Paraguay, a fost destituit în 1544, pe motivul exercitării tiranice a puterii. A fost rechemat în Spania şi apoi deportat în Africa.

Francisco da Orellana i-a fost tovarăş lui Pizarro în cucerirea viitorului Peru. Apoi a explorat regiunile de pădure nesfârşită de la răsărit de Anzi, a atins Napo şi Amazonul, pe care l-a parcurs până la revărsarea în atlantic, în 1541.

Hernando de Sotto l-a însoţit şi el pe Pizarro la cucerirea imperiului incaşilor, după care a întreprins o expediţie proprie în Florida, a atins Giorgia, în 1540, regiunile Alabama şi Mississippi.

Diego de Almagro a făcut şi el campania din Peru alături de Pizarro, fiind unul din responsabilii uciderii conducătorului incas Atahualpa, în 1533. După ce a încercat o expediţie în Chile a intrat în conflict cu Pizarro şi a pierit din iniţiativa lui Hernando, fratele aceluia. A fost răzbunat de fiul său Diego el Monzo, care l-a ucis pe Pizarro, dar care la rândul său a fost decapitat de Vaca de Castro, succesorul lui Pizarro.

Pedro da Alvarado, ajutorul lui Cortez în cucerirea Mexicului, a organizat mai târziu o expediţie de cucerire actualului Salvador şi a Guatemalei, în 1523, unde a fondat Santiago de Los Caballeros. A murit într-o luptă cu indienii.

Deceniile şi secolele următoare au dat istoriei descoperirilor, sau a cuceririlor, mulţime de personalităţi tot atât de hotărâte şi dure ca şi timpurile pe care le trăiau, sau ca ţelurile pe care le urmăreau. Desigur că aproape toţi acei aventurieri spanioli, au adus lumii mari servicii prin curajul lor uneori nebun, dar şi deservicii civilizaţiei prin comportamentul sângeros şi neîndurător faţă de populaţiile supuse.

Au fost urmaţi cu aproape aceleaşi comportamente şi cu mare invidie, de englezi, francezii şi olandezi.

Survenite în epoca tulbure de la sfârşitul evului mediu, Marile Descoperiri Geografice au lansat omenirea pe calea unei alte evoluţii, deschizându-i orizonturi nebănuite. In mod inevitabil acea mare lansare a lumii vechi s-a sprijinit pe umerii, pe braţele şi pe cunoştinţele unor categorii extrem de diverse de personaje, sau de personalităţi în ale căror acţiuni nu se ştie cât a fost eroism şi cât a fost sălbăticie. Probabil că dacă caracterul celor mai mulţi dintre descoperitori, sau conchistatori, n-ar fi fost atât de rudimentar nici procesul în sine nu s-ar fi desfăşurat cu atâta rapiditate şi atât de larg.

Marile Descoperiri Geografice au dat o motivaţie materială Renaşterii spirituale europene, conturând adevărata valoare a cutezanţei umane şi transformând pe om în stăpân al Terrei, eliberat de dogmele retrograde ale Bisericii aşa-zis universale. De la începutul sec. al 16-lea monopolul comerţului cu Indiile de est şi de vest, a trecut în mâinile ibericilor, lăsând pe negustorii republicilor maritime italiene să se zbată în condiţiile unei mări închise şi să sărăcească. Profitul a revenit porturilor de pe coastele atlantice ale Europei de sud-vest, în particular Lisabonei şi apoi, mai mult, Sevillei.

Portugalia şi Spania s-au ridicat spectaculos la rangul de mari puteri maritime şi militare, în timp ce ţările Islamului, dintre Mediterana şi Golful Persic şi-au pierdut importanţa, recăzând în mocirla decăderii tribale. Cele două regate iberice şi-au închegat imense imperii coloniale, pizmuite, invidiate dureros, de celelalte puteri europene.

Descoperirea de noi populaţii, de noi ţări şi de noi civilizaţii, a produs tulburări şi mutaţii în istoria universală, cu efecte în toate domeniile vieţii, politice, economice, culturale, dar şi religioase. De exemplu, revelaţia existenţei unor populaţii necunoscute a pus diverse probleme religioase. Se punea întrebarea dacă acelea au un suflet şi dacă erau marcate de păcatul originar din Biblie. S-a constatat că trăiau bine şi chiar fericite în afara creştinismului, fapt ce a tulburat atât gândirea credincioşilor, cât şi pe cea a susţinătorilor de dogme. Tulburarea generală în gândirea religioasă a vestit Reforma Bisericii catolice, care se credea universală. Dogmele şi pretenţiile ei au intrat în contradicţie cu elanul înnoirilor. Apariţia spiritului critic, inacceptabil până atunci şi înăbuşit de inchiziţie, a constituit preludiul renaşterii ştiinţelor.

Maiestuos şi solemn, Torre d'Oro de la Sevilla se oglindeşte peste unduirea apelor ce se scurg în Ocean. Pe malul unde odinioară   s-au revărsat cele mai fabuloase bogăţii nemuncite cinstit, azi se întinde liniştită o faleză cu parfumurile inimitabile ale sudului andaluz, faleză numită Paseo de Critobal Colon.

Impreună cu faptele portughez, Torre de Bellem şi cu mezinul lor Padrao Dos Descobrimentos, formează o mică constelaţie de nestemate pe altarul umanităţii, atât prin propria lor substanţă cât şi prin substanţa unor evenimente înălţătoare din istoria umanităţii la care au fost părtaşe, sau cărora le-au fost dedicate. In sens larg, însă, şi epoca glorioasă a Marilor Descoperiri Geografice este o nestemată pe altarul umanităţii, o nestemată uriaşă şi brută care a trebuit prelucrată cu măiestrie de scurgerea timpului pentru a deveni mai strălucitoare şi mai pilduitoare. O nestemată a tenacităţii şi spiritului iscoditor omenesc…