ISTANBUL - MOSCHEEA LUI SULEYMAN MAGNIFICUL - SULEYMANIYE

Moscheea lui Soliman Magnificul, în turcă Sűleymanie Camîi, este unul dintre cele mai venerate şi simbolice locaşuri ale credincioşilor musulmani din Istanbul. Edificiul a avut şansa de a se naşte în perioada de cea mai mare glorie a Imperiului Otoman, sub domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul, la reîntoarcerea lui din campania victorioasă din Ungaria. Sub domnia lui Soliman I-ul, Ungaria a devenit paşalâc în urma a două mari bătălii pierdute consecutiv în acelaşi ţinut, la Mohaci, în 1526 şi 1541. De altfel, aroganţa de peste o jumătate de mileniu a ungurilor merita o lecţie a istoriei.

Construcţia noii moschei i-a fost încredinţată celebrului arhitect Mimar Sinan, care a  lucrat şase ani numai la stabilizarea terenului, după care a început lucrările în 1550 şi le-a încheiat în 1557. Este cel mai important monument construit de otomani în Istanbul. Soliman I-ul Magnificul a decis construcţia acestei moschei după 30 de ani de domnie (1520-1566). De aceea a dorit să se mândrească cu o construcţie unică. Se mai zice că iniţiativa i-a fost sugerată sultanului de Roxelana, cea care se impusese drept singura lui soţie legitimă. Se zice că marele sultan ar fi dorit să-şi ridice un mare palat, dar Roxelana i.a schimbat planurile, ne dorind ca un nou palat să-l îndepărteze de harem şi de ea pe marele bărbat atât de ascultător.

In acel secol al 16-lea, s-au pus bazele arhitecturii clasice otomane pe linie religioasă şi ornamentală. Nu s-a impus un anumit plan, sau un anumit caracter al elevaţiilor, ci s-a impus un om, un creator genial, marele arhitect Sinan. A fost unul dintre acele personalităţi remarcabile care, prin calităţile lor, şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Sinan a devenit inegalabil pentru arhitectura turcilor otomani nu numai prin numărul covârşitor de monumente create, apreciate la 318, ci şi prin maniera genială de a combina cerinţele religiei cu estetica şi arhitectura. In pofida originii sale străine, a fost total impregnat de tradiţiile turce, aşa cum s-a văzut la prima sa mare lucrare, Moscheea Şahzade, pentru care s-a inspirat de la Mehmediyya. La următoarele lui construcţii similare, s-a inspirat şi de Moschea lui Baiazid al II-lea, numită popular şi Bayazidiyya, dar mai ales de Biserica Sfînta Sofia.

Moscheea lui Soliman este situată pe a doua din cele şapte coline ale Constantinopolului şi în perimetrul celor mai vechi palate ale sultanilor, palate care nu mai există astăzi.  Este incontestabil una dintre cele mai mari reuşite în domeniu şi este considerată cea mai frumoasă moschee imperială din Istanbul. După tradiţie, se compune dintr-o curte interioară şi dintr-o sală de rugăciune cu cupolă magnifică, dintre cele mai înalte din Istanbul.

O serie de alte edificii anexe înconjoară curtea. Unele din ele servesc drept academie coranică cu patru şcoli (medrese), Mektep, Evvel medresi, Sani medrese şi Tip medrese. Erau şcoli cu nivele diferite, de la învăţământul primar, până la cel universitar, în accepţiunea acelor vremuri. La apusul moscheei s-au construit alte trei impozante edificii. De la sud la nord se pot enumera: o altă şcoală coranică (darülkurra), o cantină pentru săraci şi un caravanserai. Acest ultim edificiu este, din păcate, închis pentru accesul publicului. Dintre anexe se mai pot aminti: un ospiciu şi un spital. Toate clădirile anexe sunt tipice Anatoliei, unei perioade constructive precedente sec.al 16-lea, dar după exemplul lui Sinan s-au menţinut ulterior drept tradiţionale în arhitectura otomană.

Pornind în direcţia spre nord, spre Cornul de Aur, o mică piaţetă conduce la sediul Marelui Muftiu (autoritate religioasă) şi spre Grădina Botanică. Intr-un colţ următor se descoperă o adorabilă sebil (Fântână a donaţiilor), care semnalează mausoleul modest al marelui şi longevivului arhitect  Mimar Sinan, mausoleu ce a reprezentat voinţa sa.

Continuând să se înconjoare măreaţa moschee, se la alte două şcoli, închise şi ele publicului, apoi la o baie (hammam) în colţul de nord-vest. In faţa hammamului se deschide o poartă spre şcoala Tradiţiilor şi spre grădinile care oferă perspective atrăgătoare spre Cornul de Aur, Pera, Galata şi Bosfor. Continuând pe un drumeag se ajunge la mausoleele lui Soloman I-ul Magnificul şi al aprigei Roxelana.

In curtea exterioară, pe partea dreaptă a intrării, sunt aliniate robinetele destinate purificării prin spălare. Mai departe stânga se intră în curtea interioară. In aceasta 24 de coloane antice de porfir, de marmură şi de granit (2 de porfir, 10 de marmură albă şi 12 de granit).  Ele susţin pe trei laturi un portic cu  28 de cupole. In centrul curţii se găseşte o fântână rectangulară din marmură (şadirvan). Toate coloanele au provenit din Hipodromul antic al Constantinopolului.

Cu ocazia unor sărbători religioase, sau cu ocazia rugăciunii de vineri (ziua care corespunde zilei de duminică la creştini), când nu mai este loc în sala de rugăciuni, credincioşii se instalează în curtea interioară pe rogojini de paie.

In sala de rugăciuni se remarcă o inscripţie în limba arabă: „Nu există alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed este profetul său“.

Cele patru minarete plasate în colţurile curţii interioare simbolizează că Soliman I-ul Magnificul a fost cel al patrulea sultan după cucerirea Constantinopolului, iar cele zece balcoane ale minaretelor amintesc că el a fost cel de al 10-lea sultan al Imperiului Otoman.

In interior se îmbină armonia liniilor arhitectonice cu frumuseţea decoraţiei. Planul interiorului are dimensiuni generoase, de 61 x 70 de metri. Cupola se ridică la 47,75 de metri înălţime şi are un diametru de 27,50 de metri la bază. Acoperământul edificiului este o cascadă de formelor  rotujite ale cupolei principale şi a celor adiacente, ca la multe alte sanctuare mari otomane.

Cupola este străpunsă de 32 de ferestre plasate pe semi-cupole Patru pilaştri suportă enorma cupolă, iar la est şi la vest mai este susţinută de două demi-cupole cu înălţime de 40 de metri şi cu un diametru de 23 de metri. Lumina pătrune pri 138 de ferestre. Arcurile cupolei se sprijină pe cei 4 mari pilaştri. Intre acelea, nişte arcade triple se sprijină pe coloane monolitice care suportă timpanele. Una dintre coloane, numită coloana Virginităţii, s-a găsit în turnul bisericii Sfinţilor Apostoli. Cea de a doua a provenit din Marele Palat bizantin, din apropiere de Sfânta Sofia iar ultimele două au provenit de la Alexandretta (Iskenderum).

Inscripţiile coranice decorative, care împodobesc interioeul, le-a realizat faimosul caligraf Ahmed Karahisari, împreună cu elevul său Hasan Celebi. Zidul de răsărit este acoperit de minunate vitralii. In sec. al 19-lea fraţii elveţieni, Fossati, au decorat cupola centrală, rămânând fideli barocului otoman.

 Mihrabul (nişa de rugăciune), loja sultanilor şi mimber-ul (catedra de vineri) s-au realizat din marmură de Marmara într-o mare simplitate. Catedra de rugăciune şi obloanele ferestrelor de la parter sunt decorate în stil specific oriental, folosind lemn încrustat cu fildeş şi sidef.

Spre deosebire de alte locaşuri imperiale ale capitalei, galeriile laterale nu s-au mai rezervat femeilor, conform obiceiului, ci nobililor şi înalţilor slujbaşi civili sau militari. Arhitectul Sinan a reuşit să confere spaţiului interior o acustică de excepţie, folositoare la lecturarea rugăciunilor în faţa unor mulţimi de credincioşi.

De cupola centrală sunt suspendate ouă de struţ, ce par nişte globuri negre. Acestea nu au proprietăţi religioase. Mirosul lor respinge constant păianjenii, dar trebuie schimbate anual.

In sec.al 16-lea, moscheea era iluminată de sute de lămpi cu ulei. Fumul a provocat multe necazuri, aşezându-se pe suprafeţele de sub cupolă. Deasupra porţii, într-o nişă, Sinan a practicat mici ferestre de aerisire, prin care micii fulgi de funingine scăpau în altă încăpere, dar soluţia nu s-a dovedit suficientă.

In timpul rugăciunilor se adunau de multe ori circa 5.000 de credincioşi. Respiraţia şi transpiraţia lor crea o mare umiditate în moschee, umiditate care se amesteca cu negrul de fum. De aceea pe atunci cea mai bună cerneală se prepara din acel amestec de funingine şi umiditate umană, recoltat de pe zidurile moscheilor foarte frecventate.

La răsărit de moschee, într-un cimitir retras se ajunge lângă mausoleele lui Soliman I-ul Magnificul şi al iubitei sale soţii, Roxelana. In apropierea lor, odihneşte şi fiica Mihrimah, cea care nu a apucat să-şi vadă terminată propria moschee, ridicată pe la 1560.

Evlia Çelebi, cel mai faimos călător turc, a transmis prin memoriile sale că marele minaret cu 3 balcoane situat în stânga intrării principale în Sűleymanie Camîi a fost numit „Minaretul preţios“, fapt explicat printr-o povestioară.

Construcţia moscheii era în întârziere, iar marele Soliman se arăta nerăbdător să se roage în ea. Şahul Persiei, auzind asta, a trimis un mesager cu o cutie plină cu bijuterii, scriindu-i: „Am auzit că nu puteţi continua construcţia moscheii dumneavoastră din motive financiare. Convertiţi aceste pietre în bani şi terminaţi cât mai repede posibil“.

Scrisoarea l-a supărat pe sultan, aşa că a dat cutia cu bijuterii arhitectului Sinan şi i-a spus: „Aceste pietre preţioase nu au nici o valoare în comparaţie cu pietrele moscheii mele. Amestecă pietrele cu altele pentru a construi minaretul“. Sinan a folosit bijuteriile în construirea minaretului care s-a numit apoi „Minaretul preţios“.

Intorcând atenţia spre Sinan, trebuie spus că opera lui cea mai remarcabilă a fost totuşi Moscheea lui Selim al II-lea din oraşul Edirne (Adrianopolis), construită târziu, între 1570-1574. La axcea lucrare Sinan a sfidat proporţiile relative acceptate până atunci. El a obţinut o portanţă a arcurilor asemănătoare cu cea de la Sfânta Sofia, dar un edificiu mult mai aerat, în sens propriu şi figurat, pentru că a străpuns zidurile cu mai multe ferestre, până la limita posibilului. Exemplul său a fost urmat atent în secolul următor, la ridicarea Moscheei Albastre şi a Moscheei Yeni (Sultan Valide), sau Yeni Validi Djami.

ISTANBUL - RUINELE SAMSON

Numai bunăvoinţa paznicului de la biserica Sfânta Irina poate permite accesul printre ruinele misterioase ale ruinelor Samson, ruine la care încă este interzis accesul publicului. Le se desfăţoară într-un spaţiu deschis dintre biserica Sfânta Irina şi falnica ei vecină Sfânta Sofia.

Nu se cunosc multe lucruri despre aceste vestigii triste. Singurele săpături incomplecte de decopertare s-au întreprins cu şase decenii în urmă, în 1946. Atunci s-au degajat din straturile de pământ şi moloz, coloane şi diferite încăperi cu zidărie ciuntită. Se bănuieşte că edificiul a fost construit special între cele două mari biserici ale Constantinopolului, fiind probabil legat de ele, cu culoare sau cu subterane. Se ştie totuşi că a suferit şi el devastările revoluţiei Nika ,din anul 532 e.N, şi că a fost reconstituit de Justinian. Ceea ce se poate afirma şi constata acum, este faptul toate vestigiile Samson aparţin sec.al 6-lea e.N, secolul lui Justinian şi că prin amploarea şi poziţia lor trebuie să fi avut mare importanţă în acele timpuri. Interzicerea pătrunderii publicului trebuie legată de aşteptările prezumate de viitoare săpături lămuritoare, dar şi de necesitatea unor lucrări serioase de protecţie, înainte de punerea în valoare a monumentului. Mărturii scrise despre aceste locuri ascunse ale vechii capitale nu s-au descoperit, dar viitoarele investigaţii arheologice pot aduce lămuriri surprinzătoare. Oricum din ceea ce s-a decopertat până acum se poate deduce că este vorba de un edificiu cu dimensiuni impozante. Funcţiunea lui nu poate fi încă lămurită.

ISTANBUL - MOSCHEEA NURUOSMANIYE

Foarte impozantă şi aproape impresionantă, Moscheea Nuruosmaniye trebuia să încoroneze cea de a doua colină a Constantinopolului. Mica şi mai vechea Moschee Atik Ali Paşa ocupa deja terenul. Pentru a se evita demolarea aceleia s-a ales o suprafaţă ceva mai joasă.

Arhitectul Simeon Kalfa, grec de origine, a început lucrările în 1748, sub domnia sultanului Mahmud I-ul şi le-a terminat sub domnia lui Osman al III-lea, în 1755.

            Sultanul a numit-o Nur-u, adică  “lumina sacră”, de unde a derivat numele popular de Nuruosmaniye

            Este unul dintre edificiile religioase realizate în stilul baroc şi rococo otoman, cu numeroase ornamente şi broderii prelucrate creativ de experţii otomani. Prin munca lor au creat, spre exterior, ornamente artistice incomparabile. Edificiul are o cupolă înaltă de 43 de metri şi încadrată de două minarete zvelte, cu câte două balcoane (sherefes)  Cupola este unică şi nu se sprijină pe nici un pilastru interior, ci pe patru mari arcuri cu diametru de 25 de metri. Are particularitatea de a fi una dintre cele mai mari din Istanbul. In vârful minaretelor sunt fixate semiluni din piatră.

Curtea are formă de potcoavă cu o latură rotunjită, încercuită de mici cupole, ceea ce îi dă un aspect original. Nu era prevăzută cu fântână centrală pentru abluţiuni rituale.

            In interior mihrabul şi mimberul sunt lucrate în piatră, iar la loja sultanului (hunkar mahfili) plasată în colţul de nord-est al sălii de rugăciune se ajunge printr-o rampă exterioară. Reliefurile şi mulurile mihrabului au un stil deosebit de tradiţia otomană. Existenţa multor ferestre oferă o lumină naturală de excepţie, fapt ce a dus la numele final de „ lumina sacră a lui Osman” (Nuruosmaniye). Majoritatea caligrafiilor ce ornează interiorul au fost executate de caligrafii Ali Efendi din Bursa, Seyyid Abdulhalim şi Fahrettin Yahya. Moscheea a dat numele său cartierului înconjurător şi porţii apropiate de intrare dinspre răsărit a Marelui Bazar.

Apropierea de intrarea în Marele Bazar, lângă intrarea în strada acoperită şi strălucitoare a bijutierilor şi vecinătatea unor caravanseraiuri, a constituit oportunitate valoroasă. In jurul edificiului s-au construit două şcoli (dintre care cea din sud-vest a dispărut), o cantină pentru săraci (imaret), mausolee şi, mai ales, trei rânduri de magazine ce înconjoară platforma, Magazinele, care funcţionează şi astăzi, au dat naştere unor noi străduţe. Inchirierile aduceau bani pentru întreţinerea moscheei, a aşezămintelor alăturate şi a săracilor comunităţii. Medresa originală are un portic şi încăperi ce înconjoară o curte centrală. Cantina săracilor se compune dintr-o curte, o bucătărie şi o sală de mese. Medresa şi cantina sunt transformate astăzi în tr-o şcoală religioasă coranică. In preajmă se află şi mausoleul mamei sultanului Osman al III-lea, Sehsuvar Valide Sultan, precum şi o fântână publică.

Datorită dotărilor înconjurătoare ea a devenit un complex religios, numit în limba turcă külliye, asemănător multor moschei imperiale. De aceea complexul se numeşte, în întregul său, Nuruosmaniye Camii. Prin arhitectura sa occidentalizată, el constituie o cotitură în arhitectura otomană, dar a şi păstrat trăsături splendide de altă dată.

Complexul Nuruosmaniye dispune şi de o bibliotecă cu cupolă, în care se conservă mii de manuscrise, între care sunt cuprinse şi colecţii aparţinătoare sultanilor.

Spre sud-vest de complexul Nuruosmaniye se înalţă Coloana lui Constantin (Çemberlitaş).

ISTANBUL - BISERICA SFANTA IRINA

Una dintre venerabilele biserici bizantine, păstrate şi martirizate sub stăpânirea turcă, este Biserica Sfânta Irina (biserica Păcii Divine), nume care poartă gândul imediat la împărăteasa Irina (797-802), o înţeleaptă şi aprigă femeie, aproape deloc pacifistă.

Biserica aparţine epocii lui Constantin cel Mare, fiind ridicată în anul 324 e.N pe locul unui templu grecesc dedicat zeiţei Afrodita. Până la construirea primei biserici Sfânta Sofia, Biserica Sfânta Irina a deţinut poziţia fruntaşă, ocupând demnitatea de catedrală a Constantinopolului. Incepând cu anul 360 e.N a pierdut această calitate, odată cu construirea primei biserici Sfânta Sofia. Cu toate acestea, în anul 381 e.N, tot ea a adăpostit cel de al doilea conciliu ecumenic, pe timpul împăratului Theodosius I-ul (379-395 e.N). Cele două biserici au format principalul ansamblu eclesiastic al Patriarhatului de Constantinopol.

Revolta „Nika“, din anul 532 e.N, s-a manifestat devastator pentru Constantinopol. In câteva zile de groază, o mulţime de monumente ale oraşului s-au prefăcut în scrum, iar unele s-au năruit. Rebelii, care probabil încă nu erau pătrunşi cu toţii de creştinism, s-au abătut cu sălbăticie şi asupra bisericilor.

Alături de biserica Sfânta Sofia din cea de a treia generaţie, a fost vandalizată şi biserica Sfânta Irina. Justinian s-a îngrijit să le construiască pe amândouă. Biserica Sfânta Irina a avut parte de o renovare generală şi de o transformare în bazilică cu două cupole, ceea ce era o noutate. Prin planul său reprezintă unul dintre primele exemple de tranziţie de la planul basilical, la planul în cruce greacă. In locul bisericii Sfânta Sofia vandalizate s-a ridicat cea mai spectaculoasă biserică a tuturor timpurilor, cea pe care o putem vedea şi astăzi.

După cum o demonstrează compararea planurilor şi a elevaţiilor celor două biserici surori, structura Sfintei Irina prefigura pe cea a Sfintei Sofia, care urma să ridice pe cele mai înalte trepte ale vremii soluţiile tehnice de aici.

In urma unui cutremur din anul 740, monumentul a suferit grave distrugeri, aşa că împăratul bizantin Leon Isaurianul a restaurat-o în plină perioadă iconoclastă. Ca urmare decorarea ei interioară a avut de suferit, devenind foarte sobră. Forma ei actuală aminteşte de arhitectura sec. al 8-lea şi este singura biserică bizantină care a păstrat atriumul original.

 Structura basilicală de la parterul locaşului este acoperită de două cupole şi se termină la răsărit cu o absidă circulară la interior şi poligonală, cu cinci laturi, la exterior. Numai una dintre cupolă este atât de înălţată încât poate fi observată din ecterior, cealaltă având o acoperire de capotă aplatizată. Absida este străpunsă de trei mari ferestre cu partea de sus în plin cintru. Marea cruce din mozaic pe fond de aur care ornează absida, acolo unde tradiţia bizantină plasa imaginea Theotokos (cea care a dat naştere lui Dumnezeu), este o mărturie remarcabilă a artei iconoclaste. De altfel, pe pereţi, în cupola centrală, şi în nartex, sunt vizibile alte fragmente de acoperământ mozaical din aceeaşi perioadă. Nave laterale înguste sunt demarcate de coloane fine, desupra cărora se extind galeriile pentru femei, galerii ce urmăresc conturul zidăriei masive, cu intrânduri sub magnifice arcuri ce susţin cupola principală.

In curtea din faţa nartexului dăinuie un sarcofag de porfir cu dimensiuni ieşite din comun, din epoca împăratului Constantin I-ul cel Mare, asemănător cu cele expuse între intrările în Muzeul de Arheologie. De altfel, de jur împrejurul său au rezistat şi resturile anticului templu al Afroditei.

In urma cuceririi turceşti Biserica Sfânta Irina a fost cuprinsă în interiorul zidurilor ce apărau Palatul Topkapî, fiind folosită ca arsenal, nu ca moschee. Se pare că numai pentru o perioadă relativ scurtă biserica a fost transformată în moschee de către Ahmed al III-lea (1703-1730), dar la începutul secolului următor Fethi Ahmed Paşa a transformat-o în muzeu.

Colecţiile muzeale strânse în ea au luat drumul Muzeului Arheologic în anul 1875, în locul acelora instalându-se un muzeu militar, până prin anul 1950. Acum biserica martiră este folosită tot ca spaţiu muzeal, în care se organizează expoziţii ocazionale. Din anul 1972 a început a servi ca sală pentru concerte de muzică simfonică datorită acusticii sale excepţionale. In fiecare an, între jumătatea lunii iunie şi cea a lunii iulie, în biserică se desfăşoară Festivalul Internaţional de Muzică Clasică.

In 1987 în Sfânta Irina s-au aniversat 1200 de ani de cel de al doilea Conciliu de la Niceea (Iznik), menit să pună capăt conflictului politico-religios provocat de iconoclasm.

In afara zilelor când sunt găzduite expoziţii sau concerte, biserica nu este deschisă accesului public şi nici spaţiile adiacente.  Cu un argument tare, sub forma veşnicului bacşiş, cei perseverenţi se bucură de atenţia paznicului şi li se deschid porţile metalice ale incintei. Odată trecuţi dincolo se bucurat de cea mai deplină înţelegere. O astfel de infiltrare în locuri interzise stimulează plăcerea vizitatorului făcându-l să se simtă o persoană privilegiată. Liniştea veacurilor cuprinse în locaş a face ca paşii intruşilor să trezească umbre nebănuite ale unei lumi apuse, să simtă veşnicia unei civilizaţii strălucite.

ISTANBUL - MUZEUL DE ARHEOLOGIE

Aşezat între Palatul Topkapî şi Grădina Gűlhame, Muzeul de Arheologie este ascuns între arbori, neputând fi observat dinspre artera principală ce coboară de la Sfânta Sofia spre Piaţa Eminőnű şi Podul Galata, arteră urmată de traseul tramvaiului metrou. Este amplasat peste o parte din aria deţinută de Palatul Topkapî, în zona fostelor grajduri imperiale şi a unei grădini exterioare. Partea conservată din acea grădină a devenit parcul public Gülhane. Din prima curte de astăzi a palatului sultanilor (cea de a doua odinioară), pe lângă biserica Sfânta Irina, o străduţă umbrită coboară liniştit până la intrarea în muzeu.

Această instituţie muzeală este compusă din trei secţiuni distincte, din trei muzee : Muzeul de Arheologie, Muzeul Ceramicii şi Muzeul Vechiului Orient.  

Complexul muzeal dispune de o suprafaţă generoasă, fapt ce pune în valoare palatul neoclasic construit special pentru această destinaţie la trecerea dintre sec. al 19-lea şi al 20-lea, dar şi celelalte două edificii. Clădirea principală este amplă. Se întinde pe latura curţii dinspre Palatul Topkapî şi se remarcă prin masivitate şi două intrări opulente cu scări largi. Intrările sunt marcate de câte patru coloane cu capiteluri corintice, unite cu frontoane triunghiulare clasice.

In faţa clădirii principale, pe partea opusă a curţii, atrag privirile celelalte două clădiri muzeale, una aşezată mai în adâncime, iar alta chiar lângă poarta de intrare în incintă. Prima adăposteşte Muzeul Ceramicii iar cea de lângă poartă, Muzeul Vechiului Orient.

Istoric

Construcţia edificiului principal a început în anul 1881 sub domnia sultanului Abdűlhamit al II-lea (1876-1909), din iniţiativa pictorului colecţionar Osman Hamdi Bey şi s-a terminat în 1908, după ce s-au executat lucrări de extindere între 1903-1907. Muzeul s-a ridicat după planurile arhitectului francez Alexandre Vallaury care a aplicat construcţiei trăsăturile neoclasicismului apusean, dar s-a inspirat şi de la ornamentaţia sarcofagului bocitoarelor, deţinut de muzeu. A reuşit să îmbogăţească marea capitală turcă cu cel mai important monument neoclasic. Muzeul, în faza iniţială, şi-a deschis porţile la 13 iunie 1891.

Tradiţia turcă aminteşte că primele colecţii publice provin din timpul domniei sultanului cuceritor, Mahomed al II-lea Cuceritorul, care a dispus depozitarea colecţiilor militare bizantine în biserica Sfânta Irina, cuprinsă în cea de a doua curte a Palatului Topkapî. După aceea, timp de trei secole, s-au adăugat diverse obiecte nefolositoare şi neînsemnate la un moment dat, dar care s-au transformat în valori istorice. In acest fel se poate afirma că primul adăpost pentru viitoare exponate ale Muzeului de Arheologie a fost biserica bizantină Sfânta Irina, ea însăşi o valoroasă mărturie a creativităţii umane.

Muzeul modern de Arheologie al Istanbulului îşi are începuturile înainte de ridicarea noului său sediu. Primele preocupări au aparţinut lui Rodosluzade Fethi Ahmed Paşa, ginerele sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), care s-a dedicat unei muzeografii moderne. Primul director a preluat conducerea instituţiei în 1868 şi se numea Edward Goold, profesor englez la Liceul Imperial din Galatasaray. Tot el a publicat în 1871 primul catalog al muzeului în limba franceză.

Primele colecţii ale muzeului arheologic au fost expuse în bătrâna Biserică Sfânta Irina până în 1846, apoi în actualul Muzeu al Ceramicii, aflat în aceeaşi curte cu edificiul cel nou. Este vorba de un pavilion în stil persan construit pe timpul sultanului cuceritor şi care servea, prin 1472, ca anexă a Palatului Topkapî,  palat care tocmai se înfiripa în apropiere, pe platoul cel mai înalt al fostului acropolis antic şi bizantin. Străvechiul acropolis ocupase vârful peninsulei pe care se dezvoltase Byzantion şi apoi măreaţa capitală nouă a împăratului Constantin cel Mare (306-337 e.N).

Considerasţii

Vizitarea acestui sanctuar al creativităţii, este mai emoţionantă decât se aşteaptă orice european care a vizitat alte muzee similare renumite. Surpriza cea mare începe odată cu intrarea în prima sală a sarcofagelor. Din capitonajul negru sau bleumarin închis al sălilor, reflectoarele îşi concentrează spoturile asupra exponatelor inegalabile pentru Luvru şi pentru Britisch Muzeum. Bucuria estetică depăşeşte orice aşteptări.

Lumea de azi urmează legi antiumane, anticulturale şi chiar prea periculos distructive, fiindu-i dat să trăiască vremuri ce-i pot deveni prea repede fatale. In orice moment o bombă, sau o rachetă dirijată electronic sau prin sateliţi, poate să lovească şi să prefacă în cenuşă cele mai preţioase monumente şi amintiri ale umanităţii. Nu poate uita că în cel de al doilea război mondial militarii americani eliberatori ai Italiei au avut intenţia să doboare Turnul din Pisa, numai pentru că de acolo trăgea eficient un mitralior german.

Bucuria din faţa unei opere de artă, a unei mărturii venerabile a umanităţii, este simţitor crescută la gândul că deasupra ei atârnă pericolul dispariţiei pe veci.

Descrierea patrimoniului

Muzeul adăposteşte incredibile bogăţii arheologice. Colecţiile lui nu excelează cantitativ, ci calitativ. Impresionează mai puţin prin numărul exponatelor, ci prin cel al calităţii artistice şi al conservării aproape impecabile a exponatelor. Stupefiantă este colecţia de sarcofage de la parterul muzeului, colecţie de-a dreptul inegalabilă şi de invidiat pentru celelalte muzee europene. Dintre cele mai renumite sunt: Sarcofagul lui Alexandru cel Mare, despre care se presupune că ar fi aparţinut unui general al său, Sarcofagul bocitoarelor, Sarcofagul de Simadora, Sarcofagul lician, Sarcofagul Phedra şi Hippolyte, Sarcofagul lui Meleagru, alte sarcofage descoperite la Sidon şi la Simadan, precum  şi unele specific egiptene. In curte, lipite de zidul muzeului, între cele două scări monumentale de la intrare, atrag admiraţia două sarcofage gigantice din porfir roşu, asemănătoare cu cele deţinute de Vatican şi provenite din epoca dinastiei lui Constantin cel Mare.

Admirând tezaurul de sarcofage, realizezi cu câtă acurateţe au formulat scopul artei sculptorii antici. Pentru ei arta nu a fost reprezentarea trupurilor, ci a forţelor care au creat trupul. Aceste forţe creatoare transpar imediat chiar pentru un privitor neutru şi neavizat. Femei îndurerate, scene de luptă crâncenă, patimi violente, animale urmărite de vânători, scene străvechi şi tablouri vegetale periferice, reînvie sub ochii privitorilor hipnotizaţi. Şi totuşi o linişte mistică se aşterne peste toate acele patimi surprinzătoare ale unei lumi mult prea îndepărtate şi, probabil, neînţelese.

Tot la parter sunt prezentate colecţiile de sculptură şi detalii de temple antice, pornind din epoca arhaică greacă şi continuând cu cea romană. Printre acelea se prezintă: statuia reprodusă a lui Hermes, executată de Alcamenes, elevul lui Phidias, o elegantă statuie a Atenei şi a unui leu, descoperite la mausoleul din Halicarnas (Bodrum), un tors al lui Asklepios, descoperit în insula Kos, statui de Muse, o statuie a lui Apollo, o statuia ce reprezintă pe Ara, fiica lui Neon, unica operă originală a celebrului Philiscos din Rodos, Efebul din Tralles, bustul lui Alexandru cel Mare, copie a operei lui Lysippos, un colosal Apollo din Tralles, statuia lui Zeus din Pergam, busturi ale împăraţilor romani Augustus, Tiberius, Marcus Aurelius, o statuie a lui Neptun de la Efes, statui ale zeiţelor Tyche, Hygia şi Atys, stele funerare, un fragment din friza templului zeiţei Atena de la Assos, statuia colosală a lui Bes, un Hercules din Cipru şi multe, multe altele. Toate exponatele au fost puse în valoare artistic, cu fundaluri inspirate şi cu spoturi de lumini bine studiate. La etajele al doilea şi al treilea sunt expuse piese mai puţin grele, provenite din săpăturile târzii de pe întinsul fostului Imperiu Otoman, mergând din Balcani, în Africa de Nord, din Mesopotamia şi Peninsula Arabică până în Anatolia şi acoperind toate epocile istorice, inclusiv pe cele bizantine timpurii, medii sau târzii. Turcii nu au ştiut să-şi aprecieze potenţialul arheologic, lăsându-se jefuiţi de arheologii sau diplomaţii occidentali din ultimele două secole de existenţă ale Imperiului Otoman.

Statuile şi fragmentele antice adunate într-un muzeu trăiesc şi continuă tradiţia umană, pregătesc drumul artei viitoare, drumul vieţii viitoare, realizează în clipa nemuritoare necesară echilibrului în timp. Exponatele unui muzeu nu sunt lipsite de viaţă, sunt pătrunse de vibraţiile creatorilor şi ale timpului când s-au născut. Să parcurgi un muzeu este o reală bucurie şi un mare câştig pentru adevăraţii intelectuali.

Muzeul vechiului Orient

Muzeul Vechiului Orient ocupă edificiul din apropierea porţii, vis-a-vis de clădirea principală. Edificiul a fost ridicat în 1883 şi a adăpostit, până în 1935, Şcoala de Arte Frumoase. După reorganizarea din acel an a devenit muzeu specializat.

Este o anexă a Muzeului Arheologic principal şi cuprinde numai exponate provenite din Egipt, Mesopotamia, Akkad, Urartu, Regatul Hittit, Assiria, Babilon, Peninsula Arabică, Siria, Palestina, dar şi artefacte preistorice.

In sala dedicată Babilonului surprinde plăcut expunerea unui fragment de zidărie emailată provenind din Calea Sacră care ducea spre Poarta Iştar. Un panou de ceramică format din îmbinarea cărămizilor emailate reprezintă un leu în mărime naturală sub formă de basorelief colorat. Culorile trupului animalului şi ale coamei sunt apropiate sensibil de realitate, iar fondul tabloului, îmbinat din ceramica emailată, este colorat în verde turcoaz. Mult mai bogat în exponate de pe Calea Sacră şi dinspre Poarta Iştar este Bode Muzeum din Berlin, nemţii fiind cei mai fericiţi care au expoliatori ai cetăţii lui Nabucodonosor al II-lea.

Crează emoţii aparte nişte panouri assiriene din bazalt cafeniu închis, unul reprezentând un car de luptă cu războinici bărboşi, urmat de un cavalerist. De o rară valoare sunt şi basoreliefurile hittite săpate în granit de culoare gri, lucrări care te poartă cu gândul la o lume grosieră de războinici, lume prea puţin dezvăluită ce şi-a avut capitala în Anatolia, la Hattusa, la răsărit de Ankara. 

Vizita vestigiilor acelei cetăţi cu nuanţe megalitice sunt stranii şi par hotărâte să înfrunte timpul. Nu sunt de uitat porţile cetăţii cu stâlpii laterali lucraţi din mari blocuri de piatră şi sculptaţi cu lei, sfincşi sau cu un profil de luptător în picioare (poarta cu lei, poarta cu sfincşi şi poarta regelui). Regatul hittiţilor mai este amintit în muzeu de un sfinx de bazalt, de torsul unui rege, Halparunda al II-lea şi de un leu, toate admirabile. Cea mai mare atracţie o constituie însă celebrul tratat de la Kadeş, scris pe panouri hittite din argilă, cu caractere cuneiforme, primul tratat din istorie consemnat pentru posteritate, semnat de faraonul egiptean, Ramses al II-lea şi de regele hittit, Hatusili. Nu trebuie uitată nici frumoasa colecţie de tablete cuneiforme care povesteşte de istoria scrisului.

Se pune o întrebare retorică: - De ce creatorii modernii nu mai încearcă să egaleze echilibrul, seninătatea şi viziunea eroică a creatorilor antici, de ce au simplificat arta, de ce au mutilat-o sub pretextul unor curente artistice novatoare dar mizere, de ce au simplificat la extrem liniile arhitecturii, de ce nu au voinţa să lase posterităţii ceva cu care să se mândrească ?

Muzeul ceramicii

Muzeul pentru ceramică se află în partea din spate a curţii, aşezat tot faţă în faţă cu corpul principal al Muzeului de Arheologie.

Pentru a trece de la Muzeul Vechiului Orient la Muzeul Ceramicii se parcurge o suprafaţă largă a curţii, pe lângă o împrejmuire unde sunt depozitate mulţime de fragmente de monumente dar şi multe stele funerare. Importanţa acelor exponate rămase sub cerul liber este probabil de mai mică importanţă, sau nu le este cunoscută bine semnificaţia. Printre ele au crescut arbori iar prin faţa împrejmuirii s-au aşezat bănci pentru odihnă. Locul este trist şi asemănător cu un cimitir uitat.

Muzeul de Ceramică (Çinili Kőşk) este amenajat în cea mai veche clădire otomană civilă, construită de Mahomed al II-lea Cuceritorul, prin anul 1472, drept pavilion de odihnă în afara palatului. Odinioară edificiul era acoperit în totalitate cu faianţă bleu-verde, de la care îi provine şi numele. Planul şi înfăţişarea generală a edificiului, dar şi decoraţiunile lui din faianţă, trădează influenţa persană. La data ridicării sale nu se cristalizase o variantă de arhitectură şi ornamentaţie originală a turcilor otomani. Clădirea a adăpostit muzeul imperial între anii 1875 şi 1891. Abia în 1953 a primit destinaţia de muzeu al ceramicii şi faianţei. Toate sălile edificiului adăpostesc numai obiecte de acelaşi fel: faianţe seciukide, otomane timpurii, de Iznik, de Istanbul, faianţe autohtone influenţate de ornamentaţia chineză, sau de cea apuseană, o interesantă fântână în stil baroc bazată tot pe utilizarea faianţei, un mihrab şi alte obiecte recuperate din moschei.

Un vizitator autorizat ar putea susţine că desenul şi coloristica faianţelor din Spania şi Portugalia par mult mai reuşite, mai inspirate, incomparabil mai puţin monotone.

Pentru orice călător prin Istanbul este o mare pierdere să nu acorde un minim de timp şi de atenţie Muzeului de Arhelogie.

ISTANBUL - HAREMUL IMPERIAL

Haremul imperial (Harem-i Hümayûn) a fost adus în incinta Palatului Tpokapî la sfârşitul sec.al 16-lea. Este un edificiu amplu şi opulent, un vast ansamblu al apartamentelor private ale sultanului. Haremul era reşedinţa mamei sultanului (Sultan Valide), a concubinelor şi femeilor sultanului şi a restului familiei sale, cuprinzând copii şi servitorii lor. Este format dintr-un ansamblu de încăperi şi de structuri legate prin culoare lungi şi mici curţi sumbre. Fiecare grup ierarhic, sau pentru servicii, avea propriul spaţiu de viaţă grupat în jurul unei curţi. Haremul imperial cuprinde mai mult de 300 de încăperi, dintre care numai o mică parte este deschisă astăzi pentru public. Apartamentele lui (Daires) erau ocupate de eunuci, de şeful eunucilor din harem (Darüssaade Ağası), de mama sultanului (Sultan Valide), de soţiile sultanului, de prinţi şi de favorite. Era interzisă oricui intrarea în harem.

Informaţii generale

Haremul se vizitează revenind în a doua curte istorică a palatului (Divan Meydanı). Spre acea curte se deschidea intrarea oficială a edificiului, intrare folosită odinioară de femeile din harem pentru a pleca în oraş cu trăsurile lor. Se numea Poarta caleştilor (Arabalar Kapısı).

. Edificiul a fost amenajat, înfrumuseţat la interior şi mărit fără încetare. Astăzi totalizează suprafaţa de 15.000 metri pătraţi şi poate povesti mulţime de istorii ale femeilor nenorocoase care şi-au consumat viaţa între zidurile împodobite cu dărnicie. Bogăţia şi fastul s-a amestecat aici cu intrigile, cu ura şi încercările de seducţie. Edificiul a devenit un imens complex, care a evoluat continuu între secolele 16 şi 19, adăugând stiluri diferite artistice. După un incendiu important din anul 1665 unele părţi au fost redecorate, sub Osman al III-lea şi Mahmud al II-lea, în stil otoman baroc, inspirat din barocul italian. Aceste decoraţii s-au deosebit mult de cele epoca clasică.

Mama sultanului era cea care conducea Haremul. Când un sultan tânăr prelua succesiunea, femeile din haremul sultanului precedent erau trimise într-un alt palat. Fiind sclave, probabil că erau vândute altor haremuri de înalţi demnitari militari, sau civili.

Haremul condiţie socială

Cuvântul Harem este de origine arabă, dar pentru a desemna acest edificiu din incinta palatului, turcii au folosit denumirea de Dur-űs-saade, adică, în traducere, casa fericirii. Poligamia de origine asiriană a fost adoptată de majoritatea populaţiilor din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar mai târziu de către turcii veniţi dinspre Asia Centrală. Odată cu convertirea la Islam, în sec. al 10-lea e.N, ei au adoptat tradiţia arabă a haremului cu până la patru soţii pentru fiecare bărbat de condiţie medie. Poligamia a fost abolită în Turcia,.în anul 1926, de către marele reformator Mustafa Kemal Atatűrk.

Se presupune că legea coranică a poligamiei ar fi fost şi un antidot al pierderilor de bărbaţi în războaie. Femeile văduve trebuiau protejate şi armata avea nevoie de noi recruţi. Teoria nu are un suport solid, pentru că toate popoarele lumii îşi pierdeau bărbaţii în războaie, dar nu au recurs la o practică similară, legiferată religios. Se spune că odinioară femeile haremului şedeau în fiecare seară în saloanele lor colective, sau în grădini, îmbăiate şi parfumate, cu pieptul gol, iar sultanul trecea să-şi aleagă pe una dintre ele. Avea în mână o batistă subţire pe care o trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o mirosea. Işi alegea femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în seara aceea. Se ştie că acelaşi parfum are mirosuri uşor diferite de la o persoană la alta, ca reacţie specifică cu pielea fiecăreia.

Istoric

Femeile haremului sultanului au locuit mult timp în vechiul palat construit de Mahomed al II-lea Cuceritorul în cartierul Bayazid, până în sec. al 16-lea. Până atunci incinta palatului Topkapî s-a păstrat numai ca loc oficial de unde erau conduse problemele publice ale imperiului. Data exactă a construirii noii construcţii Harem din incinta palatului Topkapî nu este cunoscută cu precizie, dar există o mărturie din anul 1578 care aminteşte de existenţa sa. Este mai mult ca sigur că la ridicarea edificiului şi-a dus contribuţia şi faimosul arhitect turc Sinan (1490-1588), pe atunci la vârstă înaintată. De asemenea, se spune că iniţiativa construirii noului Harem a pornit de la Roxelana, soţia prea iubită şi influentă a sultanului Suleyman I-ul Magnificul (1520-1566).

Este de apreciat că edificiul Haremului din Topkapî este o chintezenţă a gustului turcesc pentru arta decoraţiunii, o chintezenţă a bogăţiei şi puterii sultanului. Nu poate încerca decât o descriere sumară a edificiului, depărtată mult de splendoarea celor văzute în interior.

Descriere sumară

Vizita începe la „Poarta trăsurilor“, care este şi astăzi intrarea oficială. De acolo se pătrunde în sala de gardă a eunucilor negri (Harem Ağaları Taşlığı), cu pereţii acoperiţi de faianţă. Spre stânga se pătrunde în moscheea eunucilor negri decorată asemănător. O altă uşă conduce în Curtea eunucilor negri. „Cartierul” eunucilor negri are două etaje care înconjoară o curte interioară restrânsă, închisă într-o parte de un mare şi lung şemineu. Există câte zece camere la fiecare etaj, cele de la parter fiind rezervate eunucilor bătrâni.

Apartamentul şefului eunucilor negri (Kizlar Agasi), cel mai puternic personaj al Haremului, însărcinat, în principal, cu menţinerea ordinii şi a disciplinei, se găseşte în stânga curţii. Acel personaj ocupa al patrulea rang după sultan, în lista oficială a protoculului, în urma Marelui Vizir şi după cel mai înalt funcţionar religios (Şeik űl Islam). Intreţinea relaţii strânse cu sultanul, cu mama aceluia şi cu Marele Vizir, fapt ce îi dădea posibilitatea să se amestece în intrigile palatului. In stânga curţii eunucilor, o scară duce la şcoala prinţilor unde se văd încăperi fermecătoare ornate cu faianţă preţioasă din secolele 17 şi 18 şi lambriuri aurite.

Pe peretele din spate al curţii eunucilor o uşă corespunde cu cea de a treia curte a palatului, aceasta fiind poarta principală a Haremului, poarta pentru accesul intim a sultanului. Din sala de gardă a eunucilor, printr-un culoar îngust se ajunge în curtea deschisă a servantelor sultanului, numite Cariyeler. Curtea se numea Caryeier Taşliği. In lungul culoarului (Cariye Koridoru) sunt practicate nişe în perete cu rolul de a păstra calde platouri aduse de la bucătărie.

Curtea Caryeier Taşliği.a fost construită în acelaşi timp cu cea a eunucilor, după mijlocul sec.al 16-lea. Restaurată după 1665, ea este cea mai mică curte a Haremului. Este înconjurată de arcade,are o baie (Cariye Hamamı), are o fântână pentru spălare, o cameră pentru albit lenjeria şi dormitoare comune. O scară, numită „patru trepte” (Kirkmerdiven), permitea accesul la spitalul haremului (Harem Hastanesi), la dormitoarele concubinelor, la terasa haremului şi la grădinile sale.

Se mai pot aminti: apartamentul şefului familiei şi trei apartamente independente, cu vederea spre Cornul de Aur, decorate cu mătăsuri şi dotate cu şeminee, toate de la sfârşitul sec.al 16-lea.  

Cariye era o sclavă cumpărată pentru a servi pe sultan, sau o sclavă oferită drept cadou. Dintre ele îşi putea alege sultanul concubinele numite ikbal (favorită). Ca urmare, acele femei puteau deţine propriile apartamente. Favorita care rămânea însărcinată, avea şansa de a deveni soţie oficială a sultanului şi era numită Kadin efendi. Cea care dădea prima un fiu sultanului se numea prima soţie. Când sultanul iubea cu predilecţie pe una dintre soţii, aceea era numită Haseki (favorita iubită). In istoria otomană au existat multe Haseki celebre. Fiul cel mai mare era desemnat a succeda sultanului, iar mama sa devenea mama sultanului, adică sultan valide, femeie care căpăta o asemenea putere încât i se permitea să guverneze imperiul ca intermediar al fiului său.

La extremitatea nordică a curţii Cariyeler se găsea sala cu foc (Ocakli sofa), cu pereţii acoperiţi cu faianţă şi dominată de un imens şemineu de la care se transmitea aer cald şi spre alte încăperi ale Haremului. Mai departe se ajunge în apartamentul mamei sultanului. Constituind una din secţiunile cele mai importante ale edificiului, apartamentul cuprindea patru încăperi.

Mama sultanului reprezenta puterea supremă a Haremului. In spatele sufrageriei şi a camerelor de zi, în încăperi deschise publicului, se găseşte o cameră cu caracter absolut privat. Acolo era instalat patul şi colţul ei de rugăciune. La intrarea spre apartamentul mamei sultanului se găsesc fresce murale de la sfârşitul sec.al 18-lea, cu influenţă europeană, reprezentând peisaje. Apartamentul destinat mamei sultanului (Sultan Valide Dairesi) şi cel al sultanului constituiau cea mai mare şi importantă secţiune a Haremului. Apartamentul siltanei mamă au fost construit după mutarea ei din vechiul palat (Eski Sarayi) la Topkapî, la sfârşitul sec.al 16-lea. El a fost reconstruit după incendiul din 1665, între anii 1666-1668.

Printr-un scurt culoar se ajunge în sala de baie a sultanului trecând prin faţa sălii de baie a mamei sultanului (Hünkâr ve Vâlide Hamamları). Este un mic apartament compus dintr-o cameră de masaj, un vestiar şi o încăpere a băii, placată cu marmură albă şi gri. Un grilaj aurit proteja pe suveran contra tentativelor de asasinat. Băile datează din sec.al 16-lea, dar au fost redecorate în sec.al 18-lea în stil rococo. Băile au fost decorate la început cu faianţă de Iznik de înaltă calitate de către Sinan. Cea mai mare parte a decoraţiunii de faianţă, care a supravieţuit incendiului ce a afectat palatul în 1574, a fost folosită de sultanul Ahmed I-ul la decorarea Moscheei Albastre.

In faţa sălii de baie a sultanului se găsea apartamentul de dormit a sultanului Abdűlhamit I-ul, amenajat în sec. al 18-lea. In camere se găsea un pat cu baldachin, decorări cu picturi rococo în bronz aurit şi o fântână ornată cu faianţă de Viena.

La etajul superior se găsea sala lui Selim al II-lea, datând din sec. al 18-lea şi o mică moschee (Mescit). De acolo se poate trece pe o terasă cu un bazin în mijloc şi spre chioşcul lui Osmam al III-lea, realizat tot în sec. al 18-lea şi restaurat în stil european la începutul sec. al 19-lea.

Băile sunt legate de sala tronului, Hűnkâr Sofasi, numită şi sala diversiunilor. Legătura este ralizată printr-o foarte scurtă trecere. Datează din sec. al 16-lea şi este încăperea cea mai largă şi înaltă din palat, acoperită de o cupolă. După marele incendiu din 1665, sub domnia lui Osman al III-lea, a fost restaurată în stil rococo. Sala servea reuniunilor pentru distracţie ale sultanului cu apropiaţii săi. Mama sa, prima soţie, favoritele şi copii erau singurele persoane care aveau acces. Faianţele albe cu albastru de pe pereţi au fost aduse din Olanda în sec. al 19-lea, porţelan de Delft. Ele au înlocuit o centură de faianţe cu inscripţii caligrafice. Oglinzile din sală sunt din cristal de Veneţia. Tronul de aur a fost trimis în dar de împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, iar orologiul de către regina Victoria a Angliei. Una dintre oglinzi ascunde o uşă de trecere pe care sultanul putea să o folosească în caz de pericol. O uşă se deschide spre baia sultanului, o alta spre apartamentul deţinut de Sultan Valide, o a treia spre o mică sufragerie (renovată de Ahmed al III-lea) şi spre marele dormitor. Intermediar este un oficiu cu instrumente muzicale şi diverse alte piese. O ultimă uşă conduce spre o serie de camere, printre care sala fântânii (Çeşmeli Sofa), toate redecorate în sec.al 17-lea.

Incăperea alăturată se numeşte sala Murad al III-lea (Murad III Has Odası). Este una dintre cele mai vechi săli ale Haremului şi fără îndoială cea mai frumoasă din palat, pentru că păstrează totalitatea decoraţiei originale. Atribuită arhitectului Sinan, ea deţine o inscripţie datând din sec. al 16-lea. Zidurile sălii sunt acoperite cu faianţe albastre şi roşu coral de Iznik. Motivele florare sunt încadrate de chenare portocalii ce datează din 1570. O bandă  de ceramică caligrafiată face înconjurul încăperii, la nivelul tavanului şi al uşii. Motivele în arabesc ale cupolei au fost reaurite şi repictate în negru şi roşu. Marele şemineu are o hotă aurită (ocak), iar o fântână (çeşme) cu două nivele, lucrată într-un stil elaborat, în marmură policromă, decorează zidul din faţa şemineului. Apa ce curge din fântână împrospătează aerul, iar susurul ei împiedică ascultarea conversaţiilor de către persoane aflate în exterior şi relaxează. Baldachinul ce acoperă patul datează din sec. al 17-lea.

Sala lui Murad al III-lea comunică cu două mici încăperi. Prima este cabinetul de lucru şi biblioteca lui Ahmed I-ul (Ahmed I Has Odası). Pereţii şi cupola acestei mici şi fermecătoare camere sunt şi ele decorate cu faianţă de Izmik. Obloanele, canaturile uşii, precum şi „pupitrul Coranului” demonstrează o muncă minuţioasă de încrustare cu sidef şi fildeş. Cea de a doua încăpere este camera privată a lui Ahmed al III-lea (Ahmed III Has Odası). Aceasta este numită camera fructelor (Yemis Odasi), deoarece are ziduri ornate cu panouri ce prezintă fructe pictate. Camera se află sub influenţa stilului rococo european şi aparţine Perioadei Lalelelor (1718-1730) şi probabil a servit pentru relaxare.

Revenind şi traversând Sala lui Murad al III-lea se ajunge în alte două frumoase încăperi. Acestea formează apartamentul prinţilor moştenitori (Çifte Kasırlar / Veliahd Dairesi). Se presupune că cele dpuă încăperi s-au realizat în sec. al 17-lea. Ansamblul destinat prinţilor a fost ataşat Haremului. La parter are o platformă ridicată, care asigură o bună privelişte apartamentului de la etaj. Sunt de remarcat ferestrele cu vitralii, faianţele preţioase şi magnificul şemineu din alamă aurită din cea de a doua încăpere. Ferestrele corespund spre o terasă înaltă şi spre grădina piscinei aflată jos. Prinţii coroanei (Şehzadeler) locuiau retraşi în aceste încăperi, cunoscute sub numele de pivniţă (kafes). Aici erau educaţi cu disciplina Haremului până la vârsta adultă.

In continuarea vizitei se trece spre Camera de zi a favoritei iubite şi apoi, la stânga, spre Terasa favoritelor (Gözdeler / Mabeyn Taşlığı ve Dairesi). Spre cea din urmă se deschide o construcţie de lemn, un mic apartament al sultanului Abdűhamit I-ul (1774-1789), precum şi camerele de zi ale favoritelor. Terasa, sau Curtea favoritelor domină o mare piscină şi grădina cu merişori (Şimşirlik Bahçesi). Curtea a apărut în sec.al 18-lea, prin adăugarea de apartamente intermediare (Mabeyn) şi de apartamente ale favoritelor (İkballer). In acest corp era cuprinsă şi sala oglinzilor.

Vizita de astăzi a Haremului se încheie cu parcurgerea căii de aur (Altınyol), un coridor lung de 46 de metri, din sec.al 16-lea, în care, pe timpul sărbătorilor şi după ceremonia de ridicare la tron, sultanii aruncau monede de aur ocupanţilor haremului. La capătul coridorului, cotind la stânga se părăseşte incinta prin poarta coliviei (Kuşhane kapisi), pe unde se aduceau odinioară platourile în Harem. Sultanul folosea culoarul pntru a intra în harem din cea de a treia curte istorică, curtea politică oficială. Curtea mamei sultanului (Valide Sultan Taşlığı), curtea concubinelor şi a soţiilor (Baş Haseki), apartamentele prinţilor (Şehzadegân Daireleri) şi apartamentul sultanului (Hünkâr Dairesi), comunicau cu acest culoar cu ziduri albe simple.

Traseul unei vizite prin această “închisoare a femeilor” este complicat, plin de cotiri şi de întoarceri, lăsând memoriei doar opulenţa decorării cu faianţă, atât de apreciată de turci, avalanşa coloristică din unele încăperi şi gustul amar al suferinţelor,deznădejdilor, răutăţilor şi umilinţelor suferite de un şir neînchipuit de femei frumoase şi tinere. O descriere a Palatului Topkapî şi a Haremului său este lipsită de atractivitate fără de aportul imaginilor şi al amintirilor artistice şi coloristice. Aceasta este, de altfel, o realitate valabilă pentru toate marile monumente ale lumii, mai ales pentru monumentele de mare amploare.

Consideraţii

Părăsind această imensă colivie nu poţi să-ţi stăpâneşti gândurile. Nu poţi trece cu vederea uriaşa suferinţă spirituală şi chiar fizică care a învăluit o astfel de închisoare pentru femei, oricât de poleită ar fi fost de stăpânii ei. Nu poţi cuprinde cu gândirea mulţimea de fapte reprobabile, mârşăviile puse la cale şi chiar crimele rămase ascunse de ochii lumii. Nu va putea fi comensurat niciodată într-o lucrare descriptivă calvarul miilor de femei ce s-au ofilit între acele ziduri, care şi-au sufocat toate visele şi toate simţirile. O apăsare grea trebuie să se fi lăsat asupra acelor nefericite, condamnate să trăiască numai pentru hrană, veşminte şi pentru un oarecare lux ocazional. In condiţiile din Harem sufletele cele mai senine trebuie să fi cunoscut momente de întunecare şi de ce nu, chiar de rătăcire. Deşi ar trebui să trezească numai amintiri frumoase, admirative, Haremul induce imaginile suferinţei, ale aspiraţiilor înăbuşite.

Bogăţia coloristică a întortochiatului Harem imperial este impresionantă şi unică în felul ei oriental, dar placarea excesivă cu faianţă îl transformă într-un edificiu rece şi cu o bogăţie rece.

ISTANBUL - PALATUL TOPKAPI

Palatul Topkapî ( Topkapî Sarayi în limba turcă) a fost centrul puterii Imperiului Otoman şi reşedinţa sultanilor între anii 1465-1853. Inainte de începerea lucrărilor la acest palat, sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul construise un prim palat mai modest pe cea de a doua colină a Constantinopolului, în zona numită astăzi Bayazid. Acela nu i-a dat satisfacţie, aşa că a trecut la construirea unuia nou pe fostul acropolis greco-bizantin, loc înalt care domină Marea Marmara şi golful Cornul de Aur, cu perspective largi spre strâmtoarea Bosfor. O cisternă bizantină din cea de a doua curte a fost folosită pe parcursul întregii epoci otomane. Pe lângă alte fragmente de sculpturi antice, săpăturile au descoperit şi vestigiile unei mici biserici creştine, numită ulterior "basilica palatului". 
Numele de Topkapî Sarayi semnifică în traducere exactă, Palatul porţii tunurilor, după numele unei porţi a cetăţii, astăzi dispărută. Pe parcursul a jumătate de mileniu din acest palat au plecat cele mai nefericite veşti către Europa civilizată şi, mai ales, către partea ei sud-estică şi estică. Palatul a fost construit după modelul Marelui Palat al împăraţilor bizantini şi a altor palate orientale, adică sub forma unui mic oraş cu mai multe edificii separate , cu grădini, curţi şi dependinţe. Nu s-a asemănat cu palatele dinaştilor apuseni, palate monolitice cât mai masive şi mai bogate.

Ca atare palatul sultanilor s-a dezvoltat progresiv pe o mare întindere, prin adăugarea de edificii de dimensiuni modeste ce au urmat un gust specific otoman. Construcţia a început în anul 1459, dar pe lângă adăugirile din secolele următoare a suferit multe renovări şi adaptări, voite şi întâmplătoare, după diverse distrugeri, precum cele provocate de cutremurele din anii 1509, 1557, 1766 şi de marele ;i memorabilul incendiu din anul 1665.   

Din fericire astăzi puterea „palatului“, a „sarayi-ului“, a dispărut, el fiind transformat într-un muzeu celebru pentru bogăţiile sale de tezaur şi pentru toate mărturiile unui trecut somptuos. Dispunerea edificiilor şi a încăperilor, dar şi denumirea lor a fost concepută pentru a inspira venerarea sultanului.

La maxima lui înflorire, palatul acoperea o arie de peste 700.000 de metri pătraţi şi era înconjurat de fortificaţii proprii lungi de 5 Km.

Descriere

Palatul cuprindea patru curţi succesive, din care astăzi au mai rămas numai trei. Intrarea în prima curte se făcea prin poarta numită Bab-i Hümayun, construită în anul 1478.

Prima curte era cea mai largă, în ea găsindu-se vechea monetărie şi diverse servicii ale palatului, precum brutăria, rezervele de lemne, cantonamentele pentru regimentele de gardă. Acum ea şi-a pierdut identitatea. Pe locul ei se află Fântâna lui Ahmed al III-lea şi o mare parcare auto din faţa incintei şi din spatele bisericii Sfânta Sofia.

După ce se trece de a doua poartă (cea care este astăzi prima), imediat la stânga se ridică la o oarecare distanţă fosta biserică Sfânta Irina, biserica Păcii divine, ridicată în sec. al 4-lea peste ruinele unui templu dedicat Afroditei.

Prin această poartă, care a fost a doua pe timpuri, se pătrunde în cea de a doua curte istorică. Se trece pe sub bolta ogivală cu stalactite arabice, săpată în ziduri de piatră albă. Poarta se numeşte sugestiv „Poarta salvării“ sau „Poarta Morţilor“, în turcă Bab-űs-Selam, aluzie prea puţin discretă privind a-tot puternicia suveranilor turci, care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, inclusiv asupra demnitarilor.

Cea de a doua curte, adică prima din zilele noastre, era rezervată cabinetului afacerilor de stat, numit Divan, unor ceremonii la care asistau între cinci şi zece mii de oameni şi Haremului. Astăzi curtea este amenajată ca parc cu şase alei radiale şi două perimetrale, asfaltate sau dalate, încadrate de răzoare cu flori şi umbrite de arţari bătrâni. Primele două alei din dreapta conduc la vechile bucătării. Cea dea a treia, care este şi centrală conduce la poarta următoarei curţi, Bab-üs- Saade. Cea de a patra conduce spre stânga la clădirea Divanului. Cea de a cincia merge spre clădirea Haremului, iar cea de a şasea conducea spre grajdurile imperiale, astăzi spre Muzeul de Arheologie.

La stânga curţii, spre adâncime se profilează clădirea amplă a Haremului. In faţa acesteia, spre centrul curţii, este lipită clădirea Divanului (Kubbealti), căreia i se alătură Turnul Justiţiei. In Divan aveau loc reuniunile vizirilor cu alţi demnitari, care formau Consiliul imperiului. Intrunirile ce aveau loc de patru ori pe săptămână. In Turnul Justiţiei se afla Sala de consiliu a sultanului, sală în care acesta făcea dreptatea fără constrângeri.

Sala de consiliu sau Divanul (Kubbealti) se compune din două încăperi de parter alăturate, prima este cea pentru Cabinetul Marelui Vizir, iar a doua era destinată pentru Cabinetul Solicitărilor (reclamaţiilor) şi al protocolului. Aşezat în spatele unui grilaj, deasupra scaunului Marelui Vizir, sultanul putea urmări printr-o ferestruică cu grilaj des, fără a fi văzut, dezbaterile reuniunilor consiliului. Pe timpul şedinţelor de consiliu, împrejurimile clădirii erau supravegheate din Turnul Justiţiei pentru a se preveni orice încercare de spionaj. Tot în sala Divanului Marele Vizir primea pe ambasadori.

In prelungirea Sălii Divanului, într-o construcţie cu ferestre apărate de grilaje se găsea depozitul de arme. Este una dintre clădirile cele mai vechi ale palatului, care adăposteşte şi astăzi arme turceşti, arabe şi persane. In trecut a servit şi ca tezaur al sultanilor. Unicul acces spre Turnul Justiţiei era plasat în Harem.

In partea opusă a curţii, adică la dreapta porţii de acces, se găseau bucătăriile imperiale acoperite de mici cupole, dincolo de care se ridicau coşuri robuste de şemineu. Distruse de un incendiu timpuriu, bucătăriile au fost reconstruite de renumitul arhitect Sinan. Bucătăriile foloseau circa 800 de oameni şi mai mult de 1000 pe timpul sărbătorilor. Prin ele se consumau anual aproximativ 1400 de bovine, 23.000 de miei şi 30.000 de găini, alături de alte imense cantităţi de zarzavaturi şi fructe. Astăzi ele adăpostesc o remarcabilă colecţie de porţelanuri. Prin cele 10.700 de piese rare şi preţioase, colecţia este considerată cea de a treia, ca bogăţie, din lume, după cele din Peking (azi Beijing) şi Dresda.

Tot pe latura bucătăriilor, în lungul lor, se găsea şi vechiul atelier de prepararea săpunului şi a uleiului de măsline.

In cea de a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se pătrundea prin „Poarta fericirii“, în limba turcă, Bab-űs-Saade.

Poarta săpată în ziduri de piatră albă este străjuită de două turnuri de apărare cu plan octogonal şi cu acoperişuri ţuguiate. Deasupra ei şi pe lateral sunt plasate nişte inscripţii arabe aurii pe fond verde, inscripţii cu conţinut islamic de pe timpul când sultanii deţineau şi înalta demnitate de califi, adică din anul 1517 şi până în epoca modernă când atribuţiile califale au trecut în sarcina Parlamentului turc.

Pe zidăria de piatră a porţii se poate distruge planul în relief al Palatului Topkapî, realizat în 1524 sub domnia sultanului Soliman I-ul  Magnificul.

Această poartă, care a dat frisoane celor din secolele trecute, se mai numea şi Poarta de mijloc, adică Orta kapi, fiind astăzi principalul acces în muzeu, pentru care se plăteşte un bilet de 20 de Euro.

Dincolo de ea, în imediata apropiere, tronează Pavilionul de Audienţe al sultanului (Arz Odasi), pavilion cu pereţii decoraţi cu faianţă scumpă. In ansamblu, Pavilionul de audienţe este o clădire masivă ridicată de la sol pe un postament înalt şi înconjurată de o terasă sub formă de portic cu coloane suple şi arcade ogivale. Accesul pe platforma de sub portic şi spre sala de audienţe este asigurat de o scară centrală cu două ramuri laterale.

In Pavilionul de audienţe care domină curtea, sultanii primeau pe ambasadorii străini, stând aşezaţi pe tronul lor de aur încrustat cu smaralde. Susurul apei de la fântâna situată în dreapta sălii tronului împiedica ascultarea discuţiilor confidenţiale de către alte persoane.

In această a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se confirma puterea sultanilor, de aceea se mai numeşte şi „curtea halebardierilor“. Aici oamenii apropiaţi lor erau gata să le execute toate deciziile şi să le satisfacă toate capriciile.

Curtea era rezervată folosirii private a sultanului şi a anturajului său, fiind interzisă accesului celor ce nu aveau autorizaţie. Se afla sub controlul eunucilor albi care locuiau în încăperile din dreapta şi stânga porţii.

Pornind spre stânga, din faţa Pavilionului de audienţe, incinta cuprindea: colecţia veşmintelor imperiale, şcoala pajilor, tezaurul tronului, galeria portretelor şi a miniaturilor (exact pe partea opusă a curţii), sala orologiilor, sălile relicvelor sacre (patru la număr), secţiunea caligrafilor şi noua bibliotecă.

Centrul curţii, în spatele Pavilionului de audienţe, este ocupat de biblioteca sultanului Ahmed al III-lea, un model tipic de arhitectură turcă barocă. Sultanul a construit biblioteca în anul 1719. Clădirea are o cupolă şi este ornată cu faianţă de Iznik. In interior, alcovul din faţa intrării era un mic colţ preferat pentru lectură al lui Ahmed al III-lea. Oaza de linişte dorită era completată de o fântână fermecătoare din holul de la intrare.

Biblioteca cea nouă a palatului este situată în stânga curţii, privind de la intrare, şi este una dintre cele mai vechi construcţii ale palatului, datând din sec. al 15-lea. Era numită Moscheea Ağalar şi reprezenta un edificiu principal al palatului. Construcţia a fost transformată în bibliotecă în anul 1938, după proclamarea republicii. Astăzi se păstrează în ea circa 13.500 de cărţi şi manuscrise turceşti, arabe, persane şi greceşti.

In spatele curţii, pe dreapta, în sălile de tezaur se adăposteşte o colecţie de obiecte scumpe dintre cele mai bogate şi frumoase din lume. Se pot aminti numai extrem de puţine exponate, precum, spre o sumară edificare: o pereche de sfeşnice din aur trecând de 48 de kilograme fiecare şi încrustate cu 6666 de diamante, un diamant de 86 de carate, cel de al şaptelea din lume ca valoare, pumnalul Topkapî, cu mâner de aur şi trei frumoase smaralde (simbolul palatului), tronuri încrustate cu pietre preţioase având forme de canapele largi, un mare smarald de 3,200 kg şi un altul de 1,310 kg, cu leagăn de aur pentru prinţii nou-născuţi, săbii şi pumnale încrustate cu aur, pipe, ceşti de cafea sau de ceai din aur, bijuterii pentru ornat turbanele, pendule şi ceasuri de buzunar minunat lucrate în aur şi pietre preţioase, o bijuterie de vitrină ce înfăţişează un sclav şi un stăpân sub un baldachin, cu picioarele sclavului şi corpul stăpânului realizate din perle de mărime mică, macheta unui palat chinez, o cutie de muzică având deasupra statuia unui elefant din aur – venită din India, tronul pentru ceremonii religioase, placat cu 250 kg de aur, numit Bayram thati, şi încrustat cu pietre preţioase, medalii diverse din aur şi pietre sclipitoare, un tron din aur încrustat cu perle şi smaralde – primit de la hanul Persiei, oasele braţului şi ale mâinii Sfântului Ioan-Botezătorul (relicve) într-o casetă de aur, catarame de centură, tacâmuri scumpe şi puşti deosebite.

Moaştele Sfântului Ioan-Botezătorul au provenit din biserica mănăstirii Sfântul Ioan Stoudion ale cărei ruine aparţin astăzi Fundaţiei Sfânta Sofia şi care se vizitează cu greutate. Biserica cu mănăstire se găsea pe latura de sud a Peninsulei istorice a Constantinopolului, pe ţărmul dinspre Marea Marmara, pe drumul spre Poarta de aur..

In secţiunea relicvelor Istanbulului şi ale profetului Mahomed sunt expuse obiecte aduse de Selim I-ul din Egipt, după campania din 1517. Printre exponate se pot enumera: săbiile primilor patru califi, o bucată din poarta de la Kaaba (sau Ka’ba) din Mecca, cheile ei din argint, macheta din sidef a moscheii Omar din Ierusalim, capacul din aur masiv al pietrei sacre de la Kaaba, amprenta piciorului lui Mahomed profetul, sigiliul său din ambră, scrisori ale sale scrise pe piele de gazelă, cutii care conţin pământ de pe mormântul profetului şi fire din barba sa, un tron de argint dedicat profetului în sec. al 17-lea, arcul şi sabia sa din aur şi alte exponate. Secţiunea relicvelor era vizitată în fiecare an de întreaga curte a sultanului în ziua a 15-a a Ramadanului.

Cea de a patra curte istorică (astăzi cea de a treia) avea calitatea de spaţiu pentru repausul sultanului. Curtea are trei nivele şi este presărată cu cinci chioşcuri, o moschee şi cu cabinetul medicului şef. Nu are o poartă aparte ci este unită de cea anterioară prin scări şi alei în pantă.

De cum se pătrunde în această ultimă curte, coborând o scurtă scară, la dreapta se deschid uşile Moscheei Sofia, edificiu cu plan patrulater de mici dimensiuni şi cu un interior foarte luminos. Prin ferestrele ei mari se vede Marea Marmara, Bosforul, ţărmul asiatic şi puzderia de nave albe ca nişte lebede. Dacă inima vizitatorului este demnă de locul şi de clipa aceea, timpul  se va scurge învăluit de feerie. Probabil că acolo sultanul se simţea fericit pe timpul rugilor obligatorii şi plictisitoare. De la ferestrele largi ale acestui mic locaş natura îi venea în ajutor, făcând-ul să uite câteva clipe de Allah, de ochii iscoditori şi de intrigile care-l înconjurau. 

Puţin mai departe tot pe latura dinspre Bosfor, surâde cu faţa la răsărit Chioşcul Mecidiye, cea mai recentă clădire a palatului, construită în anul 1840 de către un arhitect francez, pentru sultanul Abdűlacit I-ul, înainte de mutarea aceluia în Paltul Dolmabahçe. Chioşcul este departe de a se asemăna cu ceea ce înţelegem noi prin această noţiune. El este o clădire palaţială prelungă, cu deschideri mari din sticlă şi cu semicoloane adosate,  un exemplu de arhitectură vest-europeană, amestec de baroc cu neoclasic. In clădire funcţionează acum un restaurant cu terasă ce domină Bosforul şi Marea Marmara.

Către mijlocul curţii se găseşte o clădire relativ modestă, numită Cabinetul medicului şef (Hekimbaşi odasi), care datează din sec. al 15-lea. Era un fel de farmacie de la care puteau procura medicamente rezidenţii palatului, loc în care medicul şef supraveghea prepararea lor.

Continuând traseul pe o alee centrală a curţii am ajuns la Chioşcul Sofa, un exemplu tipic de arhitectură turcă, construit de Ahmed al III-lea. La început chioşcul a servit drept loc de odihnă şi meditaţie al sultanului, iar apoi ca salon destinat invitaţilor în perioada Lalelelor (1718-1730). Grădina chioşcului a fost pe atunci locul faimos al unui festival al lalelelor, care se desfăşura în luna aprilie a fiecărui an.

La capătul de sus al unor scări dinspre latura nord-vestică a curţii se ajunge la o terasă amplă de unde privirile se bucură de o panoramă fascinantă spre Cornul de Aur. Pe aceea latură dinspre golf, la marginea terasei, este ridicat un mic baldachin cu acoperiş din bronz aurit (Pavilionul Iftar sau Chioşcul Iftar) (İftariye Köşkü sau İftariye Kameriyesi). El este aşezat în afara terasei pe o platformă special amenajată. A fost locul unde sultanul Ibrahim (1640-1648) se odihnea şi lua masa înainte de apusul soarelui, pe timpul lunii sfinte a Ramadanului.

Cu privirea spre baldachin, spre dreapta terasei se găseşte Chioşcul Bagdad (Bağdat Kőşkű), construit de Murad al IV-lea, în 1639, pentru a comemora cucerirea oraşului Bagdad. In spate o cale a terasei conduce la Chioşcul Revan (Revan Kőşkű), construit de acelaşi sultan. Interior şi exterior, zidurile celor două chioşcuri înconjurate de arcade, sunt acoperite cu faianţă.

La stânga baldachinului Ibrahim, se găseşte cel de al treilea chioşc, cel al sultanului Ibrahim, construit în sec. al 17-lea şi care a servit ulterior drept cameră pentru circumciziunea tinerilor prinţi. In spatele baldachinului terasa înconjoară un bazin patrulater cu laturile din marmură şi cu apă puţin adâncă. In centrul bazinului se ridică timid o mică fântână patrulateră din marmură traforată, iar pe latura dinspre Chioşcul Sultanului Ibrahim pătrunde deasupra bazinului un balcon patrulater din marmură, acoperit şi sprijinit pe nişte picioare în apă. Un capriciu arhitectural plăcut şi relaxant. Trebuie adăugat că terasa care uneşte cele trei chioşcuri şi înconjoară bazinul are un plan lipsit de orice simetrie. O parte a lui, cea cu baldachinul dinspre Cornul de Aur, este descoperită, pe când celelalte suprafeţe ale ei au acoperişuri cu streşini ample.

Palatul Topkapî era înconjurat de grădini exterioare, împărţite în patru curţi. Anumite părţi teren care despărţeau palatul de malul mării, sunt desemnate adesea  drept cea de a cincea piaţă. Pavilioanele de la malul mării au dispărut în sec.al 19-lea, odată cu construirea căii ferate pe conturul oraşului. Este vorba de Pavilion de plajă, de Pavilionul Perlei, de Pavilionul de marmură şi de Chioşcul împletitorilor de coşuri, care este singura structură încă existentă. In proximitatea primei curţi de astăzi, în direcţia oraşului, spre cartierul Eminönü, se găseşte altă fostă grădină a palatului, astăzi grădina publică Gülhane, vechea grădină de trandafiri imperială. La poarta parcului se găseşte vechiul Pavilion de paradă. Dintre alte trei pavilioane datorate lui Mahomed al II-lea Cuceritorul a supravieţuit numai Pavilionul Faianţelor (Çinili Köşkü). Acest edificiu, care datează din jurul anului 1473, adăposteşte astăzi colecţia de ceramică islamică a Muzeului Arheologic.

In anul 1853, sultanul Abdülmecid Ier a decis să se mute în palatul Dolmabahçe, de pe malul european al Bosforului, primul palat în stil european al capitalei otomane. Anumite funcţiuni oficiale au rămas îa Topkapî, precum tezaurul imperial, biblioteca, moscheile private şi monetăria. După prăbuşirea Imperiului otoman, prin decretul din 3 aprilie 1924, palatul a fost transformat în muzeu. In anul 1985 a fost înscris în patrimoniul mondial al UNESCO.

Fiecare edificiu din cuprinsul palatului comportă o tratare separată privind valoarea arhitecturală, ornamentală şi funcţională, numai pentru că numai o astfel de tratare le poate pune în valoare şi le poate individualiza pentru un european.

ISTANBUL - FANTANA LUI AHMED al III-lea

Pe strada din spatele bisericii Sfânta Sofia, în apropiere de prima poartă actuală a Palatului Topkapî, pe partea dreaptă şi într-un spaţiu larg, aşteaptă a fi admirată Fântâna lui Ahmed al III-lea (Sultan Ahmed Ceşmesi), cea mai frumoasă construcţie de acest fel din Istanbul, o bijuterie a arhitecturii otomane târzii.

 Ridicată de sultanul Ahmed al III-lea, în 1728, fântâna are aspectul unui chioşc cu plan patrat, cu latura de circa 8-10 metri. Dimensional se aseamănă cu o locuinţă fără uşi, fără ferestre. De construcţia şi decorarea ei sultanul s-a ocupat personal. Preţiosul edificiu este un exemplu de amestec de arhitectură clasică cu elemente ale barocului otoman. Pe acelaşi loc s-a aflat o mai veche fântână bizantină, numită Perayton.

Fântâna s-a născut într-o epocă de relaxare politică a curţii otomane, în epoca Lalelei. Este vorba de un interval de timp din istoria turcă, dintre anii 1718 şi 1730. Ea a luat sfârşit când o rebeliune, condusă de un fost ienicer albanez, a dus la înlocuirea sultanului Ahmed al III-lea, cu Mahmud I-ul. A fost o perioadă în care Imperiul Otoman a început a se orienta spre Occident, perioadă în care floarea de lalea a devenit un simbol, o floare foarte cultivată cu deosebită pasiune şi o dovadă de nobleţe. Câţiva ani a existat şi un festival al lalelelor.

Fântâna este lucrată din marmură cu inserţii de bronz aurit. Decoraţia exterioară este completată de faianţe de mare valoare şi de inscripţii fine cu caractere arabe ce transpun un poem. O ultimă parte a acestui poem este o creaţie a sultanului ctitor. Inscripţiile, elemente de ornamentaţie cu mare valoare şi impact asupra privirilor, sunt plaste pe faţade, în partea de sus şi cuprinse pe plăci încadrate cu faianţe roşii şi albastre. Fiecare placă caligrafiată poartă strofe pe paisprezece linii, strofe dedicate apei şi ctitorului de către Seyyid Hüseyin Ahmed bin, judecătorul şef de la Halep şi Kayseri. Versurile se citesc urmărind sensul orar în jurul fântânii, începând din partea de nord. Ultima strofă a poemului, este o cronogramă compusă de sultanul Ahmed al III-lea.

Fântâna are un acoperiş învelit în tablă de plumb, peste care tronează cinci cupole scunde octogonale, ca nişte mici turle de biserică, una în centru şi celelalte în colţuri. Streşinile sunt foarte largi, concepute, probabil, cu intenţia de a proteja de soare pe cei care s-ar fi apropiat de izvor. Ele sunt bogat decorate şi pe suprafaţa inferioară cu motive baroce spre colţuri, Pe centrul laturilor sunt plasate tablouri dreptunghiulare prelungi, decorate cu motive geometrice. La colţuri acoperişul are un contur ornamental trilobat, cu doi lobi dreptughiulari pe lături şi unul circular pe centru. Pe fiecare colţ al chioşcului există câte un grilaj triplu lucrat fin, grilaje prin care se serveau gratuit ceşti cu apă răcoritoare.

Pe fiecare latură se găseşte câte o gură de curgerea apei şi sub fiecare câte un bazin prelung de marmură. Pe trei dintre laturi, gura de scurgere a apei este cuprinsă într-o ornamentaţie specială a peretelui, cuprinsă de un ancadrament sub formă de potcoavă. In dreapta şi în stânga acelui ancadrament, sunt practicate în pereţi două mihraburi, nişe verticale cu stalactite arabice în partea superioară şi cu policioare în partea lor de jos. Pe cea de a patra latură, gura de scurgere a apei este încadrată de două intrări spre curtea interioară a fântânii, intrări cu uşi de lemn şi cu partea de sus rotunjită.

Gurile fântânii primeau apa de la un bazin interior, cu plan octogonal. In jurul bazinului exista spaţiu de circulaţie pentru servanţi.

La scurt timp după inaugurare, Fântâna lui Ahmed al III-lea a devenit un centru social, un loc de întâlnire şi de adunare foarte agreat. Aceasta şi datorită apropierii sale de intrarea în palatul sultanilor, loc unde se propagau cele mai noi şi interesante veşti.