NESTEMATELE LUMII - ATENA - ACROPOLIS

Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, supranumit primul om de stat al Europei, a lăsat scris pentru posteritate, cu pană de prezicător: „Omul nostru, după voinţa divină a lui Zeus şi a intenţiilor binevoitoare ale zeilor nemuritori, nu va fi niciodată distrus pentru că generoasa lui protectoare, fiică a unui tată preaputernic, Pallas Athena, şi-a aşezat mâinile asupra lui“.

Nu a existat niciodată în istoria antichităţii o aşezare umană mai renumită, mai luminoasă şi mai plină de spirit, ca Atena. Numele ei evocă amintirea civilizaţiei celei mai strălucitoare din era antică mediteraneană, celei mai fecunde şi mai iradiante ce a existat în tinereţea omenirii, civilizaţie unde s-a împletit ideal talentul meşteşugăresc cu cea mai înaltă gândire creatoare, dominată de filozofie. Numele de Atena rezumă o parte semnificativă din tot ce a produs umanitatea mai înălţător într-o epocă de începuturi, pe tărâmul literaturii, al artelor, al filosofiei, al tuturor ştiinţelor născânde, al politicii, al diplomaţiei şi nu în ultimul rând de câmpul imaginaţiei născătoare de legende.

Oamenii mari ai Atenei nu au dat numai expresia unei înţelepciuni ideale ce a străbătut veacurile şi orizonturile, ci au ştiut să plaseze cel mai bine omul, viaţa sa, în sfera teoriei şi a speculaţiei filozofice. Ei au oferit şi spectacolul încântător al celor mai îndrăzneţe vise realizate, au stabilit un echilibru armonios între aspiraţiile şi facultăţile umane, între valoarea lor războinică şi abnegaţia patriotică. In serviciul unei inteligenţe superioare şi iscoditoare, au concertat toate forţele sociale, pentru dominaţia dreptăţii şi a idealurilor umane pure.

Din focarul de lumină egeean, plasat la fruntariile răsăritene ale Europei, s-au răspândit asupra apusului şi nordului barbar, dar şi asupra răsăritului asiatic, toate razele calde ale unui leagăn glorios de civilizaţie.

Monumentele Atenei reflectă concepţia, unică în antichitate, de plasare a omului în centrul lumii materiale, reflectă umanizarea tuturor principiilor spirituale şi materiale. Ele au proclamat frumuseţea şi mai ales frumuseţea umană ca măsură a divinităţii.

Stindardul monumental al Atenei din toate timpurile, al întregii suflări greceşti şi chiar al lumii mediteraneene ce a negat stagnarea, este Acropolis-ul, nume purtat de oraşul de sus în toate cetăţile greceşti.

Parthenon-ul, templul magnific ridicat de oameni liberi pe stânca înaltă a Acropolis-ului atenian, cu două mii cinci sute de ani în urmă, n-a încetat să încarneze grandoarea simplităţii, a echilibrului, pasiunea înţelepciunii şi iubirea aproape divină pentru frumos şi trainic. Marmura lui cu tente aurii nu va înceta să încânte şi să înalţe inimile tuturor generaţiilor.

Noţiunea de Acropolis s-a afirmat, în lumea greacă, în primul rând ca loc înalt al unui oraş, loc cu o citadelă unde se poate organiza o ultimă şi disperată apărare. Cu timpul Acopolis-ul şi-a îmbogăţit menirea prin adăpostirea de temple şi altare. A devenit treptat un loc sfânt, apărător nu numai al locuitorilor aşezării de la poale dar şi al tradiţiilor de credinţă, obiectiv de veneraţie şi tezaur de cultură.

Denumirea de Acropolis are conotaţii cu totul particulare şi de glorie în cazul Atenei, fiind cel mai bogat şi mai vestit purtător de monumente celebre, leagăn de glorie a creativităţii umane, a înălţării spre perfecţiune.

După devastarea suferită din partea perşilor lui Xerces, în cel de al doilea război medic, Acropolis-ul Atenei a devenit expresia şi simbolul victoriei obţinute de greci şi concomitent al hegemoniei ateniene asupra întregii lumi egeene.

Incă din adâncul preistoriei, din adâncul unor evenimente legendare, stânca Acropolis-ului atenian a atras, prin semeţia pereţilor săi prăpăstioşi, o locuire stabilă. Regii legendari, Cecrops, Pandion, Erehteus, Egeus şi Teseus, au întărit stânca cu ziduri spre părţile mai accesibile unor atacatori şi au locuit într-un palat de pe platoul ei. Tradiţia spune că acel palat, probabil un megaron de dimensiuni neobişnuite, se ridica pe actualul amplasament al Erehtion-ului, loc unde regii legendari au şi fost înmormântaţi.

După înlăturarea puterii regale, Atena s-a transformat într-o minusculă republică oligarhică, sau aristocratică. Vechiul spaţiu regal de pe Acropolis s-a împodobit treptat cu altare şi temple arhaice, devenind pe lângă o citadelă bine fortificată şi loc de cult. Pe timpul tiraniei lui Pisistrates (560-528 e.A), personaj abil şi politician talentat, s-au edificat primele Propilee (Porţi triumfale) şi s-a reparat templul mai vechi al zeiţei Atena Polias, templu ale cărui vestigii sunt vizibile în faţa Erehteion-ului de astăzi.

Pe timpul vieţii lui Pisistrates, Acropolis-ul a fost definitiv consacrat ca spaţiu de cult, păstrând totuşi calitatea de ultimă poziţie de refugiu în caz de asediu.

Marile victorii ale grecilor, în frunte cu atenienii, la Salamina şi Plateea, au consacrat nu numai independenţa spaţiului egeean, dar şi transformarea Atenei în stat hegemon. In urma perşilor lui Xerxes, pe Acropolis rămăseseră numai ruine înnegrite de pojarul incendiilor, dar Atena a avut noroc să fie condusă ulterior de două personalităţi remarcabile, de Temistocles şi Cimon. Temistocles a protejat Atena şi Pireul cu ziduri inexpugnabile, a construit un mare port şi a ridicat Atena la rangul de mare putere maritimă. A refăcut şi o parte din zidurile Acropolis-ului, folosind materialele de la templele distruse de invadatorii asiatici. Astăzi se mai disting încă, în zidurile înalte, fragmentele circulare ale unor foste coloane foarte robuste. Ele salută pe cei ce se distrează în cartierul Placa, amintindu-le de grozăvia unor timpuri încărcate de semnificaţie patriotică.

A urmat marele Pericles, pe care posteritatea le-a împodobit cu supranumele de Olimpianul şi care sub deviza: mânuieşte fulgerul şi trăsnetul şi provoacă mişcarea întregii Grecii, a condus Atena spre măreţie. A ţinut în mâini soarta oraşului cu puţin peste trei decenii (461-429 eA), iar secolul al 5-lea e.A, secolul în care a trăit el, a primit numele simbolic de secolul lui Pericle. Radiaţia culturală şi politică a Atenei şi a lumii greceşti, ştiinţele literatura, filosofia şi artele, au atins atunci culmile gloriei.

Strălucirea şi imortalitatea lui Pericles a rămas legată strâns de realizarea magnificelor monumente de pe Acropolis, de realizarea unui complex monumental ce s-a încadrat temeinic între minunile lumii antice. Din acea epocă de renaştere strălucită Acropolis-ul Atenei a devenit un mare sanctuar, acela unde se celebra cultul zeiţei Atena, zeiţa înţelepciunii, a muncii şi a artelor, zeiţa păcii, dar totodată, zeiţa războinică care a adus victoria oraşului său în lupta cu barbarii asiatici, Intre Erehteion şi Propilee s-a plasat atunci una dintre statuile grandioase ale zeiţei, statuie de bronz ce pare a fi avut o înălţime de 16 metri, operă a celebrului Phidias. Aceea era statuia Atenei Promacos sau Polias, adică patroana oraşului. Zeiţa mai era cunoscută şi ca Atena Pallas, adică cea care provocase teroare în rândurile inamicilor, atunci când şi-a învârtit lancea (în greacă pallo = lance).

Datorită epocii lui Pericle, cel mai cunoscut apelativ al zeiţei a devenit cel de Atena Parthenos, adică al Atenei virgine, căreia i s-a dedicat cel mai grandios templu al lumii greceşti.

Edificiul nu a atins cele mai mari dimensiuni ale unui sanctuar grecesc, dar s-a apropiat de ele. In schimb a atins culmile perfecţiunii în arhitectura greacă şi mediteraneană.

Acropolis-ul Atenei este aşezat, semeţ şi nobil, pe o stâncă impresionantă, ce pare a fi fost dăruită de natură, sau de divinitate, cu puterea seducţiei şi cu destinul gloriei. Platoul stâncii are o lungime de aproximativ 300 de metri de la nord la sud, se ridică la 70 de metri peste nivelul câmpiei înconjurătoare şi la 156 de metri faţă de nivelul mării care străluceşte sub soarele sudului la aproape 4 km.

Pe trei laturi, stânca îşi apără platoul cu pereţi abrupţi de 30 metri, lăsând o cale de acces numai dinspre apus. Acolo sus s-au înghesuit şi apărat primii oameni, transformând stânca în leagănul legendar al Atenei. Primii care au transformat-o în fortificaţie au fost pelasgii, populaţie străveche peste care s-au aşezat târziu valurile de triburi greceşti venite dinspre nord. Din munca pelasgilor au mai rămas nişte resturi de ziduri în partea de sud a Propileelor.

Prin planul său amplu şi îndrăzneţ de reconstrucţie grandioasă a Atenei, Pericles a pus bazele unui sanctuar complex, cu o concepţie unică şi cu o execuţie genială.

Pe timpul vieţii sale, pe Acropolis s-a ridicat Templul Parthenon (449-432) e.A şi magnificele Propilee (437-432 e.A). Tot atunci, în partea de jos a oraşului, în Agora, s-a edificat şi Templul lui Hephaistos (Hephaisteion), templu care pe parcursul timpului a luat numele de Teseion (437-432 e.A). Acesta este astăzi cel mai bine conservat templu al Greciei antice, o bucăţică de nestemată căzută de pe Acropolis.

După moartea lui Pericle lucrările de pe Acropolis au continuat cu perseverenţă şi migală. S-a ridicat Templul zeiţei Atena Nike Apteros (429-421 eA), Templul Erehteion (420-407 eA) şi s-a acoperit platoul cu grupuri statuare, cu statui solitare, cu altare şi inscripţii. In numai câteva decenii Acropolis-ul Atenei a devenit locul sfânt cel mai bogat, cu lucrările cele mai valoroase şi cu cele mai multe curiozităţi din lumea antică mediteraneană.

 Cuibul de vulturi din apropierea mării s-a transformat într-un tezaur de arhitectură şi de tradiţii, într-o inegalabilă jerbă de nestemate ale talentului şi geniului uman. Pe timpul stăpânirii romane s-a adăugat vechilor edificii un templu roman cu plan circular, dedicat Romei şi lui Augustus, astăzi dispărut, iar odată cu Nero a început şi seria despuierilor Acropolis-ului de valoroasele sale statui.

Fiecare parte componentă a nobilului complex arhitectonic reprezintă o culme a artei arhitecturii, are propriile trăsături definitorii, planuri, ornamentaţii şi evoluţii, păstrează un loc unic în ansamblu, în tradiţiile Atenei, dar şi în inimile sau amintirile celor care le-au mângâiat cu privirile.

Grecii foloseau termenul de Propilon, la singular, când făceau referire la un simplu vestibul de intrare într-o incintă sacră sau într-un palat. Termenul de Propilee, la plural, făcea referire la o intrare complexă şi monumentală, intrare ce comporta amenajări ample cu mai multe porţi de acces, ca pe Acropolis, ca la Epidaur sau ca la Eleusis.

Incă din epoca bronzului, adică din cea miceniană, intrarea pe Acropolis s-a realizat prin vârful vestic al platformei stâncoase. Prima consemnare a unui Propion maiestuos a parvenit din timpul lui Pisistrates (600 e.A - 527 e.A). Acel edificiu a căzut pradă devastărilor persoane din anul 480 e.A. Numai o parte infimă din fundaţiile sale    s-au conservat în colţul de sud-est al Propilee-lor ulterioare, construite de Mnesicles şi păstrate până în vremurile noastre.

Mnesicles a înlocuit Propion-ul, din vremea lui Pisistrates, pe timpul lui Pericles. Atunci ridicat un edificiu amplu şi impunător demn de caracterul sacru al stâncii şi de monumentele ce urmau a se aşeza pe ea. Eleganţa şi valoarea sa au avut şi menirea de a prefigura majestatea Parhenon-ului, templu ce s-a dorit de neegalat.

Dimensiunile şi valoarea arhitectonică a Propileelor au impresionat atât pe scriitorii atenieni, cât şi pe inamicii Atenei. Ele taie răsuflarea vizitatorilor contemporani.

Din exterior Propilee-le apar ca un templu clasic grecesc cu largă deschidere la faţade, dar cu o adâncime mult redusă. Atât spre exterior, cât şi spre incinta sacră, monumentul este prevăzut cu frontoane largi şi înalte, sprijinite pe câte şase coloane (hexastil) puternice şi avântate. Spaţiul cuprins între cele două faţade este divizat în două de un zid de marmură străpuns de cinci porţi. Poarta centrală are dimensiunile cele mai mari, având rolul de poartă principală prin care trecea Calea sacră, cale ce şerpuia urcând de la baza stâncii spre Acropolis. Serpentinele ei erau urmate de convoaiele umane pestriţe pe timpul marilor procesiuni Panateneene.

Asemănător celorlalte monumente de pe Acropolis, Propileele  s-au construit cu marmura albă adusă de pe muntele Pentelic (Pentelicon) din apropierea Atenei, marmură căreia lumina soarelui egeean i-a transmis o delicată nuanţă aurie. Pe alocuri marmura gri, de Eleusis, goneşte monotonia monocromatică şi subliniază unele elemente constructive.

Lucrare amplă şi reprezentativă pentru arhitectura greacă, Propileele aveau om lărgime de 74 de metri, părând a dori să se compare cu cele mai mândre temple. Erau compuse dintr-un spaţiu central, dominator, cu plan rectangular de 25  x 18,4 metri, la care se adăugau două spaţii, sau aripi laterale, la nord şi la sud. Toate cele trei spaţii se sprijineau pe coloane cu capiteluri dorice. Numai centrul Propilee-lor a fost împodobit cu două şiruri de coloane încununate cu capiteluri ionice, şirurile care conduceau la poarta centrală, punctul final al Căii sacre.

Combinarea stilului doric auster cu cel ionic, mai frivol, constituie o viziune ce atribuie armonie şi simetrie acestui poem al arhitecturii greceşti.

Calea Sacră începea din cartierul Ceramic şi urca spre Propilee cu ocolişuri, urmând serpentine ce nu aveau nicăieri trepte, ci numai paliere pietruite ce facilitau ascensiunea şi consolidau traseul. Pe această cale nu urca numai mulţimea ce lua parte la procesiunea Panateneenelor, ci urcau şi carele grele pe o singură osie, încărcate cu diverse materiale,  bovinele, sau ovinele destinate sacrificiilor.

Aripa de nord a Propilee-lor, aflată în dreapta celui ce accede spre poarta centrală, este constituită dintr-o mare sală străjuită de coloane dorice, sală destinată a fi Pinacotecă. Artiştii ilustratori din sec. al 5-lea e.A, precum renumitul Poliglotes, îşi expuneau tablourile în această sală. Dorinţa vizitatorilor contemporani de a ajunge cât mai repede pe platoul templelor, îi face să treacă insensibili pe lângă cea mai venerabilă galerie de artă a civilizaţiei noastre.

Mnesicles a avut intenţia de a înălţa în aripa de sud o sală asemănătoare Pinacotecii, dar a întâlnit opoziţia celor ce îngrijeau templul caritelor din vecinătate, dar şi pe cea a arhitectului Callicrates, cel care avea în plan de a construi acolo templul zeiţei Atena Nike Apteros. Caritele erau divinităţi virgine, fiice ale lui Zeus, care încarnau seducţiile frumuseţii. In situaţia dată, Mnesicles s-a limitat să ridice în aripa de sud o sală mai mică, sală mai mult decorativă, deschisă spre exterior atât spre nord, adică spre Parthenon cât şi spre vest, spre templul Atenei Nike Apteros al lui Callicrates.

Renumitul autor şi călător din sec. al 2-lea e.N, Pausanias, autor al lucrării Itinerariu în Grecia, a menţionat cu admiraţie plafonul Propileelor. Susţinut pe grinzi de marmură, plafonul era bogat ornamentat cu reliefuri ce reprezentau un cer albastru punctat de stele aurii.

Se pare că pe timpul domniei împăratului Septimius Severus (193-211 e.N), administraţia romană a construit în faţa Propileelor o scară monumentală largă şi prelungă. Anterior, pe parcursul sec. al 2-lea e.A în partea dreaptă a Propileelor se ridicase un soclu grosier de marmură, adaos ce răpea din perspectiva monumentului, ascunzând privirilor aripa de nord a Pinacotecii.

Dezagreabilul soclu se pare că a purtat iniţial statuia unui admirator şi binefăcător al Atenei, probabil Eumenes al II-lea, regele Pergamului. Statuia aceluia a fost înlocuită mai târziu de un grup statuar ce îl reprezenta pe generalul şi prietenul împăratului Augustus, Marcus Vipsanius Agrippa, într-o quadrigă.

Propileele au urmat soarta generală a Acropolis-ului şi a Atenei. In epoca bizantină au devenit sediul Arhiepiscopatului, iar mai târziu francii cuceritori din Cruciada a IV-a au instalat serviciile administrative ale efemerului lor ducat al Atenei.

Florentinul Nerio Acciaimoli şi-a construit pe aripa de nord un turn de apărare de tip medieval, cu secţiune pătrată, demolat de inspiratul arheolog german Heirich Schliemann, în 1875. Pe timpul îndelungatei ocupaţii turceşti turnul a servit comandantului militar turc al ţinutului, iar în Propilee s-a instalat armureria şi depozitul de praf de puşcă.

Propileele au primit cea mai grea lovitură în anul 1645, când depozitul de praf de puşcă a explodat, provocând distrugeri ireparabile capodoperei lui Mnesicles.

Dincolo de Propilee, pe platforma stâncii, se deschide tezaurul de creaţie al inegalabilului Acropolis. Pe partea cea mai înaltă tronează Parthenon-ul, templul zeiţei virgine Atena Parthenos, edificiu ce reprezintă simbolul Atenei, nestemata cea mai de preţ a cununiei sale. Edificiul nobil, măreţ şi venerabil reprezintă o culme a frumuseţii şi echilibrului în arta construcţiei, o culme a civilizaţiei Greciei antice, în care s-a întrupat, ca şi la Propilee, o sinteză a ordinelor doric şi ionic.

Parthenon-ul nu este opera unui singur creator inspirat, sau a unui singur deceniu. Este creaţia întregii naţiuni, sinteza unei civilizaţii în totalitatea sa. O lungă suită de generaţii au trudit şi au gândit înainte ca experienţa şi înţelepciunea lor să se cristalizeze într-un astfel de monument.

Superbul templu, care poate fi admirat astăzi, nu este primul locaş religios ridicat pe locul respectiv. Pe amplasamentul actual s-au răsfăţat sub soarele Aticei şi s-au lăsat admirate cel puţin alte două edificii străbune.

Templul imediat anterior a fost cel distrus de perşi în anul nefast 480 e.A, chiar înaintea terminării sale. Mai adânc sub fundaţiile monumentului de azi s-au depistat vestigiile mult mai vechi ale unui templu din tuf (piatră moale şi poroasă).

Parthenon-ul care veghează astăzi Atena, ca un uriaş miriapod alb, este un vis al lui Pericles şi al unui neam de învingători, transpus în realitate de către constructorul Ictinos, ajutat de Callicrates. Marele Phidias a avut sarcina de a-i da strălucire şi plus de valoare prin conducerea lucrărilor sculpturale de ornamentaţie şi prin plămădirea unei imense şi unice statui chryselefantine a zeiţei Atena Parthenos, statuie aşezată în interior. Lucrările au început în anul 447 e.A şi s-au terminat în 438 e.A. Cu ocazia sărbătorii Panateneenelor din acel an, atenienii au putut admira pentru prima dată locaşul zeiţei, dar şi statuia ei, statuie pe care Phidias a alcătuit-o din lemn, fildeş şi aur. Structura de rezistenţă era din lemn, părţile descoperite ale corpului erau acoperite cu fildeş iar îmbrăcămintea şi accesoriile erau placate cu aur. Decoraţiunea sculpturală a Parthenon-ului s-a terminat câţiva ani mai târziu, în 432 e.A.

La origine, numele de Parthenon, adică încăperea sacră a zeiţei virgine Atena Parthenos, era atribuit numai unei săli cu plan pătrat, sală amplasată în partea cea mai adâncă a edificiului, dincolo de Cella, In Parthenon era adăpostit tezaurul public al oraşului. Incepând cu sec. al 4-lea e.A s-a atribuit numele de Parthenon întregului templu, înainte numindu-se Marele templu, sau simplu Templul.

Parthenon-ul a fost construit în totalitate din marmură, inclusiv placarea acoperişului. Marmura a fost extrasă din muntele Pentelic ca şi cea a Propileelor. Avea culoare albă cu granulaţie mare, înglobând în masa ei fire jucăuşe de mică. Datorită prezenţei discrete a fierului, marmura a trecut printr-un proces de oxidare, care a învăluit-o într-o manta aurie. Decoraţia sculpturală a templului s-a executat separat din minunata marmură de Paros, de un alb pur, nealterabil.

Fără să atingă dimensiunile templelor magnifice ale Ioniei, ale  sau Greciei Mari (Italia de sud şi Sicilia), dimensiuni pe care nu le-ar fi putut permite nici suprafaţa disponibilă, Parthenon-ul depăşeşte prin amploarea sa toate templele metropolei (30,86 m x 69,5 m). El este un templu peripter, adică înconjurat pe toate laturile de un rând de coloane. Frontoanele de pe faţade sunt susţinute de câte opt coloane (octostil), iar pe lungime sunt aliniate câte 17 coloane, adică un număr dublu în raport cu faţada, plus una. In totalitate existau 46 de coloane înalte de 10,45 metri, săpate pe circonferinţă cu câte 20 de caneluri. Ele se sprijină direct pe stilobat, adică pe platforma în trepte a edificiului.

Proiectarea măreţului templu a beneficiat de toate cuceririle tehnico-constructive ale arhitecţilor greci înaintaşi, cu deosebire în ceea ce priveşte aplicarea unor corecţii optice savante.

Ca urmare, diametrul coloanelor nu este constant pe toată înălţimea. Pornind de la bază spre prima treime din înălţime, coloanele sunt imperceptibil îngroşate, pentru a deveni apoi din ce în ce mai subţiri spre capitel. Profilul fusiform al coloanelor reprezintă unul din elementele principale de corecţie optică, care contribuie la imprimarea graţiei, supleţei şi vivacităţii emanate de întregul edificiu.

Axele coloanelor nu se află în perfectă verticalitate pe stilobat, adică nu se sprijină perfect perpendicular. Toate sunt înclinate către interior, iar cele patru coloane de la colţuri au o dublă înclinare, adică sunt înclinate pe direcţia bisectoarei unghiului drept format de laturi.

Prin aceste corecţii de verticalitate s-a evitat impresia creată de marile edificii, cum că partea lor superioară ar fi aplecată spre exterior. Pe de altă parte construcţia capătă un plus de soliditate, purtând să reziste mai uşor la eventualele cutremure de pământ, atât de frecvente în zona egeeană.

De asemenea, pentru a se evita ca cele patru coloane de colţ să pară mai subţiri ca celelalte, ele au fost concepute cu diametru mărit, iar distanţa lor faţă de coloanele vecine s-a micşorat.

In ansamblu nici un element al Parthenon-ului nu s-a conceput în linie dreaptă. Traseul stilobatului şi al treptelor, pe lungimea lor, este uşor curbat, ridicat cu 10 cm la centru faţă de extremităţi. Curbura a fost transmisă întregului edificiu, cuprinzând toate elementele longitudinale, inclusiv acoperişul. Această soluţie constructivă s-a dovedit necesară pentru a contracara o iluzie optică defavorabilă, aceea prin care liniile orizontale foarte lungi par curbate la mijloc spre în jos. Totodată, ridicarea imperceptibilă de la centru a avut şi avantajul de a uşura evacuarea apelor de ploaie de pe platformă.

Pe arhitravă (grinda continuă de marmură care uneşte partea superioară a coloanelor pe tot conturul), deasupra coloanelor, se remarcă nişte deschideri cu secţiune pătrată. Ele s-au practicat după un secol de la inaugurarea Parthenon-ului pentru a fi agăţate cele 22 de scuturi persane de aur capturate de Alexandru Macedon în urma victoriei de pe râul Granicos. Marele cuceritor şi răzbunător al jafului persan din cel de al doilea război punic a dorit ca acele trofee simbolice să aparţină Atenei şi Acropolis-ului ei.

Arhitrava templului era înconjurată de o friză superbă, a cărei concepţie genială este atribuită marelui Phidias. Acela a executat probabil numai unele dintre basoreliefuri, sau a corectat unele finisaje, restul lucrărilor de sculptură fiind executate de pietrarii cei mai apreciaţi şi talentaţi ai vremii, mulţi dintre ei fiindu-i discipoli.

Bogata decoraţiune sculpturală, care întărea perfecţiunea monumentului, cuprindea pe exterior 92 de metope (panouri sculptate) şi triglife (grupuri ritmice de câte trei nervuri verticale ce despărţeau panourile). Tot în exterior, o mândrie a templului o constituiau grupurile de sculpturi de pe cele două frontoane. In interior încăperea sacră, numită Cella, era şi ea înconjurată de o superbă friză de inspiraţie ionică.

Din minunăţia decoraţiei sculpturale s-a mai păstrat foarte puţin pe trupul Parhenon-ului, fragmente extrem de sărace şi needificatoare. O parte din decoraţie s-a pierdut, iar restul se află la British Museum şi extrem de puţin la Muzeul de pe Acropolis.

Metopelede pe latura de răsărit reprezentau scene ale Gigantomahiei, adică ale luptei dintre zei şi giganţi, luptă în care este ilustrată însăşi zeiţa Atena. Pe friza de sud metopele ilustrau scene ale Centauromahiei, adică a luptei dintre lapiţii din Thessalia şi centauri, luptă la care a luat parte şi Teseus, eroul legendar atenian. Pe metopele de vest erau reprezentate scene ale Amazonomahiei, adică ale luptei lui Teseus cu amazoanele. Latura de sud era acoperită cu metope ce aminteau scene din războiul Troiei.

Reprezentând pe Parthenon victoriile zeilor, sau ale strămoşilor legendari, Atena a celebrat victoriile ei de la Marathon, Salamina şi Plateea, contra invadatorilor asiatici. Simbolismul metopelor este explicit, plin de viaţă şi tensiune eroică. Prin ele se afirmă victoria frumuseţii, a dreptului, democraţiei şi civilizaţiei asupra urâţeniei, barbariei şi tiraniei.

Dintre sculpturile care dădeau grandoare frontoanelor templului s-au păstrat numai un număr foarte mic, majoritatea căzând pradă sălbăticiei, avariţiei şi ignoranţei umane. Pe frontonul de răsărit era reprezentată naşterea zeiţei Atena, iar pe cel de apus confruntarea dintre Poseidon şi Atena pentru a păstra protecţia oraşului.

Lucrarea sculpturală cea mai originală şi singulară este cea a frizei ionice din interior, care înconjura Cella. De-a lungul a 160 de metri de basorelief au prins viaţă aproximativ 600 de figuri de divinităţi, de oameni şi animale, într-o splendidă compoziţie care reproducea procesiunea de sfârşit a Sărbătorii Panateneene.

Din cea mai adâncă antichitate, din vremea legendarului rege Erehteus, a existat o celebrare rituală în onoarea zeiţei protectoare Atena. După reunirea demelor (triburilor) din Atica de către legendarul Teseus, acea celebrare, s-a transformat în Sărbători Panateneene. Sărbătorile se derulau cu mare fast, strălucire şi risipă de eforturi, încă din epoca lui Pisistrates, dar au atins apogeul în timpul lui Pericles, în sec. al 5-lea e.A.

Anual se sărbătoreau Micile Panateneene, iar Marile Panateneene se celebrau la un interval de patru ani, în luna Hekatombaeon (15 iulie-15 august) şi durau 12 zile. Cu ocazia sărbătorilor se organizau întreceri atletice, concursuri hipice, concursuri de muzică, banchete şi, nu în ultimul rând, se aduceau sacrificii pe Acropolis. Panateneenele culminau, în ultima zi, cu marea procesiune.

Procesiunea pornea din cartierul Ceramic, traversa Agora şi urca în serpentine spre Acropolis, unde se depunea cu mare ceremonie peplosul destinat zeiţei Atena. Peplosul era un veşmânt de lână cu care vechii atenieni aveau obiceiul de a îmbrăca statuile lor colorate. Peplosul era ţesut, timp de nouă luni de o preoteasă, ajutată de anumite fete, numite ergastine şi de altele mai fragede numite arrahephore. El avea culoarea galbenă şi era ornat cu scene din Gigantomahie. Se purta în fruntea procesiunii, aşezat pe o corabie alegorică, şi era urmat de arhonţi, nobili, notabili, oficiali ai templelor (nu existau preoţi în accepţiunea creştină a termenului), muzicieni, purtători de ofrande şi de întreaga populaţie.

In interiorul templului străjuia statuia chryselephantină a zeiţei Atena Parthenos, o minune a creaţiei umane datorată genialului Phidias. Statuia avea o înălţime de 10 metri, iar împreună cu piedestalul circa 12 metri. Structura internă a statuii era realizată din lemn, iar părţile descoperite ale corpului erau placate cu fildeş. Veşmintele, casca, scutul, etc., erau acoperite cu foi de aur în greutate totală de circa 1150 kg. Foile de aur erau astfel aplicate încât să poată fi retrase de pe statuie fără a-i aduce lezări. Cum lumea acelor vremuri nu era mai lipsită de răutate decât cea contemporană, Phidias a fost învinuit că şi-ar fi însuşit o parte din aurul pus la dispoziţie, dar el a putut să-şi probeze uşor nevinovăţia.

Statuia zeiţei Atena din Parthenon, ca şi cea a lui Zeus de la Olimpia, au rămas în amintirea posterităţii drept cele mai măreţe şi nobile creaţii ale lui Phidias. Ambele au fost smulse de la locul lor pe la începutul epocii bizantine şi se pare că au împodobit un timp Hipodromul din Constantinopol, unde au pierit distruse de un incendiu.

Parthenon-ul a rezistat în bună stare până la sfârşitul epocii romane. Degradarea a început odată cu ridicarea creştinismului la rang de religie de stat, datorită fanatismului care l-a caracterizat. Sub domnia lui Justinian I-ul s-a decis transformarea marilor temple în biserici, cu toate că fenomenul fusese declanşat anterior la o scară mai restrânsă.

Parthenon-ul s-a transformat într-o biserică cu hramul Sfânta Sofia, iar mai târziu cu hramul Sfânta Fecioară de la Atena. In anul 1204, barbarii nobili franci din cea de a patra cruciadă au transformat minunea antică în biserică catolică, iar turcii, la fel de barbari, au amenajat o moschee în 1466. După obiceiul lor, cei din urmă au adăugat un amărât de minaret în colţul de sud-vest al sanctuarului de care nu erau demni.

Distrugerea cea mai gravă a suferit-o templul în anul 1687, când veneţienii au tras cu tunurile asupra Acropolis-ului ocupat de turci, de pe colina vecină, Philopappos. Au nimerit cu intenţie Parthenon-ul care adăpostea un depozit de pulbere al turcilor. Explozia a rupt practic în două măreţul edificiu. Pe lângă aceasta, dogele Morosini, care îi conducea pe mercenarii veneţieni, a smuls câteva sculpturi de pe frontonul de vest al venerabilului monument. Era un obicei vechi al apusenilor din toate seminţiile de a se înfrupta din frumuseţile artistice ale lumii orientale creştine sau păgâne. Sculpturile smulse fără pricepere au căzut şi s-au transformat în bucăţi. Probabil că au ajuns în fundaţiile unor case mizere, sau au fost arse pentru var de către turci.

In anul 1802, lordul Elgin, ambasador al regatului britanic la Istambul, a reuşit să obţină aprobarea sultanului pentru a devaliza Acropolis-ul de unele din comorile lui sculpturale.

Profitând de ignoranţa şi indiferenţa otomanilor, el a jefuit paisprezece metope, şaptesprezece statui de fronton, aproximativ două treimi din friza interioară, un capitel pe care l-a tăiat în două bucăţi pentru uşurarea transportului şi numeroase alte piese decorative. Toate au ajuns în British Museum.

După atâtea rapturi animalice, Parthenon-ul rămâne o glorie a creaţiei şi muncii umane, un produs mândru, monument istoric ce exprimă deopotrivă seninătate şi eroism. El întruchipează un salt îndrăzneţ în procesul de evoluţie al artelor, unul dintre cele mai reprezentative exemple de sinteză a arhitecturii cu artele plastice din întreaga antichitate.

O altă bijuterie a Acropolis-ului zâmbeşte delicat şi vaporos de pe o latură opusă Parthenon-ului. In comparaţie cu frumuseţea bărbătească a măreţului templu doric, templul numit Erehteion etalează o eleganţă feminină. Ridicarea lui este învăluită de unele incertitudini. Este atribuită lui Mnesiecles, sau lui Filocles. Se ştie însă sigur că cel din urmă a supravegheat lucrările împreună cu Archilochos. In orice caz, creatorul acestui templu unicat al lumii antice a avut inspiraţia fericită de a soluţiona problemele anevoioase ale diferenţelor de nivel ale terenului, precum şi pe cele legate de multitudinea de divinităţi şi de eroi legendari al căror cult trebuia celebrat pe acel loc.

Erehteion-ul nu a fost un templu oarecare ce trebuia găzduit de incinta sacră a Acropolis-ului. Nu era un templu consacrat unui singur zeu, ci acoperea locul cel mai sacru al Acropolis-ului. Era templul dedicat mai multor zei protectori şi mormânt al unor regi legendari, deveniţi eroi ai Atenei preistorice. Arhitectul de geniu al locaşului a prelucrat şi ordonat toate cerinţele, reuşind în final să lase impresia unei unităţi arhitectonice.

Pe locul sacru al Erehteion-ului se celebra cultul divinităţilor: Gea, Hephaistos, Atena şi Poseidon. Acolo a trăit şi a fost înmormântat Erehteus, regele legendar care a supus oraşul Eleusis, care a civilizat Atica şi care, mai târziu, a fost identificat cu divinitatea Poseidon Erehteus. La fel ca şi Cecrops, alt rege şi erou legendar, era reprezentat cu partea inferioară a corpului în formă de şarpe. Această reprezentare era menită să demonstreze autenticitatea de erou autohton al Aticii.

Conform altei tradiţii, Erehteus ar fi fost fiul zeiţei Gea, încredinţat spre creştere zeiţei Atena.

In Erehteion se afla adăpostit Xoanon-ul sacru al zeiţei Atena, alcătuit din lemn tare şi sfânt de măslin. Tot acolo se aciuise pentru totdeauna şarpele sacru, protector al templului. Alături se găsea mormântul lui Cecrops precum şi sanctuarul consacrat fiicei sale Pandora, doica lui Erechteus.

Ridicarea Erehteion-ului s-a înscris printre proiectele grandioase ale lui Pericles, dar lucrările au început după dispariţia sa, în anul 421 e.A. Atunci s-a încheiat pacea lui Nicias dintre Atena şi Sparta, inamice principale în devastatorul război peloponeziac. Perioada următoare de linişte a permis începerea lucrărilor la templu. Lucrările s-au întrerupt pe timpul campaniei dezastroase a atenienilor în Sicilia (415-413 e.A) şi s-au terminat în anul 406 e.A de către arhitectul Filocles. Astăzi nu se pot cunoaşte cu precizie amenajările interioare ale acestei construcţii complexe, plină de particularităţi şi secrete, deoarece multe din componentele sale au fost demolate pentru transformarea ei în biserică, în sec. al 7-lea e.N.

Se disting trei spaţii singulare, diferit orientate. In partea de răsărit se găsea templul zeiţei Atena Polias, compus dintr-un prostil cu şase coloane la faţadă şi dintr-un naos. Ultima coloană din dreapta se găseşte la British Muzeum fiind înlocuită de restauratorii greci moderni.

Deasupra coloanelor prostilului exista o friză din marmură de culoare închisă, provenită de la Eleusis. Pe acesta erau aplicate reliefuri din marmură albastră, ale căror subiecte nu mai pot fi reconstituite.

In Cella (naos), încăpere zidită în întregime din marmură, se găsea statuia străveche a zeiţei Atena şi Xoanon-ul din lemn de măslin, care reprezenta arborele sacru. Se zicea că Xoanon-ul nu ar fi fost sculptat de mână omenească, că ar fi fost un dar al cerului pentru a onora oraşul lui Cecrops. Statuia din acest templu era îmbrăcată cu peplos-ul adus cu ocazia Sărbătorilor Panateneene. In faţa zeiţei ardea o lampă nestinsă din aur, care nu necesita a fi alimentată cu ulei decât odată pe an. Fumul lămpii degajat spre plafon, se strecura printre braţele unui palmier din bronz, una din operele lui Callimachos.

Un al doilea spaţiu al Erehteion-ului era cel dedicat cultului lui Poseidon Erehteus, spaţiu aflat în partea de vest. Acolo se pătrundea printr-un magnific vestibul de factură ionică, care poate fi admirat în partea nordică a edificiului. Această parte a Erehteion-ului se găsea plasată la un nivel inferior cu trei metri, în raport cu Templul Atenei Polias, deoarece urmărea denivelarea naturală a terenului.

Dincolo de vestibul spaţiul era divizat în două. In partea de răsărit se celebra cultul lui Poseidon Erehteus, dar existau şi altarele zeului Hephaistos şi al eroului Butes. Dedesubt exista o criptă a cărei destinaţie nu este cunoscută cu precizie. Posibil să fi fost locul de adăpostire al şarpelui păzitor, căruia i se aduceau ofrande în fiecare lună. Partea de apus al amintitului spaţiu era un fel de antecameră, numită camera revărsării, unde se găsea cisterna identificată drept marea lui Erehteus, adică locul cu apă sărată care izvora de sub tridentul lui Poseidon. După cele relatate de Pansanias, aici se asculta murmurul valurilor în timp ce sufla vântul de sud.

In această parte vestică a Erehteion-ului cel mai elaborat şi atrăgător spaţiu este vestibulul de acces dinspre nord. Acesta era dotat cu patru coloane la faţadă şi două pe laturi, toate cu capiteluri ionice. Coloanele erau mai bogat decorate decât altele cunoscute. Plafonul era decorat minuţios, iar la intrare se găsea o uşă impozantă, decorată  cu rozete şi palmete pictate şi înveselite cu accesorii strălucitoare metalice. Vestibulul amintit constituie cel mai strălucitor joc al artei atice din perioada ei de apogeu, în sec. al 5-lea e.A.

In  acoperiş era practicat un orificiu care nu a fost niciodată astupat, deoarece era considerat ca rezultat al unui fulger aruncat de Zeus, sau, după alţii, rezultat al loviturii lui Poseidon cu tridentul, în lupta sa cu Atena. In partea de pardoseală ce corespunde orificiului, se disting trei puncte de impact în piatră ale celor trei dinţi ai tridentului. Asupra acelui loc sacru, pelerinii făceau libaţiuni.

In dreapta vestibulului se găsea o uşă care conducea în Pandorseion, adică în sanctuarul nimfei Pandrora, locul unde Atena - Pallas oferise oraşului său marele cadou: măslinul. Astăzi în acel loc se ridică stingher un măslin plantat la începutul sec. al 20-lea. Anticul măslin sacru a ars în timpul invaziei persoane, dar se zice că a doua zi a întins spre soare noi rămurele şi noi frunze.

Cel de al treilea spaţiu distinct al Erehteion-ului, este şi locul care exercită cea mai mare atracţie, porticul Kores, asemănător cu o verandă al cărei acoperiş este susţinut de coloane cu trup de tinere femei, coloane cariatide. De altfel, toate coloanele cu forme umane se numesc cariatide, dar cele de la Erehteion sunt cele mai celebre.

Cu această inimitabilă parte a sa, Erehteionul apropie omenescul de divinitate şi schiţează un zâmbet etern de piatră, zâmbet ce întâlneşte în cale uriaşul şi venerabilul Parthenon. Porticul cu cariatide  al Erehteion-ului este considerat jocul cel mai strălucitor al imaginaţiei din arhitectura antică.

Faimoasele coloane cariatide, sunt un omagiu inegalabil adus frumuseţi trupului omenesc, trupului femeii. Termenul de cariatide a apărut în epoca romană şi se pare că amintea de frumuseţea fetelor din oraşul Caria, din Laconia, fete care executau dansuri rituale în onoarea zeiţei Artemis.

Cariatidele Erehteion-ului poartă în loc de coafură un coş, adică un capitel circular ornat în stil ionic pe care se sprijină acoperişul porticului. Cariatidele, în număr de şase, patru la faţadă şi două pe laturi, sunt înveşmântate vaporos, cu rochii lungi de factură ionică, rochii ale căror falduri amintesc de canelurile tradiţionale ale coloanelor. Linia puţin relaxată a unui picior este graţioasă şi decontractantă, creând impresia că suportă cu uşurinţă greutatea acoperişului de marmură.

La prima vedere este creată impresia falsă că cele şase cariatide ar semăna. Printr-un studiu atent se remarcă, evident, că fiecare dintre tinerele de piatră are o personalitate proprie.

Cea de a doua cariatidă din stânga verandei a fost răpită de necruţătorul lord Elgin, fiind înlocuită ulterior cu un mulaj. Frustrarea cauzată atenienilor prin pierderea cariatidei s-a dovedit aşa de mare, încât bunicii povestesc copiilor că noaptea se pot auzi vaietele de jale ale celorlalte cinci surori.

Inlocuirea coloanelor obişnuite cu cariatide nu este un unicat.  S-a mai utilizat şi la alte lucrări sacre greceşti, precum la tezaurul cetăţii Siphnos de la Delfi. Totuşi cariatidele de pe Acropolis-ul atenian au generat mereu semne de întrebare, constituind un mister al credinţei antice greceşti.

Cu toate modificările aduse de creştini, atunci când au transformat edificiul în biserică, de comandanţii turci, care şi-au instalat aici haremurile, sau de vremelnicii ocupanţi franci, care l-au utilizat ca palat privat, Erehteion-ul s-a bucurat de o stare satisfăcătoare până în anul 1827. Atunci, pe timpul războiului pentru independenţă al Greciei, a suferit distrugeri dureroase pe timpul unui bombardament.

Alături de celelalte bijuterii ale Acropolis-ului, Erehteion-ul a rămas, timp de două milenii, o glorie a umanităţii, o autodepăşire a condiţiei umane din acele vremuri, un salt avântat al geniului şi creaţiei.

Pe poziţia cea mai înaltă a stâncii Acropolis-ului, în imediata apropiere a Propilee-lor, spre sud, se înalţă elegantul şi graţiosul templu ionic al zeiţei, Atena Nike Apteros. Este cea de a patra şi ultima bijuterie arhitectonică cu care şi-au îmbogăţit atenienii inegalabilul lor spaţiu sacru.

De pe platforma dominatoare a templului se cuprind cele mai vaste privelişti pe care le poate oferi Acropolis-ul, zările se sprijină pe golful Saronic, pe insula Egina, pe coastele Peloponesului, pe acoperişurile Pireului, pe contururile insulei Salamina, ale muntelui Aigaleos şi ale Poikilon-ului. Aceste perspective largi au determinat, încă din epoca preistorică, ca locului să i se atribuie calităţi strategice speciale pentru protejarea Atenei, să devină poziţia de observaţie ideală.

De altfel, de pe tot conturul Acropolis-ului se dezvăluie întinderi vaste ale unui uscat înţelept şi placid, sau umbre violacee iscate din adâncuri şi prunduri de turcoaze, cercetate numai de soare şi de vânturile din larg. Uscatul peste care tremură un aer uneori extrem de fierbinte, îşi flutură, de-a lungul nenumăratelor cotiri ale ţărmului, vivacitatea coloritului său mirific şi generos. Casele oamenilor, înghesuite şi căţărate unele peste altele, ascund tot atâtea cuiburi de visare sau de trudă zilnică.

Pe acel loc emblematic numit pyrgos, adică turn sau bastion, locuitorii au iniţiat un străvechi cult al zeiţei Nike (Victoria), aşezând câte un altar atât pentru zeiţa Nike, cât şi pentru zeiţa Hecate trimorfă, adică cea cu trei forme. Hecate era considerată şi protectoarea locului.

Ca pentru orice palmă de pământ grecesc şi de acest petic de Acropolis este legată de o legendă ce coboară până în timpurile de început ale Atenei, până la legendara existenţă regelui Egeus.

In acele vremuri tenebroase Atena era obligată să trimită anual spre Creta, regelui Minos, un tribut de jertfă. Pe o corabie cu pânze negre erau trimişi şapte băieţi şi şapte fete pentru a servi ca hrană unui animal monstruos, numit Minotaur. Intr-un an, Teseus, fiul lui Egeus, s-a hotărât să plece odată cu cei jertfiţi şi să omoare monstrul ce vieţuia în tenebrele Labirintului din Creta. La plecare a promis tatălui său că dacă se va întoarce victorios va ridica din depărtare, pe catarg, pânze albe în locul celor cernite.

Ajuns în Creta, Teseus a cucerit inima prinţesei Ariadna, fiica regelui Minos, care l-a sfătuit cum să scape din Labirintul palatului din Cnosos, după lupta cu Minotaurul. Pe parcursul drumului urmat în subterane, Teseus a derulat un ghem de sfoară cu care şi-a marcat drumul de întoarcere spre suprafaţă.

După victorie eroul atenian a plecat spre patrie împreună cu frumoasa iubită, dar zeul Dionysios i-a reţinut-o pe insula Naxos. De supărare, Teseus a uitat să mai ridice pânzele albe ale victoriei, aşa că bătrânul Egeus a văzut din punctul său de observaţie de pe Acropolis pânzele cernite ale eşecului. De mâhnire şi disperare s-a aruncat de pe stâncă, urmând astfel un rit primitiv al Erehteidelor.

Cu timpul, în credinţa atenienilor zeiţa Nike s-a  identificat cu însăşi protectoarea zeiţă Atena. Statuia de lemn a zeiţei Nike, numită Xoanon, nu avea aici aripile tradiţionale reprezentării ei, fiind numită Nike Apteros, adică Nike fără aripi, sau Victoria fără aripi.

Se zicea că Nike (Victoria) venise la Atena în zbor, dar că nu trebuia să mai plece şi ca atare nu mai avea nevoie de aripi. Deci Victoria trebuia să rămână totdeauna la Atena. Aceasta era şi cauza pentru care preoteasa templului trebuia să aibă o origine pur ateniană, născută din părinţi şi strămoşi atenieni.

Invazia persană din anul 480 e.A a nimicit şi micul templu construit zeiţei Nike pe timpul lui Pisistrates. Noul locaş, care a ajuns să ne încânte, a început a se ridica în anul 421 e.A, tot în epoca de scurtă linişte de după pacea lui Nicias, în războiul peloponeziac. Planurile acestei mici şi neasemuite bijuterii arhitectonice i-au aparţinut lui Callicrates, un talentat arhitect ce participase şi la ridicarea măreţului Parthenon. Ca şi Erehteion-ul, el se deosebeşte mult de templele greceşti clasice, asemănându-se cu unele temple arhaice, de tip amfiprostil, adică cu intrări simetrice pe la capete, străjuite fiecare de către patru coloane cu capitel ionic. O friză continuă în stil ionic înconjura edificiul pe sub cornişă. Pe latura ei de răsărit erau reprezentaţi zeii din Olimp, iar ce celelalte trei laturi subiectele basoreliefurilor erau legate de luptele grecilor cu perşii şi cu grecii care s-au aflat de partea asiaticilor în cele două războaie punice. Din păcate o mare parte din friză a căzut pradă vicisitudinilor istoriei, iar reliefurile de pe laturile de nord şi vest se găsesc la British Museum.

Templul Atenei Nike Apteros a fost demolat în totalitate de către turci în anul 1687. Materialele rezultate le-au folosit la lucrări grosiere de fortificaţii, iar pe locul curăţat au plasat o baterie de tunuri îndreptate spre colina vecină Acropolis-ului, numită Philipappos, ocupată atunci de artileria veneţiană.

Din fericire, după eliberarea Greciei s-au găsit materialele împrăştiate, şi s-a putut reconstitui nepreţuitul edificiu, în anul 1835.

La sfârşitul sec. al 5-lea e.A, în jurul platformei înalte pe care se găsea templul s-a construit un parapet pe laturile exterioare, dinspre nord, vest şi sud. Parapetul avea înălţimea de un metru, iar pe suprafaţa lui exterioară s-a desfăşurat o splendidă friză ornamentală. Mari artişti, aflaţi încă sub influenţa exaltantă a războaielor victorioase împotriva barbarilor asiatici, au dăltuit fără odihnă pe acea friză o serie de zeiţe Nike devotate cultului Atenei, realizând un nou şi minunat ornament demn de grandoarea Acropolis-ului.

Cochetul şi graţiosul templu al zeiţei Atena Nike Apteros reprezintă, alături de întregul tezaur arhitectonic al Acropolis-ului, un ultim moment de extaz şi de autodepăşire a omului din secolul de aur al lui Pericles, o fărâmă strălucită a trudei eterne a omului creator.

De la înălţimea Acropolis-ului, privirile îndreptate spre orizonturi trebuie însoţite de o visare extratemporală, pentru a cuprinde spectacolul grandios al mării infinit de albastre, cu lumea ei scânteietoare, alunecătoare şi tainică, lume care a atras şi a plămădit spiritul grecesc întreprinzător.

Asupra Atenei înconjurătoare planează, mai mult decât asupra oricărui loc, istoria şi trecutul legendar încărcat de spirit creator.

Pe Acropolis asfinţitul pare mai îndelung, ca un rămas bun pentru un zbor spre alte lumi, zbor în timpul căruia pământul şi lumina se întorc mereu unul către celălalt, într-o ultimă şi lungă, repetată îmbrăţişate, de neuitat.

NESTAMATELE LUMII - TURCIA - HIEROTHESIONUL DE PE MUNTELE NEMRUT

In ultimele două decenii ale sec. al 19-lea lumea istoricilor şi a arheologilor a primit cu surprindere, dar şi cu neîncredere, ştirea privind existenţa la mare înălţime, în munţii Taurus de Răsărit a unor vestigii de arhitectură gigantică. Acele locuri din sud-estul Turciei erau pe atunci locuri uitate de lume, acoperite de vălul gros al câtorva secole de obscurantism musulman, locuri atinse de stigmatul sărăciei materiale şi culturale, neinteresante pentru planurile arheologice.

Inerţia mediului academic european şi barierele unui imperiu otoman în destrămare au fost totuşi învinse. Curând, arheologii au putut pune la picioarele lumii moderne pe una din gloriile arhitecturii milenare, pe trupul unei mari nestemate pentru altarul omenirii. Sub faldurile norilor sau, mai bine zis, pe valurile unor şiraguri de munţi sălbatici şi golaşi s-a descoperit un complex monumental dat uitării de două milenii, Hierothesion-ul de pe muntele Nemrut.

Descoperirea de-a dreptul sufocantă a zguduit toate mediile academice şi a impus reconsiderarea atentă şi receptarea fidelă a unor perioade istorice din Orientul Apropiat antic, a civilizaţiilor suprapuse peste acel areal extrem de convulsionat. Este vorba de o nouă mărturie a trecutului, impresionantă şi revelatoare, pe care istoricii din lumea întreagă o consideră, pe bună dreptate, una dintre cele mai strălucite dezvăluiri arheologice ale contemporaneităţii. Este vorba de o mărturie a unui trecut îndepărtat, învăluit în incertitudini şi mister, dar care a constituit până la urmă o amintire a viitorului. Amintire într-atât de neaşteptat desprinsă din nebuloasa a două milenii, încât pare să aparţină, prin încărcătura ei spirituală şi prin perfecţiunea ei artistică, nu numai trecutului ci şi prezentului şi viitorului. Este o mărturie general umană sprijinită pe contribuţia de-a pururi vie şi mişcătoare a artei şi voinţei.

Noutatea arheologică atât de surprinzătoare a constituit-o un tumulus gigantic din piatră spartă înălţat pe vârf de munte, tumulus menit să adăpostească, ca şi piramidele din Egipt, rămăşiţele pământeşti divinizate ale unui monarh obscur. Tumulusul este străjuit de două altare şi de statui colosale ale unor divinităţi născute din simbioza culturii elenistice cu cea persană.

In singurătatea acelui pisc, unde zările se pierd de jur-împrejur în pâcla toridă a unui relief modelat haotic de erele geologice, giganticii zei de piatră par a aştepta alte ere ale terrei, sau semnale ale unor puteri din spaţiu. La picioarele lor dimineţile sunt imaculate, dezmorţite suav din toropeala aburită a repaosului nocturn. Tonurile amurgurilor poartă în ele o linişte mistică, suverană şi împăcată, într-o jerbă coloristică vecină cu irealul. Nimic mai măreţ decât panorama ce aminteşte de începuturile lumii. Cerul pe toată întinderea lui e de sidef, de azur, de cobalt, de cuarţit şi de ametist.

Soarele, care urcă sau coboară, apasă natura stâncoasă cu tonuri tari, tonuri de bronz, de aramă veche, de alamă, de aur sau de purpură. Lumina lui se aşează greu pe culmile peste care a aşezat o ariditate milenară, pe care le-a învăpăiat pentru a alunga viaţa. Când se retrage îşi strânge brusc strălucirea, dar nu fără a arunca, ici şi acolo, ultime trâmbe de foc. Asfinţitul de pe acel pisc pare un rămas bun pentru un somn definitiv, în care pământul şi lumina îşi dau totuşi o repetată îmbrăţişare, totdeauna de neuitat.

Locul sălbatic, dar şi mirific, apropiat de împărăţia cerurilor, a fost ales pentru monumentul său funerar şi de divinizare, de Antiochos I-ul, suveran al regatului Commagene, un regat efemer în raport cu întinderea istoriei şi mărunt în raport cu puterea lumilor între care a fost strivit, cea romană şi cea persană.

Antiochos I-ul, pe numele lui oficial Antiochos I-ul Theos Dikaios Epiphanes (70 e.A-38 e.A) a fost cel mai de seamă conducător al regatului Commagene, pe timpul când acesta a atins apogeul bogăţiei materiale şi culturale. El a făcut parte dintr-o scurtă dinastie de zece regi ce s-au succedat între anii 130 e.A şi 72 e.N, dinaşti neînsemnaţi pe harta politică a vremii şi într-un stat cu o istorie neînsemnată la fruntariile Orientului Apropiat.

Ţinutul Commagene s-a afirmat ca entitate odată cu ridicarea pe firmamentul Orientului a stelei lui Alexandru Macedon şi a elenismului. După dispariţia marelui cuceritor a intrat în componenţa marelui Regat Seleucid, întemeiat de diadohul Seleucos la numai doi ani după moartea lui Alexandru la Babilon, în 321 e.A. Pe la mijlocul sec. al 2-lea, slăbirea puterii Regatului Seleucid şi diminuarea lui teritorială drastică, a permis guvernatorilor din ţinutul muntos Commagene să-şi manifeste veleităţile de independenţă. Bunicul lui Antiochos I-ul, pe nume Samos I-ul, şi-a arogat şi titlul de rege, înainte de anul 130 e.A, întemeind o dinastie şi o capitală, Samotata, peste o locuire mai veche. După o trainică tradiţie a dinastiilor elenistice, Samos I-ul a dat capitalei numele său. Scorpionul a devenit emblema oraşului şi a micului stat.

Regatul Commagene a avut o existenţă obscură, dar zbuciumată, de stat lipsit de putere, folosit mereu ca tampon între marile puteri ale vremii. S-a bucurat de o reală independenţă şi prosperitate numai foarte puţin timp, căzând repede în sfera de interese a Romei şi a sucombat sub călcâiul ei după o perioadă de vasalitate servilă.

In scurta perioadă de prosperitate şi de relativă linişte a regatului Commagene, pe tron s-a aflat cel de-al treilea dinast în ordine cronologică, Antiochos I-ul.

Deşi om mic pentru istorie, el a dorit să-şi creeze o imagine de mare dinast elenistic, după modelul diadohilor lui Alexandru cel Mare. S-a contopit cu obiceiurile de grandoare ale curţilor elenistice şi s-a cufundat în cultura acelora. Aceasta cu toate că în vinele sale şi ale întregii dinastii curgea o componentă semnificativă de sânge persan, fapt pe care, cel puţin el, nu l-a uitat niciodată.

Dintr-un stat pestriţ, fără tradiţii, unde amestecul de populaţii determinase întâlnirea divinităţilor apusene egeene cu cele orientale, a dorit să facă unul unitar cu o credinţă nouă, credinţă în centrul căreia să se afle el. A dorit să devină divinitate după moarte pentru a se apropia de nemurire.

Credinţa nouă pe care a încercat să o impună poporului pe căi neabuzive, pe calea cumpărării conştiinţei, nu a avut succes. In schimb calea aleasă de el spre divinizare într-un nou pantheon i-a adus o neaşteptată consacrare după două milenii.

Pentru a insufla supuşilor, străinilor şi posterităţii, propria grandoare, Antiochos I-ul de Commagene a apelat la un program de construcţii comemorative prin care să reînvie memoria strămoşilor, dar mai ales prin ridicarea unui grandios Hierothesion care să-i păstreze dorinţele de divinizare.

Cuvântul hierothesion este format din două cuvinte greceşti: hieros, care înseamnă sfânt, sacru, asemănător zeilor şi  thesis, care înseamnă loc. In totalitate hierothesion înseamnă loc sacru.

In Commagene, ca în întreaga lume antică, religia şi ceremoniile religioase au avut o influenţă mare asupra spiritului şi vieţii materiale. Antiochos I-ul, ca şi nenumăraţi alţi dinaşti, a ales calea religiei spre sufletele supuşilor. A fost însă o cale aparte care trebuia să conducă şi la propria divinizare, o cale ce nu putea da rezultate decât prin fapte de grandoare. Cum puterea militară, sau politică, nu-i puteau asigura grandoarea dorită şi-a realizat visul printr-o serie de monumente remarcabile cu care a împânzit ţara şi mai ales, printr-un monument grandios, ce a devenit unic în lume.

Hierothesionul lui Antiochos acoperă dominatorul munte Nemrut  din masivul muntos Taurus de Răsărit, reprezentând o sclipire de genialitate umană, o mărturie a unui efort extenuant. El poate fi aşezat lângă acele monumente ale lumii antice care au fost numite „minuni“. Este un mormânt fără egal, plăsmuit cât mai aproape de cer şi destinat în acelaşi timp drept loc sacru. Prin toate calităţile sale merită pe deplin să stea alături de cele mai mari realizări constructive şi de artă ale umanităţii.

Piscul Nemrut domină latura de sud a munţilor Taurus de Răsărit de la o altitudine de 2150 metri, în imediata apropiere a văii Eufratului superior. Totul în jur este arid şi pietros, iar culoarea galben roşiatică a rocilor măreşte impresia de ariditate şi îndepărtează orice încercare de locuire. Muntele este înconjurat totuşi pe la poale de văi adânci, cu mici cursuri de apă ce se grăbesc spre marele Eufrat.

Vârful stâncos creat de natură a fost acoperit şi înălţat de un tumulus din piatră sfărâmată de mărimea unui pumn de om, tumulus înalt de 50 de metri. Acea colină, acel con greu prin care truditorii anonimi s-au apropiat de cer, apără probabil mormântul lui Antiochos I-ul. Nici o mărturie nu atestă clar acest fapt, dar nici nu s-a încumetat nimeni să încerce excavarea într-o masă atât de rostogolitoare de piatră.

Se presupune că mormântul regelui s-ar afla într-o cavitate a stâncii vârfului, cavitate naturală sau săpată de mâna omului.

Insuşi numele dat muntelui are conotaţii simbolice. Numele musulman de Nemrut, provine din străvechiul Nimrod, care a reprezentat puterea primară, neînvinsă, capabilă să realizeze muncile cele mai dificile şi căreia nu i se putea opune nimeni şi nimic. Acestei entităţi cu origini pierdute în negura timpului, tradiţia populară i-a asociat operele umane, sau naturale, de dimensiuni inegalabile. Nimrod a apărut în Biblie drept un viteaz vânător al Eternităţii, ca personificare a unei divinităţi mesopotamiene. Constelaţia „Vânătorului gigant“, numită curent „Orion“ s-a conservat în Orient sub numele de Nimrod, sau Nimrud, iar în legendele musulmane Nemrut.

In ansamblu, Hierothesion-ul de pe vârful Nemrut este compus din tumulusul gigantic şi trei altare, dintre care cele de la răsărit şi apus au dimensiuni ieşite din comun, o concepţie şi amenajare fără asemănare.

Tumulusul a fost conceput probabil în intenţia de a ameninţa cerul ca şi piramidele egiptene. El are un diametru de circa 50 de metri, la apus înălţimea de 60 de metri iar la răsărit de 50 de metri, diferenţe rezultate din configuraţia naturală a vârfului muntelui. Piatra sfărâmată a fost adusă, cu eforturi greu de imaginat, din cariere îndepărtate. Volumul total conului de piatră este de 350.000 de metri cubi, ceea ce a presupus spargerea şi aducerea pe înălţimea Nemrut a 840.000 de tone de piatră. Aceasta în termeni moderni ar presupune 84.000 de vagoane de piatră spartă, sau 840 de trenuri a câte 100 de vagoane convenţionale. Numai limbajul matematic ne poate apropia imaginativ de imensul efort uman la care a apelat Antiochos I-ul de Commagene, efort care nu a presupus numai sfărâmarea şi transportul pietrei pentru tumulus ci şi lucrările de fasonare a statuilor, basoreliefurilor, soclurilor, zidurilor, altarelor şi platformelor.

Tumulusul este flancat la răsărit şi apus de două altare gigantice dreptunghiulare sub formă de terase. Fiecare dintre terase este străjuită de câte un grup statuar colosal, aşezat cu spatele la tumulus. Statuile au avut de suferit mulţime de cutremure astfel că astăzi apar decapitate. Din fericire însă toate capetele răspândite din faţa marilor grupuri statuare, sau chiar în spatele lor, sunt intacte şi par a sta să-ţi vorbească despre trecut şi, mai ales, despre viitor.

Grupul statuar de la răsărit compus din cinci zeităţi aşezate pe tronuri, te covârşeşte de la înălţimea unei platforme megalitice de 7 metri. In faţa aceleia se găseşte o altă platformă intermediară ridicată la numai 2 metri faţă de nivelul terasei altarului, astfel că până la colosalele zeităţi trebuie escaladate două trepte grozave de piatră. Scări special amenajate în lateral conduc în spatele statuilor, unde Antiochos I-ul a pus să se sape o lungă inscripţie în limba greacă.

Toate divinităţile reprezentate sunt hibride, divinităţi cu atribute primite de la religiile marilor civilizaţii ce s-au întâlnit pe această frântură de Orient, civilizaţia elenistică şi cea persană. Au fost concepute de Antiochos I-ul ca divinităţi ale viitorului, ale unei religii noi în care şi-a rezervat propriul loc.

Grupul statuar are în centru pe Zeus Oromasde. In dreapta lui se aliniază singura zeitate feminină, Tyhe Commagene (zeitate locală a abundenţei), iar după aceasta urmează Apollon Mitra Helios Hermes, (la extremitate). La stânga lui Zeus Oromasde s-a aşezat însuşi divinul rege Antiochos Theos I-ul, urmat, la extremitate, de Herakles Artagnes. Toate acele zeităţi sunt bizare şi empirice, chiar rupte de substanţa religiilor pe care trebuiau să le contopească în mintea supuşilor lui Antiochos I-ul.

Statuile reprezintă personaje aşezate pe tronuri. Chiar şi în acastă poziţie statuile au înălţimi de 8-9 metri. Cele două grupuri de statui, din altarele de est şi vest, erau de flancate la extremităţi  de câte un leu şi un vultur, ca entităţi pentru protecţie.

Oficierile ceremoniilor religioase se desfăşurau pe platforma superioară a altarului, la picioarele zeităţilor. Pe platforma de jos existau patru reliefuri, sculptate într-o rocă închisă la culoare, care reprezentau pe rege dând mâna cu celelalte divinităţi. Un al cincilea relief reprezintă un horoscop al zodiei Leului, zodia sub care se născuse Antiochos I-ul.

Laturile de nord şi de sud ale incintei sacre, adică ale terasei din faţa coloşilor, erau mărginite de ziduri de piatră înalte de trei metri. Pe plăcile de piatră verticale, ce formau zidurile terasei, erau aliniate imaginile în relief ale strămoşilor paterni, pe latura de nord şi ale strămoşilor materni, pe latura de sud. Astfel cele două linii de strămoşi se aflau faţă în faţă. Fiecare basorelief avea înaintea sa un bloc de piatră ce servea drept altar individual.

Pe spatele acelor plăci cu basoreliefuri, Antiochos I-ul pusese să se sape inscripţii în limba greacă care să-i lămurească genealogia, dar care constituiau şi omagii faţă de strămoşi. Tot pe acele plăci erau săpate şi indicaţii de celebrare a cultului imaginat de rege.

Linia strămoşilor paterni, de origine persană, începea cu Darius I-ul cel Mare şi se termina la cea de a cincisprezecea statuie cu însăşi persoana lui Antiochos I-ul Theos. Linia strămoşilor materni începea cu o femeie înveşmântată greceşte ce purta o eşarfă, care era probabil regina Issiada Philostrog. Urmau douăsprezece reprezentări în relief cu dinaşti ai Regatului Seleucid. Cea de a cincisprezecea statuie era a mamei regelui, Laodice Thea Philadelphos, următoarea a tatălui său, Mitradates Kallinikos, iar ultima, cea de a şaptesprezecea, îl reprezenta pe însuşi Antiochos I-ul Theos.

Larga terasă dreptunghiulară din faţa grupului statuar cu zei colosali era completată spre răsărit, adică în partea opusă statuilor, cu un altar mai scund în trepte. Acel altar exterior era străjuit la extremităţile de nord şi de sud de câte un leu şezând pe labele din spate. Altarul şi leii au fost dăltuiţi dintr-o rocă neagră ce nu aparţinea muntelui Nemrut sau împrejurimilor.

Pe partea din spate a soclurilor statuilor colosale sunt săpate texte foarte bine conservate, texte prin care Antiochos I-ul a făcut cunoscut posterităţii un mesaj de credinţă, însoţit şi de legiuirea necesară unei noi credinţe şi unor noi ritualuri. Textele ocupă o suprafaţă de 40 m² iar literele lor au o înălţime de 5-6 cm.

O primă parte a textului săpat în piatră, după ce face elogiul pietăţii în general şi a pietăţii regelui, în special, exprimă dorinţa aceluia de a realiza un hierothesion unde să-i fie depus trupul după moarte. In continuare, tot prima parte a inscripţiei întocmeşte o lungă explicaţie şi motivare a ceremoniilor religioase anuale. Preoţii aveau obligaţia de a locui pe munte între datele de 10 şi 16 ale fiecărei luni, date care comemorau naşterea şi urcarea pe tron a regelui. Pentru suportarea cheltuielilor s-au atribuit veniturile provenite de la numeroase aşezări ale regatului Commagene.

Astăzi nu se poate cunoaşte cum s-au dus la îndeplinire cerinţele privind ceremoniile, deoarece, datorită altitudinii sale, muntele Nemrut şi vârful său artificial se ascund sub o mantie groasă de zăpadă între 1 octombrie şi 15 mai.

Cea de a doua parte a textelor reprezintă o lege de organizare a ceremoniilor. Ea preciza că pe timpul lor preoţii aveau sarcina a încorona statuile, să le dea băut şi de mâncat credincioşilor, şi să asigure muzică.

Altarul din partea de apus a tumulusului a suferit stricăciuni mai mari, capetele coloşilor şi chiar unele torsuri fiind răspândite la distanţe apreciabile pe terasa din faţa lor. Aici reprezentările divinităţilor greco-persane erau încadrate de două statui pe măsura celorlalte, reprezentând tot un leu şi un vultur. Trebuie spus că în urma săpăturilor de degajare capul statuii lui Antiochos I-ul s-a găsit la o adâncime de 5 metri sub depuneri. Se poate presupune, deci, că înălţimea tumulusului a fost mai mare în urmă cu două milenii, dar că pe parcursul secolelor şi al zguduirilor seismice s-a împrăştiat spre vale, scăzând în înălţime şi acoperind incintele sacre de la baza sa.

Terasa altarului de apus este dispusă cu lungimea spre nord. Aici sunt altfel amplasate şi împrejmuirile cu strămoşii paterni, sau materni. Astfel, în faţa grupului statuar al divinităţilor terasa nu se termină cu un altar ci cu un zid înalt de 3 metri, care etala basoreliefurile cu strămoşii materni. Strămoşii paterni se aliniau pe zidul dinspre sud al acestui altar. Deschiderea terasei aici este plasată spre latura de nord adică în dreapta grupului statuar principal.

Ca şi altarul de la răsărit de tumulus, în faţa reprezentării fiecărei statui de strămoş străjuia câte un bloc de piatră dreptunghiulară ca altar particular. Strămoşii persani poartă veşminte cu croială persană, specifică regatului Commagene. Unul dintre ei este fără îndoială, după portul său grecesc, regele sirian (seleucid) Antiochos Gryphos al VIII-lea, bunicul dinspre mamă al ctitorului. Zidurile din jurul teraselor care purtau statuile în basorelief ale strămoşilor lui Antiochos I-ul Theos erau formate din plăci verticale de piatră ce purtau sculptura, asemănătoare celor din altarul de răsărit. Acele plăci erau perfect alipite, menţinându-se pe verticală prin încastrare la bază cu un cep special dăltuit.

La nord de grupul statuar al zeilor coloşi de apus s-au descoperit cinci basoreliefuri reprezentând pe Antichos I-ul Theos împreună cu ceilalţi patru zei şi horoscopul Leului. Acestea sunt săpate în plăci de piatră de culoare închisă şi încastrate pe verticală ca şi plăcile cu strămoşii regelui.

Există două basoreliefuri cu horoscopul Leului, câte unul pentru fiecare mare altar de la răsărit şi apus. Ele reprezintă câte un leu şi au avut dimensiunile impresionate de 1,75 m x 2,40 m. Aceste basoreliefuri sunt considerate cele mai vechi reprezentări de horoscop din lume şi totodată drept cele mai vechi sculpturi cu reprezentări simbolice ale unor stele. Fiecare leu din basorelief poartă sub bărbie câte o semilună. Pe basorelif sunt reprezentate în total 19 stele. Dintre acestea, cele trei plasate chiar pe corpul leului sunt cele mai mari şi reprezintă planetele Mercur, Marte şi Jupiter. Fiecare dintre acestea este marcantă cu o literă grecească.

In urma unor cercetări atente s-au descifrat semnele astronomice dăltuite din dorinţa lui Antichos I-ul. Ele indică data de 17 iulie a anului 62 e.A, ziua în care Luna a intrat sub semnul Leului.

In aceeaşi zi, Antichos I-ul a primit confirmarea de guvernator din partea generalului roman Pompeius şi se presupune că la aceeaşi dată a început oficial şi edificarea hierothesion-ului de pe Muntele Nemrut.

Hierothesion-ul mai cuprinde şi o a treia terasă, cea dinspre nord. Aceasta are un plan şi un aspect complet diferit de primele două. Şi aici există un zid înalt de trei metri, format din plăci alăturate strâns. Pe plăci sunt dăltuite basoreliefuri ce reprezintă numai lei şi vulturi. Simplitatea construcţiei a trezit bănuiala că lucrarea nu a fost terminată. S-a emis ipoteza că această terasă de nord ar fi avut ca destinaţie adăpostirea preoţilor şi a celorlalţi numeroşi îngrijitori ai hierothesion-ului.

Cercetările mai recente nu au putut dovedi existenţa mormântului regal şi probabil că tumulusul greu de piatră îşi va ascunde misterul încă foarte mult timp, nelăsând să-i fie jefuite măruntaiele, nici măcar în scopuri ştiinţifice.

Giganticul sanctuar în aer liber, unde urmau a se celebra ceremonii cu totul deosebite de cele din templele Orientului sau ale Occidentului, rămâne o lucrare umană umbrită de multe mistere, o creaţie izolată geografic şi greu accesibilă vizitatorilor, un monument mândru de măreţia sa.

Studiul atent al spaţiilor sacre, mai ales al altarului de apus, precum şi al planului general, relevă unele lipsuri şi discontinuităţi ce demonstrează că Hierothesion-ul de pe muntele Nemrut nu a fost terminat niciodată. Către aceeaşi concluzie concură şi schiţele făcute sculpturilor.

Spre sud, monumentul este lipsit de orice încadrare similară cu cea de la nord, astfel că estetica generală suferă.

Se presupune că lucrările stupefiantului complex monumental au rămas în stadiul surprins la moartea cutezătorului rege. Urmaşii şi supuşii nu i-au adus la îndeplinire dorinţele şi niciodată pe acel munte semeţ nu s-au ţinut ceremonii în spiritul noii religii imaginate de Antiochos I-ul, religie din care dorise să facă parte.

Locul a intrat repede în uitare pentru că visul regelui s-a dovedit prea mare pentru o ţară aşa de mică şi, mai ales, pentru că secolul ce a urmat a adus numai zbucium pentru dinastie şi pentru regat, conducând spre ieşirea lor din istorie.

Hierothesion-ul de pe Muntele Nemrut reprezintă o creaţie materială surprinzătoare a unui dinast mărunt, care s-a dorit mare şi divin. Exaltarea lui, dorinţa de a egala pe faraonii Egiptului, pe regii Orientului, sau pe bogaţii şi ceremonioşii urmaşi ai lui Alexandru cel Mare, i-a provocat un moment de nebunie, moment care l-a făcut cunoscut posterităţii.

Deşi un personaj prea neînsemnat pentru o istorie atât de mare, Antiochos I-ul de Commagene a reuşit să-şi lege numele de o lucrare grandioasă, lucrare care se poate alătura cu seninătate şi cu mândrie celorlalte lucrări de glorie ale umanităţii din era antică. Numele său, fără importanţă pe scara valorilor personalităţilor antice, s-a ridicat la înălţimea marilor valori umane, aşezându-se între cei al căror nume se pronunţă peste milenii. Aceasta a fost, probabil, răsplata ce şi-a dorit-o dar pe care nu şi-a imaginat-o. Antiochos I-ul de Cammagene a devenit unul dintre zeii voinţei şi visărilor umane de excepţie, iar numele îi este din ce în ce mai cunoscut şi mai pronunţat pe altarul ştiinţei, altar pe care şi-a aşezat hierothesion-ul său. Zeii imaginaţiei lui, născuţi din unirea zeilor greci şi cu cei persani, ocupă un loc important şi straniu în istoria religiilor. Sunt zei care nu şi-au exercitat niciodată puterea, sau voinţa, plăsmuiţi în perioada decăderii politeismului, în preziua monoteismului creştin.

După ce îl părăseşti, zguduit şi încă nelămurit, vârful singuratic te urmăreşte şi te domină de la mari depărtări, semeţindu-se pe cer cu tumultul creat de om, pe care îl ştii dar pe care nu-l poţi despărţi de natură cu privirea. Vârful Nemrut pare să absoarbă lumina înserării, contopindu-se cu ea, pentru ca aureolat şi iradiind-o la rândul său, să o redea apoi firii. Pe fondul azuriu al cerului, ridurile încremenite ale pantelor stâncoase se prăvălesc în văgăuni ascunse pe unde hălăduiau cândva nevăzute, străvechi şi fauste divinităţi. Muntele se topeşte treptat, cu o trenă uriaşă, desfăşurată amplu, cu falduri princiare ce au ademenit visările lui Antiochos.

NESTEMATELE LUMII - ROMA - PANTHEON

Orice iubitor al peisajelor şi valorilor incalculabile ale Italiei, ar considera drept o calamitate ideea că într-o bună zi Roma şi oraşele italiene ar cădea pradă modernismului arhitectural rece de tip nord-american. Cel ce cunoaşte şi admiră aspectul de azi al Romei îşi doreşte să rămână totdeauna aşa, într-o solemnă şi romantică stagnare, devastată de vremuri, înnobilată de evocarea unui trecut covârşitor, paznic fantomatic al unei lumi ireversibil apuse, o uriaşă întindere de pământ năpădită de straturile locuirilor, unde din loc în loc răsar evocator ruine, monumente, sau locuiri aşa cum vor fi existat odinioară.

La Roma este cotidian un tablou cu frânturi de basorelief, cu capiteluri, cu coloane, cu ziduri roşii de cărămidă văduvită de placajul din marmură, totul alături de pini maritimi cu umbrelă, de chiparoşi, mirt, sau iederă invadatoare. Departe, în efervescenţa zării se profilează ondulările domoale ale munţilor Albani, sau vaste câmpii pe care se înalţă emblematic mausoleul Caeciliei Metella, cuprins în salba de morminte de pe Via Appia, arcuri de apeduct sau pietre milenare.

Marele oraş, capitala de necontestat a antichităţii, Oraşul etern, este astăzi un imens giulgiu ce păstrează sub locuirea cotidiană imense bogăţii arheologice nebănuite, bogăţii la care nu se va ajunge decât în epoci istorice viitoare, dar numai în urma unor situaţii edilitare cu totul speciale.

Pentru omenire, Roma însăşi este un sac îngropat plin cu nestemate. Ea însăşi, in integrum, este o nestemată pe altarul umanităţii. Din puzderia de nestemate împrăştiate pe un pământ binecuvântat de zei şi de oameni, numai câteva s-au împrăştiat la suprafaţă pentru a da proba imensului tezaur adunat de istorie şi creativitate, pentru a aminti oamenilor ce au pierdut şi ce ar mai putea găsi.

De altfel, când gândul zboară peste Roma el nu poate să nu îmbrăţişeze toată Italia şi să nu plutească departe peste toate ţărmurile stăpânite de strălucita capitală antică. Italia întreagă este un sipet cu nestemate ce trebuie aşezate pe altarul umanităţii şi chiar Imperiul Roman ce s-a întins de aici spre toate zările mediteraneene.

Nu a existat un alt stat, un alt imperiu antic, care să fie înzestrat cu o atât de tenace vocaţie constructivă şi de la care să se păstreze un atât de imens tezaur de artă şi vestigii. Nici o seminţie nu a copiat frumosul şi utilul altora cu atâta seriozitate şi fără complexe ca poporul roman. Este uimitor saltul umanităţii în mileniul roman, este uimitor cum între atâtea războaie, conspiraţii, crime, intrigi, cataclisme, invazii şi războaie distrugătoare s-a găsit timp pentru o operă incomensurabilă de construcţii ca cea romană. Este fascinant cum într-o viaţă politică şi militară atât de convulsionată s-au găsit clipele de linişte pentru a gândi, proiecta şi construi cu atâta seriozitate, durabilitate şi precizie.

In ansamblul ei, opera constructivă a statului şi poporului roman este o veritabilă minune a lumii antice, o veritabilă afirmare a geniului creator uman, a tenacităţii şi efortului obstinant, o jerbă de nestemate aşezată pe altarul lumii.

Cele 90.000 de km de drumuri trainice principale şi cele 200.000 km de drumuri secundare, întinse ca o reţea de păianjen peste provinciile imperiului, reprezintă ele însele o nestemată aşezată pe acelaşi altar. La fel miile de kilometri de apeducte, miile de kilometri de fortificaţii întinse de-a lungul frontierelor nesigure, împrejurul oraşelor sau castrelor, miile de temple, de palate, forumuri, clădiri publice, sutele de mii de sculpturi în marmură, miile de aşezări noi, miile de teatre şi arene, sau miile de morminte votive şi funerare.

Deşi s-a inspirat puternic din arhitectura etruscă sau, mai ales, din cea greacă, dar şi din cea a altor seminţii supuse, arhitectura romană a elaborat o varietate mult mai mare de construcţii utilitare sau de lux, varietate impusă de cerinţele unui stat gigantic, cu veleităţi nelimitate de dominaţie.

Marea însemnătate a aportului roman în istoria artei şi arhitecturii constă în faptul că a sintetizat şi răspândit valorile cu care a intrat în contact pe o bază materială superioară. Fără pavăza puterii romane cultura, arta şi civilizaţia greacă superioară ar fi rămas un fenomen local şi trecător.

Din inimaginabilul său tezaur arhitectonic antic, Roma şi timpul, au lăsat la suprafaţă două nestemate menite să covârşească reprezentările şi aprecierile posterităţii, Pantheon-ul şi Colosseum-ul, monumente emblematice, cu destinaţii despărţite prin prăpăstii de nevoile şi trăirile sufletului roman.

Ca orice zidire umană, una superlativă ca Pantheon-ul are propria poveste a naşterii şi dăinuirii. Povestea acestei glorii a cetăţii Romei, a singurului monument de arhitectură clasică rămas intact, a început odată cu epoca imperială romană, în ultimele decenii ale erei antice.

Era antică a luat sfârşit odată cu anul al 27-lea de conducere a Imperiului Roman de către Octavianus Augustus. Atunci din motive pur pragmatice, legate de o mai clară consemnare cronologică a evenimentelor, s-a hotărât la Roma ca cel de al 28-lea an de domnie al lui Augustus să devină anul 1 al unei noi perioade. Momentul nu a avut niciodată legătură cu începuturile creştinismului, respectiv cu naşterea propovăduitorului Iisus Christos, aşa cum au încercat să acrediteze mai târziu clasicii religioşi şi nici nu corespunde cu ea A fost vorba numai de o simplă nevoie de apropiere istorică a evenimentelor. De altfel Iisus Christos se pare că s-a născut între anii 4-6 ai erei noi începute de romani.

La începutul epocii sale imperiale, a perioadei Principatului, Roma devenise atât de bogată încât îşi putea permite un salt major în programul său de construcţii, un salt major în artă, arhitectură şi cultură. Bogăţii de nesperat altădată se scurgeau şi s-au scurs încă patru secole în tezaurele sale şi în cele ale persoanelor publice şi militare marcante.

Odată cu Augustus dezvoltarea artistică în Roma a atins o splendoare de neînchipuit pentru perioadele anterioare. Capitala imperiului savura roadele cuceririlor sale. Mulţimea provinciilor cucerite îşi pompau bogăţiile în valuri spre Roma. După unele exemple orientale, arta a servit ca mijloc de automărire a personalităţilor politice sau militare şi a întăririi prestigiului conducătorilor. Ca urmare s-a urmărit să se acorde un caracter spectaculos al edificiilor religioase, sau civile şi s-a afirmat predilecţia pentru dimensiuni enorme. Insăşi prestigiul imperiului cerea de la clădirile publice să producă o impresie impunătoare (auctoritas), arhitectura romană de lux fiind mult dominată de un caracter demagogic.

Pantheon-ul este un reprezentant fericit al grandorii imperiale romane. Fericit că a străbătut două milenii grele scăpând de distrugerea barbară şi mai ales de cea creştină.

Dorinţa lui Marcus Vispanius Agrippa, prietenul, consilierul şi apoi ginerele lui Augustus, om de provenienţă modestă dar înzestrat cu mari calităţi, de a ridica un templu reprezentativ în Roma s-a concretizat în anul 27 e.A. A evitat cartierele suprapopulate, înghesuite şi uneori sordide din centrul capitalei, plasându-şi sanctuarul în Câmpul lui Marte, o întindere mlăştinoasă din afara zidurilor, rezervată mult timp antrenamentelor viitorilor războinici, operaţiunilor de recensământ şi de clasificare a cetăţenilor.

Terenul nu era complet liber. Cu două, trei decenii înainte, alte personalităţi, dar şi statul, începuseră să înalţe diverse edificii pe acel teren. Mai târziu, după ilustrul exemplu al lui Agrippa, suprafaţa Câmpului lui Marte s-a transformat într-un şantier alert. Iulius Caesar a ridicat anterior pe aceste locuri o îngrădire unde se organizau adunările ce aveau menirea să aleagă pe tribunii plebei. Locul de adunare se numea Septa şi era învecinat la sud cu Diribitorium-ul, locaţia unde se analizau voturile, iar la est şi la vest era încadrat de porticuri. Către anul 43 e.A, alături de Septa s-au înălţat două temple dedicate divinităţilor egiptene Isis şi Serapis. Cu timpul şi succesiv, aproape toate personalităţile imperiale au considerat un fapt de onoare din a-şi lăsa amprenta în această parte a capitalei.

Nero a ridicat terme, Domitianus un templu dedicat Minervei şi un portic dedicat Flaviilor divinizaţi, iar sub Antonini s-a înălţat un templu dedicat divinului Hadrianus. Printre primii, Octavian Augustus a amenajat acolo, în anul 10 e.A, renumitul său Horologium, monument ce avea în centru un obelisc egiptean înalt de 21,79 metri, cu un glob de aur în vârf. Umbra obeliscului măsura orele zilei pe un caldarâm pavat cu marmură şi liniat. Ulterior, în aceeaşi zonă, aproape de malul stâng al Tibrului, tot Augustus a ridicat minunatul şi unicul altar al păcii, Ara Pacis, o clădire patrulateră numai din marmură albă, împodobită cu basoreliefuri superbe.

Intre Horologium şi Ara Pacis exista o legătură simbolică şi pilduitoare pentru populaţia Romei. Umbra obeliscului de la Horologium cădea în ziua de 23 septembrie a fiecărui an exact pe axa celor două intrări ale Altarului Păcii. Ziua de 23 septembrie era ziua de naştere a împăratului, iar umbra obeliscului era menită să simbolizeze legătura lui cu divinitatea cerească. Nu departe de Ara Pacis, Augustus a construit şi impresionantul său mausoleu familial, mausoleu circular cu un diametru de 89 de metri peste care era suprapus cu spaţiu verde etajat cu chiparoşi.

Mult timp s-a crezut că minunatul Pantheon, pe care îl admirăm astăzi, a fost edificiul construit de Agrippa. Dar acum se ştie că primul templu consacrat de Agrippa, cel cărui i s-au pus bazele în anul 27 e.A a fost o construcţie tradiţională cu plan dreptunghiular clasic (19,82 m x 43,70 m), cu faţada orientată către sud. Actualul portic de la intrarea Pantheon-ului poate sugera imaginea edificiului lui Agrippa, făcând abstracţie de masa cilindrică impresionantă ce constituie trupul principal al monumentului actual.

La început, Agrippa a consacrat templul său lui Jupiter Ulpior şi apoi divinităţilor tutelare ale familiei Julia, familia lui Caesar şi a prietenului său imperial Augustus, în special zeului Marte, zeiţei Venus şi desigur lui Caesar divus. Un templu dedicat tuturor zeilor, sau unui număr mare dintre ei a primit numele de Pantheon.

Edificiul cel clasic a ars după aproximativ un veac, în anul 80 e.N, pe timpul domniei împăratului Titus. Fratele şi urmaşul aceluia la tron, Domitianus, s-a însărcinat cu restaurarea templului atât de venerat de populaţia Romei, dar un nou incendiu s-a produs în anul 110 e.N, sub domnia lui Traianus.

Impăratul Hadrianus (117-138 e.N), un erudit cu înclinaţii pătimaşe spre arhitectură şi călătorii, a reconstruit din temelii Panthen-ul pe perioada primilor ani de domnie (118-128 e.N).

Pe acelaşi amplasament din Câmpul lui Marte el a dat edificiului o nouă orientare şi un nou plan, căruia i-a conceput intrarea dinspre nord. A construit un templu cu totul unic, cu un naos circular imens acoperit de cupolă gigantică, precedat de un pronaos, adică de un portic de acces de factură tradiţională a templelor, cu 16 coloane şi fronton triunghiular. La terminarea lucrărilor, Hadianus a pus să se înscrie pe fronton dedicaţia primului ctitor, adică pe cea a lui Agrippa: M(arcus) Agrippa L(uci) f(ilius) tertium facit adică: Marius Agrippa, fiul lui Lucius, consul pentru a treia oară, l-a construit.

Prin orientarea spre nord a măreţului său edificiu, Hadrianus a dorit să realizeze o legătură, pe o axă vizuală, cu Mausoleul lui Augustus, cu Horologium şi cu Ara Pacis. In acest fel împăratul a dorit să-şi lege numele şi existenţa de Principatul lui Augustus şi să-şi plaseze propria domnie drept continuatoare a aceluia, de a cărui existenţă era despărţit printr-un secol.

Alte restaurări ale Pantheon-ului, de mai mică anvergură, s-au întreprins în anul 202 e.N, sub domnia lui Septimius Severus (193-211 e.N) şi sub cea a lui Caracalla (211-217 e.N).

Pantheon-ul lui Hadrianus, aşa după cum l-a conceput, sau i-a aprobat planurile, trezeşte de la început un interes acut privind liniile şi volumele exterioare. Monumentul a fost creat dintr-un curios joc al formelor geometrice. Corpului central cilindric, acoperit de o imensă cupolă scundă, i s-a alăturat o faţadă impunătoare de templu grecesc cu fronton la intrare.  Spaţiul interior de sub cupolă, constituie o cavitate perfect semisferică, acoperită cu un decor total geometrizat. Până şi pavimentul interior este conceput din dale pătrate, care formează linii diagonale într-un mare cerc.

Corpul cilindric al templului reprezintă partea lui principală şi dominatoare. El este naosul locaşului. Pronaosul, adică porticul rectangular de factură clasică grecească, constituie o parte auxiliară, dar esenţială pentru impresia generală, pentru pregătirea celui ce păşeşte spre interior. Cele două corpuri se alătură ca simboluri ale sacrului şi profanului. Pronaosul transmite caracterul sacru al templelor greceşti, iar rotonda imensă cu cupolă, utilizată de obicei la termele romane, adaugă o trăsătură profană edificiului. Cele două componente arhitectonice, de sacru şi profan, se completează, apropiind divinitatea de umanitate în cel mai perfect dintre edificii, care nu şi-a pierdut forţa de emoţionare de-a lungul a nouăsprezece secole.

Rotonda gigantică este corpul ce caracterizează şi stupefiază pe cel ce priveşte la Pantheon. Este un cilindru de zidărie impresionant de robustă din cărămidă, cu o grosime grozavă de 6,2 metri. De altfel colosul este format din trei straturi de material. Miezul s-a realizat dintr-un conglomerat de cărămidă, piatră şi ciment roman, fiind placat pe suprafeţele interioare şi exterioare cu zidărie tradiţională de cărămidă. Unii autori presupun că în această zidărie sunt cuprinse spaţii goale, menite să dea elasticitate edificiului pe timp de cutremure. Tot în corpul zidăriei ciclopice sunt cuprinşi pilaştrii care susţin greutatea imensă a cupolei ce acoperă rotonda. Pilaştrii nu se pot observa, ei pierzându-se în intimitatea zidăriei circulare.

Astăzi exteriorul rotondei este frust şi grosier, scoţând la iveală pe largi porţiuni cărămizile înguste romane, învineţite de timp, cărămizi ce amintesc de reparaţiile succesive, de războaiele trăite, de jafuri şi alte vicisitudini ale istoriei sale. Este de fapt un cilindru enorm şi grosier acoperit de o cupolă aproape plată, fără nici o decoraţie.

Făcând abstracţie de dimensiuni, seamănă cu orice turn roman, turn de pază, turn de apărare sau pentru grâne, imobil şi fără graţie. Din exterior nimeni nu ar putea bănui ce se află dincolo de zidul straniu şi sub cupola lui puţin atrăgătoare. Nimeni nu-şi poate imagina la primul contact splendida decoraţie în stuc şi pământ ars care acoperea odinioară zidăria nudă şi strălucirea bronzului aplicat pe suprafaţa unor porţiuni decorative.

Interiorul rotondei era odinioară luxos, ca şi astăzi, acoperit cu marmură în partea inferioară şi ritmat pe circomferinţă printr-o suită de coloane monolit, repartizate în faţa celor şapte nişe rotunjite sau rectangulare, cea de a opta constituind-o intrarea cu uşi grele de bronz.

Pe verticală, vastul spaţiu interior este împărţit în trei registre: cel inferior cu nişe, coloane şi placat cu marmură, cel intermediar ornamentat cu ferestre false şi cel stupefiant al cupolei.

In nişele de la nivelul inferior erau aşezate statuile divinităţilor şi cele ale unor personalităţi glorioase ale imperiului, personalităţi divinizate şi ele. In nişa din faţa intrării se afla Jupiter Răzbunătorul care pedepsise pe asasinii lui Caesar. In altele se rânduiau statuile lui Marte, Venus, Romulus, Eneas, Ascanius, Julus, fiul lui Eueas şi strămoşul legendar al familiei Iulia şi desigur, statuia lui Iulius Caesar. Alţi zei şi eroi ornau cu statuile lor spaţiile intermediare. Printre acele nişe, în interiorul zidăriei, erau plasaţi pilaştrii ce susţineau greutatea, inegalabilă pe atunci, a cupolei. Repartiţia şi susţinerea imensei cupole a edificiului constituie o reuşită de geniu a arhitecturii romane.

Cupola, elementul superlativ al Pantheon-ului, simbolizează cerul şi adoptă o formă perfect sferică ceea ce nu corespunde cu învelişul ei exterior aplatizat. Ea are un diametru de 43,30 m, dimensiune egală cu înălţimea întregului spaţiu interior, de la paviment la vârf. Deoarece diametrul este egal cu înălţimea spaţiului, un geometru ar putea înscrie uşor o sferă completă în centrul rotondei.

Cupola este decorată în întregime cu casete patrulatere, înşiruite de la extremitate spre centru, pe direcţii perfect trasate. De la margini spre centrul bolţii, dimensiunile casetelor se micşorează progresiv. Centrul bolţii este străpuns de o deschidere circulară cu un diametru de 8,92 metri, deschidere numită „oculus“, cu rolul de singură sursă de lumină pentru întregul interior al templului.

Cupola pluteşte, sublimă şi liniştită, ca bolta cerească. Pare uşoară, aeriană, şi încântă prin extrema armonie a proporţiilor sale, prin desenul casetelor ce se micşorează discret spre înălţimi şi desigur prin deschiderea neaşteptată şi stranie a oculusului.

In spaţiul interior domneşte o permanentă şi discretă lumină de după amiază. Rotonda poate aminti de tradiţionalul atrium roman, dar un atrium întocmit după viziuni mistice şi misterioase. Pentru cupolă  s-au putut găsi numeroase prototipuri în Orient, însă între posibilele modele şi Pantheon-ul Romei imperiale s-a derulat o lungă evoluţie. Constructorii romani au rămas credincioşi formei clare, formă care poate fi cuprinsă dintr-o privire.

Prin marele ochi din cupolă, care păstrează încă o parte din acoperirea cu bronz, cerul pare a descinde spre interiorul Pantheon-ului, pentru ca rugăciunea să se facă mai liber şi să se îndrepte uşor către divinităţi, ca un norişor imaterial şi diafan.

Cupola este în realitate o calotă a cărei grosime constructivă scade de jos în sus astfel că zonele cele mai înalte devin din ce în ce mai uşoare.

Prin straniul oculus lumina şi ploaia sunt la fel de binevenite. Soarele îşi trasează curba eternă pe sub cupolă, măturând cu un con diafan pardoseala şi iradiind în tot spaţiul. Conul de lumină degajă forţă şi totodată severitate. Cel ce se aşază în centrul spaţiului, pe verticala oculus-ului se simte în centrul lumii, sau cel puţin într-o anumită centralitate a lumii.

S-a vrut ca acest sanctuar al Tuturor Zeilor să reproducă forma sferei stelare, a sferelor în care este cuprins focul etern, a unei sfere care aprinde totul. Cupola construită din lavă dură, dar uşoară, pare să participe la o mişcare ascendentă de flăcări ce comunică cu cerul alternativ albastru sau întunecat, al zilelor şi nopţilor. Soarele care coboară la asfinţit învăluie spaţiul de sub cupolă în tonuri moi, de aur vechi, sau de purpură catifelată, tot mai stinse şi mai îndepărtate. Lumina lui se desprinde greu de locul pe care l-a îndrăgit şi îngrijit milenar.

Pantheon-ul, templu deschis spre cer, dar şi păstrător de mister între zidurile groase, a fost receptat ca un cadran solar, un altfel de cadran decât cel conceput pe timpul lui Augustus la Horologium. Orele se învârtesc în cerc pe sub casetele lustruite cu grijă, iar discul zilei rămâne suspendat ca un scut de aur. Ploaia a format totdeauna pe paviment o oglindă pură, răcoritoare şi înviorătoare.

Naosul inegalabil al Pantheon-ului a constituit un şoc resimţit de credincioşi, de fideli, de cetăţenii romani, de invadatori, de duşmani spirituali, de vizitatori avizaţi, sau de turişti grăbiţi.

Acel naos aproape celest prin proporţiile lui de materialitate şi spiritualitate este locul unde se doreşte a se reveni fără încetare, sursă inepuizabilă de grandoare a omului şi de armonie greu de conceput.

Un alt corp al templului, complet deosebit, geometric şi arhitectural, de cel al grandioasei rotonde, este amplul portic de la intrare. De altfel nu este un simplu portic ci o porţiune, o faţadă de templu clasic grecesc cu fronton, ataşată intim rotondei. Poate fi considerată o sală introductivă care conduce spre sala principală. Are o lărgime de 33,10 metri şi o profunzime spre rotondă de 15,5 metri. Totul se sprijină pe 16 coloane monolitice plasate pe două rânduri de câte 8 coloane, asemănător unui templu octostil. Coloanele, încoronate cu capiteluri corintice, au dimensiuni impresionante. Se ridică la 11,60 metri înălţime şi au fiecare o greutate aproximativă de 15 tone. Sunt dăltuite din granit gri de Egipt şi sunt aliniate ca nişte soldaţi meniţi a apăra intrarea, ca o gardă impresionantă pentru masivele porţi din bronz. Dintre coloanele antice, un număr de trei, din partea stângă, s-au pierdut de-a lungul vremurilor. In locul lor s-au  reamplasat altele din iniţiativa papilor Urban al VIII-lea şi Alexandru al VII-lea, în sec. al 17-lea. Cei doi pontifi nu au uitat să-şi încrusteze emblemele pe capiteluri.

Privit din exterior, porticul cu rol de pronaos, se prezintă ca un templu clasic grecesc cu trei nave, fiecare navă terminată cu o absidă săpată în zidăria rotondei. Nava centrală conduce spre absida în care   s-a deschis intrarea principală a edificiului, intrare străjuită de o poartă dublă şi grea, cu ornamentaţie rectangulară de bronz. După toate jafurile la care a fost supus timp de două milenii, Pantheon-ul a reuşit să-şi păstreze dubla poartă de bronz originală (restaurată în sec. al 16-lea din iniţiativa papei Pius al IV-lea).

Celelalte două nave ale pronaosului se termină fiecare cu câte o mare absidă cu contur circular, ambele săpate în zidăria groasă din lateralele intrării în rotondă. Mărturiile antice au confirmat că în cele două abside străjuiau statuile supradimensionate ale lui Augustus şi Agrippa.

Deasupra pronaosului de factură clasică se deschide un fronton triunghiular înalt, lipsit astăzi de orice decoraţie sculpturală. La origine pe suprafaţa frontonului se găseau basoreliefuri din bronz, reprezentând Lupta zeilor cu giganţii. Plafonul pronaosului era acoperit în totalitate cu decoraţii de bronz, sub formă de casete, după vechiul stil roman.

Aşa cum s-a mai amintit, pe arhitrava de sub frontonul larg, Hadrianus a dispus să fie săpată numai dedicaţia iniţială a lui Vispanius Agrippa, ctitorul atât de respectat al primului Pantheon. Impăratul nu a considerat necesar să-şi înscrie şi propria dedicaţie, conştient că monumentul îi va păstra amintirea şi astfel va fi prezent în posteritate. Mai târziu s-au adăugat dedicaţii privind reparaţiile întreprinse de Septimius Severus şi Caraculla.

Nu se cunoaşte bine destinaţia utilă a Pantheon-ului, dar cea mai mare parte a autorilor sunt de acord în a recunoaşte în el o Aula Regia a Principelui, loc de afirmare a autorităţii imperiale. Dio Cassius relatează că Hadrianus prezida şedinţe de justiţie alternativ în palat, în forum, în Pantheon şi în alte locuri. Pantheon-ul se transforma, în astfel de ocazii, într-o veritabilă sală a tronului la Roma.

Panthenon-ul a fost închis în sec. al 4-lea de către împăraţii creştini care au condus spre prăbuşire civilizaţia romană. Cu voia şi din ordinul acelor împăraţi, pe întinsul imperiului creştinii au închis toate templele cultului tradiţional, le-au jefuit şi le-au distrus. Un tezaur incomensurabil de cultură şi civilizaţie a fost spulberat în numele noii credinţe care se autoproclama tolerantă şi iertătoare, dar s-a dovedit pustiitoare şi retrogradă.

La 16 martie 609, împăratul bizantin uzurpator, Phocas, a donat templul papei Bonifacius al IV-lea. Acela l-a transformat într-o biserică dedicată Sfintei Maria a Martirilor. Numeroase rămăşiţe de martiri au fost mutate din catacombele Romei pentru a fi reîngropate aici. Trebuie recunoscut că transformarea în biserică s-a dovedit salutară pentru conservarea Pantheon-ului, asemănător altor temple transformate în biserică de pe întinsul lumii civilizate antice.

Din păcate creştinismul şi-a arătat adevărata faţă intolerantă după încă un mileniu, atunci când sub pontificatul papei Urban al VIII-lea (1623-1644) monumentul antic a fost jefuit sălbatic. S-a smuls tot bronzul de pe plafonul porticului antic de la intrare, în cantitate apreciată de contemporani la circa 450.000 de livre, s-au topit o serie de statui şi alte ornamente din bronz. Preţiosul metal l-a utilizat Bernini pentru confecţionarea monstruosului baldachin cu aspect mortuar din catedrala Sfântul Petru şi pentru alte opere mai mărunte din bronz. Cu ocazia acelui jaf creştin au dispărut şi basoreliefurile din bronz de pe fronton.

Reprobabila faptă a fost judecată cu revoltă de minţile luminate ale timpului. A luat naştere o remarcă acidă legată de numele de familie al papei Urban al VIII-lea, familie numită Barberini. Remarca tradusă în limba latină era Quad non facerunt Barbari, facerunt Barberini - adică: Ceea ce nu au făcut barbarii au făcut Barberini.

Pe timpul papei Alexandru al VII-lea (1665-1667) frontonul Pantheon-ului a suportat o mutilare stilistică. S-au adăugat, de o parte şi de alta, două mici clopotniţe după planurile lui Bernini. Imediat lumea a clevetit despre „urechile de măgar ale lui Bernini“. De altfel marele arhitect şi sculptor nu a avut decât vina de a se pune în slujba prostului gust al pontifului.

Ruşinoasele clopotniţe adăugate unui astfel de monument venerabil au fost înlăturate în sec. al 19-lea, după renaşterea Italiei.

Astăzi Pantheon-ul adăposteşte mormintele unor personalităţi italiene celebre. In prima capelă din stânga odihneşte Perin del Vaga (1500-1547), considerat ca şi Giulio Romano, drept unul dintre cei mai buni elevi ai lui Raphael. Alături se găseşte mormântul lui Baldassarre Peruzzi (1481-1536), mare pictor şi arhitect. In cea de a doua capelă odihneşte regele Umberto I-ul al Italiei (1844-1900) şi regina Margherita (1851-1926). Intre a doua şi a treia capelă odihneşte Raphael, cel mai popular pictor al Renaşterii europene, al cărui epitaf proclamă: Aici are culcuşul acel Raphael care în timpul vieţii a făcut pe Marea Mamă a Lucrurilor să se teamă de a muri. Statuia Fecioarei de deasupra este o operă a lui Lorenzetto. Alături se găseşte mormântul Mariei Bibbiena, logodnica pictorului, care a murit cu trei luni înainte. Deasupra este plasată piatra tombală a lui Annibale Caracci (1560-1609).

In cea de a treia capelă se află cenotaful cardinalului Ercole Consalvi (1755-1784). In aceeaşi capelă se găseşte şi mormântul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, primul rege al Italiei reîntregite (1820-1878). Altarul celei de a şaptea capele este ornat de o frescă din sec. al 15-lea reprezentând Buna-Vestire, pictată de Melozzo da Forli.

Prin grandoare şi prin legătura permanentă cu cerul, Pantheon-ul a materializat un omagiu adus întregului corp divin, reprezentând un templu „al tuturor zeilor“. Sunt rare monumentele antice care au unit grupuri de divinităţi pentru a le adula în sânul aceluiaşi spaţiu sacru. Dacă Grecia a avut Olimpiul drept regat al tuturor zeilor, Roma a avut în Pantheon, palatul lor terestru.

Pantheon-ul impresionează nu numai prin venerabilitate, ci şi prin simplitate, prin caracterul închegat al unei compoziţii geometrice diverse. La el nu s-a încercat o grandoare complicată a măsurilor, nici o subordonare a micilor elemente faţă de cele ample, ci a celor ample faţă de întreg.

Posteritatea a rămas entuziasmată de sublima măreţie a Pantheon-ului şi luându-l ca reper a visat permanent să-l întreacă, să reproducă simţul limpede al proporţiilor antice întruchipate de el.

Un visător modern a spus: Dacă va trebui să aştept sfârşitul lumii, doresc ca aceasta să se întâmple la Roma şi dacă se poate lângă Pantheon sub un cer care pe toată întinderea lui este de cuarţit şi de ametiste.