duminică, 26 decembrie 2010

NESTEMATELE LUMII - ATENA - ACROPOLIS

Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, supranumit primul om de stat al Europei, a lăsat scris pentru posteritate, cu pană de prezicător: „Omul nostru, după voinţa divină a lui Zeus şi a intenţiilor binevoitoare ale zeilor nemuritori, nu va fi niciodată distrus pentru că generoasa lui protectoare, fiică a unui tată preaputernic, Pallas Athena, şi-a aşezat mâinile asupra lui“.
Nu a existat niciodată în istoria antichităţii o aşezare umană mai renumită, mai luminoasă şi mai plină de spirit, ca Atena. Numele ei evocă amintirea civilizaţiei celei mai strălucitoare din era antică mediteraneană, celei mai fecunde şi mai iradiante ce a existat în tinereţea omenirii, civilizaţie unde s-a împletit ideal talentul meşteşugăresc cu cea mai înaltă gândire creatoare, dominată de filozofie. Numele de Atena rezumă o parte semnificativă din tot ce a produs umanitatea mai înălţător într-o epocă de începuturi, pe tărâmul literaturii, al artelor, al filosofiei, al tuturor ştiinţelor născânde, al politicii, al diplomaţiei şi nu în ultimul rând de câmpul imaginaţiei născătoare de legende.
Oamenii mari ai Atenei nu au dat numai expresia unei înţelepciuni ideale ce a străbătut veacurile şi orizonturile, ci au ştiut să plaseze cel mai bine omul, viaţa sa, în sfera teoriei şi a speculaţiei filozofice. Ei au oferit şi spectacolul încântător al celor mai îndrăzneţe vise realizate, au stabilit un echilibru armonios între aspiraţiile şi facultăţile umane, între valoarea lor războinică şi abnegaţia patriotică. In serviciul unei inteligenţe superioare şi iscoditoare, au concertat toate forţele sociale, pentru dominaţia dreptăţii şi a idealurilor umane pure.
Din focarul de lumină egeean, plasat la fruntariile răsăritene ale Europei, s-au răspândit asupra apusului şi nordului barbar, dar şi asupra răsăritului asiatic, toate razele calde ale unui leagăn glorios de civilizaţie.
Monumentele Atenei reflectă concepţia, unică în antichitate, de plasare a omului în centrul lumii materiale, reflectă umanizarea tuturor principiilor spirituale şi materiale. Ele au proclamat frumuseţea şi mai ales frumuseţea umană ca măsură a divinităţii.
Stindardul monumental al Atenei din toate timpurile, al întregii suflări greceşti şi chiar al lumii mediteraneene ce a negat stagnarea, este Acropolis-ul, nume purtat de oraşul de sus în toate cetăţile greceşti.
Parthenon-ul, templul magnific ridicat de oameni liberi pe stânca înaltă a Acropolis-ului atenian, cu două mii cinci sute de ani în urmă, n-a încetat să încarneze grandoarea simplităţii, a echilibrului, pasiunea înţelepciunii şi iubirea aproape divină pentru frumos şi trainic. Marmura lui cu tente aurii nu va înceta să încânte şi să înalţe inimile tuturor generaţiilor.
Noţiunea de Acropolis s-a afirmat, în lumea greacă, în primul rând ca loc înalt al unui oraş, loc cu o citadelă unde se poate organiza o ultimă şi disperată apărare. Cu timpul Acopolis-ul şi-a îmbogăţit menirea prin adăpostirea de temple şi altare. A devenit treptat un loc sfânt, apărător nu numai al locuitorilor aşezării de la poale dar şi al tradiţiilor de credinţă, obiectiv de veneraţie şi tezaur de cultură.
Denumirea de Acropolis are conotaţii cu totul particulare şi de glorie în cazul Atenei, fiind cel mai bogat şi mai vestit purtător de monumente celebre, leagăn de glorie a creativităţii umane, a înălţării spre perfecţiune.
După devastarea suferită din partea perşilor lui Xerces, în cel de al doilea război medic, Acropolis-ul Atenei a devenit expresia şi simbolul victoriei obţinute de greci şi concomitent al hegemoniei ateniene asupra întregii lumi egeene.
Incă din adâncul preistoriei, din adâncul unor evenimente legendare, stânca Acropolis-ului atenian a atras, prin semeţia pereţilor săi prăpăstioşi, o locuire stabilă. Regii legendari, Cecrops, Pandion, Erehteus, Egeus şi Teseus, au întărit stânca cu ziduri spre părţile mai accesibile unor atacatori şi au locuit într-un palat de pe platoul ei. Tradiţia spune că acel palat, probabil un megaron de dimensiuni neobişnuite, se ridica pe actualul amplasament al Erehtion-ului, loc unde regii legendari au şi fost înmormântaţi.
După înlăturarea puterii regale, Atena s-a transformat într-o minusculă republică oligarhică, sau aristocratică. Vechiul spaţiu regal de pe Acropolis s-a împodobit treptat cu altare şi temple arhaice, devenind pe lângă o citadelă bine fortificată şi loc de cult. Pe timpul tiraniei lui Pisistrates (560-528 e.A), personaj abil şi politician talentat, s-au edificat primele Propilee (Porţi triumfale) şi s-a reparat templul mai vechi al zeiţei Atena Polias, templu ale cărui vestigii sunt vizibile în faţa Erehteion-ului de astăzi.
Pe timpul vieţii lui Pisistrates, Acropolis-ul a fost definitiv consacrat ca spaţiu de cult, păstrând totuşi calitatea de ultimă poziţie de refugiu în caz de asediu.
Marile victorii ale grecilor, în frunte cu atenienii, la Salamina şi Plateea, au consacrat nu numai independenţa spaţiului egeean, dar şi transformarea Atenei în stat hegemon. In urma perşilor lui Xerxes, pe Acropolis rămăseseră numai ruine înnegrite de pojarul incendiilor, dar Atena a avut noroc să fie condusă ulterior de două personalităţi remarcabile, de Temistocles şi Cimon. Temistocles a protejat Atena şi Pireul cu ziduri inexpugnabile, a construit un mare port şi a ridicat Atena la rangul de mare putere maritimă. A refăcut şi o parte din zidurile Acropolis-ului, folosind materialele de la templele distruse de invadatorii asiatici. Astăzi se mai disting încă, în zidurile înalte, fragmentele circulare ale unor foste coloane foarte robuste. Ele salută pe cei ce se distrează în cartierul Placa, amintindu-le de grozăvia unor timpuri încărcate de semnificaţie patriotică.
A urmat marele Pericles, pe care posteritatea le-a împodobit cu supranumele de Olimpianul şi care sub deviza: mânuieşte fulgerul şi trăsnetul şi provoacă mişcarea întregii Grecii, a condus Atena spre măreţie. A ţinut în mâini soarta oraşului cu puţin peste trei decenii (461-429 eA), iar secolul al 5-lea e.A, secolul în care a trăit el, a primit numele simbolic de secolul lui Pericle. Radiaţia culturală şi politică a Atenei şi a lumii greceşti, ştiinţele literatura, filosofia şi artele, au atins atunci culmile gloriei.
Strălucirea şi imortalitatea lui Pericles a rămas legată strâns de realizarea magnificelor monumente de pe Acropolis, de realizarea unui complex monumental ce s-a încadrat temeinic între minunile lumii antice. Din acea epocă de renaştere strălucită Acropolis-ul Atenei a devenit un mare sanctuar, acela unde se celebra cultul zeiţei Atena, zeiţa înţelepciunii, a muncii şi a artelor, zeiţa păcii, dar totodată, zeiţa războinică care a adus victoria oraşului său în lupta cu barbarii asiatici, Intre Erehteion şi Propilee s-a plasat atunci una dintre statuile grandioase ale zeiţei, statuie de bronz ce pare a fi avut o înălţime de 16 metri, operă a celebrului Phidias. Aceea era statuia Atenei Promacos sau Polias, adică patroana oraşului. Zeiţa mai era cunoscută şi ca Atena Pallas, adică cea care provocase teroare în rândurile inamicilor, atunci când şi-a învârtit lancea (în greacă pallo = lance).
Datorită epocii lui Pericle, cel mai cunoscut apelativ al zeiţei a devenit cel de Atena Parthenos, adică al Atenei virgine, căreia i s-a dedicat cel mai grandios templu al lumii greceşti.
Edificiul nu a atins cele mai mari dimensiuni ale unui sanctuar grecesc, dar s-a apropiat de ele. In schimb a atins culmile perfecţiunii în arhitectura greacă şi mediteraneană.
Acropolis-ul Atenei este aşezat, semeţ şi nobil, pe o stâncă impresionantă, ce pare a fi fost dăruită de natură, sau de divinitate, cu puterea seducţiei şi cu destinul gloriei. Platoul stâncii are o lungime de aproximativ 300 de metri de la nord la sud, se ridică la 70 de metri peste nivelul câmpiei înconjurătoare şi la 156 de metri faţă de nivelul mării care străluceşte sub soarele sudului la aproape 4 km.
Pe trei laturi, stânca îşi apără platoul cu pereţi abrupţi de 30 metri, lăsând o cale de acces numai dinspre apus. Acolo sus s-au înghesuit şi apărat primii oameni, transformând stânca în leagănul legendar al Atenei. Primii care au transformat-o în fortificaţie au fost pelasgii, populaţie străveche peste care s-au aşezat târziu valurile de triburi greceşti venite dinspre nord. Din munca pelasgilor au mai rămas nişte resturi de ziduri în partea de sud a Propileelor.
Prin planul său amplu şi îndrăzneţ de reconstrucţie grandioasă a Atenei, Pericles a pus bazele unui sanctuar complex, cu o concepţie unică şi cu o execuţie genială.
Pe timpul vieţii sale, pe Acropolis s-a ridicat Templul Parthenon (449-432) e.A şi magnificele Propilee (437-432 e.A). Tot atunci, în partea de jos a oraşului, în Agora, s-a edificat şi Templul lui Hephaistos (Hephaisteion), templu care pe parcursul timpului a luat numele de Teseion (437-432 e.A). Acesta este astăzi cel mai bine conservat templu al Greciei antice, o bucăţică de nestemată căzută de pe Acropolis.
După moartea lui Pericle lucrările de pe Acropolis au continuat cu perseverenţă şi migală. S-a ridicat Templul zeiţei Atena Nike Apteros (429-421 eA), Templul Erehteion (420-407 eA) şi s-a acoperit platoul cu grupuri statuare, cu statui solitare, cu altare şi inscripţii. In numai câteva decenii Acropolis-ul Atenei a devenit locul sfânt cel mai bogat, cu lucrările cele mai valoroase şi cu cele mai multe curiozităţi din lumea antică mediteraneană.
 Cuibul de vulturi din apropierea mării s-a transformat într-un tezaur de arhitectură şi de tradiţii, într-o inegalabilă jerbă de nestemate ale talentului şi geniului uman. Pe timpul stăpânirii romane s-a adăugat vechilor edificii un templu roman cu plan circular, dedicat Romei şi lui Augustus, astăzi dispărut, iar odată cu Nero a început şi seria despuierilor Acropolis-ului de valoroasele sale statui.
Fiecare parte componentă a nobilului complex arhitectonic reprezintă o culme a artei arhitecturii, are propriile trăsături definitorii, planuri, ornamentaţii şi evoluţii, păstrează un loc unic în ansamblu, în tradiţiile Atenei, dar şi în inimile sau amintirile celor care le-au mângâiat cu privirile.
Grecii foloseau termenul de Propilon, la singular, când făceau referire la un simplu vestibul de intrare într-o incintă sacră sau într-un palat. Termenul de Propilee, la plural, făcea referire la o intrare complexă şi monumentală, intrare ce comporta amenajări ample cu mai multe porţi de acces, ca pe Acropolis, ca la Epidaur sau ca la Eleusis.
Incă din epoca bronzului, adică din cea miceniană, intrarea pe Acropolis s-a realizat prin vârful vestic al platformei stâncoase. Prima consemnare a unui Propion maiestuos a parvenit din timpul lui Pisistrates (600 e.A - 527 e.A). Acel edificiu a căzut pradă devastărilor persoane din anul 480 e.A. Numai o parte infimă din fundaţiile sale    s-au conservat în colţul de sud-est al Propilee-lor ulterioare, construite de Mnesicles şi păstrate până în vremurile noastre.
Mnesicles a înlocuit Propion-ul, din vremea lui Pisistrates, pe timpul lui Pericles. Atunci ridicat un edificiu amplu şi impunător demn de caracterul sacru al stâncii şi de monumentele ce urmau a se aşeza pe ea. Eleganţa şi valoarea sa au avut şi menirea de a prefigura majestatea Parhenon-ului, templu ce s-a dorit de neegalat.
Dimensiunile şi valoarea arhitectonică a Propileelor au impresionat atât pe scriitorii atenieni, cât şi pe inamicii Atenei. Ele taie răsuflarea vizitatorilor contemporani.
Din exterior Propilee-le apar ca un templu clasic grecesc cu largă deschidere la faţade, dar cu o adâncime mult redusă. Atât spre exterior, cât şi spre incinta sacră, monumentul este prevăzut cu frontoane largi şi înalte, sprijinite pe câte şase coloane (hexastil) puternice şi avântate. Spaţiul cuprins între cele două faţade este divizat în două de un zid de marmură străpuns de cinci porţi. Poarta centrală are dimensiunile cele mai mari, având rolul de poartă principală prin care trecea Calea sacră, cale ce şerpuia urcând de la baza stâncii spre Acropolis. Serpentinele ei erau urmate de convoaiele umane pestriţe pe timpul marilor procesiuni Panateneene.
Asemănător celorlalte monumente de pe Acropolis, Propileele  s-au construit cu marmura albă adusă de pe muntele Pentelic (Pentelicon) din apropierea Atenei, marmură căreia lumina soarelui egeean i-a transmis o delicată nuanţă aurie. Pe alocuri marmura gri, de Eleusis, goneşte monotonia monocromatică şi subliniază unele elemente constructive.
Lucrare amplă şi reprezentativă pentru arhitectura greacă, Propileele aveau om lărgime de 74 de metri, părând a dori să se compare cu cele mai mândre temple. Erau compuse dintr-un spaţiu central, dominator, cu plan rectangular de 25  x 18,4 metri, la care se adăugau două spaţii, sau aripi laterale, la nord şi la sud. Toate cele trei spaţii se sprijineau pe coloane cu capiteluri dorice. Numai centrul Propilee-lor a fost împodobit cu două şiruri de coloane încununate cu capiteluri ionice, şirurile care conduceau la poarta centrală, punctul final al Căii sacre.
Combinarea stilului doric auster cu cel ionic, mai frivol, constituie o viziune ce atribuie armonie şi simetrie acestui poem al arhitecturii greceşti.
Calea Sacră începea din cartierul Ceramic şi urca spre Propilee cu ocolişuri, urmând serpentine ce nu aveau nicăieri trepte, ci numai paliere pietruite ce facilitau ascensiunea şi consolidau traseul. Pe această cale nu urca numai mulţimea ce lua parte la procesiunea Panateneenelor, ci urcau şi carele grele pe o singură osie, încărcate cu diverse materiale,  bovinele, sau ovinele destinate sacrificiilor.
Aripa de nord a Propilee-lor, aflată în dreapta celui ce accede spre poarta centrală, este constituită dintr-o mare sală străjuită de coloane dorice, sală destinată a fi Pinacotecă. Artiştii ilustratori din sec. al 5-lea e.A, precum renumitul Poliglotes, îşi expuneau tablourile în această sală. Dorinţa vizitatorilor contemporani de a ajunge cât mai repede pe platoul templelor, îi face să treacă insensibili pe lângă cea mai venerabilă galerie de artă a civilizaţiei noastre.
Mnesicles a avut intenţia de a înălţa în aripa de sud o sală asemănătoare Pinacotecii, dar a întâlnit opoziţia celor ce îngrijeau templul caritelor din vecinătate, dar şi pe cea a arhitectului Callicrates, cel care avea în plan de a construi acolo templul zeiţei Atena Nike Apteros. Caritele erau divinităţi virgine, fiice ale lui Zeus, care încarnau seducţiile frumuseţii. In situaţia dată, Mnesicles s-a limitat să ridice în aripa de sud o sală mai mică, sală mai mult decorativă, deschisă spre exterior atât spre nord, adică spre Parthenon cât şi spre vest, spre templul Atenei Nike Apteros al lui Callicrates.
Renumitul autor şi călător din sec. al 2-lea e.N, Pausanias, autor al lucrării Itinerariu în Grecia, a menţionat cu admiraţie plafonul Propileelor. Susţinut pe grinzi de marmură, plafonul era bogat ornamentat cu reliefuri ce reprezentau un cer albastru punctat de stele aurii.
Se pare că pe timpul domniei împăratului Septimius Severus (193-211 e.N), administraţia romană a construit în faţa Propileelor o scară monumentală largă şi prelungă. Anterior, pe parcursul sec. al 2-lea e.A în partea dreaptă a Propileelor se ridicase un soclu grosier de marmură, adaos ce răpea din perspectiva monumentului, ascunzând privirilor aripa de nord a Pinacotecii.
Dezagreabilul soclu se pare că a purtat iniţial statuia unui admirator şi binefăcător al Atenei, probabil Eumenes al II-lea, regele Pergamului. Statuia aceluia a fost înlocuită mai târziu de un grup statuar ce îl reprezenta pe generalul şi prietenul împăratului Augustus, Marcus Vipsanius Agrippa, într-o quadrigă.
Propileele au urmat soarta generală a Acropolis-ului şi a Atenei. In epoca bizantină au devenit sediul Arhiepiscopatului, iar mai târziu francii cuceritori din Cruciada a IV-a au instalat serviciile administrative ale efemerului lor ducat al Atenei.
Florentinul Nerio Acciaimoli şi-a construit pe aripa de nord un turn de apărare de tip medieval, cu secţiune pătrată, demolat de inspiratul arheolog german Heirich Schliemann, în 1875. Pe timpul îndelungatei ocupaţii turceşti turnul a servit comandantului militar turc al ţinutului, iar în Propilee s-a instalat armureria şi depozitul de praf de puşcă.
Propileele au primit cea mai grea lovitură în anul 1645, când depozitul de praf de puşcă a explodat, provocând distrugeri ireparabile capodoperei lui Mnesicles.
Dincolo de Propilee, pe platforma stâncii, se deschide tezaurul de creaţie al inegalabilului Acropolis. Pe partea cea mai înaltă tronează Parthenon-ul, templul zeiţei virgine Atena Parthenos, edificiu ce reprezintă simbolul Atenei, nestemata cea mai de preţ a cununiei sale. Edificiul nobil, măreţ şi venerabil reprezintă o culme a frumuseţii şi echilibrului în arta construcţiei, o culme a civilizaţiei Greciei antice, în care s-a întrupat, ca şi la Propilee, o sinteză a ordinelor doric şi ionic.
Parthenon-ul nu este opera unui singur creator inspirat, sau a unui singur deceniu. Este creaţia întregii naţiuni, sinteza unei civilizaţii în totalitatea sa. O lungă suită de generaţii au trudit şi au gândit înainte ca experienţa şi înţelepciunea lor să se cristalizeze într-un astfel de monument.
Superbul templu, care poate fi admirat astăzi, nu este primul locaş religios ridicat pe locul respectiv. Pe amplasamentul actual s-au răsfăţat sub soarele Aticei şi s-au lăsat admirate cel puţin alte două edificii străbune.
Templul imediat anterior a fost cel distrus de perşi în anul nefast 480 e.A, chiar înaintea terminării sale. Mai adânc sub fundaţiile monumentului de azi s-au depistat vestigiile mult mai vechi ale unui templu din tuf (piatră moale şi poroasă).
Parthenon-ul care veghează astăzi Atena, ca un uriaş miriapod alb, este un vis al lui Pericles şi al unui neam de învingători, transpus în realitate de către constructorul Ictinos, ajutat de Callicrates. Marele Phidias a avut sarcina de a-i da strălucire şi plus de valoare prin conducerea lucrărilor sculpturale de ornamentaţie şi prin plămădirea unei imense şi unice statui chryselefantine a zeiţei Atena Parthenos, statuie aşezată în interior. Lucrările au început în anul 447 e.A şi s-au terminat în 438 e.A. Cu ocazia sărbătorii Panateneenelor din acel an, atenienii au putut admira pentru prima dată locaşul zeiţei, dar şi statuia ei, statuie pe care Phidias a alcătuit-o din lemn, fildeş şi aur. Structura de rezistenţă era din lemn, părţile descoperite ale corpului erau acoperite cu fildeş iar îmbrăcămintea şi accesoriile erau placate cu aur. Decoraţiunea sculpturală a Parthenon-ului s-a terminat câţiva ani mai târziu, în 432 e.A.
La origine, numele de Parthenon, adică încăperea sacră a zeiţei virgine Atena Parthenos, era atribuit numai unei săli cu plan pătrat, sală amplasată în partea cea mai adâncă a edificiului, dincolo de Cella, In Parthenon era adăpostit tezaurul public al oraşului. Incepând cu sec. al 4-lea e.A s-a atribuit numele de Parthenon întregului templu, înainte numindu-se Marele templu, sau simplu Templul.
Parthenon-ul a fost construit în totalitate din marmură, inclusiv placarea acoperişului. Marmura a fost extrasă din muntele Pentelic ca şi cea a Propileelor. Avea culoare albă cu granulaţie mare, înglobând în masa ei fire jucăuşe de mică. Datorită prezenţei discrete a fierului, marmura a trecut printr-un proces de oxidare, care a învăluit-o într-o manta aurie. Decoraţia sculpturală a templului s-a executat separat din minunata marmură de Paros, de un alb pur, nealterabil.
Fără să atingă dimensiunile templelor magnifice ale Ioniei, ale  sau Greciei Mari (Italia de sud şi Sicilia), dimensiuni pe care nu le-ar fi putut permite nici suprafaţa disponibilă, Parthenon-ul depăşeşte prin amploarea sa toate templele metropolei (30,86 m x 69,5 m). El este un templu peripter, adică înconjurat pe toate laturile de un rând de coloane. Frontoanele de pe faţade sunt susţinute de câte opt coloane (octostil), iar pe lungime sunt aliniate câte 17 coloane, adică un număr dublu în raport cu faţada, plus una. In totalitate existau 46 de coloane înalte de 10,45 metri, săpate pe circonferinţă cu câte 20 de caneluri. Ele se sprijină direct pe stilobat, adică pe platforma în trepte a edificiului.
Proiectarea măreţului templu a beneficiat de toate cuceririle tehnico-constructive ale arhitecţilor greci înaintaşi, cu deosebire în ceea ce priveşte aplicarea unor corecţii optice savante.
Ca urmare, diametrul coloanelor nu este constant pe toată înălţimea. Pornind de la bază spre prima treime din înălţime, coloanele sunt imperceptibil îngroşate, pentru a deveni apoi din ce în ce mai subţiri spre capitel. Profilul fusiform al coloanelor reprezintă unul din elementele principale de corecţie optică, care contribuie la imprimarea graţiei, supleţei şi vivacităţii emanate de întregul edificiu.
Axele coloanelor nu se află în perfectă verticalitate pe stilobat, adică nu se sprijină perfect perpendicular. Toate sunt înclinate către interior, iar cele patru coloane de la colţuri au o dublă înclinare, adică sunt înclinate pe direcţia bisectoarei unghiului drept format de laturi.
Prin aceste corecţii de verticalitate s-a evitat impresia creată de marile edificii, cum că partea lor superioară ar fi aplecată spre exterior. Pe de altă parte construcţia capătă un plus de soliditate, purtând să reziste mai uşor la eventualele cutremure de pământ, atât de frecvente în zona egeeană.
De asemenea, pentru a se evita ca cele patru coloane de colţ să pară mai subţiri ca celelalte, ele au fost concepute cu diametru mărit, iar distanţa lor faţă de coloanele vecine s-a micşorat.
In ansamblu nici un element al Parthenon-ului nu s-a conceput în linie dreaptă. Traseul stilobatului şi al treptelor, pe lungimea lor, este uşor curbat, ridicat cu 10 cm la centru faţă de extremităţi. Curbura a fost transmisă întregului edificiu, cuprinzând toate elementele longitudinale, inclusiv acoperişul. Această soluţie constructivă s-a dovedit necesară pentru a contracara o iluzie optică defavorabilă, aceea prin care liniile orizontale foarte lungi par curbate la mijloc spre în jos. Totodată, ridicarea imperceptibilă de la centru a avut şi avantajul de a uşura evacuarea apelor de ploaie de pe platformă.
Pe arhitravă (grinda continuă de marmură care uneşte partea superioară a coloanelor pe tot conturul), deasupra coloanelor, se remarcă nişte deschideri cu secţiune pătrată. Ele s-au practicat după un secol de la inaugurarea Parthenon-ului pentru a fi agăţate cele 22 de scuturi persane de aur capturate de Alexandru Macedon în urma victoriei de pe râul Granicos. Marele cuceritor şi răzbunător al jafului persan din cel de al doilea război punic a dorit ca acele trofee simbolice să aparţină Atenei şi Acropolis-ului ei.
Arhitrava templului era înconjurată de o friză superbă, a cărei concepţie genială este atribuită marelui Phidias. Acela a executat probabil numai unele dintre basoreliefuri, sau a corectat unele finisaje, restul lucrărilor de sculptură fiind executate de pietrarii cei mai apreciaţi şi talentaţi ai vremii, mulţi dintre ei fiindu-i discipoli.
Bogata decoraţiune sculpturală, care întărea perfecţiunea monumentului, cuprindea pe exterior 92 de metope (panouri sculptate) şi triglife (grupuri ritmice de câte trei nervuri verticale ce despărţeau panourile). Tot în exterior, o mândrie a templului o constituiau grupurile de sculpturi de pe cele două frontoane. In interior încăperea sacră, numită Cella, era şi ea înconjurată de o superbă friză de inspiraţie ionică.
Din minunăţia decoraţiei sculpturale s-a mai păstrat foarte puţin pe trupul Parhenon-ului, fragmente extrem de sărace şi needificatoare. O parte din decoraţie s-a pierdut, iar restul se află la British Museum şi extrem de puţin la Muzeul de pe Acropolis.
Metopelede pe latura de răsărit reprezentau scene ale Gigantomahiei, adică ale luptei dintre zei şi giganţi, luptă în care este ilustrată însăşi zeiţa Atena. Pe friza de sud metopele ilustrau scene ale Centauromahiei, adică a luptei dintre lapiţii din Thessalia şi centauri, luptă la care a luat parte şi Teseus, eroul legendar atenian. Pe metopele de vest erau reprezentate scene ale Amazonomahiei, adică ale luptei lui Teseus cu amazoanele. Latura de sud era acoperită cu metope ce aminteau scene din războiul Troiei.
Reprezentând pe Parthenon victoriile zeilor, sau ale strămoşilor legendari, Atena a celebrat victoriile ei de la Marathon, Salamina şi Plateea, contra invadatorilor asiatici. Simbolismul metopelor este explicit, plin de viaţă şi tensiune eroică. Prin ele se afirmă victoria frumuseţii, a dreptului, democraţiei şi civilizaţiei asupra urâţeniei, barbariei şi tiraniei.
Dintre sculpturile care dădeau grandoare frontoanelor templului s-au păstrat numai un număr foarte mic, majoritatea căzând pradă sălbăticiei, avariţiei şi ignoranţei umane. Pe frontonul de răsărit era reprezentată naşterea zeiţei Atena, iar pe cel de apus confruntarea dintre Poseidon şi Atena pentru a păstra protecţia oraşului.
Lucrarea sculpturală cea mai originală şi singulară este cea a frizei ionice din interior, care înconjura Cella. De-a lungul a 160 de metri de basorelief au prins viaţă aproximativ 600 de figuri de divinităţi, de oameni şi animale, într-o splendidă compoziţie care reproducea procesiunea de sfârşit a Sărbătorii Panateneene.
Din cea mai adâncă antichitate, din vremea legendarului rege Erehteus, a existat o celebrare rituală în onoarea zeiţei protectoare Atena. După reunirea demelor (triburilor) din Atica de către legendarul Teseus, acea celebrare, s-a transformat în Sărbători Panateneene. Sărbătorile se derulau cu mare fast, strălucire şi risipă de eforturi, încă din epoca lui Pisistrates, dar au atins apogeul în timpul lui Pericles, în sec. al 5-lea e.A.
Anual se sărbătoreau Micile Panateneene, iar Marile Panateneene se celebrau la un interval de patru ani, în luna Hekatombaeon (15 iulie-15 august) şi durau 12 zile. Cu ocazia sărbătorilor se organizau întreceri atletice, concursuri hipice, concursuri de muzică, banchete şi, nu în ultimul rând, se aduceau sacrificii pe Acropolis. Panateneenele culminau, în ultima zi, cu marea procesiune.
Procesiunea pornea din cartierul Ceramic, traversa Agora şi urca în serpentine spre Acropolis, unde se depunea cu mare ceremonie peplosul destinat zeiţei Atena. Peplosul era un veşmânt de lână cu care vechii atenieni aveau obiceiul de a îmbrăca statuile lor colorate. Peplosul era ţesut, timp de nouă luni de o preoteasă, ajutată de anumite fete, numite ergastine şi de altele mai fragede numite arrahephore. El avea culoarea galbenă şi era ornat cu scene din Gigantomahie. Se purta în fruntea procesiunii, aşezat pe o corabie alegorică, şi era urmat de arhonţi, nobili, notabili, oficiali ai templelor (nu existau preoţi în accepţiunea creştină a termenului), muzicieni, purtători de ofrande şi de întreaga populaţie.
In interiorul templului străjuia statuia chryselephantină a zeiţei Atena Parthenos, o minune a creaţiei umane datorată genialului Phidias. Statuia avea o înălţime de 10 metri, iar împreună cu piedestalul circa 12 metri. Structura internă a statuii era realizată din lemn, iar părţile descoperite ale corpului erau placate cu fildeş. Veşmintele, casca, scutul, etc., erau acoperite cu foi de aur în greutate totală de circa 1150 kg. Foile de aur erau astfel aplicate încât să poată fi retrase de pe statuie fără a-i aduce lezări. Cum lumea acelor vremuri nu era mai lipsită de răutate decât cea contemporană, Phidias a fost învinuit că şi-ar fi însuşit o parte din aurul pus la dispoziţie, dar el a putut să-şi probeze uşor nevinovăţia.
Statuia zeiţei Atena din Parthenon, ca şi cea a lui Zeus de la Olimpia, au rămas în amintirea posterităţii drept cele mai măreţe şi nobile creaţii ale lui Phidias. Ambele au fost smulse de la locul lor pe la începutul epocii bizantine şi se pare că au împodobit un timp Hipodromul din Constantinopol, unde au pierit distruse de un incendiu.
Parthenon-ul a rezistat în bună stare până la sfârşitul epocii romane. Degradarea a început odată cu ridicarea creştinismului la rang de religie de stat, datorită fanatismului care l-a caracterizat. Sub domnia lui Justinian I-ul s-a decis transformarea marilor temple în biserici, cu toate că fenomenul fusese declanşat anterior la o scară mai restrânsă.
Parthenon-ul s-a transformat într-o biserică cu hramul Sfânta Sofia, iar mai târziu cu hramul Sfânta Fecioară de la Atena. In anul 1204, barbarii nobili franci din cea de a patra cruciadă au transformat minunea antică în biserică catolică, iar turcii, la fel de barbari, au amenajat o moschee în 1466. După obiceiul lor, cei din urmă au adăugat un amărât de minaret în colţul de sud-vest al sanctuarului de care nu erau demni.
Distrugerea cea mai gravă a suferit-o templul în anul 1687, când veneţienii au tras cu tunurile asupra Acropolis-ului ocupat de turci, de pe colina vecină, Philopappos. Au nimerit cu intenţie Parthenon-ul care adăpostea un depozit de pulbere al turcilor. Explozia a rupt practic în două măreţul edificiu. Pe lângă aceasta, dogele Morosini, care îi conducea pe mercenarii veneţieni, a smuls câteva sculpturi de pe frontonul de vest al venerabilului monument. Era un obicei vechi al apusenilor din toate seminţiile de a se înfrupta din frumuseţile artistice ale lumii orientale creştine sau păgâne. Sculpturile smulse fără pricepere au căzut şi s-au transformat în bucăţi. Probabil că au ajuns în fundaţiile unor case mizere, sau au fost arse pentru var de către turci.
In anul 1802, lordul Elgin, ambasador al regatului britanic la Istambul, a reuşit să obţină aprobarea sultanului pentru a devaliza Acropolis-ul de unele din comorile lui sculpturale.
Profitând de ignoranţa şi indiferenţa otomanilor, el a jefuit paisprezece metope, şaptesprezece statui de fronton, aproximativ două treimi din friza interioară, un capitel pe care l-a tăiat în două bucăţi pentru uşurarea transportului şi numeroase alte piese decorative. Toate au ajuns în British Museum.
După atâtea rapturi animalice, Parthenon-ul rămâne o glorie a creaţiei şi muncii umane, un produs mândru, monument istoric ce exprimă deopotrivă seninătate şi eroism. El întruchipează un salt îndrăzneţ în procesul de evoluţie al artelor, unul dintre cele mai reprezentative exemple de sinteză a arhitecturii cu artele plastice din întreaga antichitate.
O altă bijuterie a Acropolis-ului zâmbeşte delicat şi vaporos de pe o latură opusă Parthenon-ului. In comparaţie cu frumuseţea bărbătească a măreţului templu doric, templul numit Erehteion etalează o eleganţă feminină. Ridicarea lui este învăluită de unele incertitudini. Este atribuită lui Mnesiecles, sau lui Filocles. Se ştie însă sigur că cel din urmă a supravegheat lucrările împreună cu Archilochos. In orice caz, creatorul acestui templu unicat al lumii antice a avut inspiraţia fericită de a soluţiona problemele anevoioase ale diferenţelor de nivel ale terenului, precum şi pe cele legate de multitudinea de divinităţi şi de eroi legendari al căror cult trebuia celebrat pe acel loc.
Erehteion-ul nu a fost un templu oarecare ce trebuia găzduit de incinta sacră a Acropolis-ului. Nu era un templu consacrat unui singur zeu, ci acoperea locul cel mai sacru al Acropolis-ului. Era templul dedicat mai multor zei protectori şi mormânt al unor regi legendari, deveniţi eroi ai Atenei preistorice. Arhitectul de geniu al locaşului a prelucrat şi ordonat toate cerinţele, reuşind în final să lase impresia unei unităţi arhitectonice.
Pe locul sacru al Erehteion-ului se celebra cultul divinităţilor: Gea, Hephaistos, Atena şi Poseidon. Acolo a trăit şi a fost înmormântat Erehteus, regele legendar care a supus oraşul Eleusis, care a civilizat Atica şi care, mai târziu, a fost identificat cu divinitatea Poseidon Erehteus. La fel ca şi Cecrops, alt rege şi erou legendar, era reprezentat cu partea inferioară a corpului în formă de şarpe. Această reprezentare era menită să demonstreze autenticitatea de erou autohton al Aticii.
Conform altei tradiţii, Erehteus ar fi fost fiul zeiţei Gea, încredinţat spre creştere zeiţei Atena.
In Erehteion se afla adăpostit Xoanon-ul sacru al zeiţei Atena, alcătuit din lemn tare şi sfânt de măslin. Tot acolo se aciuise pentru totdeauna şarpele sacru, protector al templului. Alături se găsea mormântul lui Cecrops precum şi sanctuarul consacrat fiicei sale Pandora, doica lui Erechteus.
Ridicarea Erehteion-ului s-a înscris printre proiectele grandioase ale lui Pericles, dar lucrările au început după dispariţia sa, în anul 421 e.A. Atunci s-a încheiat pacea lui Nicias dintre Atena şi Sparta, inamice principale în devastatorul război peloponeziac. Perioada următoare de linişte a permis începerea lucrărilor la templu. Lucrările s-au întrerupt pe timpul campaniei dezastroase a atenienilor în Sicilia (415-413 e.A) şi s-au terminat în anul 406 e.A de către arhitectul Filocles. Astăzi nu se pot cunoaşte cu precizie amenajările interioare ale acestei construcţii complexe, plină de particularităţi şi secrete, deoarece multe din componentele sale au fost demolate pentru transformarea ei în biserică, în sec. al 7-lea e.N.
Se disting trei spaţii singulare, diferit orientate. In partea de răsărit se găsea templul zeiţei Atena Polias, compus dintr-un prostil cu şase coloane la faţadă şi dintr-un naos. Ultima coloană din dreapta se găseşte la British Muzeum fiind înlocuită de restauratorii greci moderni.
Deasupra coloanelor prostilului exista o friză din marmură de culoare închisă, provenită de la Eleusis. Pe acesta erau aplicate reliefuri din marmură albastră, ale căror subiecte nu mai pot fi reconstituite.
In Cella (naos), încăpere zidită în întregime din marmură, se găsea statuia străveche a zeiţei Atena şi Xoanon-ul din lemn de măslin, care reprezenta arborele sacru. Se zicea că Xoanon-ul nu ar fi fost sculptat de mână omenească, că ar fi fost un dar al cerului pentru a onora oraşul lui Cecrops. Statuia din acest templu era îmbrăcată cu peplos-ul adus cu ocazia Sărbătorilor Panateneene. In faţa zeiţei ardea o lampă nestinsă din aur, care nu necesita a fi alimentată cu ulei decât odată pe an. Fumul lămpii degajat spre plafon, se strecura printre braţele unui palmier din bronz, una din operele lui Callimachos.
Un al doilea spaţiu al Erehteion-ului era cel dedicat cultului lui Poseidon Erehteus, spaţiu aflat în partea de vest. Acolo se pătrundea printr-un magnific vestibul de factură ionică, care poate fi admirat în partea nordică a edificiului. Această parte a Erehteion-ului se găsea plasată la un nivel inferior cu trei metri, în raport cu Templul Atenei Polias, deoarece urmărea denivelarea naturală a terenului.
Dincolo de vestibul spaţiul era divizat în două. In partea de răsărit se celebra cultul lui Poseidon Erehteus, dar existau şi altarele zeului Hephaistos şi al eroului Butes. Dedesubt exista o criptă a cărei destinaţie nu este cunoscută cu precizie. Posibil să fi fost locul de adăpostire al şarpelui păzitor, căruia i se aduceau ofrande în fiecare lună. Partea de apus al amintitului spaţiu era un fel de antecameră, numită camera revărsării, unde se găsea cisterna identificată drept marea lui Erehteus, adică locul cu apă sărată care izvora de sub tridentul lui Poseidon. După cele relatate de Pansanias, aici se asculta murmurul valurilor în timp ce sufla vântul de sud.
In această parte vestică a Erehteion-ului cel mai elaborat şi atrăgător spaţiu este vestibulul de acces dinspre nord. Acesta era dotat cu patru coloane la faţadă şi două pe laturi, toate cu capiteluri ionice. Coloanele erau mai bogat decorate decât altele cunoscute. Plafonul era decorat minuţios, iar la intrare se găsea o uşă impozantă, decorată  cu rozete şi palmete pictate şi înveselite cu accesorii strălucitoare metalice. Vestibulul amintit constituie cel mai strălucitor joc al artei atice din perioada ei de apogeu, în sec. al 5-lea e.A.
In  acoperiş era practicat un orificiu care nu a fost niciodată astupat, deoarece era considerat ca rezultat al unui fulger aruncat de Zeus, sau, după alţii, rezultat al loviturii lui Poseidon cu tridentul, în lupta sa cu Atena. In partea de pardoseală ce corespunde orificiului, se disting trei puncte de impact în piatră ale celor trei dinţi ai tridentului. Asupra acelui loc sacru, pelerinii făceau libaţiuni.
In dreapta vestibulului se găsea o uşă care conducea în Pandorseion, adică în sanctuarul nimfei Pandrora, locul unde Atena - Pallas oferise oraşului său marele cadou: măslinul. Astăzi în acel loc se ridică stingher un măslin plantat la începutul sec. al 20-lea. Anticul măslin sacru a ars în timpul invaziei persoane, dar se zice că a doua zi a întins spre soare noi rămurele şi noi frunze.
Cel de al treilea spaţiu distinct al Erehteion-ului, este şi locul care exercită cea mai mare atracţie, porticul Kores, asemănător cu o verandă al cărei acoperiş este susţinut de coloane cu trup de tinere femei, coloane cariatide. De altfel, toate coloanele cu forme umane se numesc cariatide, dar cele de la Erehteion sunt cele mai celebre.
Cu această inimitabilă parte a sa, Erehteionul apropie omenescul de divinitate şi schiţează un zâmbet etern de piatră, zâmbet ce întâlneşte în cale uriaşul şi venerabilul Parthenon. Porticul cu cariatide  al Erehteion-ului este considerat jocul cel mai strălucitor al imaginaţiei din arhitectura antică.
Faimoasele coloane cariatide, sunt un omagiu inegalabil adus frumuseţi trupului omenesc, trupului femeii. Termenul de cariatide a apărut în epoca romană şi se pare că amintea de frumuseţea fetelor din oraşul Caria, din Laconia, fete care executau dansuri rituale în onoarea zeiţei Artemis.
Cariatidele Erehteion-ului poartă în loc de coafură un coş, adică un capitel circular ornat în stil ionic pe care se sprijină acoperişul porticului. Cariatidele, în număr de şase, patru la faţadă şi două pe laturi, sunt înveşmântate vaporos, cu rochii lungi de factură ionică, rochii ale căror falduri amintesc de canelurile tradiţionale ale coloanelor. Linia puţin relaxată a unui picior este graţioasă şi decontractantă, creând impresia că suportă cu uşurinţă greutatea acoperişului de marmură.
La prima vedere este creată impresia falsă că cele şase cariatide ar semăna. Printr-un studiu atent se remarcă, evident, că fiecare dintre tinerele de piatră are o personalitate proprie.
Cea de a doua cariatidă din stânga verandei a fost răpită de necruţătorul lord Elgin, fiind înlocuită ulterior cu un mulaj. Frustrarea cauzată atenienilor prin pierderea cariatidei s-a dovedit aşa de mare, încât bunicii povestesc copiilor că noaptea se pot auzi vaietele de jale ale celorlalte cinci surori.
Inlocuirea coloanelor obişnuite cu cariatide nu este un unicat.  S-a mai utilizat şi la alte lucrări sacre greceşti, precum la tezaurul cetăţii Siphnos de la Delfi. Totuşi cariatidele de pe Acropolis-ul atenian au generat mereu semne de întrebare, constituind un mister al credinţei antice greceşti.
Cu toate modificările aduse de creştini, atunci când au transformat edificiul în biserică, de comandanţii turci, care şi-au instalat aici haremurile, sau de vremelnicii ocupanţi franci, care l-au utilizat ca palat privat, Erehteion-ul s-a bucurat de o stare satisfăcătoare până în anul 1827. Atunci, pe timpul războiului pentru independenţă al Greciei, a suferit distrugeri dureroase pe timpul unui bombardament.
Alături de celelalte bijuterii ale Acropolis-ului, Erehteion-ul a rămas, timp de două milenii, o glorie a umanităţii, o autodepăşire a condiţiei umane din acele vremuri, un salt avântat al geniului şi creaţiei.
Pe poziţia cea mai înaltă a stâncii Acropolis-ului, în imediata apropiere a Propilee-lor, spre sud, se înalţă elegantul şi graţiosul templu ionic al zeiţei, Atena Nike Apteros. Este cea de a patra şi ultima bijuterie arhitectonică cu care şi-au îmbogăţit atenienii inegalabilul lor spaţiu sacru.
De pe platforma dominatoare a templului se cuprind cele mai vaste privelişti pe care le poate oferi Acropolis-ul, zările se sprijină pe golful Saronic, pe insula Egina, pe coastele Peloponesului, pe acoperişurile Pireului, pe contururile insulei Salamina, ale muntelui Aigaleos şi ale Poikilon-ului. Aceste perspective largi au determinat, încă din epoca preistorică, ca locului să i se atribuie calităţi strategice speciale pentru protejarea Atenei, să devină poziţia de observaţie ideală.
De altfel, de pe tot conturul Acropolis-ului se dezvăluie întinderi vaste ale unui uscat înţelept şi placid, sau umbre violacee iscate din adâncuri şi prunduri de turcoaze, cercetate numai de soare şi de vânturile din larg. Uscatul peste care tremură un aer uneori extrem de fierbinte, îşi flutură, de-a lungul nenumăratelor cotiri ale ţărmului, vivacitatea coloritului său mirific şi generos. Casele oamenilor, înghesuite şi căţărate unele peste altele, ascund tot atâtea cuiburi de visare sau de trudă zilnică.
Pe acel loc emblematic numit pyrgos, adică turn sau bastion, locuitorii au iniţiat un străvechi cult al zeiţei Nike (Victoria), aşezând câte un altar atât pentru zeiţa Nike, cât şi pentru zeiţa Hecate trimorfă, adică cea cu trei forme. Hecate era considerată şi protectoarea locului.
Ca pentru orice palmă de pământ grecesc şi de acest petic de Acropolis este legată de o legendă ce coboară până în timpurile de început ale Atenei, până la legendara existenţă regelui Egeus.
In acele vremuri tenebroase Atena era obligată să trimită anual spre Creta, regelui Minos, un tribut de jertfă. Pe o corabie cu pânze negre erau trimişi şapte băieţi şi şapte fete pentru a servi ca hrană unui animal monstruos, numit Minotaur. Intr-un an, Teseus, fiul lui Egeus, s-a hotărât să plece odată cu cei jertfiţi şi să omoare monstrul ce vieţuia în tenebrele Labirintului din Creta. La plecare a promis tatălui său că dacă se va întoarce victorios va ridica din depărtare, pe catarg, pânze albe în locul celor cernite.
Ajuns în Creta, Teseus a cucerit inima prinţesei Ariadna, fiica regelui Minos, care l-a sfătuit cum să scape din Labirintul palatului din Cnosos, după lupta cu Minotaurul. Pe parcursul drumului urmat în subterane, Teseus a derulat un ghem de sfoară cu care şi-a marcat drumul de întoarcere spre suprafaţă.
După victorie eroul atenian a plecat spre patrie împreună cu frumoasa iubită, dar zeul Dionysios i-a reţinut-o pe insula Naxos. De supărare, Teseus a uitat să mai ridice pânzele albe ale victoriei, aşa că bătrânul Egeus a văzut din punctul său de observaţie de pe Acropolis pânzele cernite ale eşecului. De mâhnire şi disperare s-a aruncat de pe stâncă, urmând astfel un rit primitiv al Erehteidelor.
Cu timpul, în credinţa atenienilor zeiţa Nike s-a  identificat cu însăşi protectoarea zeiţă Atena. Statuia de lemn a zeiţei Nike, numită Xoanon, nu avea aici aripile tradiţionale reprezentării ei, fiind numită Nike Apteros, adică Nike fără aripi, sau Victoria fără aripi.
Se zicea că Nike (Victoria) venise la Atena în zbor, dar că nu trebuia să mai plece şi ca atare nu mai avea nevoie de aripi. Deci Victoria trebuia să rămână totdeauna la Atena. Aceasta era şi cauza pentru care preoteasa templului trebuia să aibă o origine pur ateniană, născută din părinţi şi strămoşi atenieni.
Invazia persană din anul 480 e.A a nimicit şi micul templu construit zeiţei Nike pe timpul lui Pisistrates. Noul locaş, care a ajuns să ne încânte, a început a se ridica în anul 421 e.A, tot în epoca de scurtă linişte de după pacea lui Nicias, în războiul peloponeziac. Planurile acestei mici şi neasemuite bijuterii arhitectonice i-au aparţinut lui Callicrates, un talentat arhitect ce participase şi la ridicarea măreţului Parthenon. Ca şi Erehteion-ul, el se deosebeşte mult de templele greceşti clasice, asemănându-se cu unele temple arhaice, de tip amfiprostil, adică cu intrări simetrice pe la capete, străjuite fiecare de către patru coloane cu capitel ionic. O friză continuă în stil ionic înconjura edificiul pe sub cornişă. Pe latura ei de răsărit erau reprezentaţi zeii din Olimp, iar ce celelalte trei laturi subiectele basoreliefurilor erau legate de luptele grecilor cu perşii şi cu grecii care s-au aflat de partea asiaticilor în cele două războaie punice. Din păcate o mare parte din friză a căzut pradă vicisitudinilor istoriei, iar reliefurile de pe laturile de nord şi vest se găsesc la British Museum.
Templul Atenei Nike Apteros a fost demolat în totalitate de către turci în anul 1687. Materialele rezultate le-au folosit la lucrări grosiere de fortificaţii, iar pe locul curăţat au plasat o baterie de tunuri îndreptate spre colina vecină Acropolis-ului, numită Philipappos, ocupată atunci de artileria veneţiană.
Din fericire, după eliberarea Greciei s-au găsit materialele împrăştiate, şi s-a putut reconstitui nepreţuitul edificiu, în anul 1835.
La sfârşitul sec. al 5-lea e.A, în jurul platformei înalte pe care se găsea templul s-a construit un parapet pe laturile exterioare, dinspre nord, vest şi sud. Parapetul avea înălţimea de un metru, iar pe suprafaţa lui exterioară s-a desfăşurat o splendidă friză ornamentală. Mari artişti, aflaţi încă sub influenţa exaltantă a războaielor victorioase împotriva barbarilor asiatici, au dăltuit fără odihnă pe acea friză o serie de zeiţe Nike devotate cultului Atenei, realizând un nou şi minunat ornament demn de grandoarea Acropolis-ului.
Cochetul şi graţiosul templu al zeiţei Atena Nike Apteros reprezintă, alături de întregul tezaur arhitectonic al Acropolis-ului, un ultim moment de extaz şi de autodepăşire a omului din secolul de aur al lui Pericles, o fărâmă strălucită a trudei eterne a omului creator.
De la înălţimea Acropolis-ului, privirile îndreptate spre orizonturi trebuie însoţite de o visare extratemporală, pentru a cuprinde spectacolul grandios al mării infinit de albastre, cu lumea ei scânteietoare, alunecătoare şi tainică, lume care a atras şi a plămădit spiritul grecesc întreprinzător.
Asupra Atenei înconjurătoare planează, mai mult decât asupra oricărui loc, istoria şi trecutul legendar încărcat de spirit creator.
Pe Acropolis asfinţitul pare mai îndelung, ca un rămas bun pentru un zbor spre alte lumi, zbor în timpul căruia pământul şi lumina se întorc mereu unul către celălalt, într-o ultimă şi lungă, repetată îmbrăţişate, de neuitat.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu