NESTAMATELE LUMII - TURCIA - HIEROTHESIONUL DE PE MUNTELE NEMRUT

In ultimele două decenii ale sec. al 19-lea lumea istoricilor şi a arheologilor a primit cu surprindere, dar şi cu neîncredere, ştirea privind existenţa la mare înălţime, în munţii Taurus de Răsărit a unor vestigii de arhitectură gigantică. Acele locuri din sud-estul Turciei erau pe atunci locuri uitate de lume, acoperite de vălul gros al câtorva secole de obscurantism musulman, locuri atinse de stigmatul sărăciei materiale şi culturale, neinteresante pentru planurile arheologice.

Inerţia mediului academic european şi barierele unui imperiu otoman în destrămare au fost totuşi învinse. Curând, arheologii au putut pune la picioarele lumii moderne pe una din gloriile arhitecturii milenare, pe trupul unei mari nestemate pentru altarul omenirii. Sub faldurile norilor sau, mai bine zis, pe valurile unor şiraguri de munţi sălbatici şi golaşi s-a descoperit un complex monumental dat uitării de două milenii, Hierothesion-ul de pe muntele Nemrut.

Descoperirea de-a dreptul sufocantă a zguduit toate mediile academice şi a impus reconsiderarea atentă şi receptarea fidelă a unor perioade istorice din Orientul Apropiat antic, a civilizaţiilor suprapuse peste acel areal extrem de convulsionat. Este vorba de o nouă mărturie a trecutului, impresionantă şi revelatoare, pe care istoricii din lumea întreagă o consideră, pe bună dreptate, una dintre cele mai strălucite dezvăluiri arheologice ale contemporaneităţii. Este vorba de o mărturie a unui trecut îndepărtat, învăluit în incertitudini şi mister, dar care a constituit până la urmă o amintire a viitorului. Amintire într-atât de neaşteptat desprinsă din nebuloasa a două milenii, încât pare să aparţină, prin încărcătura ei spirituală şi prin perfecţiunea ei artistică, nu numai trecutului ci şi prezentului şi viitorului. Este o mărturie general umană sprijinită pe contribuţia de-a pururi vie şi mişcătoare a artei şi voinţei.

Noutatea arheologică atât de surprinzătoare a constituit-o un tumulus gigantic din piatră spartă înălţat pe vârf de munte, tumulus menit să adăpostească, ca şi piramidele din Egipt, rămăşiţele pământeşti divinizate ale unui monarh obscur. Tumulusul este străjuit de două altare şi de statui colosale ale unor divinităţi născute din simbioza culturii elenistice cu cea persană.

In singurătatea acelui pisc, unde zările se pierd de jur-împrejur în pâcla toridă a unui relief modelat haotic de erele geologice, giganticii zei de piatră par a aştepta alte ere ale terrei, sau semnale ale unor puteri din spaţiu. La picioarele lor dimineţile sunt imaculate, dezmorţite suav din toropeala aburită a repaosului nocturn. Tonurile amurgurilor poartă în ele o linişte mistică, suverană şi împăcată, într-o jerbă coloristică vecină cu irealul. Nimic mai măreţ decât panorama ce aminteşte de începuturile lumii. Cerul pe toată întinderea lui e de sidef, de azur, de cobalt, de cuarţit şi de ametist.

Soarele, care urcă sau coboară, apasă natura stâncoasă cu tonuri tari, tonuri de bronz, de aramă veche, de alamă, de aur sau de purpură. Lumina lui se aşează greu pe culmile peste care a aşezat o ariditate milenară, pe care le-a învăpăiat pentru a alunga viaţa. Când se retrage îşi strânge brusc strălucirea, dar nu fără a arunca, ici şi acolo, ultime trâmbe de foc. Asfinţitul de pe acel pisc pare un rămas bun pentru un somn definitiv, în care pământul şi lumina îşi dau totuşi o repetată îmbrăţişare, totdeauna de neuitat.

Locul sălbatic, dar şi mirific, apropiat de împărăţia cerurilor, a fost ales pentru monumentul său funerar şi de divinizare, de Antiochos I-ul, suveran al regatului Commagene, un regat efemer în raport cu întinderea istoriei şi mărunt în raport cu puterea lumilor între care a fost strivit, cea romană şi cea persană.

Antiochos I-ul, pe numele lui oficial Antiochos I-ul Theos Dikaios Epiphanes (70 e.A-38 e.A) a fost cel mai de seamă conducător al regatului Commagene, pe timpul când acesta a atins apogeul bogăţiei materiale şi culturale. El a făcut parte dintr-o scurtă dinastie de zece regi ce s-au succedat între anii 130 e.A şi 72 e.N, dinaşti neînsemnaţi pe harta politică a vremii şi într-un stat cu o istorie neînsemnată la fruntariile Orientului Apropiat.

Ţinutul Commagene s-a afirmat ca entitate odată cu ridicarea pe firmamentul Orientului a stelei lui Alexandru Macedon şi a elenismului. După dispariţia marelui cuceritor a intrat în componenţa marelui Regat Seleucid, întemeiat de diadohul Seleucos la numai doi ani după moartea lui Alexandru la Babilon, în 321 e.A. Pe la mijlocul sec. al 2-lea, slăbirea puterii Regatului Seleucid şi diminuarea lui teritorială drastică, a permis guvernatorilor din ţinutul muntos Commagene să-şi manifeste veleităţile de independenţă. Bunicul lui Antiochos I-ul, pe nume Samos I-ul, şi-a arogat şi titlul de rege, înainte de anul 130 e.A, întemeind o dinastie şi o capitală, Samotata, peste o locuire mai veche. După o trainică tradiţie a dinastiilor elenistice, Samos I-ul a dat capitalei numele său. Scorpionul a devenit emblema oraşului şi a micului stat.

Regatul Commagene a avut o existenţă obscură, dar zbuciumată, de stat lipsit de putere, folosit mereu ca tampon între marile puteri ale vremii. S-a bucurat de o reală independenţă şi prosperitate numai foarte puţin timp, căzând repede în sfera de interese a Romei şi a sucombat sub călcâiul ei după o perioadă de vasalitate servilă.

In scurta perioadă de prosperitate şi de relativă linişte a regatului Commagene, pe tron s-a aflat cel de-al treilea dinast în ordine cronologică, Antiochos I-ul.

Deşi om mic pentru istorie, el a dorit să-şi creeze o imagine de mare dinast elenistic, după modelul diadohilor lui Alexandru cel Mare. S-a contopit cu obiceiurile de grandoare ale curţilor elenistice şi s-a cufundat în cultura acelora. Aceasta cu toate că în vinele sale şi ale întregii dinastii curgea o componentă semnificativă de sânge persan, fapt pe care, cel puţin el, nu l-a uitat niciodată.

Dintr-un stat pestriţ, fără tradiţii, unde amestecul de populaţii determinase întâlnirea divinităţilor apusene egeene cu cele orientale, a dorit să facă unul unitar cu o credinţă nouă, credinţă în centrul căreia să se afle el. A dorit să devină divinitate după moarte pentru a se apropia de nemurire.

Credinţa nouă pe care a încercat să o impună poporului pe căi neabuzive, pe calea cumpărării conştiinţei, nu a avut succes. In schimb calea aleasă de el spre divinizare într-un nou pantheon i-a adus o neaşteptată consacrare după două milenii.

Pentru a insufla supuşilor, străinilor şi posterităţii, propria grandoare, Antiochos I-ul de Commagene a apelat la un program de construcţii comemorative prin care să reînvie memoria strămoşilor, dar mai ales prin ridicarea unui grandios Hierothesion care să-i păstreze dorinţele de divinizare.

Cuvântul hierothesion este format din două cuvinte greceşti: hieros, care înseamnă sfânt, sacru, asemănător zeilor şi  thesis, care înseamnă loc. In totalitate hierothesion înseamnă loc sacru.

In Commagene, ca în întreaga lume antică, religia şi ceremoniile religioase au avut o influenţă mare asupra spiritului şi vieţii materiale. Antiochos I-ul, ca şi nenumăraţi alţi dinaşti, a ales calea religiei spre sufletele supuşilor. A fost însă o cale aparte care trebuia să conducă şi la propria divinizare, o cale ce nu putea da rezultate decât prin fapte de grandoare. Cum puterea militară, sau politică, nu-i puteau asigura grandoarea dorită şi-a realizat visul printr-o serie de monumente remarcabile cu care a împânzit ţara şi mai ales, printr-un monument grandios, ce a devenit unic în lume.

Hierothesionul lui Antiochos acoperă dominatorul munte Nemrut  din masivul muntos Taurus de Răsărit, reprezentând o sclipire de genialitate umană, o mărturie a unui efort extenuant. El poate fi aşezat lângă acele monumente ale lumii antice care au fost numite „minuni“. Este un mormânt fără egal, plăsmuit cât mai aproape de cer şi destinat în acelaşi timp drept loc sacru. Prin toate calităţile sale merită pe deplin să stea alături de cele mai mari realizări constructive şi de artă ale umanităţii.

Piscul Nemrut domină latura de sud a munţilor Taurus de Răsărit de la o altitudine de 2150 metri, în imediata apropiere a văii Eufratului superior. Totul în jur este arid şi pietros, iar culoarea galben roşiatică a rocilor măreşte impresia de ariditate şi îndepărtează orice încercare de locuire. Muntele este înconjurat totuşi pe la poale de văi adânci, cu mici cursuri de apă ce se grăbesc spre marele Eufrat.

Vârful stâncos creat de natură a fost acoperit şi înălţat de un tumulus din piatră sfărâmată de mărimea unui pumn de om, tumulus înalt de 50 de metri. Acea colină, acel con greu prin care truditorii anonimi s-au apropiat de cer, apără probabil mormântul lui Antiochos I-ul. Nici o mărturie nu atestă clar acest fapt, dar nici nu s-a încumetat nimeni să încerce excavarea într-o masă atât de rostogolitoare de piatră.

Se presupune că mormântul regelui s-ar afla într-o cavitate a stâncii vârfului, cavitate naturală sau săpată de mâna omului.

Insuşi numele dat muntelui are conotaţii simbolice. Numele musulman de Nemrut, provine din străvechiul Nimrod, care a reprezentat puterea primară, neînvinsă, capabilă să realizeze muncile cele mai dificile şi căreia nu i se putea opune nimeni şi nimic. Acestei entităţi cu origini pierdute în negura timpului, tradiţia populară i-a asociat operele umane, sau naturale, de dimensiuni inegalabile. Nimrod a apărut în Biblie drept un viteaz vânător al Eternităţii, ca personificare a unei divinităţi mesopotamiene. Constelaţia „Vânătorului gigant“, numită curent „Orion“ s-a conservat în Orient sub numele de Nimrod, sau Nimrud, iar în legendele musulmane Nemrut.

In ansamblu, Hierothesion-ul de pe vârful Nemrut este compus din tumulusul gigantic şi trei altare, dintre care cele de la răsărit şi apus au dimensiuni ieşite din comun, o concepţie şi amenajare fără asemănare.

Tumulusul a fost conceput probabil în intenţia de a ameninţa cerul ca şi piramidele egiptene. El are un diametru de circa 50 de metri, la apus înălţimea de 60 de metri iar la răsărit de 50 de metri, diferenţe rezultate din configuraţia naturală a vârfului muntelui. Piatra sfărâmată a fost adusă, cu eforturi greu de imaginat, din cariere îndepărtate. Volumul total conului de piatră este de 350.000 de metri cubi, ceea ce a presupus spargerea şi aducerea pe înălţimea Nemrut a 840.000 de tone de piatră. Aceasta în termeni moderni ar presupune 84.000 de vagoane de piatră spartă, sau 840 de trenuri a câte 100 de vagoane convenţionale. Numai limbajul matematic ne poate apropia imaginativ de imensul efort uman la care a apelat Antiochos I-ul de Commagene, efort care nu a presupus numai sfărâmarea şi transportul pietrei pentru tumulus ci şi lucrările de fasonare a statuilor, basoreliefurilor, soclurilor, zidurilor, altarelor şi platformelor.

Tumulusul este flancat la răsărit şi apus de două altare gigantice dreptunghiulare sub formă de terase. Fiecare dintre terase este străjuită de câte un grup statuar colosal, aşezat cu spatele la tumulus. Statuile au avut de suferit mulţime de cutremure astfel că astăzi apar decapitate. Din fericire însă toate capetele răspândite din faţa marilor grupuri statuare, sau chiar în spatele lor, sunt intacte şi par a sta să-ţi vorbească despre trecut şi, mai ales, despre viitor.

Grupul statuar de la răsărit compus din cinci zeităţi aşezate pe tronuri, te covârşeşte de la înălţimea unei platforme megalitice de 7 metri. In faţa aceleia se găseşte o altă platformă intermediară ridicată la numai 2 metri faţă de nivelul terasei altarului, astfel că până la colosalele zeităţi trebuie escaladate două trepte grozave de piatră. Scări special amenajate în lateral conduc în spatele statuilor, unde Antiochos I-ul a pus să se sape o lungă inscripţie în limba greacă.

Toate divinităţile reprezentate sunt hibride, divinităţi cu atribute primite de la religiile marilor civilizaţii ce s-au întâlnit pe această frântură de Orient, civilizaţia elenistică şi cea persană. Au fost concepute de Antiochos I-ul ca divinităţi ale viitorului, ale unei religii noi în care şi-a rezervat propriul loc.

Grupul statuar are în centru pe Zeus Oromasde. In dreapta lui se aliniază singura zeitate feminină, Tyhe Commagene (zeitate locală a abundenţei), iar după aceasta urmează Apollon Mitra Helios Hermes, (la extremitate). La stânga lui Zeus Oromasde s-a aşezat însuşi divinul rege Antiochos Theos I-ul, urmat, la extremitate, de Herakles Artagnes. Toate acele zeităţi sunt bizare şi empirice, chiar rupte de substanţa religiilor pe care trebuiau să le contopească în mintea supuşilor lui Antiochos I-ul.

Statuile reprezintă personaje aşezate pe tronuri. Chiar şi în acastă poziţie statuile au înălţimi de 8-9 metri. Cele două grupuri de statui, din altarele de est şi vest, erau de flancate la extremităţi  de câte un leu şi un vultur, ca entităţi pentru protecţie.

Oficierile ceremoniilor religioase se desfăşurau pe platforma superioară a altarului, la picioarele zeităţilor. Pe platforma de jos existau patru reliefuri, sculptate într-o rocă închisă la culoare, care reprezentau pe rege dând mâna cu celelalte divinităţi. Un al cincilea relief reprezintă un horoscop al zodiei Leului, zodia sub care se născuse Antiochos I-ul.

Laturile de nord şi de sud ale incintei sacre, adică ale terasei din faţa coloşilor, erau mărginite de ziduri de piatră înalte de trei metri. Pe plăcile de piatră verticale, ce formau zidurile terasei, erau aliniate imaginile în relief ale strămoşilor paterni, pe latura de nord şi ale strămoşilor materni, pe latura de sud. Astfel cele două linii de strămoşi se aflau faţă în faţă. Fiecare basorelief avea înaintea sa un bloc de piatră ce servea drept altar individual.

Pe spatele acelor plăci cu basoreliefuri, Antiochos I-ul pusese să se sape inscripţii în limba greacă care să-i lămurească genealogia, dar care constituiau şi omagii faţă de strămoşi. Tot pe acele plăci erau săpate şi indicaţii de celebrare a cultului imaginat de rege.

Linia strămoşilor paterni, de origine persană, începea cu Darius I-ul cel Mare şi se termina la cea de a cincisprezecea statuie cu însăşi persoana lui Antiochos I-ul Theos. Linia strămoşilor materni începea cu o femeie înveşmântată greceşte ce purta o eşarfă, care era probabil regina Issiada Philostrog. Urmau douăsprezece reprezentări în relief cu dinaşti ai Regatului Seleucid. Cea de a cincisprezecea statuie era a mamei regelui, Laodice Thea Philadelphos, următoarea a tatălui său, Mitradates Kallinikos, iar ultima, cea de a şaptesprezecea, îl reprezenta pe însuşi Antiochos I-ul Theos.

Larga terasă dreptunghiulară din faţa grupului statuar cu zei colosali era completată spre răsărit, adică în partea opusă statuilor, cu un altar mai scund în trepte. Acel altar exterior era străjuit la extremităţile de nord şi de sud de câte un leu şezând pe labele din spate. Altarul şi leii au fost dăltuiţi dintr-o rocă neagră ce nu aparţinea muntelui Nemrut sau împrejurimilor.

Pe partea din spate a soclurilor statuilor colosale sunt săpate texte foarte bine conservate, texte prin care Antiochos I-ul a făcut cunoscut posterităţii un mesaj de credinţă, însoţit şi de legiuirea necesară unei noi credinţe şi unor noi ritualuri. Textele ocupă o suprafaţă de 40 m² iar literele lor au o înălţime de 5-6 cm.

O primă parte a textului săpat în piatră, după ce face elogiul pietăţii în general şi a pietăţii regelui, în special, exprimă dorinţa aceluia de a realiza un hierothesion unde să-i fie depus trupul după moarte. In continuare, tot prima parte a inscripţiei întocmeşte o lungă explicaţie şi motivare a ceremoniilor religioase anuale. Preoţii aveau obligaţia de a locui pe munte între datele de 10 şi 16 ale fiecărei luni, date care comemorau naşterea şi urcarea pe tron a regelui. Pentru suportarea cheltuielilor s-au atribuit veniturile provenite de la numeroase aşezări ale regatului Commagene.

Astăzi nu se poate cunoaşte cum s-au dus la îndeplinire cerinţele privind ceremoniile, deoarece, datorită altitudinii sale, muntele Nemrut şi vârful său artificial se ascund sub o mantie groasă de zăpadă între 1 octombrie şi 15 mai.

Cea de a doua parte a textelor reprezintă o lege de organizare a ceremoniilor. Ea preciza că pe timpul lor preoţii aveau sarcina a încorona statuile, să le dea băut şi de mâncat credincioşilor, şi să asigure muzică.

Altarul din partea de apus a tumulusului a suferit stricăciuni mai mari, capetele coloşilor şi chiar unele torsuri fiind răspândite la distanţe apreciabile pe terasa din faţa lor. Aici reprezentările divinităţilor greco-persane erau încadrate de două statui pe măsura celorlalte, reprezentând tot un leu şi un vultur. Trebuie spus că în urma săpăturilor de degajare capul statuii lui Antiochos I-ul s-a găsit la o adâncime de 5 metri sub depuneri. Se poate presupune, deci, că înălţimea tumulusului a fost mai mare în urmă cu două milenii, dar că pe parcursul secolelor şi al zguduirilor seismice s-a împrăştiat spre vale, scăzând în înălţime şi acoperind incintele sacre de la baza sa.

Terasa altarului de apus este dispusă cu lungimea spre nord. Aici sunt altfel amplasate şi împrejmuirile cu strămoşii paterni, sau materni. Astfel, în faţa grupului statuar al divinităţilor terasa nu se termină cu un altar ci cu un zid înalt de 3 metri, care etala basoreliefurile cu strămoşii materni. Strămoşii paterni se aliniau pe zidul dinspre sud al acestui altar. Deschiderea terasei aici este plasată spre latura de nord adică în dreapta grupului statuar principal.

Ca şi altarul de la răsărit de tumulus, în faţa reprezentării fiecărei statui de strămoş străjuia câte un bloc de piatră dreptunghiulară ca altar particular. Strămoşii persani poartă veşminte cu croială persană, specifică regatului Commagene. Unul dintre ei este fără îndoială, după portul său grecesc, regele sirian (seleucid) Antiochos Gryphos al VIII-lea, bunicul dinspre mamă al ctitorului. Zidurile din jurul teraselor care purtau statuile în basorelief ale strămoşilor lui Antiochos I-ul Theos erau formate din plăci verticale de piatră ce purtau sculptura, asemănătoare celor din altarul de răsărit. Acele plăci erau perfect alipite, menţinându-se pe verticală prin încastrare la bază cu un cep special dăltuit.

La nord de grupul statuar al zeilor coloşi de apus s-au descoperit cinci basoreliefuri reprezentând pe Antichos I-ul Theos împreună cu ceilalţi patru zei şi horoscopul Leului. Acestea sunt săpate în plăci de piatră de culoare închisă şi încastrate pe verticală ca şi plăcile cu strămoşii regelui.

Există două basoreliefuri cu horoscopul Leului, câte unul pentru fiecare mare altar de la răsărit şi apus. Ele reprezintă câte un leu şi au avut dimensiunile impresionate de 1,75 m x 2,40 m. Aceste basoreliefuri sunt considerate cele mai vechi reprezentări de horoscop din lume şi totodată drept cele mai vechi sculpturi cu reprezentări simbolice ale unor stele. Fiecare leu din basorelief poartă sub bărbie câte o semilună. Pe basorelif sunt reprezentate în total 19 stele. Dintre acestea, cele trei plasate chiar pe corpul leului sunt cele mai mari şi reprezintă planetele Mercur, Marte şi Jupiter. Fiecare dintre acestea este marcantă cu o literă grecească.

In urma unor cercetări atente s-au descifrat semnele astronomice dăltuite din dorinţa lui Antichos I-ul. Ele indică data de 17 iulie a anului 62 e.A, ziua în care Luna a intrat sub semnul Leului.

In aceeaşi zi, Antichos I-ul a primit confirmarea de guvernator din partea generalului roman Pompeius şi se presupune că la aceeaşi dată a început oficial şi edificarea hierothesion-ului de pe Muntele Nemrut.

Hierothesion-ul mai cuprinde şi o a treia terasă, cea dinspre nord. Aceasta are un plan şi un aspect complet diferit de primele două. Şi aici există un zid înalt de trei metri, format din plăci alăturate strâns. Pe plăci sunt dăltuite basoreliefuri ce reprezintă numai lei şi vulturi. Simplitatea construcţiei a trezit bănuiala că lucrarea nu a fost terminată. S-a emis ipoteza că această terasă de nord ar fi avut ca destinaţie adăpostirea preoţilor şi a celorlalţi numeroşi îngrijitori ai hierothesion-ului.

Cercetările mai recente nu au putut dovedi existenţa mormântului regal şi probabil că tumulusul greu de piatră îşi va ascunde misterul încă foarte mult timp, nelăsând să-i fie jefuite măruntaiele, nici măcar în scopuri ştiinţifice.

Giganticul sanctuar în aer liber, unde urmau a se celebra ceremonii cu totul deosebite de cele din templele Orientului sau ale Occidentului, rămâne o lucrare umană umbrită de multe mistere, o creaţie izolată geografic şi greu accesibilă vizitatorilor, un monument mândru de măreţia sa.

Studiul atent al spaţiilor sacre, mai ales al altarului de apus, precum şi al planului general, relevă unele lipsuri şi discontinuităţi ce demonstrează că Hierothesion-ul de pe muntele Nemrut nu a fost terminat niciodată. Către aceeaşi concluzie concură şi schiţele făcute sculpturilor.

Spre sud, monumentul este lipsit de orice încadrare similară cu cea de la nord, astfel că estetica generală suferă.

Se presupune că lucrările stupefiantului complex monumental au rămas în stadiul surprins la moartea cutezătorului rege. Urmaşii şi supuşii nu i-au adus la îndeplinire dorinţele şi niciodată pe acel munte semeţ nu s-au ţinut ceremonii în spiritul noii religii imaginate de Antiochos I-ul, religie din care dorise să facă parte.

Locul a intrat repede în uitare pentru că visul regelui s-a dovedit prea mare pentru o ţară aşa de mică şi, mai ales, pentru că secolul ce a urmat a adus numai zbucium pentru dinastie şi pentru regat, conducând spre ieşirea lor din istorie.

Hierothesion-ul de pe Muntele Nemrut reprezintă o creaţie materială surprinzătoare a unui dinast mărunt, care s-a dorit mare şi divin. Exaltarea lui, dorinţa de a egala pe faraonii Egiptului, pe regii Orientului, sau pe bogaţii şi ceremonioşii urmaşi ai lui Alexandru cel Mare, i-a provocat un moment de nebunie, moment care l-a făcut cunoscut posterităţii.

Deşi un personaj prea neînsemnat pentru o istorie atât de mare, Antiochos I-ul de Commagene a reuşit să-şi lege numele de o lucrare grandioasă, lucrare care se poate alătura cu seninătate şi cu mândrie celorlalte lucrări de glorie ale umanităţii din era antică. Numele său, fără importanţă pe scara valorilor personalităţilor antice, s-a ridicat la înălţimea marilor valori umane, aşezându-se între cei al căror nume se pronunţă peste milenii. Aceasta a fost, probabil, răsplata ce şi-a dorit-o dar pe care nu şi-a imaginat-o. Antiochos I-ul de Cammagene a devenit unul dintre zeii voinţei şi visărilor umane de excepţie, iar numele îi este din ce în ce mai cunoscut şi mai pronunţat pe altarul ştiinţei, altar pe care şi-a aşezat hierothesion-ul său. Zeii imaginaţiei lui, născuţi din unirea zeilor greci şi cu cei persani, ocupă un loc important şi straniu în istoria religiilor. Sunt zei care nu şi-au exercitat niciodată puterea, sau voinţa, plăsmuiţi în perioada decăderii politeismului, în preziua monoteismului creştin.

După ce îl părăseşti, zguduit şi încă nelămurit, vârful singuratic te urmăreşte şi te domină de la mari depărtări, semeţindu-se pe cer cu tumultul creat de om, pe care îl ştii dar pe care nu-l poţi despărţi de natură cu privirea. Vârful Nemrut pare să absoarbă lumina înserării, contopindu-se cu ea, pentru ca aureolat şi iradiind-o la rândul său, să o redea apoi firii. Pe fondul azuriu al cerului, ridurile încremenite ale pantelor stâncoase se prăvălesc în văgăuni ascunse pe unde hălăduiau cândva nevăzute, străvechi şi fauste divinităţi. Muntele se topeşte treptat, cu o trenă uriaşă, desfăşurată amplu, cu falduri princiare ce au ademenit visările lui Antiochos.