NESTEMATELE LUMII - ROMA - PANTHEON

Orice iubitor al peisajelor şi valorilor incalculabile ale Italiei, ar considera drept o calamitate ideea că într-o bună zi Roma şi oraşele italiene ar cădea pradă modernismului arhitectural rece de tip nord-american. Cel ce cunoaşte şi admiră aspectul de azi al Romei îşi doreşte să rămână totdeauna aşa, într-o solemnă şi romantică stagnare, devastată de vremuri, înnobilată de evocarea unui trecut covârşitor, paznic fantomatic al unei lumi ireversibil apuse, o uriaşă întindere de pământ năpădită de straturile locuirilor, unde din loc în loc răsar evocator ruine, monumente, sau locuiri aşa cum vor fi existat odinioară.

La Roma este cotidian un tablou cu frânturi de basorelief, cu capiteluri, cu coloane, cu ziduri roşii de cărămidă văduvită de placajul din marmură, totul alături de pini maritimi cu umbrelă, de chiparoşi, mirt, sau iederă invadatoare. Departe, în efervescenţa zării se profilează ondulările domoale ale munţilor Albani, sau vaste câmpii pe care se înalţă emblematic mausoleul Caeciliei Metella, cuprins în salba de morminte de pe Via Appia, arcuri de apeduct sau pietre milenare.

Marele oraş, capitala de necontestat a antichităţii, Oraşul etern, este astăzi un imens giulgiu ce păstrează sub locuirea cotidiană imense bogăţii arheologice nebănuite, bogăţii la care nu se va ajunge decât în epoci istorice viitoare, dar numai în urma unor situaţii edilitare cu totul speciale.

Pentru omenire, Roma însăşi este un sac îngropat plin cu nestemate. Ea însăşi, in integrum, este o nestemată pe altarul umanităţii. Din puzderia de nestemate împrăştiate pe un pământ binecuvântat de zei şi de oameni, numai câteva s-au împrăştiat la suprafaţă pentru a da proba imensului tezaur adunat de istorie şi creativitate, pentru a aminti oamenilor ce au pierdut şi ce ar mai putea găsi.

De altfel, când gândul zboară peste Roma el nu poate să nu îmbrăţişeze toată Italia şi să nu plutească departe peste toate ţărmurile stăpânite de strălucita capitală antică. Italia întreagă este un sipet cu nestemate ce trebuie aşezate pe altarul umanităţii şi chiar Imperiul Roman ce s-a întins de aici spre toate zările mediteraneene.

Nu a existat un alt stat, un alt imperiu antic, care să fie înzestrat cu o atât de tenace vocaţie constructivă şi de la care să se păstreze un atât de imens tezaur de artă şi vestigii. Nici o seminţie nu a copiat frumosul şi utilul altora cu atâta seriozitate şi fără complexe ca poporul roman. Este uimitor saltul umanităţii în mileniul roman, este uimitor cum între atâtea războaie, conspiraţii, crime, intrigi, cataclisme, invazii şi războaie distrugătoare s-a găsit timp pentru o operă incomensurabilă de construcţii ca cea romană. Este fascinant cum într-o viaţă politică şi militară atât de convulsionată s-au găsit clipele de linişte pentru a gândi, proiecta şi construi cu atâta seriozitate, durabilitate şi precizie.

In ansamblul ei, opera constructivă a statului şi poporului roman este o veritabilă minune a lumii antice, o veritabilă afirmare a geniului creator uman, a tenacităţii şi efortului obstinant, o jerbă de nestemate aşezată pe altarul lumii.

Cele 90.000 de km de drumuri trainice principale şi cele 200.000 km de drumuri secundare, întinse ca o reţea de păianjen peste provinciile imperiului, reprezintă ele însele o nestemată aşezată pe acelaşi altar. La fel miile de kilometri de apeducte, miile de kilometri de fortificaţii întinse de-a lungul frontierelor nesigure, împrejurul oraşelor sau castrelor, miile de temple, de palate, forumuri, clădiri publice, sutele de mii de sculpturi în marmură, miile de aşezări noi, miile de teatre şi arene, sau miile de morminte votive şi funerare.

Deşi s-a inspirat puternic din arhitectura etruscă sau, mai ales, din cea greacă, dar şi din cea a altor seminţii supuse, arhitectura romană a elaborat o varietate mult mai mare de construcţii utilitare sau de lux, varietate impusă de cerinţele unui stat gigantic, cu veleităţi nelimitate de dominaţie.

Marea însemnătate a aportului roman în istoria artei şi arhitecturii constă în faptul că a sintetizat şi răspândit valorile cu care a intrat în contact pe o bază materială superioară. Fără pavăza puterii romane cultura, arta şi civilizaţia greacă superioară ar fi rămas un fenomen local şi trecător.

Din inimaginabilul său tezaur arhitectonic antic, Roma şi timpul, au lăsat la suprafaţă două nestemate menite să covârşească reprezentările şi aprecierile posterităţii, Pantheon-ul şi Colosseum-ul, monumente emblematice, cu destinaţii despărţite prin prăpăstii de nevoile şi trăirile sufletului roman.

Ca orice zidire umană, una superlativă ca Pantheon-ul are propria poveste a naşterii şi dăinuirii. Povestea acestei glorii a cetăţii Romei, a singurului monument de arhitectură clasică rămas intact, a început odată cu epoca imperială romană, în ultimele decenii ale erei antice.

Era antică a luat sfârşit odată cu anul al 27-lea de conducere a Imperiului Roman de către Octavianus Augustus. Atunci din motive pur pragmatice, legate de o mai clară consemnare cronologică a evenimentelor, s-a hotărât la Roma ca cel de al 28-lea an de domnie al lui Augustus să devină anul 1 al unei noi perioade. Momentul nu a avut niciodată legătură cu începuturile creştinismului, respectiv cu naşterea propovăduitorului Iisus Christos, aşa cum au încercat să acrediteze mai târziu clasicii religioşi şi nici nu corespunde cu ea A fost vorba numai de o simplă nevoie de apropiere istorică a evenimentelor. De altfel Iisus Christos se pare că s-a născut între anii 4-6 ai erei noi începute de romani.

La începutul epocii sale imperiale, a perioadei Principatului, Roma devenise atât de bogată încât îşi putea permite un salt major în programul său de construcţii, un salt major în artă, arhitectură şi cultură. Bogăţii de nesperat altădată se scurgeau şi s-au scurs încă patru secole în tezaurele sale şi în cele ale persoanelor publice şi militare marcante.

Odată cu Augustus dezvoltarea artistică în Roma a atins o splendoare de neînchipuit pentru perioadele anterioare. Capitala imperiului savura roadele cuceririlor sale. Mulţimea provinciilor cucerite îşi pompau bogăţiile în valuri spre Roma. După unele exemple orientale, arta a servit ca mijloc de automărire a personalităţilor politice sau militare şi a întăririi prestigiului conducătorilor. Ca urmare s-a urmărit să se acorde un caracter spectaculos al edificiilor religioase, sau civile şi s-a afirmat predilecţia pentru dimensiuni enorme. Insăşi prestigiul imperiului cerea de la clădirile publice să producă o impresie impunătoare (auctoritas), arhitectura romană de lux fiind mult dominată de un caracter demagogic.

Pantheon-ul este un reprezentant fericit al grandorii imperiale romane. Fericit că a străbătut două milenii grele scăpând de distrugerea barbară şi mai ales de cea creştină.

Dorinţa lui Marcus Vispanius Agrippa, prietenul, consilierul şi apoi ginerele lui Augustus, om de provenienţă modestă dar înzestrat cu mari calităţi, de a ridica un templu reprezentativ în Roma s-a concretizat în anul 27 e.A. A evitat cartierele suprapopulate, înghesuite şi uneori sordide din centrul capitalei, plasându-şi sanctuarul în Câmpul lui Marte, o întindere mlăştinoasă din afara zidurilor, rezervată mult timp antrenamentelor viitorilor războinici, operaţiunilor de recensământ şi de clasificare a cetăţenilor.

Terenul nu era complet liber. Cu două, trei decenii înainte, alte personalităţi, dar şi statul, începuseră să înalţe diverse edificii pe acel teren. Mai târziu, după ilustrul exemplu al lui Agrippa, suprafaţa Câmpului lui Marte s-a transformat într-un şantier alert. Iulius Caesar a ridicat anterior pe aceste locuri o îngrădire unde se organizau adunările ce aveau menirea să aleagă pe tribunii plebei. Locul de adunare se numea Septa şi era învecinat la sud cu Diribitorium-ul, locaţia unde se analizau voturile, iar la est şi la vest era încadrat de porticuri. Către anul 43 e.A, alături de Septa s-au înălţat două temple dedicate divinităţilor egiptene Isis şi Serapis. Cu timpul şi succesiv, aproape toate personalităţile imperiale au considerat un fapt de onoare din a-şi lăsa amprenta în această parte a capitalei.

Nero a ridicat terme, Domitianus un templu dedicat Minervei şi un portic dedicat Flaviilor divinizaţi, iar sub Antonini s-a înălţat un templu dedicat divinului Hadrianus. Printre primii, Octavian Augustus a amenajat acolo, în anul 10 e.A, renumitul său Horologium, monument ce avea în centru un obelisc egiptean înalt de 21,79 metri, cu un glob de aur în vârf. Umbra obeliscului măsura orele zilei pe un caldarâm pavat cu marmură şi liniat. Ulterior, în aceeaşi zonă, aproape de malul stâng al Tibrului, tot Augustus a ridicat minunatul şi unicul altar al păcii, Ara Pacis, o clădire patrulateră numai din marmură albă, împodobită cu basoreliefuri superbe.

Intre Horologium şi Ara Pacis exista o legătură simbolică şi pilduitoare pentru populaţia Romei. Umbra obeliscului de la Horologium cădea în ziua de 23 septembrie a fiecărui an exact pe axa celor două intrări ale Altarului Păcii. Ziua de 23 septembrie era ziua de naştere a împăratului, iar umbra obeliscului era menită să simbolizeze legătura lui cu divinitatea cerească. Nu departe de Ara Pacis, Augustus a construit şi impresionantul său mausoleu familial, mausoleu circular cu un diametru de 89 de metri peste care era suprapus cu spaţiu verde etajat cu chiparoşi.

Mult timp s-a crezut că minunatul Pantheon, pe care îl admirăm astăzi, a fost edificiul construit de Agrippa. Dar acum se ştie că primul templu consacrat de Agrippa, cel cărui i s-au pus bazele în anul 27 e.A a fost o construcţie tradiţională cu plan dreptunghiular clasic (19,82 m x 43,70 m), cu faţada orientată către sud. Actualul portic de la intrarea Pantheon-ului poate sugera imaginea edificiului lui Agrippa, făcând abstracţie de masa cilindrică impresionantă ce constituie trupul principal al monumentului actual.

La început, Agrippa a consacrat templul său lui Jupiter Ulpior şi apoi divinităţilor tutelare ale familiei Julia, familia lui Caesar şi a prietenului său imperial Augustus, în special zeului Marte, zeiţei Venus şi desigur lui Caesar divus. Un templu dedicat tuturor zeilor, sau unui număr mare dintre ei a primit numele de Pantheon.

Edificiul cel clasic a ars după aproximativ un veac, în anul 80 e.N, pe timpul domniei împăratului Titus. Fratele şi urmaşul aceluia la tron, Domitianus, s-a însărcinat cu restaurarea templului atât de venerat de populaţia Romei, dar un nou incendiu s-a produs în anul 110 e.N, sub domnia lui Traianus.

Impăratul Hadrianus (117-138 e.N), un erudit cu înclinaţii pătimaşe spre arhitectură şi călătorii, a reconstruit din temelii Panthen-ul pe perioada primilor ani de domnie (118-128 e.N).

Pe acelaşi amplasament din Câmpul lui Marte el a dat edificiului o nouă orientare şi un nou plan, căruia i-a conceput intrarea dinspre nord. A construit un templu cu totul unic, cu un naos circular imens acoperit de cupolă gigantică, precedat de un pronaos, adică de un portic de acces de factură tradiţională a templelor, cu 16 coloane şi fronton triunghiular. La terminarea lucrărilor, Hadianus a pus să se înscrie pe fronton dedicaţia primului ctitor, adică pe cea a lui Agrippa: M(arcus) Agrippa L(uci) f(ilius) tertium facit adică: Marius Agrippa, fiul lui Lucius, consul pentru a treia oară, l-a construit.

Prin orientarea spre nord a măreţului său edificiu, Hadrianus a dorit să realizeze o legătură, pe o axă vizuală, cu Mausoleul lui Augustus, cu Horologium şi cu Ara Pacis. In acest fel împăratul a dorit să-şi lege numele şi existenţa de Principatul lui Augustus şi să-şi plaseze propria domnie drept continuatoare a aceluia, de a cărui existenţă era despărţit printr-un secol.

Alte restaurări ale Pantheon-ului, de mai mică anvergură, s-au întreprins în anul 202 e.N, sub domnia lui Septimius Severus (193-211 e.N) şi sub cea a lui Caracalla (211-217 e.N).

Pantheon-ul lui Hadrianus, aşa după cum l-a conceput, sau i-a aprobat planurile, trezeşte de la început un interes acut privind liniile şi volumele exterioare. Monumentul a fost creat dintr-un curios joc al formelor geometrice. Corpului central cilindric, acoperit de o imensă cupolă scundă, i s-a alăturat o faţadă impunătoare de templu grecesc cu fronton la intrare.  Spaţiul interior de sub cupolă, constituie o cavitate perfect semisferică, acoperită cu un decor total geometrizat. Până şi pavimentul interior este conceput din dale pătrate, care formează linii diagonale într-un mare cerc.

Corpul cilindric al templului reprezintă partea lui principală şi dominatoare. El este naosul locaşului. Pronaosul, adică porticul rectangular de factură clasică grecească, constituie o parte auxiliară, dar esenţială pentru impresia generală, pentru pregătirea celui ce păşeşte spre interior. Cele două corpuri se alătură ca simboluri ale sacrului şi profanului. Pronaosul transmite caracterul sacru al templelor greceşti, iar rotonda imensă cu cupolă, utilizată de obicei la termele romane, adaugă o trăsătură profană edificiului. Cele două componente arhitectonice, de sacru şi profan, se completează, apropiind divinitatea de umanitate în cel mai perfect dintre edificii, care nu şi-a pierdut forţa de emoţionare de-a lungul a nouăsprezece secole.

Rotonda gigantică este corpul ce caracterizează şi stupefiază pe cel ce priveşte la Pantheon. Este un cilindru de zidărie impresionant de robustă din cărămidă, cu o grosime grozavă de 6,2 metri. De altfel colosul este format din trei straturi de material. Miezul s-a realizat dintr-un conglomerat de cărămidă, piatră şi ciment roman, fiind placat pe suprafeţele interioare şi exterioare cu zidărie tradiţională de cărămidă. Unii autori presupun că în această zidărie sunt cuprinse spaţii goale, menite să dea elasticitate edificiului pe timp de cutremure. Tot în corpul zidăriei ciclopice sunt cuprinşi pilaştrii care susţin greutatea imensă a cupolei ce acoperă rotonda. Pilaştrii nu se pot observa, ei pierzându-se în intimitatea zidăriei circulare.

Astăzi exteriorul rotondei este frust şi grosier, scoţând la iveală pe largi porţiuni cărămizile înguste romane, învineţite de timp, cărămizi ce amintesc de reparaţiile succesive, de războaiele trăite, de jafuri şi alte vicisitudini ale istoriei sale. Este de fapt un cilindru enorm şi grosier acoperit de o cupolă aproape plată, fără nici o decoraţie.

Făcând abstracţie de dimensiuni, seamănă cu orice turn roman, turn de pază, turn de apărare sau pentru grâne, imobil şi fără graţie. Din exterior nimeni nu ar putea bănui ce se află dincolo de zidul straniu şi sub cupola lui puţin atrăgătoare. Nimeni nu-şi poate imagina la primul contact splendida decoraţie în stuc şi pământ ars care acoperea odinioară zidăria nudă şi strălucirea bronzului aplicat pe suprafaţa unor porţiuni decorative.

Interiorul rotondei era odinioară luxos, ca şi astăzi, acoperit cu marmură în partea inferioară şi ritmat pe circomferinţă printr-o suită de coloane monolit, repartizate în faţa celor şapte nişe rotunjite sau rectangulare, cea de a opta constituind-o intrarea cu uşi grele de bronz.

Pe verticală, vastul spaţiu interior este împărţit în trei registre: cel inferior cu nişe, coloane şi placat cu marmură, cel intermediar ornamentat cu ferestre false şi cel stupefiant al cupolei.

In nişele de la nivelul inferior erau aşezate statuile divinităţilor şi cele ale unor personalităţi glorioase ale imperiului, personalităţi divinizate şi ele. In nişa din faţa intrării se afla Jupiter Răzbunătorul care pedepsise pe asasinii lui Caesar. In altele se rânduiau statuile lui Marte, Venus, Romulus, Eneas, Ascanius, Julus, fiul lui Eueas şi strămoşul legendar al familiei Iulia şi desigur, statuia lui Iulius Caesar. Alţi zei şi eroi ornau cu statuile lor spaţiile intermediare. Printre acele nişe, în interiorul zidăriei, erau plasaţi pilaştrii ce susţineau greutatea, inegalabilă pe atunci, a cupolei. Repartiţia şi susţinerea imensei cupole a edificiului constituie o reuşită de geniu a arhitecturii romane.

Cupola, elementul superlativ al Pantheon-ului, simbolizează cerul şi adoptă o formă perfect sferică ceea ce nu corespunde cu învelişul ei exterior aplatizat. Ea are un diametru de 43,30 m, dimensiune egală cu înălţimea întregului spaţiu interior, de la paviment la vârf. Deoarece diametrul este egal cu înălţimea spaţiului, un geometru ar putea înscrie uşor o sferă completă în centrul rotondei.

Cupola este decorată în întregime cu casete patrulatere, înşiruite de la extremitate spre centru, pe direcţii perfect trasate. De la margini spre centrul bolţii, dimensiunile casetelor se micşorează progresiv. Centrul bolţii este străpuns de o deschidere circulară cu un diametru de 8,92 metri, deschidere numită „oculus“, cu rolul de singură sursă de lumină pentru întregul interior al templului.

Cupola pluteşte, sublimă şi liniştită, ca bolta cerească. Pare uşoară, aeriană, şi încântă prin extrema armonie a proporţiilor sale, prin desenul casetelor ce se micşorează discret spre înălţimi şi desigur prin deschiderea neaşteptată şi stranie a oculusului.

In spaţiul interior domneşte o permanentă şi discretă lumină de după amiază. Rotonda poate aminti de tradiţionalul atrium roman, dar un atrium întocmit după viziuni mistice şi misterioase. Pentru cupolă  s-au putut găsi numeroase prototipuri în Orient, însă între posibilele modele şi Pantheon-ul Romei imperiale s-a derulat o lungă evoluţie. Constructorii romani au rămas credincioşi formei clare, formă care poate fi cuprinsă dintr-o privire.

Prin marele ochi din cupolă, care păstrează încă o parte din acoperirea cu bronz, cerul pare a descinde spre interiorul Pantheon-ului, pentru ca rugăciunea să se facă mai liber şi să se îndrepte uşor către divinităţi, ca un norişor imaterial şi diafan.

Cupola este în realitate o calotă a cărei grosime constructivă scade de jos în sus astfel că zonele cele mai înalte devin din ce în ce mai uşoare.

Prin straniul oculus lumina şi ploaia sunt la fel de binevenite. Soarele îşi trasează curba eternă pe sub cupolă, măturând cu un con diafan pardoseala şi iradiind în tot spaţiul. Conul de lumină degajă forţă şi totodată severitate. Cel ce se aşază în centrul spaţiului, pe verticala oculus-ului se simte în centrul lumii, sau cel puţin într-o anumită centralitate a lumii.

S-a vrut ca acest sanctuar al Tuturor Zeilor să reproducă forma sferei stelare, a sferelor în care este cuprins focul etern, a unei sfere care aprinde totul. Cupola construită din lavă dură, dar uşoară, pare să participe la o mişcare ascendentă de flăcări ce comunică cu cerul alternativ albastru sau întunecat, al zilelor şi nopţilor. Soarele care coboară la asfinţit învăluie spaţiul de sub cupolă în tonuri moi, de aur vechi, sau de purpură catifelată, tot mai stinse şi mai îndepărtate. Lumina lui se desprinde greu de locul pe care l-a îndrăgit şi îngrijit milenar.

Pantheon-ul, templu deschis spre cer, dar şi păstrător de mister între zidurile groase, a fost receptat ca un cadran solar, un altfel de cadran decât cel conceput pe timpul lui Augustus la Horologium. Orele se învârtesc în cerc pe sub casetele lustruite cu grijă, iar discul zilei rămâne suspendat ca un scut de aur. Ploaia a format totdeauna pe paviment o oglindă pură, răcoritoare şi înviorătoare.

Naosul inegalabil al Pantheon-ului a constituit un şoc resimţit de credincioşi, de fideli, de cetăţenii romani, de invadatori, de duşmani spirituali, de vizitatori avizaţi, sau de turişti grăbiţi.

Acel naos aproape celest prin proporţiile lui de materialitate şi spiritualitate este locul unde se doreşte a se reveni fără încetare, sursă inepuizabilă de grandoare a omului şi de armonie greu de conceput.

Un alt corp al templului, complet deosebit, geometric şi arhitectural, de cel al grandioasei rotonde, este amplul portic de la intrare. De altfel nu este un simplu portic ci o porţiune, o faţadă de templu clasic grecesc cu fronton, ataşată intim rotondei. Poate fi considerată o sală introductivă care conduce spre sala principală. Are o lărgime de 33,10 metri şi o profunzime spre rotondă de 15,5 metri. Totul se sprijină pe 16 coloane monolitice plasate pe două rânduri de câte 8 coloane, asemănător unui templu octostil. Coloanele, încoronate cu capiteluri corintice, au dimensiuni impresionante. Se ridică la 11,60 metri înălţime şi au fiecare o greutate aproximativă de 15 tone. Sunt dăltuite din granit gri de Egipt şi sunt aliniate ca nişte soldaţi meniţi a apăra intrarea, ca o gardă impresionantă pentru masivele porţi din bronz. Dintre coloanele antice, un număr de trei, din partea stângă, s-au pierdut de-a lungul vremurilor. In locul lor s-au  reamplasat altele din iniţiativa papilor Urban al VIII-lea şi Alexandru al VII-lea, în sec. al 17-lea. Cei doi pontifi nu au uitat să-şi încrusteze emblemele pe capiteluri.

Privit din exterior, porticul cu rol de pronaos, se prezintă ca un templu clasic grecesc cu trei nave, fiecare navă terminată cu o absidă săpată în zidăria rotondei. Nava centrală conduce spre absida în care   s-a deschis intrarea principală a edificiului, intrare străjuită de o poartă dublă şi grea, cu ornamentaţie rectangulară de bronz. După toate jafurile la care a fost supus timp de două milenii, Pantheon-ul a reuşit să-şi păstreze dubla poartă de bronz originală (restaurată în sec. al 16-lea din iniţiativa papei Pius al IV-lea).

Celelalte două nave ale pronaosului se termină fiecare cu câte o mare absidă cu contur circular, ambele săpate în zidăria groasă din lateralele intrării în rotondă. Mărturiile antice au confirmat că în cele două abside străjuiau statuile supradimensionate ale lui Augustus şi Agrippa.

Deasupra pronaosului de factură clasică se deschide un fronton triunghiular înalt, lipsit astăzi de orice decoraţie sculpturală. La origine pe suprafaţa frontonului se găseau basoreliefuri din bronz, reprezentând Lupta zeilor cu giganţii. Plafonul pronaosului era acoperit în totalitate cu decoraţii de bronz, sub formă de casete, după vechiul stil roman.

Aşa cum s-a mai amintit, pe arhitrava de sub frontonul larg, Hadrianus a dispus să fie săpată numai dedicaţia iniţială a lui Vispanius Agrippa, ctitorul atât de respectat al primului Pantheon. Impăratul nu a considerat necesar să-şi înscrie şi propria dedicaţie, conştient că monumentul îi va păstra amintirea şi astfel va fi prezent în posteritate. Mai târziu s-au adăugat dedicaţii privind reparaţiile întreprinse de Septimius Severus şi Caraculla.

Nu se cunoaşte bine destinaţia utilă a Pantheon-ului, dar cea mai mare parte a autorilor sunt de acord în a recunoaşte în el o Aula Regia a Principelui, loc de afirmare a autorităţii imperiale. Dio Cassius relatează că Hadrianus prezida şedinţe de justiţie alternativ în palat, în forum, în Pantheon şi în alte locuri. Pantheon-ul se transforma, în astfel de ocazii, într-o veritabilă sală a tronului la Roma.

Panthenon-ul a fost închis în sec. al 4-lea de către împăraţii creştini care au condus spre prăbuşire civilizaţia romană. Cu voia şi din ordinul acelor împăraţi, pe întinsul imperiului creştinii au închis toate templele cultului tradiţional, le-au jefuit şi le-au distrus. Un tezaur incomensurabil de cultură şi civilizaţie a fost spulberat în numele noii credinţe care se autoproclama tolerantă şi iertătoare, dar s-a dovedit pustiitoare şi retrogradă.

La 16 martie 609, împăratul bizantin uzurpator, Phocas, a donat templul papei Bonifacius al IV-lea. Acela l-a transformat într-o biserică dedicată Sfintei Maria a Martirilor. Numeroase rămăşiţe de martiri au fost mutate din catacombele Romei pentru a fi reîngropate aici. Trebuie recunoscut că transformarea în biserică s-a dovedit salutară pentru conservarea Pantheon-ului, asemănător altor temple transformate în biserică de pe întinsul lumii civilizate antice.

Din păcate creştinismul şi-a arătat adevărata faţă intolerantă după încă un mileniu, atunci când sub pontificatul papei Urban al VIII-lea (1623-1644) monumentul antic a fost jefuit sălbatic. S-a smuls tot bronzul de pe plafonul porticului antic de la intrare, în cantitate apreciată de contemporani la circa 450.000 de livre, s-au topit o serie de statui şi alte ornamente din bronz. Preţiosul metal l-a utilizat Bernini pentru confecţionarea monstruosului baldachin cu aspect mortuar din catedrala Sfântul Petru şi pentru alte opere mai mărunte din bronz. Cu ocazia acelui jaf creştin au dispărut şi basoreliefurile din bronz de pe fronton.

Reprobabila faptă a fost judecată cu revoltă de minţile luminate ale timpului. A luat naştere o remarcă acidă legată de numele de familie al papei Urban al VIII-lea, familie numită Barberini. Remarca tradusă în limba latină era Quad non facerunt Barbari, facerunt Barberini - adică: Ceea ce nu au făcut barbarii au făcut Barberini.

Pe timpul papei Alexandru al VII-lea (1665-1667) frontonul Pantheon-ului a suportat o mutilare stilistică. S-au adăugat, de o parte şi de alta, două mici clopotniţe după planurile lui Bernini. Imediat lumea a clevetit despre „urechile de măgar ale lui Bernini“. De altfel marele arhitect şi sculptor nu a avut decât vina de a se pune în slujba prostului gust al pontifului.

Ruşinoasele clopotniţe adăugate unui astfel de monument venerabil au fost înlăturate în sec. al 19-lea, după renaşterea Italiei.

Astăzi Pantheon-ul adăposteşte mormintele unor personalităţi italiene celebre. In prima capelă din stânga odihneşte Perin del Vaga (1500-1547), considerat ca şi Giulio Romano, drept unul dintre cei mai buni elevi ai lui Raphael. Alături se găseşte mormântul lui Baldassarre Peruzzi (1481-1536), mare pictor şi arhitect. In cea de a doua capelă odihneşte regele Umberto I-ul al Italiei (1844-1900) şi regina Margherita (1851-1926). Intre a doua şi a treia capelă odihneşte Raphael, cel mai popular pictor al Renaşterii europene, al cărui epitaf proclamă: Aici are culcuşul acel Raphael care în timpul vieţii a făcut pe Marea Mamă a Lucrurilor să se teamă de a muri. Statuia Fecioarei de deasupra este o operă a lui Lorenzetto. Alături se găseşte mormântul Mariei Bibbiena, logodnica pictorului, care a murit cu trei luni înainte. Deasupra este plasată piatra tombală a lui Annibale Caracci (1560-1609).

In cea de a treia capelă se află cenotaful cardinalului Ercole Consalvi (1755-1784). In aceeaşi capelă se găseşte şi mormântul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, primul rege al Italiei reîntregite (1820-1878). Altarul celei de a şaptea capele este ornat de o frescă din sec. al 15-lea reprezentând Buna-Vestire, pictată de Melozzo da Forli.

Prin grandoare şi prin legătura permanentă cu cerul, Pantheon-ul a materializat un omagiu adus întregului corp divin, reprezentând un templu „al tuturor zeilor“. Sunt rare monumentele antice care au unit grupuri de divinităţi pentru a le adula în sânul aceluiaşi spaţiu sacru. Dacă Grecia a avut Olimpiul drept regat al tuturor zeilor, Roma a avut în Pantheon, palatul lor terestru.

Pantheon-ul impresionează nu numai prin venerabilitate, ci şi prin simplitate, prin caracterul închegat al unei compoziţii geometrice diverse. La el nu s-a încercat o grandoare complicată a măsurilor, nici o subordonare a micilor elemente faţă de cele ample, ci a celor ample faţă de întreg.

Posteritatea a rămas entuziasmată de sublima măreţie a Pantheon-ului şi luându-l ca reper a visat permanent să-l întreacă, să reproducă simţul limpede al proporţiilor antice întruchipate de el.

Un visător modern a spus: Dacă va trebui să aştept sfârşitul lumii, doresc ca aceasta să se întâmple la Roma şi dacă se poate lângă Pantheon sub un cer care pe toată întinderea lui este de cuarţit şi de ametiste.