REGINA MARIA A ROMANIEI 2

 Prin faptele sale şi ataşamentul faţă de poporul care a adoptat-o, s-a mutat cu rădăcini cu tot pe pămîntul românesc, pentru care nici un sacrificiu nu i s-a părut prea mare. A fost mai româncă decît românii, “una dintre noi”, cum spunea cineva, care a luptat pentru idealurile românilor. Regina Maria a fost prima femeie de rang domnesc care nu s-a sfiit să încalce rigorile unei societăţi tradiţionale strîmbe şi închistate, avînd un profund sentiment al libertăţii. Pasionată de artă şi cultură, a continuat opera socială şi culturală a reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva. Între anii 1914 - 1918, şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle de “Mamă a Românilor”. Îmbrăcată în uniforma surorilor de caritate, a fost deseori în tranşee, printre soldaţi, în spitale de campanie, printre răniţi şi bolnavi, alinîndu-le suferinţa. Îndurînd ea însăşi condiţiile vitrege ale refugiului, atunci cînd o mare parte din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic”, iar conducerea statului şi armatei se afla la Iaşi, împărtăşind cu cei din jur durerile provocate de război, regina devenise un simbol al rezistenţei şi patriotismului. Farmecul, puterea de convingere şi inteligenţa ei i-au cucerit pe aristocraţii şi diplomaţii străini. Supranumită “Soacra Balcanilor”, a reuşit, prin căsătoria copiilor săi - Carol, Nicolae, Elisabeta, Maria şi Ileana - cu moştenitori ai ţărilor din Balcani şi ai Austriei, să întreţină o atmosferă de destindere şi încredere în această parte a lumii. În acelaşi timp a consolidat relaţiile cu Franţa, ca urmare a prieteniei cu generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Franceze în România, cu generalul Foch, Şeful Marelui Stat Major al armatei franceze, cu conducătorii Angliei, Rusiei, Italiei şi Japoniei. Relevant este şi faptul că, în Statele Unite ale Americii, în statul Oregon, a fost ridicat un muzeu al cărui parter a fost dedicat în întregime Reginei Maria şi ţării sale, România. Alături de copia coroanei purtate de regină la încoronarea din 15 octombrie 1922, de o brăţară moştenită de la regina Victoria a Marii Britanii, de costume populare româneşti, se află şi o serie de fotografii care prezintă vizita reginei Maria în Statele Unite, cînd a fost primită de preşedintele american John Calvin Coolidge. În vara anului 1918, cînd România se întregise în hotarele fireşti, regina a desfăşurat o activitate diplomatică neobosită de convingere a conducătorilor Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei şi de cîştigare a opiniei publice din aceste ţări pentru ca România să fie acceptată, de către învingătorii Primului Război Mondial, în noile hotare. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, regina a fost încoronată alături de soţul său, Regele Ferdinand I, ca Regină a tuturor românilor… O mare parte a vieţii, Suverana României s-a dăruit, cu toată fiinţa sa, operei de binecuvîntare şi cinstire a celor care s-au sacrificat pe altarul Patriei. După război, pămîntul ţării era presărat cu oseminte de eroi, rămase pe cîmpurile de luptă… Se impunea, deci, constituirea unui organism care să se ocupe cu identificarea şi centralizarea acestora, pentru a putea fi înhumate în cimitire de onoare, cu ridicarea unor opere comemorative de război - troiţe, monumente, mausolee - în memoria celor căzuţi la datorie. Astfel, la 12 septembrie 1919, prin Înaltul Decret Lege nr. 4196, semnat de Regele Ferdinand, s-a înfiinţat “Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, avînd ca fondator şi preşedintele de onoare pe Regina Maria - care era şi Preşedinte al Crucii Roşii din România - iar ca preşedinte activ pe Mitropolitul primat Miron Cristea, devenit în scurt timp Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române… “Pînă la moartea reginei s-au înregistrat o serie de realizări importante şi anume: 118 cimitire de onoare ale eroilor, peste 3.000 de opere comemorative de război, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troiţe, identificarea şi amenajarea a 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate. Este un patrimoniu comemorativ impresionant, care s-a clădit şi prin contribuţia decisivă a Reginei Maria. În ultimii ani de viaţă, cu sănătatea slăbită, retrasă în singurătatea castelului ei de la Balcic, Regina Maria a scris două documente de valoare istorică, dar şi morală: “Scrisoare către ţară” şi “Testamentul meu”. Prin aceste rînduri, dar şi prin scrierile pe care le-a lăsat, regina îşi arată marea iubire faţă de poporul român, care a primit-o în mijlocul său ca pe propria-i fiică. În anul 1938, starea sănătăţii reginei s-a înrăutăţit vizibil şi este internată într-o clinică din Germania, la Dresda, dar la începutul lunii iulie, simţind că nu mai are mult de trăit, Regina a vrut să se întoarcă în ţară, la Sinaia. Dorinţa ei este îndeplinită. Astfel, în ziua de 17 iulie, este întîmpinată în gara din Sinaia de regele Carol şi de fiul său, Mihai. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1938, regina a murit la orele 5 şi 36 de minute. A fost înmormîntată, la dorinţa ei, înscrisă în Testament, la Curtea de Argeş, lîngă Regele Ferdinand. Inima ei a fost aşezată sub lespedea bisericii ctitorite de ea la Balcic”.

IN MARELE RĂZBOI DE REINTREGIREA NEAMULUI

Pe data de 27 august (stil nou), România declară război Austro-Ungariei. După cum şi era de aşteptat, aliaţii acesteia – Germania, Turcia şi Bulgaria, ca răspuns, au declarat şi ele război României. Cele mai sumbre aşteptări ale României s-au adeverit – România s-a pomenit într-un cerc de fronturi, fără ca să aibă un sprijin efectiv din partea aliaţilor. Transporturile cu armament din Arhanghelsk şi Vladivostok s-au pierdut fără de urmă în „întinderile de nemărginite ale Rusiei”. Dacă e să fim mai exacţi, ele au fost folosite fără jenă de către comandamentul rusesc în propriile interese.

Frontul de la Tesalonic a rămas inert, iar ofensiva de pe Somme s-a încheiat cu înfrîngerea anglo-francezilor care deja nu se mai gîndeau decît la apărare. Generalul Alexeev aşa şi nu a mai trimis diviziile promise pe frontul român şi Dobrogea a rămas, practic, la discreţia inamicului. În ciuda tuturor acestor factori, armata română a escaladat trecătorile carpatine şi a eliberat aproape o treime din Transilvania, inclusiv Braşovul.

Iniţial, Puterile Centrale au fost cuprinse de panică. Wilhelm al II-lea i-a mărturisit unui confident de-al său că Germania a pierdut războiul. De aceeaşi părere era şi Ludendorf – principalul strateg al armatei germane în Primul Război Mondial [1]. Intrarea României în război de partea Antantei a însemnat crearea unei gigantice breşe în sistemul de apărare al Puterilor Axei. Drumul spre Budapesta şi Viena prin Transilvania era, practic, deschis, căci în august 1916 acolo se aflau doar cîteva unităţi de rezervişti ungari din miliţiile teritoriale ale „honved” [2]-ului.

Aşa cum am menţionat anterior, Primul Război Mondial a fost şi primul război al motoarelor cu ardere internă pe bază de combustibil lichid. Antanta se asigura cu petrol din alte surse, deoarece calea maritimă spre Constanţa era blocată de Turcia care stăpînea Strîmtorile, iar cea de uscat – de Austro-Ungaria. Aliaţii anglo-francezi cumpărau petrol din SUA, iar Rusia avea ţiţeiul său (sondele fraţilor Nobel din Bacu).

Considerăm important să remarcăm că România a fost unul dintre cei mai mari exportatori de produse alimentare din Europa şi unicul  izvor de aprovizionare a Germaniei cu aceste produse. Încetarea livrărilor cerealiere româneşti pentru „centrali” urma să aibă în perspectivă consecinţele cele mai nefaste. Fără îndoială, strategii Marelui Statul Major german înţelegeau prea bine acest lucru.

Prin urmare, catastrofa statelor Axei ar fi putut într-adevăr deveni totală, dacă ar fi fost îndeplinite cu toată răspunderea condiţiile convenţiei militare. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat şi avantajele geostrategice ale României s-au transformat brusc în dezavantaje. Configuraţia hotarelor ei parcă invita la lovituri puternice de pe flancuri care ar fi dus la fragmentarea apărării româneşti.

În curînd nemţii şi-au dat seama că aliaţii nu vor întreprinde nimic serios pentru a-i susţine pe români. Pe fronturi a intervenit o pauză destul de îndelungată care a fost folosită de către „centrali” pentru a astupa breşa românească. Ludendorf  a ordonat retragerea de pe alte fronturi a celor mai bune unităţi şi trimiterea lor împotriva României. În total pe frontul românesc Puterile Centrale au concentrat circa 40 de divizii.

Cu migala şi pedantismul care îi caracterizează, nemţii au început să realizeze în practică planul de război împotriva României elaborat încă în anul 1916 de generalul Erich von Falkenhein, înlăturat din postul de Şef al Marelui Stat Major chiar din cauza că nu a prevăzut la timp intrarea în război a României. Realizarea acestui plan i-a fost încredinţată mareşalului August von Makensen care avea reputaţia unui „spărgător de fronturi”.

Crucea eroilor - de pe muntele Caraiman a fost ridicata in 1926-1928 si este inchinata eroilor cazuti in primul razboi mondial. Crucea are 33 m înalțime. Beneficiind de răgazul oferit cu „generozitate” de către aliaţii României, Puterile Centrale au creat pe frontul românesc o superioritate de forţe considerabilă care le permitea să treacă la contraofensivă. Generalul Alexeev a refuzat categoric să trimită ajutoare armatei române strînse în cleşte de nemţi, austro-ungari, bulgari şi turci. El i-ar fi spus şefului misiunii militare franceze generalul Berthelot că e cazul să le dea de înţeles românilor că linia lor de apărare se află nu în Carpaţi, ci pe Siret.

În acest sens este semnificativă remarca diplomatului rus Polivanov: „Eşecul României nu e de natură de a displăcea Rusiei, căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atît mai mult cu cît ar fi devenit mai puternică. ... dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat într-o astfel de manieră încît acordul politic şi militar din anul 1916 cu România să fie complet realizat, ar fi fost creat în Balcani un stat foarte puternic compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România actuală), din Transilvania, Banat şi Bucovina cu o populaţie de aproape 13 milioane de oameni. În viitor acest stat cu greu ar fi nutrit sentimente prieteneşti faţă de Rusia şi ar fi avut ca ambiţie să-şi realizeze visurile sale naţionale în Basarabia şi în Balcani”.

În alt context, ministrul de externe al Rusiei Sturmer i-a declarat deschis unei persoane suspuse din cabinetul rusesc că Rusia nu este interesată în Bucureşti şi Valahia şi că ar fi inutil să se verse sînge rusesc pentru aceasta [5]. Marele istoric român, Nicolae Iorga, care a fost contemporan al evenimentelor, afirma: „...Ruşii nu ţin să salveze România. Ei au aerul de a prefera să o vadă invadată, pentru ca apoi, politic vorbind, să devină eliberatori, să ceară compensaţii şi să deschidă drumul spre Constantinopol”.

Mai mult decît atît, României îi era pregătit vechiul rol de a fi o monedă de schimb între Rusia şi Puterile Centrale în cadrul unor negocieri ale unei păci separate. Despre aceasta se vorbea fără discreţie şi nici un fel de jenă nu numai în culoare, dar şi în presă - atît la Berlin şi Viena, cît şi la Petrograd. Şi V. I. Lenin, în ianuarie 1917, consemna: „...despre planurile de împărţire a României între Rusia şi Cvadrupla Alianţă se vorbeşte deschis în presa imperialistă germană”. Încă înainte de război, trecînd Siretul, baronul von dem Buche, ministrul Germaniei la Bucureşti, îi spunea secretarului american D. Andrews care îl însoţea pînă la Iaşi: „Iată Siretul, frontieră a Rusiei”.

România, pentru a cîta oară, a fost sacrificată intereselor egoiste ale marilor puteri şi, în primul rînd, ale Rusiei. Dacă aceasta ar fi dus la bun sfîrşit războiul, cu siguranţă s-ar fi împlinit sumbra prezicere a lui N. Iorga despre care am pomenit puţin mai înainte.

Istoricii şi cercetătorii ruşi ai Primului Război Mondial se străduiesc din răsputeri să diminueze aportul românesc la victoria asupra Puterilor Centrale. Soldaţii şi ofiţerii români sînt prezentaţi într-o lumină caricaturizată. Valerii Şambarov, unul dintre cei mai fundamentali autori ruşi în domeniu, scria cu ironie şi sarcasm că armata română era cea mai proastă armată din Europa, acuzîndu-i calomnios pe ofiţerii români că nu-şi cunoşteau soldaţii şi nu aveau habar de regulile elementare de strategie şi tactică. Şambarov le imputa chiar şi faptul că „...toţi pînă la unul cîntau la vioară”.

Faptele, însă, ne demonstrează contrariul. Armata română a fost singura care în anul 1917 a obţinut succese pe front atunci cînd cea rusă a fost cuprinsă de schizofrenia revoluţiei. În timp ce românii i-au bătut pe nemţi la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii fraternizau cu inamicul şi dezertau în masă. Numai armata română cu disciplina sa de fier a reuşit să oprească pentru cîteva luni tăvălugul german gata să strivească flancul de sud-est al Rusiei. Nu a fost vina ei că în urma celor două revoluţii consecutive care au zguduit Rusia în anul 1917 la putere în Petrograd s-au succedat bandele de trădători conduse de Kerenski şi Lenin care şi-au vîndut ţara duşmanului.

Cu toate că germanii au pus mîna pe resursele petroliere şi alimentare româneşti, situaţia „centralilor” în urma intrării României în război s-a înrăutăţit considerabil. Acelaşi Şambarov recunoaşte: „...situaţia strategică a Germaniei nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit. Ea a fost nevoită în cadrul operaţiei să expedieze în România noi şi noi unităţi şi acolo se găseau, de acum, nu 9, ci 20 de divizii germane. Şi pentru nemţi şi austrieci frontul terestru s-a lungit cu aceiaşi 600 de kilometri, ceea ce, luînd în seamă inegalitatea resurselor, a fost cu mult mai grav pentru ei, decît pentru Antanta”.

IN AJUNUL INTRĂRII IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

     Prima jumătate a anului 1916 a fost, aparent, favorabilă pentru Antantă. Ofensiva germană de lângă Verdun s-a împotmolit. Pe frontul de răsărit generalul rus Brusilov a reuşit o serie de victorii importante în faţa armatelor austro-ungare care au pierdut peste un milion de militari morţi, răniţi şi prizonieri. La fel, pe frontul franco-englez s-a lansat ofensiva de pe Somme, cu mari pierderi omenești de partea engleză. In afara pierderilor de efective totul îndemna să se creadă că războiul a intrat în ultima sa fază, aducînd cîştig de cauză Antantei.

      In realitate pasivele aliaţilor au fost cu mult mai mari. In timpul bătăliei pentru Verdun francezii au pierdut aproape patru sute de mii de oameni, fără ca presiunea germană să slăbească. Pe frontul de răsărit ofensiva favorabilă generalului rus Brusilov a dus la pierderi colosale în rîndurile armatei ruse, care le-au întrecut pe cele austro-ungare. In timpul acestei ofensive au căzut ultimii ofiţeri experimentaţi ai fostei armate active ruse de pînă la începerea războiului. Rezerviştii care le-au luat locul nu au mai demonstrat acelaş devotament faţă de ţar. In anul 1916 ţarismul a pierdut ultimul şi principalul său sprijin – armata.

    Totodată, în urma intrării în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Serbia a fost ocupată de trupele cvadruplei alianţe, iar Muntenegru a capitulat. Pe Somme, ofensiva anglo-franceză s-a soldat cu o înfrângere catastrofală, prin faptul că nu s-a realizat străpungerea frontului german, ci numai o împingere nesemnocativă a lui. In aceste condiţii, presiunile asupra României, de a intra în război, din partea Antantei  au devenit din ce în ce mai insistente, purtând un caracter aproape ultimativ. Briand îi scria lui I. C. Brătianu: „Dacă România nu se va folosi de ocazie, atunci ea va trebui să renunţe la ideea de a deveni un mare popor prin unificarea tuturor românilor” .

Imbătat de succesele iniţiale ale ofensivei lui Brusilov, şeful Marelui Cartier General al armatei ruse, generalul Alexeev, era împotriva intrării României în război, dar nu din considerente militare, ci mai mult mercantile. Dîndu-i instrucţiuni colonelului Tatarinov, însărcinat cu negocierea unui acord militar cu România, generalul accentua că acţiunea militară a României „...nu e atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o va pretinde fără doar şi poate” . Un asemenea exemplu este potrivit pentru a înţelege cît de uşor au uitat ruşii cum în anul 1914 implorau România să intre în război cel mult la o săptămînă după semnarea convenţiei militare şi erau gata să accepte orice revendicare românească.

Analizând evoluțiile de fronturi, a fost firească şi justificată decizia primului-ministru al României, I. C. Brătianu, de a condiţiona alipirea ţării sale la puterile Antantei prin respectarea următoarelor cerinţe:

1)    Regularitatea predării muniţiilor destinate României şi depozitate în porturile ruseşti Arhanghelsk şi Vladivostok.

2)    Continuarea acţiunilor ofensive ale aliaţilor pe Somme.

3)    Continuarea ofensivei ruseşti în Galiţia.

4)   Imobilizarea bulgarilor printr-o acţiune concertată a aliaţilor în Dobrogea, de către trupele ruse, şi la Thessalonic, de către cele anglo-franceze şi sârbeşti.

      La începutul lui iulie 1916, se produs o metamorfoză în opiniile lui Alexeev privind necesitatea intrării României în război. In telegrama sa adresată aceluiaşi negociator, Tatarinov, generalul rus scria: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul cînd hotărîrea sa va fi amînată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum, ori niciodată”. Pe data de 11 iulie, Alexeev continuă în aceeaşi cheie: „...Demonstraţi-le (românilor) că tocmai acum situaţia militară este cea mai prielnică unei intrări în acţiune a românilor. Dacă ei vor să aştepte o slăbiciune şi mai mare a austriecilor, nu vom mai avea nevoie de o cooperare română, nici chiar nu va mai fi vreo raţiune de a permite românilor să facă o intrare triumfală pe teritoriul austriac”.

      In luna iulie, însă, mai multe circumstanţe nu au permis României să se alăture aliaţilor. Eşaloanele cu armament anglo-francez din porturile rusești, pentru armata română nu au ajuns la destinație ritmic și îndestulător. Sazonov, pe data de 19 iunie 1916, îi mărturisea ambasadorului român la Petrograd, Diamandi: „De nenumărate ori şi chiar recent, am cerut Consiliului de Miniştri să faciliteze transportul muniţiilor voastre. Am întîlnit însă puţin interes deoarece nevoile armatei noastre sunt enorme şi urgente”.

După cum s-a menţionat anterior, I.I.C. Brătianu nu dorea ca România să se pomenească încă o dată în situaţia din anul 1878, când diplomația rusă s-a dezis după opținerea victoriei. Primul ministru român a cerut ca acordurile militare şi politice, privitoare la intrarea ţării sale în război să fie semnate şi garantate nu numai de către Rusia în care românii erau îndreptăţiţi să nu mai aibă nici un fel de încredere, dar şi de toate puterile Antantei. In urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Rusiei, Sturmer (noul ministru de externe al Rusiei) a acceptat formal toate condiţiile puse de către Brătianu.

Pe data de 17 august, reprezentanţii celor patru puteri aliate au semnat la Bucureşti tratatul prin care România se obliga ca cel tîrziu la 25-28 august (stil nou) să declare război şi să atace Austro-Ungaria. În schimb, Antanta se obliga să respecte inviolabilitatea graniţelor şi alipirea la România a provinciilor române stăpînite de Austro-Ungaria.

Este cazul de precizat că acceptarea de către Rusia a condiţiilor puse de Brătianu se explică nu prin schimbarea poziţiei sale faţă de România, ci prin acordul secret ruso-francez încheiat încă pe data de 11 august. Cele două puteri s-au angajat să convină în prealabil asupra deciziilor de luat în chestiunile neplăcute Rusiei, precum admiterea României ca partener cu drepturi egale la viitoarea conferinţă de pace, împărţirea Banatului între români şi sîrbi etc. Acest acord semnat de către Briand era, de fapt, un fel de „carte blanche” pentru tot ce urma să întreprindă Rusia în ceea ce priveşte încălcarea oricăror promisiuni făcute României. In aceste condiţii, între România, pe de o parte, şi Franţa, Anglia şi Italia, pe de altă parte, au fost încheiate două convenţii: una politică şi alta – militară.

Convenţia politică stipula garantarea inviolabilităţii teritoriale şi trasarea noilor graniţe ale României. S-a revenit asupra variantei maxime care prevedea alipirea la statul românesc a Banatului Timişoarei (în întregime), toată Transilvania, Crişana – pînă la vărsarea rîurilor Mureş şi Someş în Tisa, Bucovina – pînă la rîul Prut şi a Maramureşului de Sud – pînă la rîul Vîşeu.

Convenţia militară prevedea începutul unei puternice ofensive ruseşti în Bucovina şi a alteia aliate la Thesalonic, combinate cu continuarea ofensivei de pe Somme. România urma să fie asigurată cu toate materialele de război necesare. Comandamentul rus, însă, în locul celor două sute de mii de militari pe care a contat Marele Stat Major al armatei române, a promis trimiterea în Dobrogea doar a cincizeci de mii. Generalul Alexeev, pe de o parte, se plîngea de lipsa rezervelor umane, iar pe de alta, afirma că bulgarii în nici un caz  nu vor lupta împotriva eliberatorilor săi şi de aceea ar fi inutil de mărit efectivele ruseşti. De fapt, ruşilor le trebuiau cât mai multe forţe disponibile pentru a-şi atinge scopul principal – ocuparea Strîmtorilor. Aceasta urma să se realizeze printr-o operaţiune asemănătoare celei ratate de anglo-francezi la Gallipoli în anul 1915.

Ghidaţi de propriile interese, ruşii au folosit fără nici un fel de reticenţă armamentul destinat României. Cercetătorul rus, Valerii Şambarov (românofob, ca de altfel majoritatea absolută a istoricilor ruşi), a recunoscut indirect acest fapt, atunci cînd a vorbit despre schimbarea atitudinii francezilor faţă de militarii ruşi din corpul expediţionar rusesc de pe frontul de Apus. Deasemenea, francezii învinuiau direct Rusia şi, în special, pe noul ei ministru de externe, Sturmer, de înfrângerile suferite de către armata română, din cauză că Rusia şi-a însuşit muniţiile pe care Franţa le-a expediat României.

Comandamentul rus nu dorea să trimită un corp expediţionar în Dobrogea (aşa cum o cereau considerentele de ordin strategic) împotriva „fraţilor” bulgari. Iluzia slăbiciunii bulgarilor persista şi la ceilalţi aliaţi. Briand dădea românilor garanţii în ceea ce priveşte excluderea unei ofensive bulgare în zona Cadrilaterului. El afirma: „...ipoteza unui atac bulgar în această zonă este foarte puţin probabilă avînd în vedere forţa aliaţilor la Salonic, încât această cooperare (a trupelor ruse) devine inutilă”. Evoluţia de mai tîrziu a operaţiunilor militare pe frontul românesc a demonstrat justeţea temerilor româneşti. Victoriile nemţilor de la Turtucaia, Flămînda şi Bucureşti nu ar fi fost posibile fără un atac din partea Bulgariei.