IN AJUNUL INTRĂRII IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

     Prima jumătate a anului 1916 a fost, aparent, favorabilă pentru Antantă. Ofensiva germană de lângă Verdun s-a împotmolit. Pe frontul de răsărit generalul rus Brusilov a reuşit o serie de victorii importante în faţa armatelor austro-ungare care au pierdut peste un milion de militari morţi, răniţi şi prizonieri. La fel, pe frontul franco-englez s-a lansat ofensiva de pe Somme, cu mari pierderi omenești de partea engleză. In afara pierderilor de efective totul îndemna să se creadă că războiul a intrat în ultima sa fază, aducînd cîştig de cauză Antantei.

      In realitate pasivele aliaţilor au fost cu mult mai mari. In timpul bătăliei pentru Verdun francezii au pierdut aproape patru sute de mii de oameni, fără ca presiunea germană să slăbească. Pe frontul de răsărit ofensiva favorabilă generalului rus Brusilov a dus la pierderi colosale în rîndurile armatei ruse, care le-au întrecut pe cele austro-ungare. In timpul acestei ofensive au căzut ultimii ofiţeri experimentaţi ai fostei armate active ruse de pînă la începerea războiului. Rezerviştii care le-au luat locul nu au mai demonstrat acelaş devotament faţă de ţar. In anul 1916 ţarismul a pierdut ultimul şi principalul său sprijin – armata.

    Totodată, în urma intrării în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Serbia a fost ocupată de trupele cvadruplei alianţe, iar Muntenegru a capitulat. Pe Somme, ofensiva anglo-franceză s-a soldat cu o înfrângere catastrofală, prin faptul că nu s-a realizat străpungerea frontului german, ci numai o împingere nesemnocativă a lui. In aceste condiţii, presiunile asupra României, de a intra în război, din partea Antantei  au devenit din ce în ce mai insistente, purtând un caracter aproape ultimativ. Briand îi scria lui I. C. Brătianu: „Dacă România nu se va folosi de ocazie, atunci ea va trebui să renunţe la ideea de a deveni un mare popor prin unificarea tuturor românilor” .

Imbătat de succesele iniţiale ale ofensivei lui Brusilov, şeful Marelui Cartier General al armatei ruse, generalul Alexeev, era împotriva intrării României în război, dar nu din considerente militare, ci mai mult mercantile. Dîndu-i instrucţiuni colonelului Tatarinov, însărcinat cu negocierea unui acord militar cu România, generalul accentua că acţiunea militară a României „...nu e atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o va pretinde fără doar şi poate” . Un asemenea exemplu este potrivit pentru a înţelege cît de uşor au uitat ruşii cum în anul 1914 implorau România să intre în război cel mult la o săptămînă după semnarea convenţiei militare şi erau gata să accepte orice revendicare românească.

Analizând evoluțiile de fronturi, a fost firească şi justificată decizia primului-ministru al României, I. C. Brătianu, de a condiţiona alipirea ţării sale la puterile Antantei prin respectarea următoarelor cerinţe:

1)    Regularitatea predării muniţiilor destinate României şi depozitate în porturile ruseşti Arhanghelsk şi Vladivostok.

2)    Continuarea acţiunilor ofensive ale aliaţilor pe Somme.

3)    Continuarea ofensivei ruseşti în Galiţia.

4)   Imobilizarea bulgarilor printr-o acţiune concertată a aliaţilor în Dobrogea, de către trupele ruse, şi la Thessalonic, de către cele anglo-franceze şi sârbeşti.

      La începutul lui iulie 1916, se produs o metamorfoză în opiniile lui Alexeev privind necesitatea intrării României în război. In telegrama sa adresată aceluiaşi negociator, Tatarinov, generalul rus scria: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul cînd hotărîrea sa va fi amînată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum, ori niciodată”. Pe data de 11 iulie, Alexeev continuă în aceeaşi cheie: „...Demonstraţi-le (românilor) că tocmai acum situaţia militară este cea mai prielnică unei intrări în acţiune a românilor. Dacă ei vor să aştepte o slăbiciune şi mai mare a austriecilor, nu vom mai avea nevoie de o cooperare română, nici chiar nu va mai fi vreo raţiune de a permite românilor să facă o intrare triumfală pe teritoriul austriac”.

      In luna iulie, însă, mai multe circumstanţe nu au permis României să se alăture aliaţilor. Eşaloanele cu armament anglo-francez din porturile rusești, pentru armata română nu au ajuns la destinație ritmic și îndestulător. Sazonov, pe data de 19 iunie 1916, îi mărturisea ambasadorului român la Petrograd, Diamandi: „De nenumărate ori şi chiar recent, am cerut Consiliului de Miniştri să faciliteze transportul muniţiilor voastre. Am întîlnit însă puţin interes deoarece nevoile armatei noastre sunt enorme şi urgente”.

După cum s-a menţionat anterior, I.I.C. Brătianu nu dorea ca România să se pomenească încă o dată în situaţia din anul 1878, când diplomația rusă s-a dezis după opținerea victoriei. Primul ministru român a cerut ca acordurile militare şi politice, privitoare la intrarea ţării sale în război să fie semnate şi garantate nu numai de către Rusia în care românii erau îndreptăţiţi să nu mai aibă nici un fel de încredere, dar şi de toate puterile Antantei. In urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Rusiei, Sturmer (noul ministru de externe al Rusiei) a acceptat formal toate condiţiile puse de către Brătianu.

Pe data de 17 august, reprezentanţii celor patru puteri aliate au semnat la Bucureşti tratatul prin care România se obliga ca cel tîrziu la 25-28 august (stil nou) să declare război şi să atace Austro-Ungaria. În schimb, Antanta se obliga să respecte inviolabilitatea graniţelor şi alipirea la România a provinciilor române stăpînite de Austro-Ungaria.

Este cazul de precizat că acceptarea de către Rusia a condiţiilor puse de Brătianu se explică nu prin schimbarea poziţiei sale faţă de România, ci prin acordul secret ruso-francez încheiat încă pe data de 11 august. Cele două puteri s-au angajat să convină în prealabil asupra deciziilor de luat în chestiunile neplăcute Rusiei, precum admiterea României ca partener cu drepturi egale la viitoarea conferinţă de pace, împărţirea Banatului între români şi sîrbi etc. Acest acord semnat de către Briand era, de fapt, un fel de „carte blanche” pentru tot ce urma să întreprindă Rusia în ceea ce priveşte încălcarea oricăror promisiuni făcute României. In aceste condiţii, între România, pe de o parte, şi Franţa, Anglia şi Italia, pe de altă parte, au fost încheiate două convenţii: una politică şi alta – militară.

Convenţia politică stipula garantarea inviolabilităţii teritoriale şi trasarea noilor graniţe ale României. S-a revenit asupra variantei maxime care prevedea alipirea la statul românesc a Banatului Timişoarei (în întregime), toată Transilvania, Crişana – pînă la vărsarea rîurilor Mureş şi Someş în Tisa, Bucovina – pînă la rîul Prut şi a Maramureşului de Sud – pînă la rîul Vîşeu.

Convenţia militară prevedea începutul unei puternice ofensive ruseşti în Bucovina şi a alteia aliate la Thesalonic, combinate cu continuarea ofensivei de pe Somme. România urma să fie asigurată cu toate materialele de război necesare. Comandamentul rus, însă, în locul celor două sute de mii de militari pe care a contat Marele Stat Major al armatei române, a promis trimiterea în Dobrogea doar a cincizeci de mii. Generalul Alexeev, pe de o parte, se plîngea de lipsa rezervelor umane, iar pe de alta, afirma că bulgarii în nici un caz  nu vor lupta împotriva eliberatorilor săi şi de aceea ar fi inutil de mărit efectivele ruseşti. De fapt, ruşilor le trebuiau cât mai multe forţe disponibile pentru a-şi atinge scopul principal – ocuparea Strîmtorilor. Aceasta urma să se realizeze printr-o operaţiune asemănătoare celei ratate de anglo-francezi la Gallipoli în anul 1915.

Ghidaţi de propriile interese, ruşii au folosit fără nici un fel de reticenţă armamentul destinat României. Cercetătorul rus, Valerii Şambarov (românofob, ca de altfel majoritatea absolută a istoricilor ruşi), a recunoscut indirect acest fapt, atunci cînd a vorbit despre schimbarea atitudinii francezilor faţă de militarii ruşi din corpul expediţionar rusesc de pe frontul de Apus. Deasemenea, francezii învinuiau direct Rusia şi, în special, pe noul ei ministru de externe, Sturmer, de înfrângerile suferite de către armata română, din cauză că Rusia şi-a însuşit muniţiile pe care Franţa le-a expediat României.

Comandamentul rus nu dorea să trimită un corp expediţionar în Dobrogea (aşa cum o cereau considerentele de ordin strategic) împotriva „fraţilor” bulgari. Iluzia slăbiciunii bulgarilor persista şi la ceilalţi aliaţi. Briand dădea românilor garanţii în ceea ce priveşte excluderea unei ofensive bulgare în zona Cadrilaterului. El afirma: „...ipoteza unui atac bulgar în această zonă este foarte puţin probabilă avînd în vedere forţa aliaţilor la Salonic, încât această cooperare (a trupelor ruse) devine inutilă”. Evoluţia de mai tîrziu a operaţiunilor militare pe frontul românesc a demonstrat justeţea temerilor româneşti. Victoriile nemţilor de la Turtucaia, Flămînda şi Bucureşti nu ar fi fost posibile fără un atac din partea Bulgariei.