Din piața San Francesco di Paola de pe Via Cavur, trebuie urcată o scară cât
o străduță strâmtă, antică sau medievbală, cu trepte bătrâne. Această străduță
cu trepte este legată de istoria legendară a originilor Romei, timpuri în care
orașul era administrat de regii etrusci.
Regele Servius Tulius avea o
fiică numită Tullia, măritatyă de Tarquinius. Stăpânită de o dorință
nestăpânită pentru putere, ea a împins pe soț să-l detroneze pe tatăl său.
Acela, rănit în cursul unei lupte instigate de gineree său în venerabila Curie,
a murit pe drumul care unea zona Subura cu Colina Esquilin, drum care trecea pe
traseul actualelor trepte. Titus Livius, șapte secole mai târziu, a povestit în
a sa Istorie romană că Tullia,
rătăcită de furia soțului “a trecut
cu carul peste corpul tatălui său”. De atunci această străduță a fost numită
popular drept Vicus Sceleratus, strada Crimei. Acum este numită Salita dei
Borgia.
Urcușul scărilor este lung. Cea
mai mare parte sunt descoperite, iar porțiunea finală le conduce printr-un
tunel ce trece pe sub o clădire înaltă. Traseul acestei străzi înguste dotate
numai cu o scară continuă este probabil legat de o locuire vecină a familiei
Borgia.
De cum se iese din tunelul cu
trepte se descinde în piața ce a luat numele biserici, care este o basilică
minoră în ierarhia bisericilor Romei. Porticul cu cinci arcade este lat cât
biserica și accesibil prin urcarea unei scări la fel de late. Pe treptele din
fața porticului se așează, de obicei, vizitatorii ce nu au apucat să pătundă
înbasilică pe timpulperiadei de dimneață și așteaptă, în soare, deschiderea de
după amiază. Printre aceștia se găsesc uneori tineri ce pictează.
Cunoscută și sub numele de
Basilica Eudoxiana, a fost reconstruită mai întâi pe fundații mai vechi
(432-440) pentru a găzdui relicva lanțurilor care au legat pe Sfântul Petru pe
când a fost închis în Ierusalim, episodul fiind numit "Eliberarea
Sfântului Petru". Eudoxia, soția împăratului Valentinian al III-lea, care
le-a primit, ca dar, de la mama ei, Aelia Eudocia, consoarta lui Valentinian al
II-lea, a prezentat lanțurile papei Leo I-ul. Aelia Eudocia primise aceste
lanțuri ca un dar de la Iuvenalis, episcop din Ierusalim.
Potrivit legendei, atunci când
Leo le-a comparat cu lanțurile din închisoarea Mamertină de, la Roma unde
sfântul fusese închis înainte de execuție, cele două lanțuri s-au contopit în
mod miraculos. Lanțurile sunt acum ținute într-un relicvariu sub altarul
principal din bazilică. Acolo se coboară pe două scări laterale elegante. Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului
Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de
Antonio Pallaiolo, în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui
Caradosso.
Bazilica, consacrată în anul 439
de către papa Sixtus al III-lea, a fost supusă unor restaurări, printre care o
restaurare de către Papa Adrian I-ul și alte lucrări în sec.al 11-lea.
Biserica a fost
avariată și în sec.al 6-lea în urma unei invazii a ostrogotilor și ulterior a
fost restaurată de Papa Pelagius I-ul.
Din 1471 până în 1503, în anul în
care a fost ales papa Iulius al II-lea, nepotul papei Sixtus al IV-lea,
Cardinalul Della Rovere a efectuat o reconstrucție notabilă.
Porticul din față, atribuit lui
Baccio Pontelli, a fost adăugat în 1475. El are cinci arcade
susţinute de coloane octogonale. Atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost
adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat
un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Porticul este închis permanent de un
grilaj metallic înalt. In
stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini,
Antonio şi Pietro Pallaiolo.
Clopotniţa (campanilla)
a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.
Mănăstirea (1493-1503) a fost
realizată de Giuliano da Sangallo. Claustrul este astăzi o parte din sediul Facultății
de inginerie. Alte lucrări au fost făcute la începutul sec.al 18-lea, sub
supravegherea lui Francesco Fontana, iar în 1875 a avut loc încă o renovare
notabilă.
Biserica este
cunoscută în principal datorită existenței aici a statuii lui Moise pe care
Michelangelo a creat-o pentru mormântul papei Iulius al II-lea. Papa Iulius al
II-lea este cel care i-a încredintat lui Michelangelo, sarcina de a picta
tavanul Capelei Sixtine. Tot el este
cel care a întemeiat Garda Elvețiană, însă este cunoscut și pentru un lucru mai
puțin demn. A fost primul papă bănuit ca a contactat sifilis de la o prostituată
din Roma. In cadrul slujbei din Vinerea Mare din 1508, nu a putut să-și
dezvelească picioarele pentru a fi sarutate de credincioși, întrucât erau
acoperite de leziuni produse de sifilis. De asemenea a avut și o fiică
ilegitimă, Felice della Rovere, cea care avea să devină una dintre cele mai puternice
femei romane din perioada Renașterii.
Interiorul are un naos central
și două nave laterale înguste, cele trei spații sunt despărțite de coloane
antice cu capiteluri dorice, iar în capăt au trei abside. Interiorul, divizat în cele trei nave, din care cea
centarală este foarte amplă, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o
conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele.
Navele laterale sunt suprapuse
de bolți încrucișate, în timp ce nava principală are un tavan curbat, superb,
din sec.al 18-lea (1706), cu fresce în centru de Giovanni Battista Parodi,
portretizând Miracolul lanțurilor
(1706). In scena pictată, papa Alexandru apare vindecând gâtlejul Sfintei
Balbina prin atingere cu lanțurile care l-au legat odată pe Sfântul Petru.
Navele bisericii sunt delimitate de două șiruri de coloane antice preluate de
la vreun temple, sau de la niște terme.
Monumentul sculptural
impresionant ce este găzduit de biserică și lucrat de Michelangelo are ca
personaj central pe Mois. acesta a fost conceput ca parte a monumentului funerar al papei Iulius al
II-lea și a devenit punctul central al bisericii ce aparținea familiei della
Rovere. Moise este ilustrat cu coarne, conotând "strălucirea
Domnului", datorită asemănării cuvintelor evreiești despre "grinzi de
lumină" și "coarne". Acest tip de simbolism iconografic era
obișnuit în arta sacră timpurie, iar pentru artist coarnele sunt mai ușor de
sculptat decât razele de lumină.
Alte opere de artă includ două
pânze privind pe Sf. Augustin și pe Sf. Margareta, realizate de Guercino,
monumentul cardinalul Girolamo Agucchi, realizat de Domenichino, pictura în
frescă din sacristie care ilustrează eliberarea Sfântului Petru (1604). Altarul
din prima capelă din stânga reprezintă o depunere
de Cristoforo Roncalli. Mormântul cardinalului Nicolas din Kues (d. 1464), cu
relieful său. Cardinalul Nicolas înaintea Sfântului Petru, este realizat de
Andrea Bregno. Pictorul și sculptorul Antonio Pollaiuolo este îngropat în
partea stângă a intrării. Este sculptorul florentin care a adăugat figurile lui
Romulus și lui Remus sculpturii Lupoaicei Capitoline. Mormântul cardinalului
Cinzio Passeri Aldobrandini, decorat cu o reprezentare alegorică scheletică a
morții, se află și el în biserică.
In apropiere de
altar, pe partea stanga a bisericii se afla mormantul lui Nicolaus Cusanus, un
teolog, filosof, matematician si astronom german care in 1440, cu multa vreme
inaintea lui Copernic, a realizat ca Pămăntul nu este centrul universului.
In 1876, arheologii au
descoperit mormintele celor care odinioară au fost considerați a fi cei șapte
martiri macabeeni descriși în scripturi, dar este foarte puțin probabil ca
aceștia să fie, cu adevărat, martirii evrei care și-au oferit viața în Ierusalim.
Totuși în criptă, sub altarul corului se poate
vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate
relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul
Testament. Există multe legende și lucruri neclare în bisericile vechi din
Roma.
In fiecare an, la 1 august, în
aceeași zi în care s-a produs miracolul fuzionării celor două lanțuri se face
amintire în slujba zilei.
Altarul din nava din stânga
deține un mozaic ce prezintă pe Sfântul Sebastian, lucrare din secolul al
șaptelea. Acest mozaic este legat de o epidemie de ciumă în Pavia, în nordul
Italiei. Moaștele lui Sebastian au fost duse acolo pentru a opri epidemia de
ciumă, deoarece se credea că Sebastian s-a născut în Lombardia, iar un altar a
fost construit pentru relicvele sale la un lăcaș San Pietro din Vincoli din
Pavia. Ca simbol al relației consolidate ulterior între Pavia și Roma, un altar
identic al lui Sebastian a fost construit în biserica romană cu același nume,
rezultând un cult paralel pentru sfânt în ambele regiuni.
Cei mai mulți
turiști vizitează biserica pentru a vedea monumental funerar al lui Giuliano
della Rovere, cel care a devenit Papa Iulius al II-lea în anul 1503. In 1505
papa l-a chemat pe Michelangelo la Roma pentru a lucra la decorarea viitorului
său monument funerar, care trebuia așezat în mijlocul marii Basilica San Pietro
de la Vatican. Inițial și-a dorit ca monumentul să fie plasat chiar sub domul
de la Basilica San Pietro, după cum am spus.
Michelangelo a
proiectat un monument uriaș cu 40 de statui. S-a dus apoi la Florența pentru alege cele mai bune blocuri de marmură de
Carrara și a început să sculpteze. In 1508, atenția papei s-a îndreptat însă spre
decorarea Capelei Sixtine și și-a dorit ca Michelangelo să picteze tavenul
capelei. Michelangelo s-a supus dorinței papei, însă nu chiar cu totală
convingere. Se considera mai mult sculptor și arhitect decât pictor. Ceea ce a
ieșit însă din pensulele sale a depășit orice imaginație.
La puțin timp după ce
Michelangelo a terminat lucrul la Capela Sixtină, papa Iulius al II-lea a
murit, iar succesorii săi l-au însărcinat pe Michelangelo cu alte lucrări.
Aceștia nu au fost foarte interesați de monumentul funerar al unui predecessor,
astfel că Michelangelo a mai lucrat la el doar sporadic. Până când Michelangelo
a murit, în 1564, reușise să termine doar statuile lui Moise, Lea, Rahela și
doi sclavi. La alte statui din proiect au lucrat și câțiva dintre elevii
marelui maestru.
Nu se știe cu exactitate cum ar
fi trebuit să arate întregul monument dar cel mai probabil ar fi urmat să aibă
în centru statuia lui Iulius, cu Moise si Christos deasupra. Astăzi, statuia
lui Moise ocupă pozitia cea mai proeminentă. Este flancat de statuile lui Lea
și Rahela, ambele create în ultimii ani ai vieții lui Michelangelo. Două statui
neterminate ale unor sclavi muribunzi se găsesc acum la Muzeul Luvru din Paris
și la Galleria dell’Accademia din Florența. Statuile de deasupra lui Moise au
fost făcute de elevii lui Michelangelo. Figura lui Iulius al II-lea se bănuiește
că ar fi tot opera maestrului, însă experții au păreri împărțite.
Statuia lui Moise atrage toată
atenția și nu doar datorită poziționării cât, mai ales, datorită înfățisșării
extrem de captivante. Chiar și Michelangelo a considerat statuia drept una
dintre cele mai reușite opere ale sale, iar legenda spune că statuia i se parea
atât de reală încât a fost surpins vorbind cu ea. Cum statuia nu i-a raspuns,
Michelangelo și-a ieșit din fire și a aruncat cu o dalta in genunchiul lui
Moise. Astfel se explica mica taietură ce poate fi observată pe genunchiul
drept al statuii. Coarnele de pe capul lui Moise se datorează, după cum am
spus, unei traduceri incorecte a Vechiului Testament. In Evul Mediu se credea
că scriptura spunea că Moise avea coarne. Astazi se știe că traducerea corectă
a textului respectiv spune că fața sa radia.
In
anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat,
permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate
etapele constructive dinainte de secolul al 5-lea. Este vorba de o serie
de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice
"Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile
mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru
construcția bisericii.
In
zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele
caselor din perioada medie republicană (sec 4-3 e.A.). Deasupra lor s-au
găsit două case de la sfârșitul sec.al 2-lea e.N, cu mozaicuri magnifice
policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și
Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor
latini. Stratul cel mai superficial, grav afectat de morminte și de
reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial
pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care
a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în
vedere poziția sa, este posibil să fi fost o parte a Domus Trasitorium sau
din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată
pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală
a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei
laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în
corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare
absidală de 34 de metri pe 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o
funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus.
Prima
biserică a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In
cele mai multe puncte din complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
Camerele
subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede
bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de
fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din
opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste
structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor
de deasupra, în special absida bisericii primare. Deasupra complexului
arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu
dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri,
de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai
50 de centimetri.