NESTEMATELE LUMII - RAVENNA - BISERICA SAN VITALE

In anii de triumf al creştinismului, din timpul împăratului Justinian, în fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, Ravenna, devenită capitala unui efemer regat al ostrogoţilor, tezaurul de artă şi de locaşuri creştine s-a îmbogăţit cu o minunată biserică octogonală, decorată cu inimitabile mozaicuri de factură bizantină. Ravenna moştenise din perioada ultimilor împăraţi romani de apus o mulţime de locaşuri creştine, biserici şi baptiserii, toate cu atribute de adevărate capodopere.

Lor li s-a adăugat o nestemată arhitectonică, un sigiliu al creaţiei de inspiraţie bizantină, biserica San Vitale, începută de episcopul Ecclesius, pe timpul stăpânirii ostrogote. Locaşul a fost inaugurat în anii 547 sau 548, după recucerirea Italiei de către Justinian.

Istoricii tuturor timpurilor, vorbind despre San Vitale, afirmă că nici o altă biserică ridicată în Italia primului mileniu al erei creştine, nu poate susţine o comparaţie cu aceasta. Arhitectura locaşului San Vitale, îngemănată cu o emoţionantă artă decorativă, apare ca o adevărată minune. In trupul ei se reuneşte rigoarea ştiinţei şi tehnicii cu cutezanţa formelor structurale şi cu o exaltantă splendoare stilistică şi coloristică a elementelor ornamentale.

Edificiul, cu structură din cărămidă lungă şi plată, se compune din doi tamburi octogonali suprapuşi. Cel de deasupra mai îngust şi mai înalt înconjoară cupola ce nu poate fi văzută din exterior. Partea inferioară, este mai animată. In ea sunt practicate două rânduri de ferestre, câte trei pe fiecare latură a octogonului. Rândurile de ferestre sunt separate de o mică cornişă în dinţi de ferăstrău, care sugerează din exterior divizarea internă a tamburului în două etaje. Pe două laturi ale octogonalui se alătură un atrium rectangular şi o absidă. Zona mediană a interiorului este ocupată de opt pilaştri groşi, care susţin atât galeria perimetrală de la primul etaj (matroneul), cât şi cupola. In raport cu volumul său, greutatea cupolei este mică, fiind realizată dintr-o dublă serie de mici tamburi de pământ ars, în formă de seringă şi încastrate unele în altele.

Pilaştrii sunt uniţi la ambele nivele de arcade, împărţite la rândul lor în câte trei arcade mai mici. Suita arcadelor separă spaţiul ortogonal central de spaţiile deambulatoriului, la parter şi de al matroneului la etaj. Tot ele creează un efect pictural delicat. Jocul arcadelor deschise induce o dematerializare şi sugerează, graţie proprietăţilor atmosferei, evidenta tendinţă a spaţiului de a radia şi de a se multiplica. Spaţiul este ritmat de trupul pilaştrilor, rezultând o alternanţă vie de suprafeţe pline şi de adâncituri, de lumini şi umbre.

Jocul variat al maselor şi al liniilor structurii se îngemănează cu placările de marmură, capitelurile ajurate, cuzineţii şi mozaicurile superbe ce înconjoară total absida. Totul prinde viaţă datorită policromiei fermecate, într-o simfonie a culorilor, simfonie a mozaicului.

Absida şi prezbiteriul care o precedă, sunt acoperite în întregime cu mozaicul original din prima jumătate a sec. al 6-lea. Tablourile de mozaic se disting prin forţa narativă şi naturalism. In spatele personajelor biblice şi în jurul lor, apare totdeauna peisajul vibrând de atmosferă. Numai în unele cazuri, în mozaicurile absidei se remarcă figuri aspre, mobile şi reprezentate din faţă. Acele figuri se proiectează de un fond de aur plenar, fond care nu creează spaţiu, dar aşează  personajele pe un plan saturat de o înaltă transcendenţă.

Scenelor teofanice din prezbiteriu şi absidă li se opun, pe laturile prezbiteriului, două panouri faimoase de mozaic, aşezate faţă în faţă. Ambele reprezintă scene ale ofrandei imperiale către această biserică. Intr-unul din panouri este reprezentat Justinian, urmat de demnitari civili şi de soldaţi din gardă, precedat de ecleziaşti, printre care episcopul Maximianus, singurul personaj căruia i s-a marcat numele.

In celălalt panou, împărăteasa Theodora este precedată de doi demnitari şi urmată de un grup de doamne de curte, cu veşminte aristocratice, somptuoase şi strălucitoare, veşminte de mătase. Impărăteasa apare împodobită cu bijuterii şi poartă un mantou din purpură, bordată de o broderie de aur, reprezentând ofranda Regilor Magi.

Decoraţia masivă din prezbiteriul şi din absida de la San Vitale prezintă un ritm fascinant, într-o apoteoză desăvârşită a culorilor.

Tablourile celor două suite ale cuplului imperial evocă splendoarea Curţii din Constantinopol. Nicăieri, ca în aceste tablouri faimoase de mozaic, lumea bizantină nu este evocată mai veridic. In hieratica răceală a portretelor personajelor şi în veşmintele lor a fost copiată realitatea. Enigma ce domneşte pe acele figuri maiestuoase îl face pe privitor să încerce să pătrundă misterul vieţii şi al gândurilor disperate.

Acel împărat şi acea împărăteasă au jucat, cu un mileniu şi jumătate în urmă, roluri epocale în istorie. Ei au guvernat aproape jumătate de secol în universul civilizat de la început de ev mediu. Gloriei lor nu i-a lipsit nici prestigiul succeselor militare, nici mândria refacerii unui imperiu, nici strălucirea reformelor administrative, nici rafinamentul civilizaţiei, nici minunile unei arte creatoare, nici chiar farmecul unei existenţe agitate şi romanţioase.

Biserica San Vitale s-a ridicat aproape concomitent cu biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus dar a fost terminată mai târziu. De aici rezultă că toate acoperirile cu mozaic şi faimoasele tablouri ale cortegiilor lui Justinian şi al Theodorei, s-au realizat mai după cucerirea definitivă a Ravennei de către generalul Narses. Regele vizigot înfrânt nu ar fi putut admite ca biserica sa să fie ornamentată cu chipurile duşmanilor.

Prin structură şi prin decoraţie biserica Sa Vitale este un veritabil sigiliu al artei şi spiritului bizantin.

NESTEMATELE LUMII - CONSTANTINOPOL - BISERICA SF. SERGIUS SI BACCHUS cu plan octogonal

Sigiliul de aur cu care s-a pecetluit existenţa bisericii octogonale pe harta Europei l-a aplicat cu devoţiune şi măiestrie Justinianus I-ul cel Mare în inima cea mai puternică a creştinătăţii din timpurile de început, în Constantinopol. In primii ani de domnie a ridicat biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din imediata apropiere a Marelui Palat imperial, aproape de malul Bosforului, îmbrăţişând de departe larga deschidere a cerului, a mării şi pământurile a două continente.

Atunci, aproape de mijlocul sec. al 6-lea, privind de pe locul bisericii, cerul, marea şi pământurile se înfrăţeau într-o armonie desăvârşită. Lumina, calmul şi seninătatea nu erau nicăieri mai plenare, mai pacifice şi mai triumfătoare.

Legenda străveche a simbolului octogonal, cu toată bogăţia şi cu tot farmecul lui, i-au populat obsedant existenţa lui Justinian, dând rod unei imaginaţii şi unei fantezii deosebite. Imaginaţia şi fantezia unui dinast atât de puternic, de bogat şi de credincios, s-a dovedit infinit mai spontană decât în alte timpuri şi decât în alte cazuri.

Justinian nu a fost primul care a ridicat o biserică octogonală, înaintea iniţiativei sale existând şi alte firave începuturi, precum Sanctuarul Inălţării din Ierusalim, sau biserica Sant Angelo din Perugia. El a avut însă şansa de a da unui astfel de locaş puterea artei, inspiraţiei şi norocul trăiniciei, al saltului spre posteritate.

Vestită, nu numai prin construcţia stranie şi echilibrată, dar, mai ales, pentru încărcătura ei istorică, pentru nobleţea liniilor, arcadelor, coloanelor, ornamentelor şi a bogăţiilor îngrămădite în ea, Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus a fost prădată de cruciaţii apuseni din Cruciada a IV-a şi apoi, după un sfert de mileniu, de cuceritorii turci.

Din locaşul creştin strălucitor de odinioară, turcii au făcut o moschee tristă, cu zidirile interioare acoperite cu un insipid strat de var. In preajmă şi sub octogonul cu cupolă stăruie neclintit inefabilul sentiment de pioasă melancolie creştină, care învăluie gloriile apuse. Totuşi, în chip miraculos, biserica lui Justinian dăinuie demn pentru a contura Eternitatea.

De altfel în tot Constantinopolul divinitatea şi sfinţii creştini, rătăcesc în măreţia încremenită şi-n frumuseţea peisajului înconjurător, înaintea cărora Timpul se sublimează în Prezent, lumina se dilată până a deveni Univers, iar sentimentele împrumută puritatea deplină şi scânteietoare a cristalului.

Arta arhitecturală a perioadei lui Justinian, perioadă de mare avânt în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, a început cu biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus. Aceasta este considerată, pe bună dreptate, o primă etapă spre apogeul constructiv şi de artă pe care l-a constituit măreaţa doamnă a bisericilor, Sfânta Sofia. In urmă s-au înălţat alte patru nestemate, sau sigilii ale artei bizantine, într-un colier întins de-a latul Europei: San Vitale din Ravenna, San Lorenzo Maggiore din Milano, Capela Palatină din Aix-la-Chapelle (Aachen) şi Sfântul Donatus de la Zadar, pe coasta Dalmaţiei. Mai târziu, s-au ridicat şi altele, mai puţin impunătoare, dar care trebuie considerate drept garnituri ale unei bijuterii principale. Ele s-au răspândit prin provinciile Imperiului.

Domnia lui Justinian a fost fertilă şi lungă. Ea a marcat adânc viaţa materială şi spirituală a timpului, cu idealuri atât de generoase încât nu le-a putut satisface pe toate şi deplin. Trecând peste unele defecte şi de scăderi ale unei vârste foarte înaintate, această domnie ocupă un mare loc în istorie, loc de legendă.

Biserica octogonală Sfinţii Sergius şi Bacchus s-a născut ca unicat al capitalei sale şi al domniei sale. In plus a fost şi primul locaş bisericesc construit după urcarea pe tron. Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoare alături de unicitate.

La data ridicării sale, spre mijlocul sec. al 6-lea, nici un alt monument religios al Constantinopolului nu acoperise un plan octogonal. Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale bisericii, inspiră celor care-i calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare. Nu numai că trezeşte admiraţia dar dă şi de gândit, impune o emoţie intelectualizată, dincolo de simplul frumos, sau de un simplu venerabil.

Corpului central al monumentului este precedat de un atrium prelung, aşezat pe opt coloane zvelte, unite prin arcuri ronde. Atrium-ul este plast perpendicular pe axa locaşului. Dincolo de uşile deschise, cu o cheie mare, de custode turc, se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole.

Pilonii din cele opt puncte exterioare ale octogonului au secţiunea unui un unghi obtuz deschis spre centrul planului. Astfel, prin liniile nevăzute dintre ei se trasează laturile unui octogon. Pilonii se avântă cu supleţe până la cupolă, parcurgând înălţimea parterului şi a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur împrejur se desfăşoară deambulatoriul de la parter şi matroneul de la etaj. Cele două suprafeţe de înconjur erau destinate credincioşilor. La etaj suprafaţa de înconjor a octogonului era destinată numai femeilor, ca aproape în toate bisericile mari ale timpului.

Intre cei opt piloni de bază ai structurii, piloni pe care biserica îşi dezmorţeşte anii care o copleşesc, spaţiile sunt subîmpărţite de câte două coloane de granit roşu sau verde, atât la parter, cât şi la etaj . Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri din marmură albă, tip melon, iar coloanele de la etaj se termină cu capiteluri pseudo-tonic şi sunt unite prin mici arcuri. Pilonii octogonului, dincolo de cele două rânduri de coloane, se unesc prin câte o boltă ce conturează secţiunea unor calote sfert de sferă. In acest fel, jocul ornamentelor constructive de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter.

La etaj, pe fiecare latură a octogonului se deschide câte o fereastră. La fel şi în cupolă. Prin plasarea lor în partea superioară a spaţiului, acele două rânduri de ferestre cu dimensiuni modeste filtrează o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala spaţiului, locul oficierilor de slujbe.

Turcii au practicat deschideri şi în zidăria parterului astfel că acum interiorul şi-a pierdut obscuritatea de reculegere şi veneraţie a creştinismului de început.

Obscuritatea impresiona pe credincios, îl predispunea la meditaţie şi îl liniştea. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.

Brâul de marmură dintre nivele, cuprins între şirurile de coloane, etalează o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala de rugăciune vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, destine istorice îngemănate în glorie.

Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus ca mai toate monumentele din conştiinţa omenirii are o legendă a sa.

Inainte ca Justinian să ajungă la tron, sau mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a organizat o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius, la care a luat parte şi tânărul Justinian. O trădare a adus conspiratorilor condamnarea la moarte. In noaptea dinaintea execuţiei în visele lui Anastasius au apărut providenţial Sfinţii Sergius şi Bacchus, care i-au cerut să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.

Mai târziu, când s-a urcat pe tron, Justinian a hotărât să ridice o biserică care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism. Şi-a exprimat astfel recunoştinţa faţă de sfinţii care îi salvaseră viaţa, ajutându-l să atingă cea mai înaltă treaptă a puterii pe pământul creştin. Construcţia bisericii a durat nouă ani, între 527-536.

După alte trei sute de ani spre cerul Constantinopolului s-a înălţat cupola unui nou sanctuar octogonal. Acela a fost cuprins în incinta Marelui Palat, fiind destinat numai familiei şi curţii imperiale. A fost ultimul sanctuar octogonal bizantin şi a dispărut odată cu Marele Palat, lăsat în părăsire de ultimele dinastii. Pentru posteritate el s-a regăsit numai în descrierile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

In biserica consacrată de Justinian au ars candelele şi lumânările 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste pereţii ei încărcaţi de mozaicuri nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura sa, în mijlocul unui cartier mizer al Istambulului, nu departe de Hipodrom şi de ţărmul Mării Marmara. Dacă acest nestemat bizantin ar avea şansa bisericii Sfânta Sofia de a fi transformat din moschee în muzeu, după un mileniu şi jumătate lumea ar trăi un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea arzătorului strat de var de pe pereţi. Ar ieşi la lumină minunatele imagini sfinte lucrate în mozaic sub semnul credinţei, migalei şi bogăţiei.

NESTEMATELE LUMII - EUROPA - BISERICI,BAPTISERII,MAUSOLEE CU PLAN OCTOGONAL

Ingemănat cu ţărmurile Bosforului într-o eternă şi maiestoasă fraternitate, Constantinopolul a avut destinul de a lega două continente, două mari areale de civilizaţie şi două mari epoci istorice. Mai mult decât oricare capitală a lumii, el a legat firul istoriei la cumpăna dintre antichitate şi întunecatul ev medieval, a legat cultura şi civilizaţia europeană, greco-romană, cu amalgamul de civilizaţii de pe întinderile nesfârşite ale Asiei. Multe secole, chiar un mileniu, între zidurile sale desprinse din poveste s-a aflat centrul întregului pământ.

Pe timpurile în care întreaga Europă era sfârtecată de copitele năvălitorilor barbari, când toate zidirile şi toată spiritualitatea Romei cădea pradă degradării, Constantinopolul a continuat să se înalţe pe fundalul unei lumini ireale şi ameţitoare ce a radiat pretutindeni în jur. Cerul l-a fulgerat cu perenitate, cu genialitate şi sacralitate, iar marea  i-a adus cea dintâi ofrandă, mirifica strâmtoare a Bosforului, aşternută ca o uriaşă punte între continente şi lumi.

Imperiul Roman de Răsărit, numit de istorici Imperiul Bizantin, a dat fundament de piatră istoriei lumii civilizate şi a lăsat sigilii de aur pe trupul Europei barbare, sigilii de artă, arhitectură şi spiritualitate.

Prin forţa sa economică şi militară, prin abilitatea politică şi efervescenţa cultural-spirituală, Imperiul Bizantin s-a afirmat drept principalul organism statal al evului medieval european şi al vecinătăţilor din Asia şi Africa. El s-a menţinut în primul mileniu al erei creştine, drept simbol al centrismului european în istoria universală. Civilizaţia europeană, în ansamblul ei, a rămas tributară profunzimii şi puterii de radiere a civilizaţiei bizantine, a rămas tributară mileniului bizantin.

Lumea bizantină a fost o lume pitorească, măreaţă, inedită şi mai ales colorată; a fost o lume care a purtat cu sine tot binele şi tot răul din om; a fost o lume complexă, vitală şi longevivă; a fost o lume suplă şi subtilă, delicată şi luxoasă; a fost o lume cu urcuşuri şi coborâşuri, cu victorii şi înfrângeri; a fost o lume creativă şi de sinteză. Din perspectiva istoriei se poate afirma cu tărie că Imperiul Bizantin a fost o Lume, nu numai un imperiu, o Lume fără de care, probabil, nu ar fi existat creştinism şi care a adus pe lume şi a inspirat unele dintre cele mai venerabile locaşuri de cult creştin.

Cu ele se poate aşterne o salbă de mărgăritare arhitectonice, o salbă întinsă peste Europa, de la sud la nord, salbă ce cuprinde biserici cu plan octogonal, unice între minunile arhitecturii medievale. Principalele piese ale salbei sunt: biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus din Constantinopol, biserica Sfântul Donatus de la Zadar, oraş al coastei dalmate, biserica San Vitale de la Ravenna, pe celălalt ţărm al Adriaticei, biserica San Lorenzo Maggiore de la Milano şi Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). Prin armonia, frumuseţea şi planul lor straniu, aceste biserici s-au transformat într-un omagiu adus artei, culturii şi credinţei bizantine. Expresia lor, dominată de supleţe, mister şi avânt, transmite ferm şi aproape poruncitor mesajul divinatoriu al umanităţii.

Planul circular al locaşurilor de cult a fost preluat de bizantini din tradiţia târzie a arhitecturii antice. Atunci monumentele ronde au fost destinate venerării unor eroi umani care căpătau, prin legendă, calităţi de semizei, sau venerării unor zei. Au servit deasemeni şi ca edificii de reculegere înaintea iniţierii în anumite mistere. Acele temple şi alte monumente cu plan circular s-au numit tholos. Ele s-au extins în lumea antică greacă târzie şi în cea romană, perioadă istorică când planul circular a devenit mai atractiv.

Bizantinii au adăugat tholos-ului cupola asiatică şi i-au corectat planul într-un octogon.

Din adâncul convingerilor mistice antice a venit credinţa că latura materială a existenţei se putea reprezenta printr-un patrulater perfect delimitat, iar cercul reprezenta forma geometrică perfectă a spiritului fără început şi fără sfârşit. Din îngemănarea celor două forme geometrice a rezultat planul ideal care să corespundă ambelor laturi ale existenţei, respectiv planul octogonal şi foarte rar cel decagonal.

Creştinii, influenţaţi adânc de tradiţiile antice, au adoptat cu zel, în secolele de început, planurile circulare şi apoi octogonale la locaşurile sfinte. Pentru început rotondele, sau octogoanele, s-au ridicat mai ales deasupra criptelor martirilor, sau deasupra mormintelor monarhilor apărători ai creştinismului. Ele au avut mult timp, atât la antici, cât şi la creştini, mai ales rolul de mausolee.

Planul circular proteja şi încadra perfect cripta plasată în centrul său, unde se depuneau rămăşiţele celui dispărut şi onorat, fie războinic, personalitate civilă, sau luptător pentru noua credinţă, fie cap încoronat.

Au rezistat timpului foarte multe mausolee sau morminte cu plan circular în arealul mediteranean, precum şi în Orientul Apropiat sau Mijlociu, fiind ridicate mai ales spre sfârşitul evului antic şi începutul creştinismului, dar şi în afara acestei perioade. Printre cele mai renumite se pot aminti: incinta funerară circulară de la Micene, aşa-numitul Mormânt al creştinei de lângă Cesareea africană, în Algeria, Tropaeum Traiani de la Adam Clisi, în România, mormântul familiei Iulia din Glanum (St. Remy, Franţa), mormântul triumfal de la Tropaeum Alpium, mausoleele Ciceliei Metella şi al lui Romulus, de pe Via Appia, mausoleele lui Augustus şi Hadrianus de la Roma, mausoleul lui Galerius la Thessalonic, mausoleul lui Theodoric I-ul cel Mare de la Ravenna, iar mai târziu, mausoleul Sfânta Constanţa din Roma, mausoleul lui Timur Lenk la Samarkand şi capela mausoleu a familiei Medici din Florenţa.

In epoca creştină planul circular, şi apoi octogonal, s-au aplicat cu fervoare la baptiserii. Ca şi în cazul mausoleelor acestea încadrau ideal bazinul rotund central, amenajat pentru botezurile creştine. Erau bazine mari în care se botezau, în principal, adulţii ce treceau la creştinism. In acele bazine se pătrundea prin coborârea unor trepte. Astfel tabloul botezului se asemăna mult cu cel al lui Iisus Christos.

Baptiseriile octogonale s-au ridicat de-a lungul a multe secole, până târziu în epoca Renaşterii. Ele se plasau de obicei în imediata apropiere a celor mai venerabile sau impunătoare biserici, a catedralelor, dar, în unele cazuri, şi în vecinătatea altor biserici, precum cele de la Ravenna.

Arhitectura celor mai vechi monumente funerare circulare, sau baptiserii, a preluat elementele arhitecturii antice, însă, cu timpul, în epoca bizantină şi postbizantină, ornamentaţiile interioare şi exterioare au evoluat, diferenţiindu-se de modelele începuturilor. Zidăria crudă a dominat exterioarele acestor monumente până în timpul Renaşterii, în schimb mozaicul opulent şi stucatura au dominat interioarele.

In concepţia creştinismului arhaic şi bizantin, baptiseriile circular-octogonale erau plasate la un capăt al firului vieţii, la intrarea omului din viaţa materială naturală în cea material-spirituală, iar mausoleele se aflau la celălalt capăt al existenţei, la ieşirea omului din viaţa material-spirituală şi trecerea în cea pur spirituală.

Mausoleele au venit din tradiţia antică, pe când baptiseriile au apărut numai odată cu creştinismul.

Din mulţimea baptiseriilor circular-octogonale se pot aminti: baptiseriul din Milano, construit la sfârşitul sec. al 4-lea, baptiseriile Neonian şi Arian din sec. al 5-lea, la Ravena, baptisierul din Florenţa, cel din Pisa complet circular, cel al bisericii San Giovani în Latran, la Roma, cel al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, baptiseriul din Pistoia, baptiseriul din Parma şi multe, multe altele.

Creştinismul arhaic a fost atât de atras de spiritualitatea atribuită planului octogonal, îngemănat cu cel circular, încât l-a adoptat destul de repede, în sec. al 4-lea, pentru locaşurile de cult nou ridicate.

Planul octogonal, sau circular, asigura un plus de unicitate, supleţe şi atractivitate bisericilor întocmite pe el. Se poate aprecia cu multă siguranţă că la baza acestei opţiuni constructive a stat atât credinţa în apropierea spirituală de divinitate într-un astfel de locaş, dar şi raţiuni de frumos şi de divertisment arhitectonic. La înălţarea unor astfel de biserici, simbolul filozofic al planului octogonal-circular a avut totdeauna întâietate, dar construcţiei i-au adăugat şi alte atribute provenite din tratarea spaţiilor şi din ornamentaţia interioară. La ele spaţiul luminat de sub cupolă şi din misteriosul deambulatoriu, anihilează materialitatea formelor constructive, făcându-le să se dizolve într-un mediu mistic imaterial. Insăşi omul îşi pierdea contururile clare, transformându-se într-o umbră de spiritualitate.