miercuri, 18 mai 2011

IN AJUNUL INTRĂRII IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL



     Prima jumătate a anului 1916 a fost, aparent, favorabilă pentru Antantă. Ofensiva germană de lângă Verdun s-a împotmolit. Pe frontul de răsărit generalul rus Brusilov a reuşit o serie de victorii importante în faţa armatelor austro-ungare care au pierdut peste un milion de militari morţi, răniţi şi prizonieri. La fel, pe frontul franco-englez s-a lansat ofensiva de pe Somme, cu mari pierderi omenești de partea engleză. In afara pierderilor de efective totul îndemna să se creadă că războiul a intrat în ultima sa fază, aducînd cîştig de cauză Antantei.
      In realitate pasivele aliaţilor au fost cu mult mai mari. In timpul bătăliei pentru Verdun francezii au pierdut aproape patru sute de mii de oameni, fără ca presiunea germană să slăbească. Pe frontul de răsărit ofensiva favorabilă generalului rus Brusilov a dus la pierderi colosale în rîndurile armatei ruse, care le-au întrecut pe cele austro-ungare. In timpul acestei ofensive au căzut ultimii ofiţeri experimentaţi ai fostei armate active ruse de pînă la începerea războiului. Rezerviştii care le-au luat locul nu au mai demonstrat acelaş devotament faţă de ţar. In anul 1916 ţarismul a pierdut ultimul şi principalul său sprijin – armata.
    Totodată, în urma intrării în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Serbia a fost ocupată de trupele cvadruplei alianţe, iar Muntenegru a capitulat. Pe Somme, ofensiva anglo-franceză s-a soldat cu o înfrângere catastrofală, prin faptul că nu s-a realizat străpungerea frontului german, ci numai o împingere nesemnocativă a lui. In aceste condiţii, presiunile asupra României, de a intra în război, din partea Antantei  au devenit din ce în ce mai insistente, purtând un caracter aproape ultimativ. Briand îi scria lui I. C. Brătianu: „Dacă România nu se va folosi de ocazie, atunci ea va trebui să renunţe la ideea de a deveni un mare popor prin unificarea tuturor românilor” .
Imbătat de succesele iniţiale ale ofensivei lui Brusilov, şeful Marelui Cartier General al armatei ruse, generalul Alexeev, era împotriva intrării României în război, dar nu din considerente militare, ci mai mult mercantile. Dîndu-i instrucţiuni colonelului Tatarinov, însărcinat cu negocierea unui acord militar cu România, generalul accentua că acţiunea militară a României „...nu e atât de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o va pretinde fără doar şi poate” . Un asemenea exemplu este potrivit pentru a înţelege cît de uşor au uitat ruşii cum în anul 1914 implorau România să intre în război cel mult la o săptămînă după semnarea convenţiei militare şi erau gata să accepte orice revendicare românească.
Analizând evoluțiile de fronturi, a fost firească şi justificată decizia primului-ministru al României, I. C. Brătianu, de a condiţiona alipirea ţării sale la puterile Antantei prin respectarea următoarelor cerinţe:
1)    Regularitatea predării muniţiilor destinate României şi depozitate în porturile ruseşti Arhanghelsk şi Vladivostok.
2)    Continuarea acţiunilor ofensive ale aliaţilor pe Somme.
3)    Continuarea ofensivei ruseşti în Galiţia.
4)   Imobilizarea bulgarilor printr-o acţiune concertată a aliaţilor în Dobrogea, de către trupele ruse, şi la Thessalonic, de către cele anglo-franceze şi sârbeşti.
      La începutul lui iulie 1916, se produs o metamorfoză în opiniile lui Alexeev privind necesitatea intrării României în război. In telegrama sa adresată aceluiaşi negociator, Tatarinov, generalul rus scria: „Intrarea în acţiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul cînd hotărîrea sa va fi amînată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte românilor de a se alătura nouă acum, ori niciodată”. Pe data de 11 iulie, Alexeev continuă în aceeaşi cheie: „...Demonstraţi-le (românilor) că tocmai acum situaţia militară este cea mai prielnică unei intrări în acţiune a românilor. Dacă ei vor să aştepte o slăbiciune şi mai mare a austriecilor, nu vom mai avea nevoie de o cooperare română, nici chiar nu va mai fi vreo raţiune de a permite românilor să facă o intrare triumfală pe teritoriul austriac”.
      In luna iulie, însă, mai multe circumstanţe nu au permis României să se alăture aliaţilor. Eşaloanele cu armament anglo-francez din porturile rusești, pentru armata română nu au ajuns la destinație ritmic și îndestulător. Sazonov, pe data de 19 iunie 1916, îi mărturisea ambasadorului român la Petrograd, Diamandi: „De nenumărate ori şi chiar recent, am cerut Consiliului de Miniştri să faciliteze transportul muniţiilor voastre. Am întîlnit însă puţin interes deoarece nevoile armatei noastre sunt enorme şi urgente”.
După cum s-a menţionat anterior, I.I.C. Brătianu nu dorea ca România să se pomenească încă o dată în situaţia din anul 1878, când diplomația rusă s-a dezis după opținerea victoriei. Primul ministru român a cerut ca acordurile militare şi politice, privitoare la intrarea ţării sale în război să fie semnate şi garantate nu numai de către Rusia în care românii erau îndreptăţiţi să nu mai aibă nici un fel de încredere, dar şi de toate puterile Antantei. In urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Rusiei, Sturmer (noul ministru de externe al Rusiei) a acceptat formal toate condiţiile puse de către Brătianu.
Pe data de 17 august, reprezentanţii celor patru puteri aliate au semnat la Bucureşti tratatul prin care România se obliga ca cel tîrziu la 25-28 august (stil nou) să declare război şi să atace Austro-Ungaria. În schimb, Antanta se obliga să respecte inviolabilitatea graniţelor şi alipirea la România a provinciilor române stăpînite de Austro-Ungaria.
Este cazul de precizat că acceptarea de către Rusia a condiţiilor puse de Brătianu se explică nu prin schimbarea poziţiei sale faţă de România, ci prin acordul secret ruso-francez încheiat încă pe data de 11 august. Cele două puteri s-au angajat să convină în prealabil asupra deciziilor de luat în chestiunile neplăcute Rusiei, precum admiterea României ca partener cu drepturi egale la viitoarea conferinţă de pace, împărţirea Banatului între români şi sîrbi etc. Acest acord semnat de către Briand era, de fapt, un fel de „carte blanche” pentru tot ce urma să întreprindă Rusia în ceea ce priveşte încălcarea oricăror promisiuni făcute României. In aceste condiţii, între România, pe de o parte, şi Franţa, Anglia şi Italia, pe de altă parte, au fost încheiate două convenţii: una politică şi alta – militară.
Convenţia politică stipula garantarea inviolabilităţii teritoriale şi trasarea noilor graniţe ale României. S-a revenit asupra variantei maxime care prevedea alipirea la statul românesc a Banatului Timişoarei (în întregime), toată Transilvania, Crişana – pînă la vărsarea rîurilor Mureş şi Someş în Tisa, Bucovina – pînă la rîul Prut şi a Maramureşului de Sud – pînă la rîul Vîşeu.
Convenţia militară prevedea începutul unei puternice ofensive ruseşti în Bucovina şi a alteia aliate la Thesalonic, combinate cu continuarea ofensivei de pe Somme. România urma să fie asigurată cu toate materialele de război necesare. Comandamentul rus, însă, în locul celor două sute de mii de militari pe care a contat Marele Stat Major al armatei române, a promis trimiterea în Dobrogea doar a cincizeci de mii. Generalul Alexeev, pe de o parte, se plîngea de lipsa rezervelor umane, iar pe de alta, afirma că bulgarii în nici un caz  nu vor lupta împotriva eliberatorilor săi şi de aceea ar fi inutil de mărit efectivele ruseşti. De fapt, ruşilor le trebuiau cât mai multe forţe disponibile pentru a-şi atinge scopul principal – ocuparea Strîmtorilor. Aceasta urma să se realizeze printr-o operaţiune asemănătoare celei ratate de anglo-francezi la Gallipoli în anul 1915.
Ghidaţi de propriile interese, ruşii au folosit fără nici un fel de reticenţă armamentul destinat României. Cercetătorul rus, Valerii Şambarov (românofob, ca de altfel majoritatea absolută a istoricilor ruşi), a recunoscut indirect acest fapt, atunci cînd a vorbit despre schimbarea atitudinii francezilor faţă de militarii ruşi din corpul expediţionar rusesc de pe frontul de Apus. Deasemenea, francezii învinuiau direct Rusia şi, în special, pe noul ei ministru de externe, Sturmer, de înfrângerile suferite de către armata română, din cauză că Rusia şi-a însuşit muniţiile pe care Franţa le-a expediat României.
Comandamentul rus nu dorea să trimită un corp expediţionar în Dobrogea (aşa cum o cereau considerentele de ordin strategic) împotriva „fraţilor” bulgari. Iluzia slăbiciunii bulgarilor persista şi la ceilalţi aliaţi. Briand dădea românilor garanţii în ceea ce priveşte excluderea unei ofensive bulgare în zona Cadrilaterului. El afirma: „...ipoteza unui atac bulgar în această zonă este foarte puţin probabilă avînd în vedere forţa aliaţilor la Salonic, încât această cooperare (a trupelor ruse) devine inutilă”. Evoluţia de mai tîrziu a operaţiunilor militare pe frontul românesc a demonstrat justeţea temerilor româneşti. Victoriile nemţilor de la Turtucaia, Flămînda şi Bucureşti nu ar fi fost posibile fără un atac din partea Bulgariei.


ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MODIAL - ARCUL NEUTRALITĂŢII - 1914-1916

ANII DE NEUTRALITATE. NEGOCIERILE CU ANTANTA.
Din Antanta făcea parte o ţară care a răpit şi ea de la români o bună parte din teritoriu. Este vorba, desigur, de Rusia. Acest imperiu, încă la sfîrşitul secolului XVIII, a anexat Bugo-Nistria, care, deşi din punct de vedere politic nu a făcut parte din Moldova istorică, era, totuşi, parte a pămînturilor de etnogeneză al poporului român. Inaintarea Rusiei spre sud a continuat, după cum se ştie, cu anexarea Basarabiei în anul 1812 şi a deltei Dunării în anul 1829. Să nu fi fost Războiul Crimeei care a oprit tăvălugul rusesc cine ştie ce soartă ar fi avut Ţările Româneşti. Este suficient să menţionăm că la începutul secolului XIX, la Sankt-Petersburg se vehicula ideea formării la nord de Dunăre a patru noi gubernii ruseşti: Valahia Mică, Valahia Mare, Moldova şi Basarabia (Bugeacul de astăzi).

Relaţiile ruso-române deteriorate grav în urma reanexării Basarabiei de Sud în anul 1878 au început a se îmbunătăţi abia la începutul secolului XX şi au culminat cu vizita din anul 1912 a ţarului Nicolai II la Constanţa şi a ministrului de externe rus, Sazonov la Bucureşti. Nu poate fi ignorată, după cum am mai menţionat, nici importanţa altor cîţiva factori: relaţiile de rudenie dintre viitoarea regină a României – principesa Maria - şi casa dinastică rusească; capitalul franco-belgian a luat locul celui german pe piaţa de investiţii străine din România; liberalii de orientare franco-britanică preiau puterea din mîinile partidului conservator progerman şi, în sfîrşit, în Balcani, axa Berlin-Viena mizează pe Bulgaria – inamicul firesc al României.
După începutul războiului a devenit evident că opinia publică românească era dispusă împotriva Puterilor Centrale. Bătrînul rege, Carol I nu a mai fost în stare să se opună liberalilor. Rezultatul a fost previzibil: la Consiliul de Coroană a fost luată hotărîrea de a păstra neutralitatea. Concomitent, se purtau tratative intense între România şi Antanta. Miza acestor negocieri era şansa de a-i reuni cu Ţara pe românii din Ardeal, Banat şi Bucovina.
Trebuie să consemnăm că propunerile „centralilor” privind retrocedarea Basarabiei, Bucovinei de Sud şi ţinutul Negotin din Serbia, despre care s-a vorbit mai sus, nu satisfăcea pe deplin Bucureştiul, căci lăsa nerezolvată principala problemă - discriminarea românilor ardeleni. Puterile Antantei, care aveau nevoie de concursul României pentru a slăbi teribila presiune militară germană, au promis României Bucovina [2], Banatul, inclusiv acea parte care astăzi intră în componenţa Serbiei, şi Transilvania (pînă la Tisa).
Vedem astfel că din toate punctele de vedere propunerile Antantei au fost cu mult mai generoase decît cele ale Puterilor Centrale. Din ce cauză marile puteri europene au fost gata să meargă la asemenea cedări României, cedări pe care ele niciodată nu le-ar fi făcut pe timp de pace? Relevante ni se par două explicaţii:
-    În primul rînd, ele erau interesate în resursele de materie primă ale României – produse alimentare şi ţiţei. Primul Război Mondial a fost primul în care tehnica militară a fost folosită pe larg. Petrolul devine „sîngele războiului”, iar unicul stat din Europa care dispunea pe atunci de rezerve importante de ţiţei era România.
-    În al doilea rînd, România dispunea de o armată care, împreună cu rezervele pregătite, număra circa un milion două sute de mii de oameni. După doi ani de război, părţile beligerante au pierdut pe cîmpurile de luptă mai multe milioane de oameni şi „milionul” românesc nu ar fi fost deloc de prisos.
O analiză mai atentă, însă, demonstrează că mult mai importantă decît bogăţiile naturale şi resursele de materie primă şi umane ale României a fost poziţia sa geostrategică. Pînă în anul 1916, între cele două flancuri ale Puterilor Centrale – cel de nord, alcătuit din Austro-Ungaria şi Germania şi cel de sud – Bulgaria şi Imperiul Otoman, nu exista o joncţiune directă. De aceea, aprovizionarea aliaţilor „sudici” se făcea exclusiv via România, deoarece căile de acces maritime erau blocate de către flota britanică.
O eventuală intrare în război a României de partea „centralilor” ar fi făcut foarte dificilă situaţia armatei ruse, mai ales în anii 1914 şi 1915, cînd Rusia a suferit înfrîngeri foarte grele la Tannenberg, lacurile Mazure (Prusia Orientală), Ivangorod (Polonia) şi intrîndul de la Gorliţa (Galiţia Orientală). O ofensivă românească împotriva Rusiei în direcţia sudică ar fi pus în pericol grînarul acesteia – Ucraina - şi principalul port rusesc la Marea Neagră – Odesa. Comandamentul german a intuit perfect de bine acest lucru şi pentru a atrage de partea „centralilor” România a exercitat presiuni intense asupra Vienei şi Budapestei pentru a accepta concesiuni teritoriale faţă de România în Bucovina şi să îmbunătăţească situaţia românilor din Transilvania. După cum era de aşteptat, elita politică ungară a fost împotrivă.
Avem temeiul să considerăm că mult mai interesată în susţinerea din partea României (mai ales în primii doi ani de război) a fost Rusia, dar nu ceilalţi aliaţi. Ministrul ei de externe, S. D. Sazonov, a promis că ţara sa va fi foarte conciliantă în ceea ce priveşte revendicările teritoriale ale României faţă de Austro-Ungaria. În istoriografia rusă este vehiculată cu insistenţă teza precum că Rusia nu a avut nevoie de concursul militar al României. Realitatea, însă, a fost cu totul alta: atunci cînd aveau nevoie, ruşii erau gata să promită marea şi sarea numai să obţină acest concurs. Astfel, în august 1914, S. D. Sazonov transmite prin ambasadorul român la Petrograd, Diamandi, un proiect al unei convenţii militare ruso-române care prevedea următoarele:
1)    România se obligă să sprijine cu forţele ei militare operaţiile Rusiei împotriva Austro-Ungariei.
2)    România nu va încheia pace cu Austro-Ungaria decît cu consimţămîntul Rusiei şi simultan cu ea.
3)    Rusia se obligă să nu înceteze războiul împotriva Austro-Ungariei şi să nu încheie pace cu ea, înainte ca ţările din monarhia austro-ungară, locuite preponderent de o populaţie românească, să fi fost alipite la coroana României.
După succesele ruseşti în Galiţia şi Bucovina din toamna anului 1914, Sazonov înaintează României o ofertă şi mai atractivă: este vorba deja de sudul Bucovinei şi Transilvania, concomitent cu garanţiile asigurării flancului de sud al României împotriva unui eventual atac din partea Bulgariei. I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia care stipula dreptul României de a-şi alipi Transilvania şi Bucovina de Sud în orice moment ar fi găsit ea de cuviinţă, chiar dacă nu mai era vorba de intrarea României în război, ci numai de păstrarea unei neutralităţi binevoitoare faţă de puterile Antantei. Ea s-ar fi manifestat prin crearea unui coridor pentru tranzitul de armament spre Serbia şi interdicţia unui asemenea tranzit german spre Bulgaria şi Turcia.
Cel mai înverşunat adversar al intrării României în război în acea perioadă fost ... Marea Britanie (dar nu Rusia, după cum ne sugerează cu insistenţă izvoarele ruseşti)! Sir Edward Gray, ministrul de externe britanic, afirma că presiunile exercitate de unele părţi (se avea în vedere numai Rusia, căci în acel moment Franţa era împotrivă şi ea.) „... sînt o nebunie şi o imoralitate; însemna a se cere un sacrificiu imens din partea poporului român, care nu putea să ajute realmente pe aliaţi, ci doar să pricinuiască un rău incalculabil cauzei lor”.
O observaţie care se impune în acest context este că un limbaj mercantil era folosit mai degrabă de Rusia, şi nu de diplomaţii români. Astfel, după intrarea Italiei în război de partea Antantei, Sazonov l-a întîmpinat pe ambasadorul român cu cuvintele: „Acum, fiindcă Italia a intrat în război, tariful României a scăzut!”. Ministrul rus nu mai vrea să cedeze Bucovina de Sud şi Banatul de Sud-Vest, motivînd aceasta prin necesitatea protejării populaţiei slave din aceste regiuni.
În vara anului 1915, însă, situaţia de pe fronturi s-a schimbat din nou în defavoarea ruşilor. Ei sînt nevoiţi să se retragă din Polonia, Lituania, Kurlanda, Galiţia şi Bucovina. Pierderile ruseşti erau estimate la peste un milion de morţi, răniţi şi prizonieri. Poziţia Rusiei a suferit din nou schimbări radicale. Sazonov, constrîns de împrejurări a acceptat toate condiţiile României, inclusiv recunoaşterea drepturilor româneşti asupra întregului teritoriu al Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei. În plus, pentru a nu se repeta umilinţa de la Berlin din anul 1878, I. C. Brătianu a cerut şi a obţinut ca la viitoarea conferinţă de pace ţara sa să participe ca un partener cu drepturi depline alături de marile puteri. Convenţia militară ruso-română urma să fie semnată şi de către reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei.
Totuşi, intrarea în război a României a fost posibilă numai în anul 1916. Pînă atunci puterile Antantei duceau lipsă de muniţii (mai ales Rusia) şi efective disponibile pentru acordarea asistenţei necesare noului aliat. În anul 1916 situaţia s-a schimbat atît pe plan economic, cît şi militar în defavoarea Puterilor Centrale. În Germania au început să se resimtă efectele dezastruoase ale blocadei maritime britanice. Statele Unite şi-au trecut formidabila lor economie pe picior de război şi alimentau din belşug fosta lor metropolă (Marea Britanie) cu armament şi tehnică militară. În sfîrşit, aliaţii au deschis un nou front la Tesalonic şi ar fi putut susţine România în cazul unei eventuale ofensive bulgare în regiunea Cadrilaterului.

ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL - POLITICA EXTERNĂ PREMERGĂTOARE MARELUI RAZBOI DE INTREGIREA NEAMULUI XXX

         Politica externă a României de la formarea statului unitar până în ziua de astăzi este apreciată de către unii dintre autori (majoritatea ruşi) ca una trădătoare, lașă şi mercantilă. Drept argumente pentru o atare calificare servesc frecventele schimbări ale direcţiei politicii externe româneşti după anul 1878. Autorii ruşi (şi nu numai) susţin că ingrata Românie, care îşi datorează independenţa Rusiei, a trădat-o, aderînd în anul 1883 la Tripla Alianţă. Mai apoi, ea a mai trădat o dată - de data aceasta pe germani, - luptînd împotriva lor de partea Antantei în Primul Război Mondial. Se afirmă că în anul 1918 Bucureştii au trădat din nou Rusia, încheind cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea şi – culmea trădării - anexînd Basarabia. In anul 1941 mareşalul Ion Antonescu a dat renumitul său ordin: „Ostaşi, ordon: Treceţi Prutul!”, pentru ca peste trei ani, regele Mihai să întoarcă armele împotriva puterilor Axei. Astăzi, românilor li se reproşează că au aderat la NATO după cincizeci de ani de apartenenţă la Tratatul de la Varşovia (bloc militar-politic condus de URSS şi alcătuit din ţările socialiste din Europa Răsăriteană).
           Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
         In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.  
DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
           In anul 1914 a avut loc o acțiune teroristă care, prin absurditatea ei, nu-şi are analogie în istoria mondială. Ea, însă, a servit drept motiv pentru declanşarea Primului Război Mondial. Este vorba, desigur, de asasinatul de la Sarajevo - acea „scânteie” din care „s-a aprins flacăra unui război devastator”. In legătură cu acel asasinat apare din nou factorul iraționalismului elitelor politice balcanice. Unii istorici au lansat o ipoteză care, la prima vedere, sună cam bizar: autoritățile sârbe au provocat intenționat Marele Război. Or, ele erau absolut conștiente de efectele pe care le-ar fi putut avea asasinatul unei persoane de asemenea rang, precum moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz-Ferdinand.
         Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
       Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
         Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
        Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
         Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.
ANII DE NEUTRALITATE AI ROMÂNIEI:PRESIUNILE EXERCITATE DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE

   
            In conjunctura politică concretă, România s-a pomenit într-o situație foarte delicată. Pe de o parte, ea era legată de Austro-Ungaria şi Germania printr-un tratat de alianță, iar, pe de altă parte, relațiile cu aceste țări se deterioraseră simțitor în ultimii ani (mai ales după cel de-al II -lea Război Balcanic). In afară de aceasta, piața financiară a României nu se mai afla sub controlul capitalului german, ci a celui franco-belgian. Nici conjunctura politică internă nu-i mai favoriza pe „centrali”, deoarece pendulul politic român s-a deplasat simțitor spre stânga, locul conservatorilor filogermani la guvernare fiind preluat de către liberalii care erau orientați spre o alianță cu Antanta.
         Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.
          După declanşarea ostilităţilor, la Sinaia, pe data de 3 august 1914, a fost convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană. Discuțiile s-au purtat în limba franceză, conform dorinței regelui, franceza fiind limba diplomației. Aliații austro-ungari şi germani cereau cu insistenţă ca România să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin acordul secret din anul 1883. Adepţi ai intrării în război de partea Puterilor Centrale au fost numai regele Carol I şi bătrînul lider conservator Petre Carp. Ultimul s-a exprimat în următorii termeni: „Trebuie de ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică; datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”
         In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:
  1. Tratatul cu țările din „Tripla Alianță” a fost unul defensiv şi nu ofensiv. Or, România era obligată să intervină numai în cazul în care Rusia ar fi început prima ostilităţile împotriva Austro-Ungariei. După cum se ştie, evenimentele au evoluat altfel: Austro–Ungaria a fost puterea agresoare în conflictul cu Serbia, iar Rusia a fost nevoită să reacționeze potrivit principiului „casus foederis” (obligația de a sări în ajutorul aliatului atacat). Deci, sub aspect formal, adepţii neutralităţii aveau dreptate.
  2. Atât timp cât în Transleitania (partea ungară a monarhiei dualiste habsburgice) drepturile românilor erau încălcate în modul cel mai grosolan posibil, nu putea fi vorba de un război alături de asupritori.
  3. Devenise clară poziția Bulgariei care era gata să intervină de partea Puterilor Centrale. Or, având în vedere evenimentele din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, o frăție de arme cu bulgarii era mai mult decât nefirească.
  4. Unul dintre fondatorii Triplei Alianţe, Italia, nu se grăbea nici ea (din aceleaşi motive ca şi România) să-şi onoreze obligaţiile. De ce ar fi făcut-o România care numai a aderat la tratat?
  5. Acordul din anul 1883 a fost ţinut în secret şi de el nu ştiau decît un cerc foarte restrîns de persoane. Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au luat cunoştinţă de el abia în ziua consiliului. Deci, nu poate fi vorba de o schimbare premeditată şi cu bună ştiinţă a vectorului politic extern din partea Guvernului român.
         Timp de doi ani, până în anul 1916, ambele blocuri beligerante au încercat să atragă de partea lor România, făgăduindu-i creșteri teritoriale pe contul adversarului și facilități economico-financiare. Nu a fost vorba de un mercantilism de care a fost acuzată România de către foștii săi aliați, ci de apărarea interesului național al țării care la acel moment era primordial: reunirea tuturor pământurilor locuite de români băștinași (sau a cât mai multe posibile) în cadrul unui singur stat unitar și indivizibil.
         Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
        Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920),  Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
        Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
          Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
           Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
        O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
           Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
        Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.