ROMA V - PIAZZA DI SPAGNA (PIAŢA SPANIEI)

Piazza di Spagna este un loc celebru în lumea întreagă. Faimoasa ei scară constituie un loc de întâlnire pentru tinerii Romei şi de atracţie pentru turişti.

Formată din două suprafeţe triunghiulare aşezate cap la cap Piazza di Spagna a luat acest nume în sec. al 17-lea când ambasada Spaniei pe lângă Sfântul Scaun a ocupat palatul de Spania ridicat în această zonă a oraşului. Un teren foarte larg se afla atunci în proprietatea Spaniei şi se afla în paragină. Străinii care îl traversau noaptea puteau dispărea pentru a fi înrolaţi în armata spaniolă dacă corespundeau fizic.

Francezii posedau un teren ceva mai sus, în jurul mănăstirii Trinite-des-Monts (Trinita dei Monti) începută a fi construită în 1495 de către regele francez Carol al VIII-lea pentru călugării franciscani din mănăstirea vecină. Francezii au pretins să treacă prin terenul spaniol şi au numit o parte din el Piazza di Francia. Ei rivalizau cu spaniolii prin organizarea de sărbători cât mai somptuoase care atrăgeau populaţia.

In 1681, spaniolii au organizat sărbătoarea reginei lor cu decoruri din materiale uşoare şi colorate. In 1685, francezii au ripostat prin sărbătorirea revocării Edictului de la Nantes. Atunci colina s-a acoperit de candelabre, iar biserica Trinităţii s-a transformat într-un altar în aer liber. In acelaşi timp focurile de artificii au îmbrăţişat oraşul.

Biserica Trinites des Monts se afla pe culmea dintre Colina Quirinal şi colina alăturată Pincio, iar piaţa contestată de cele două regate se află la baza colinei pe care se ridica biserica.

Cele două puncte au fost unite printr-o scară emblematică şi fastuoasă între anii 1723 şi 1726. Ea a fost realizată de către De Sanctis după desenele lui Specchi, un elev al lui Carlo Fontana. Monumentul a moştenit de la arta barocă gustul perspectivelor şi al cadrelor scenografice.

La începutul scării, vulturii de pe blazonul papei Innocentius al XIII Conti, în vecinătate cu crinii Franţei, amintesc că această construcţie a fost precedată de lupte diplomatice încinse între Sfântul Scaun şi Franţa. Incă din sec. al 17-lea s-a proiectat a se construi o scară care să unească Piazza di Spagna cu biserica de pe colină. Ambasadorul Franţei a donat 10.000 de ecus pentru realizarea proiectului. In acelaşi timp cardinalul Mazarin s-a decis ca să transforme scara într-un simbol al gloriei monarhiei franceze la Roma. S-a elaborat un proiect grandios, dominat de statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea. Un rege francez a cărui efigie să troneze asupra Romei nu a fost acceptat de papa Alexandru al VII-lea. Problema a fost rezolvată de către papa Innocentius al XIII-lea (1721-1724) care a acceptat construirea scării de către francezi fără statuia regelui.

Arhitectul De Sanctis a realizat o succesiune de rampe care se lăţesc, sau se restrâng şi se despart, exagerând efectul de înălţime şi creând un decor atât graţios cât şi majestos. Sus, pe piaţeta din faţa bisericii Trinita dei Monti a fost aşezat un obelisc, în anul 1789, la iniţiativa papei Paul al VI-lea, obelisc ce a provenit din grădinile antice ale lui Sallustus, obelisc de factură egipteană.

La baza scării s-a creat o fântână cu aspect bizar, în anii 1627-1629. Autorul ei a fost Pietro Bernini, tatăl renumitului creator Bernini, la îndemnul papei Urban al VIII-lea. El a reprezentat o barcă ornată la extremităţi cu soarele şi albinele blazonului familiei Barbenini, familia papei. Barca de piatră pare a fi naufragiată în bazinul său. Se spune că sculptorului i-a venit ideea într-o zi când o inundaţie provocată de Tibru a împins o barcă până în Pizza di Spagna.

In toată perioada caldă a anului, piaţa este plină de tarabele florăreselor şi de marile lor umbrele colorate. In diferite perioade scara este acoperită aproape în întregime de flori (spre exemplu în aprilie domină azaleele), oferind trecătorilor un delicios spectacol coloristic.

Cu anumite ocazii se foloseşte tabloul scenografic al scării pentru evenimente festive care necesită fast (prezentări de modă, concerte, spectacole în aer liber, zile de sărbătoare, etc.).

ROMA V - COLOSUL LUI NERO

După marele incendiu care a devastat Roma în anul 64 e.N, împăratul Nero şi-a însuşit o mare suprafaţă de teren, cuprinsă între colinele Coelius, Eschilin şi Palatin, pentru construirea grandiosului său palat Domus Aurea. Inainte de memorabilul dezastru acea zonă centrală a oraşului fusese dens populată şi traversată de un râuleţ canalizat.

Palatul Domus Aurea a avut drept arhitect pe Celer, cel care în deceniul următor a ridicat cam pe aceleaşi locuri inegalabilul Amfiteatru Flavian, numit mult mai târziu Colosseum.

In faţa palatului lui Nero s-a amenajat un lac artificial, înconjurat de pavilioane, grădini cu statui şi porticuri. Apeductul preexistent, Aqua Claudia, construit de împăratul anterior, Claudius (41-54 e.N.), a fost prelungit special de Nero pentru aprovizionarea cu apă a zonei.

Nu departe de Domus Aurea a fost înălţată o statuie gigantică din bronz a împăratului, statuie care pe drept cuvânt s-a numit Colosul lui Nero. In perioadele următoare, statuia a fost remodelată de succesorii la tron ca reprezentare a lui Helios, zeul Soare, prin adăugarea unei coroane cu raze de soare. Unii autori susţin că acea coroană solară s-ar fi găsit chiar pe capul împăratului încă de la început. Oricum, capul lui Nero a fost înlocuit în mai multe rânduri cu capetele unor diverşi împăraţi.

In pofida legăturilor sale păgâne, statuia a rămas în picioare o bună parte din epoca medievală, fiind acreditată cu puteri magice. In final, a fost considerată drept un simbol al permanenţei Romei.

După relatările istoricului Suetonius, statuia măsura o sută douăzeci de picioare în înălţime, deci mai mult de 35 de metri. Inălţimea ei, în comparaţie cu Colosul din Rodos (30-34 de metri), ridicat cu trei secole şi jumătate înainte (cca. 280 e.A.), o îndreptăţea a fi încadrată între minunile lumii antice.

In sec. al 8-lea e.N, Bede Venerabilul (cca. 672-735 e.N.), călugăr anglo-saxon, considerat părintele istoriei scrise a Angliei, a scris o celebră epigramă care celebra semnificaţia simbolică a statuii: Quandiu stabit coliseus, stabit et Roma;quando cadet coliseus cadet Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus (Atât cât va dura colosul, Roma va dura; când va cădea Colosul, va cădea Roma; când va cădea Roma, va cădea lumea).

In epoca lui Bede, numele masculin coliseus era aplicat statuii pentru că această calitate nu fusese transferată giganticului Amfiteatru Flavian.

Colosul lui Nero a sfârşit prin a cădea, probabil răsturnat în vederea refolosirii bronzului, dar data nu este consemnată nicăieri. Numele de Colosseum (nume neutru) a început a fi folosit pentru a desemna amfiteatrul gigantic din vecinătate, abia către anul 1.000.

Atunci statuia fusese deja uitată. De la ea a supravieţuit, puţin semnificativ, numai baza sa plasată între amfiteatru şi templul lui Venus şi Roma, foarte aproape de amfiteatru.

ROMA V - BISERICA SFÂNTA AGNES DIN AFARA ZIDURILOR

Sfânta Agnes a fost o tânără creştină martirizată pe timpul împăratului Diocletianus (285-305 e.N.) şi îngropată în cimitirul de pe Via Nomentana. După numai patru decenii, (până în anul 337 e.N.) Constantin I-ul cel Mare a înălţat o mare bazilică în apropierea mormântului ei. Vestigiile absidei acelui edificiu sunt încă vizibile.

Ulterior, tot în sec. al 4-lea e.N. s-a construit, pe latura stângă a basilicii, un edificiu circular care urma să servească drept mausoleu fiicelor lui Constantin, Constantina şi Helena, edificiu ce a devenit biserica Sfânta Constanţa în sec. al 13-lea.

Deasupra mormântului Sfintei Agnes s-a mai construit şi o capelă. Papa Honorius (625-638 e.N.) a reconstruit şi a mărit lăcaşul atunci când basilica lui Constantin a căzut în ruină. Acea construcţie a devenit şi a rămas actuala biserică Sfânta Agnes din afara zidurilor, edificiu restaurat de mai multe ori, inclusiv în sec. al 19-lea.

La biserică se accede din Via di Sant'Agnese, sau din Via Nomentana, urcând o scară care ajunge în nartex. Nartexul, deşi reconstruit în sec. al 16-lea, exista în construcţia din sec. al 7-lea. In stânga scării este păstrat un baso-relief reprezentând pe Sfânta Agnes în rugăciune, statuie care orna mormântul Sfintei în sec. al 4-lea e.N, şi o inscripţie gravată de papa Damasus (366-384 e.N.) spre gloria martirei.

In pofida picturilor din sec. al 19-lea, de deasupra arcului triumfal, dintre ferestrele înalte, şi de deasupra arcadelor din nava principală, interiorul bisericii dă încă, şi astăzi, o idee despre cum s-a prezentat edificiul în sec. al 7-lea. Era construit pe un plan basical cu trei nave şi prevăzut cu tribune.

Plafonul şi baldachinul aparţin sec. al 17-lea. In acea epocă, pe timpul lucrărilor de restaurare iniţiate Papa Paul al V-lea, au fost găsite osemintele Sfintei Agnes şi alături altele care s-a presupus a fi ale Eremetienei, cea care a continuat să se roage lângă corpul martirei în timp ce alţi creştini au fugit de frica păgânilor care vroiau să-i lapideze. Papa a dispus ca osemintele să fie aşezate într-o raclă plasată sub altar. Deasupra altarului s-a aşezat o statuie a sfintei, o operă curioasă a sculptorului francez Nicolas Cordier (1567-1612), care a refolosit un tors de albastru de la o statuie antică a lui Isis. In stânga altarului a fost aşezat un frumos candelabru antic de marmură.

Mozaicul din absidă aparţine sec. al 7-lea şi reprezintă pe Agnes împreună cu papa Simmacos (498-514), care a restaurat capela primitivă, şi cu papa Honorius care prezintă biserica. Mozaicul este puternic influenţat de arta bizantină. Agnes apare în constumaţie imperială bizantină. Liniile verticale sunt de o frumoasă puritate, perfect în acord cu liniile bolţii, iar culorile sunt tari şi puţin monotone.

Cu toate că pictura interioară aparţine secolului al 19-lea, structura, planul şi mozaicul absidei asigură bisericii o temeinică aură a venerabilităţii.