TEZAURUL SECHESTRAT AL ROMANIEI

Tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia țaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național. După Marea Revoluție din Octombrie și preluarea puterii de către boşevicii, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituită, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

In august 1916, România a luat decizia intrării în război, alături de Antantă. Deși campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare și bulgare au preluat inițiativa ocupând în toamna aceluiași an Dobrogea, Oltenia și Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala țării de la București la Iași și să organizeze rezistența în fața invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis și mutarea sediului Băncii Naționale a României, ocazie cu care și tezaurul său a fost transportat la Iași. Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur și 2,4 tone de lingouri de aur. Conform convențiilor aplicabile în acea vreme, aurul avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei românești. Cele 91 tone de monezi de aur aparțineau băncilor românești particulare, existente pe piața românească în acea vreme, firmelor private și persoanelor private, iar cele 2,4 tone de lingouri de aur aparțineau, în exclusivitate, Băncii Naționale a României. Rușii au solicitat să nu se semneze protocoale de predare/preluare cu mai multe bănci, firme și persoane fizice din România, ci să se semneze doar un singur protocol cu Banca Națională a României, urmând ca BNR să colecteze toate aceste valori de la fiecare entitate românească în parte. La acea dată Banca Națională a României era în totalitate o bancă privată, în care statul român nu era deloc implicat. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat și se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR a aprobat, în principiu, posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susținut și de guvern, prin vocea ministrului de finanțe Emil Costinescu, care evoca între altele și precedentul creat de Banca Națională a Franței, care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menționa și varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind și amenințarea suplimentară pe care o reprezentau submarinele germane. De aceea, soluția preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului țarist, la Kremlin.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

• acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;
• efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
• o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparținea Băncii Naționale a României); valoarea actuală a acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 2,8 miliarde de dolari.

Intre 12 și 14 decembrie 1916, cu ocazia primului transport, în gara Iași s-au încărcat, în 17 vagoane, un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

Transportul a plecat imediat și a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegați să însoțească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea și însărcinarea de a rămâne la Moscova și să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny și casierul central M.Z. Dumitrescu.

Delegații români și ruși au început inventarierea conținutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operațiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanții Ministerului de Finanțe rus și de delegații părții române, la care s-a adăugat consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanții BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaților BNR, investiți în mod special pentru acest scop.

La începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale ce aveau să urmeze în acel an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri a hotărât, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Era vorba de cel de al doilea transport. Incărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, pornindu-se spre Rusia chiar în seara aceleoaşi zile.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, unde fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria, care fuseseră duse cu primul transport. Valorile tezaurului Casei de Depuneri a fost depozitate la localul Casei de Imprumuturi și Depozite a Rusiei.

In februarie 1917, la Petrograd a izbucnit revoluția rusă. Porniți la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum și cu ajutorul provocărilor agenților germani, revoluționarii ruși au obținut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prințul Lvov, iar apoi de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Lenin, transportat într-un vagon plumbuit cu ajutor german. In cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forță guvernul provizoriu.

Garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluției. Pentru a asigura siguranța valorilor românești depozitate la Kremlin au fost trimiși 20 de jandarmi rurali îmbrăcați în civil, plecați de la Iași la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităților bolșevice nu au putut să-și îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliații însă nu puteau garanta siguranța transportului, lucru care nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.

Intre timp, situația s-a complicat și în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev, nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Scerbacev. Impotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie. Atentatul eșuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolșevic de la Socola. Consiliul de Miniștri a aprobat cererea, dispunând dezarmarea soldaților ruși și expedierea lor peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd, putere care, cu încălcarea regulilor diplomației, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, ţinându-l în detenție vreme de trei zile.

 

La 15 martie 1917, în Basarabia s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, dar armatele rusești în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. In aceste condiții, Sfatul Țării a cerut intervenția armatei române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe bolşevic, a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev a fost scos în afara legii şi declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki a declarat că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” .

In urma ruperii relațiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franței la Petrograd (Noulens), respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeași ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naționale și respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum și cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat și expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei și apoi celui al Norvegiei. In septembrie 1918, ultimii reprezentanți ai României au părăsit Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.

In seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, au sosit 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Aceasta era o primă restituire parţială. Consulii Nicolau şi Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și de bunuri s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire. In documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916, sau iulie-august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București. La solicitarea părții ruse s-au efectuat verificări comparative cu listele de inventar emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. In marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându-se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal. Intreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându-se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. In documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s-a predat nici o cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței trupelor sovietice în țară, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. In mod neașteptat, la 12 iunie1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”. Era cea de a doua restituire parţială.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. In total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS a inclus nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după căderea comunismului în România a putut să fie mai detaliat cunoscută. România era însă nemulțumită, fiindcă "grosul" Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l-a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu, cu sarcina de a solicita Kremlinului „găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”. Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că „pentru Rusia, așa zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i-a comunicat președintelui Ion Iliescu că „problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”. Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu. Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l-au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Dar iată că tot delegația Moscovei i-a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească „restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”. De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta ruşilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s-a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Partea rusă s-a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867/06.03.2008, s-a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că „toate monedele prezentate sunt autentice”.

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de Pace de la Paris în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România a solicitat ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era – și ea – imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919, nu a făcut mențiune însă despre această problemă, în schimb a făcut răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Și după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar nu s-a reuşit nimic. In 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazie însă au fost repatriate şi rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, după 1945, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă - s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacția sovietică a fost însă brutală. Potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. In plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.

In 19 aprilie 2004 firma germana Capital Consulting a transmis catre Banca Nationala a Romaniei, o oferta de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a raspuns niciodata acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.

Rusia a acceptat sa dea inapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia în 1959. Ştirea a apărut în ziua de 19august 2001 în varianta internet a ziarului Adevărul.

IMPERIUL ROMAN - CEL MAI LUNG APEDUCT

Apeductul de la Gadara, din Iordania, avea, conform cunoştiinţelor de astăzi, o lungime în jur de 170 de kilometri, fiind cel mai lung apeduct de pe întinsul Imperiului Roman.

Numeroase tronsoane au fost reparate în sec.al 19-lea, în sudul Siriei şi în nordul Iordaniei. Lucrări de reperare şi explorare sistematice a parcursului său, au fost organizate de arheologi germani la începutul sec.al 20-lea, Iordania şi de francezi în Siria.


Vedere din antica aşazere Gadara



Apeductul capta izvoarele de la Dill, la poalele muntelui Hermon. Se traduce Muntele înzăpezit şi face parte din lanţul muntos Anti-Liban, care atinge înălţimea de 2814 metri. Azi muntele Hermon se află la frontiera dintre Siria şi Liban. După războiul se şase zile, din 1967, Izraelul a ocupat laturile lui de apus şi de sud. Il controlează, în continuare, ca punct strategic, dar şi că este un loc foarte bogat în surse de apă.

Apeductul traversa şesurile Siriei printr-un canal subteran, până la Adhara. In continuarea parcursului iordanian a ridicat probleme tehnice romanilor, pentru-că platoul calcaros era străbătut de văi profunde şi dificil de trecut cu pod de canal. Romanii au ales să urmeze conturul văilor, săpând un tunel în faleze. Urmând relieful pe o curbă de nivel traseul s-a dovedit mult mai lung (106 Km măsuraţi de arheologii germani), dar mult mai uşor de pus în operă decât prin poduri cu arcade pentru un canal suspendat. In final, apeductul servea oraşele din Decapol, Adila şi Gadara, la răsărit de lacul Tiberiada. Porţiunea sa cea mai spectaculoasă are 94 Km şi reprezintă cel mai lung tunel cunoscut din antichitate. Pe o anumită porţiune, apeductul a urmat un apeduct subteran de origine helenistică. Tehnica folosită a presupus săparea unor puţuri care s-au unit prin tunele cu pantă dulce.


Vrstigii la Gadara - Iordania



Decapol (zece polisuri) desemna 10 oraşe principale situate la răsărit de râul Iordan, oraşe probabil fondate de coloni greci sau macedoneni pe timpul regelui seleucid Antiochos ai III-lea. Intrate în stăpânire romană, în anul 63 e.A, acestea s-au considerat fericite şi eliberate deoarece, anterior, se aflaseră mereu în conflict cu evreii şi nabateenii din vecinătate. Prin Pax Romana s-a pierdut, cu timpul, sensul de ligă a acelor oraşe.


Antica Gadara (azi Umm Qais)



Nu există încă o datare precisă a construirii acestui apeduct impresionant prin lungime şi prin străbaterea unor terenuri sterpe şi excesiv de uscate. Nu există texte care să stea mărturie, dar este sigur că lucrarea a fost realizată în sec.al 2-lea, sau al 3-lea e.N, după anexarea romană a Arabiei Petrea, în 106 e.N. Lucrările par a fi fost începute după vizita în zonă a împăratului Hadrianus, între anii 129-130 e.N. Unii autori au lansat ipoteza că Apeductul Gadara nu a funcţionat niciodată pe toată lungimea ci pe porţiuni.



antica Gadara (Umm Qais)

 Apeductul a permis dotarea oraşelor semi-deşertice, din răsăritul Iordanului, cu instalaţii urbane de civilizaţie tipic romane, precum fântâni monumentale (nimphaeum) sau băi şi terme publice, piscine private, grote pentru răcorire, etc..

ROMA - AQUA TRAIANA XXXX

Apeductul Aqua Traiana sau Apeductul lui Traian, a fost construit în anul 109 e.N, sub domnia lui Traianus. Era alimentat de sursele din munţii Sabatini, de la nord de lacul Sabatinus (cunoscut astăzi sub numele de Lacul Bracciano), la nord-vest de Roma. Trecea peste pasul Gianicolo şi sosea la Roma pe malul drept al Tibrului, după ce străbătea distanţa aproape în totalitate prin subteran. Urmărea Via Claudia şi Via Triumphalis, apoi Via Aurelia, pe arcuri. Se oprea pe colina Janiculus.

Apeductul a fost distrus, în parte, de regele ostrogot Vitiges, în anul 537 e.N, pe timp ce asedia Roma. Vitiges a pierdut, aşa că apeductul a fost reparat curând de generalul bizantin Belizarie. Alte noi intervenţii asupra lucrării s-au făcut sub pontificatul papei Honorius I-ul, în sec.al 7-lea. A suferit noi distrugeri pe timpul trecerii Lombarzilor şi ale sarazinilor şi a fost reparat între în sec.al 8-lea şi al 9-lea.

In anul 1605, papa Paul al V-lea a reconstruit apeductul pe deasupra canalelor antice. Această reconstrucţie a primit numele de Aqua Paola.


O porțiune subterană a Apeduct a fost recent descoperită de către arheologi sub o păşune a unei ferme de porci de lângă Roma, sub ruinele unei capele. Se pare că apeductul datează din timpul domniei împăratului Traian, din anul 109 e.N.

Explorarea capelei distruse  a dat la iveală o uşă ascunsă care a condus la o altă încăpere subterană, care s-a dovedit o galerie. Dincolo de galeria subterană lungă de 125 de metri se află începutul apeductului. Acesta este căptuşit cu ciment şi zidărie rezistentă la apă, caracteristice epocii domniei lui Traian. 

ROMA - APEDUCTUL TEPULA XXXX

Construit în anul 125 e.A, Apeductul Tepula (Aqua Tepula) a fost cel de al patrulea apeduct al Romei. A fost edificat de cenzorii Lucius Cassius Longinus Ravilla şi Cneus Servilius Caepio. Numele său indică temperatura călduţă a apei adusă la Roma. Apa era captată dintr-o sursă apropiată de Via Latina, pe teritoriul oraşului Tusculum, la răsărit de Roma, dar a primit ulterior ape din deturnări din Aqua Julia, când a fost construit acest apeduct. Agrippa l-a împreunat cu Apeductul Julia, cu care utiliza aceleaşi arcade, dar prin canale separate. Apele celor două apeducte se separau în apropiere de Roma. Apeductul Tepula urmărea Via Latina până la Roma.

Parcursul Apeductului Julia, care folosea aceleaşi arcuri, avea 22,9 km, dintre care 10 Km pe parcurs subteran, iar restul, în apropiere de Roma, pe 9,6 Km pe arcade. Deorece pe primii cinci kilometri cele două apeducte formau un singur corp, se poate estima că lungimea Apeductului Tepula era de numai 18 Km.

           El atingea orașul la Poarta Maggiore, unde se încrucișa cu Apeductul Claudia, care purta Apeductul Anio Novus. Impreună cu apa altor două apeducte, Marcia şi Julia, apa din Tepula se aduna în rezervoare închise în apropiere de Porta Maggiore. Cele trei fluxuri de apă părăseau rezervoarele pentru a se întâlni pe aceleaşi arcade, dar în canasle separate. Canalul Apeductului Julia se afla deasupra Apeductului Tepula, care se afla deasupra canalului Apeductului Marcia. Ajunse la nivelul colinei Viminal, toate trei pătrundeau în canale subterane alăturate şi distribuiau apa lor în toată Roma. Unul din acele canale trecea pe sub colina Caelius fără a furniza nimic acestei coline, după care trecea pe desupra porţii Capena.

Din punct de vedere al înălţimii, pe timpul lui Frontinus (sfârşitul sec. 1 e.N), Tepula era cel de al patrulea apeduct al Romei (38,23 metri), fără a lua în considerare apeductele construite ulterior de Traianus şi Alexander Severus. A fost reparat de Augustus în anul 11 e.A. In reglementele din epoca lui Frontinus era înscris cu un debit de 16.500 mc/zi, debit calculat la bazinul de epurare, deoarece nu avea o sursă proprie distinctă.

ROMA - APEDUCTUL AQUA MARCIA XXXX

Apeductul Aqua Marcia sau Apeductul lui Marcius sau Apeductul Marcian a fost cel de al treilea apeduct al Romei, ca vechime, construit de pretorul Quintus Marcius Rex între anii 144-140 e.A. De la numele iniţiatorului a derivat şi numele construcţiei. In acea perioadă se constatase că cele două apeducte deja existente, Aqua Appia (312 e.A) şi Aqua Anio Vetus (272-269 e.A), erau deteriorate de vechime şi de numeroasele deturnări frauduloase şi, ca urmare, aveau un debit scăzut faţă de nevoile crescânde.

Senatul l-a însărcinat pe pretorul Quintus Marcius Rex să repare cele două apeducte existente şi să elimine toate deturnările. In plus i s-a conferit sarcina de a construi un nou apeduct mai mare. Pentru lucrări i s-au alocat 8.400.000 de sesterţi şi pentru că funcţia sa de pretor era pe sfârşite înainte de terminarea lucrărilor, a primit o prelungire de un an. Apele apeductului au fost conduse spre Capitoliu. Constructorul a beneficiat de descoperirea betonului roman în sec. al II-lea e.A. Tehnica betonului a generat tipul de apeduct ridicat pe arce. Partea de apeduct cu traseu aerian, ridicat pe arce, a avut stâlpi dreptunghiulari masivi cu secţiunea variabilă, în funcţie de înălţime (2,66 m în adâncime; 2-3,3 m lăţime). Stâlpii erau legaţi cu arce cu un diametru de 5,55 m. Construcţia purta un canal de piatră de secţiune rectangulară. Feţele vizibile ale stâlpilor şi ale arcelor erau executate din acelaşi tuf vulcanic ca cel folosit pentru zidurile lui Servius Tullius, extras din cariera de la Grotta Oscura.
Apeductul lui Marcius a fixat un tip structural-plastic care va fi consecvent de-a lungul secolelor.

Sursa antică a acestui apeduct se găsea în apropierea oraşelor actuale Arsoli şi Agosta, în valea Anio, foarte aproape de sursa viitorului Apeduct Claudia. In general acest areal de la răsărit de Roma, din valea Anio, a fost folosit şi pentru alte apeducte, printre care Apeductul Anio Vetus şi Apeductul Anio Novus. Spre deosebire de cele două apeducte Anio şi chiar de Apeductul Claudia, apa acestui apeduct era excelentă.

De la sursă, apeductul lui Marcius urma Via Valeriana şi Anio până la Tibur, ca şi viitorul Apeduct Claudia, apoi trecea aproape de Vila Hadriana, înainte de a trece pe lângă Labicum şi de a depăşi Via Latina în apropiere de Tusculum. Urma Via Latina până la Roma, atât peste arcuri cât şi prin cale subterană, purtând apeductele Tepula şi Julia. La Porta Maggiore se producea joncţiunea dintre Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus cu Aqua Marcia şi Aqua Tepula ce purta Aqua Julia. Arcul unde se întâlneau aceste apeducte, la poalele colinei Viminal, a prit numele de Poarta Tiburtina. Poarta a păstrat numele şi când s-a construit Zidul lui Aurelianus, zid care a preluat şi arcurile apeductului.

Parcursul acestui apeduct avea 91,4 Km, după cele relatate de Frontinus (61.710 paşi), din care 80 de km se parcurgeau prin canale subterane. Era cel mai lung dintre cele unsprezece apeducte ale Romei şi furniza cel mai mare debit de apă, după Apeductul Anio Novus. Era mai lung decât cel din urmă pentru că progresul tehnic a permis ca Apeductul Anio Novus să nu mai urmeze curbele de nivel, deşi pleca din aceeaşi zonă.

Impreună cu apa adusă prin apeductele Tepula şi Julia, apa apeductului Marcia se ducea în rezervoare închise pe colina Viminal. Cele trei debite părăseau rezervoarele folosind aceleaşi arcade, dar prin canale separate. Apa de la Julia, trecea pe deasupra celei de la Tepula, care trecea, la rândul său, pe deasupra apei apei de la Marcia. Ajunse la nivelul colinei Viminal, ele pătrundeau toate prin canale subterane alăturate pentru a distribui apa lor în toată Roma.. Canalele furnizau apă la Capitoliu peste arcade, în timp ce ramuri secundare ajungeau la Caelius şi Aventin.

Era cel de al cincelea apeduct al Romei din punct de vedere al înălţimii (37,48 metri), în epoca lui Frontinus, fără a lua în consideraţie apeductele lui Traianus şi al lui Alexander Severus, construite mai târziu. A fost reparat de Agrippa la sfârşitul sec.1 e.A şi apoi a beneficiat de unele reparaţii minore. A fost reconstruit în mare parte de Augustus după o perioadă scurtă, în anul 11 e.A, ocazie cu care debitul a fost dublat de o apă adusă subteran şi numită Augusta. Următoarea reparaţie a avut loc pe timpul domniei lui Titus. In reglementele din timpul lui Frontinus (sfârşitul sec. 1 e.N), a avut un debit apreciat la 90.000 mc/zi, deşi avea un debit calculat de 195.000 mc/zi, dar s-au descoperit foarte multe deturnări frauduloase. Inainte de domnia lui Nero cea mai mare parte a apei apeductului era sifonată pentru folosinţa privată a cetăţenilor, mai ales spre Aventin şi Caelius. Nero a dispus executarea unei extensii a Apeductului Claudia şi apele acestuia, ca şi cele ale Apeductului Julia au dispărut cu desăvârşire, pe parcurs, ca urmare a deturnărilor frauduloase.

Distribuţia iniţială a apeductului lui Marcius a fost readusă la normal după ce s-a pus sfârşit deturnărilor frauduloase şi pierderilor de debit prin neglijenţă, dar şi după ce s-au construit noi arcade de transport, în special între Caelius şi Aventin. Apa Apeductului Marcia fiind cea mai bună adusă în Roma, împăratul Nerva a decis ca ea să fie condusă numai prin canale speciale, pentru a se evita amestecarea cu alte ape care să-i altereze calitatea. Trebuia rezervată numai pentru băut.

Martialus, unul din poeţii Romei din timpul lui Frontinus, a lăsat să se înţeleagă că Arcul lui Claudius, care suporta apeductul lui Marcius pe Câmpul lui Marte, suferea de o etanşietate departe de perfecţiune.



Porta Maggiore unde se întâlneau
Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus
cu Aqua Marcia şi Aqua Tepula care
purta Aqua Julia

                        Aqua Marcia în apropiere de Tibur

Aprovizionarea pe calea acestui apeduct a fost crescută şi îmbunătăţită de către împăraţii posteriori. Reparaţii au mai avut loc pe timpul lui Septimius Severus şi probabil pe timpul celor doi împăraţi fraţi Arcadius şi Honorius. Impăratul Caracalla a dispus construirea unei ramuri pentru aprovizionarea cu apă a termelor sale (Aqua Marcia Antoniniana). O altă ramură secundară a fost utilizată pentru alimentarea termelor lui Diocletianus.

Apeductul Marcia este în funcţiune şi astăzi fiind o sursă principală de apă a Romei moderne. In final, pe timpul imperiului, Roma a dispus de nouă apeducte principale. Toate au suferit sălbăticia invaziilor barbare, dar mai târziu, unele dintre ele au fost reparate din dispoziția papilor.

Resturile apeductelor, cu arcurile lor zvelte şi monumentale, care străbat câmpiile din preajma Romei, dau şi astăzi pisajului din împrejmuirile oraşului un aspect caracteristic şi nostalgic.

AMERICA DE SUD - MACHU PICCHU

 

 

Pe 24 iulie 2011 se împlinesc 100 de ani de la descoperirea cetăţii incase Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Anzilor. Hiram Bingham, cel care a descoperit citadela în anul 1911, i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată.

Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Descoperirea  de la  Machu Picchu

Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.

Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.

Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.

Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.

Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al Incaşilor".

Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte - printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică - pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.

Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.

În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a "descoperit" cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat "descoperitorul ştiinţific" al Machu Picchu.

Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: "Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu".

Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian "Indiana Jones", conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.

Ipoteze despre Machu Picchu

 

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.

Capitala imperiului Inca era Cusco (Q'osqo în Quechua), nume ce înseamnă "buricul pământului". Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.

Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.

Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.

De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.

Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.

Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.

Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.

Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.

Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.

Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.

Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.

Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.

Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.

Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.

Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.

Machu Picchu, problemele de conservare

 

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. "Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt", spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.

Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.

În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. De aceea, anul trecut doar 700.000 de turişti au vizitat situl, însă pentru anul acesta se estimează un număr de un milion de vizitatori.

Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.

O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. "Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată", susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.

În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.

Cum se ajunge la Machu Picchu

Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Se pot descoperi şi alte opţiuni.

Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.

Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.

Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.

Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.

Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.â

Timpul prielnic pentru vizitare

 

Între lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.

Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. "În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland", avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.

ROMA - APEDUCTUL AQUA JULIA XXXX

Apeductul Aqua Julia, sau Apeductul Julian este al cincelea apeduct istoric al Romei, construit de Agrippa în anul 33 e.A. Pe atunci acesta deținea demnitatea de edil și a adus la Roma o nouă conductă de apă. Unind noul traseu cu apeductul Tepula în afara zidurilor Romei, în conducte separate, a numit Julia noul apeduct, după numele celui care a descoperit sursa.

             In apropiere de sursa utilizată și aflată la circa două mile militare pe Via Latina în dreptul milei a douăsprezecea a Viei Latina, mai se găsea încă una, pe care Agrippa a ignorat-o, probabil pentru a o lăsa locuitorilor de la Tusculum. Fântânarii Romei au pus stăpânire pe acea a doua sursă în propriul profit, dar din ordinul lui Augustus au fost nevoiți să o redea locuitorilor din Tusculum.

Din apropiere de Tusculum, apeductul s-a folosit de arcurile Apeductului Tepula care urmărea Via Latina până la Roma. Parcursul său era de 22,9 Km, din care 10 Km suprateran.

Porta Maggiore pe unde trecea si Aqua Julia

Ajungând la Roma în apropiere de poarta Maggiore, împreună cu alte două apeducte, Tepula şi Marcia, apele lor erau primite în rezervoare ferme. Aceste trei ape părăseau rezervoarele pentru a trece peste arcade, dar în canale separate, canalul Julia deasupra canalului Tepula, care la rândul său era deasupra canalului Marcia. Ajunse la nivelul colinei Viminal, pătrundeau toate în canale subterane alăturate. Se furniza apă şi spre Caelius tot prin conducte subterane.

El este cel de al treilea dintre apeductele Romei din punct de vedere al înălţimii (39,71 metri), înaite de construirea apeductelor lui Traian şi Alexander Severus şi putea furniza în toate carierele Romei. A fost reparat de Augustus în anul 11 e.N. In reglementele lui Frontinus, la sfârșitul sec.1 e.N. i s-a calculat un debit de 48.000 mc/zi (63.000) într-un rezervor din afara Romei. Mai primea și un supliment de 7.000 mc/zi de la Apeductul Claudia. O  mare parte din debitul lui era sifonat de cetățeni pentru folosința lor privată înainte de domnia lui Nero, mai ales pe colinele Aventin şi Caelius. Nero a dispus construirea unei extensii a apeductului Aqua Claudia și apele celei din urmă ca și cele ale Apeductului Marcia au dispărut în întregime ca urmare a deturnărilor frauduloase.

In prezent apele din sursele fostei Aqua Julia (în afara de Crabra Aqua menţionată de Frontinus) sunt aduse la Roma prin canalul Mariana Marrana, care a fost construit de papa Calixtus al II-lea în 1122. Totuşi aceasta este folosită pentru industrie și irigații.

ROMA - APEDUCTUL AQUA CLAUDIA XXXX

Impăratul Claudius a terminat construcţia a două noi apeducte în anul 52 e.N, dintre care unul început de Caligula în anul 38 e.N. Fiind terminate după un deceniu și jumătate, ele s-au numit Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus, după consemnările lui Frontinus, la sfârşitul sec.1 e.N. Suetonius a susținut, însă,că pe timpul lui Caligula s-au început lucrările la un apeduct (nu la două cum s-a susținut de unii autori). Acela s-a terminat sub Claudius și cel de al doilea a fost integral lucrat sub împăratul Claudius.

Lucrările apeductului Claudia s-au inaugurat la calendele lunii august (1 august), în anul 52 e.N. în acelaşi timp cu cele ale apeductului Anio Novus. Costul celor două apeducte s-a ridicat la 55.000.000 sesterţi.

Apele apeductului proveneau din trei surse foarte abundente situate pe Via Sublacensis. Erau ape limpezi şi de bună calitate, apte de a da ajutor apeductului Aqua Marcia, cel a cărui apă era excelentă şi care n-ar fi suferit nicio modificare prin acest adaos.

Apeductul Aqua Claudia este lung de 68,7 Km, dintre care 53,7 Km prin traseu subteran, cca 4,6 Km pe arcade în apropiere de surse şi cca 9,6 Km pe arcade în apropiere de oraş.

Apeductul urmarea la început, ca şi Apeductul Marcia şi Anio Novus, râul din care își capta apele. Urmărea apoi Via Latina pe circa 10 Km. Având apoi acelaş traseu cu Apeductul Anio Novus, canalul său a fost suprapus peste acesta pe ultimii 13 Km înaite de Roma, pe arcuri care atingeau 109 piciare (30 de metri). Unele arcuri sunt încă vizibile astăzi în câmpia Romei.

Pe timpul lui Frontinus ocupa locul doi ca înălţime (47,42 metri) fără a lua în calcul apeductele ulterioare construite de Traianus şi de Alexander Severus. El furniza apa în părţile ridicate ale Romei, ca şi Apeductul Anio Novus, cu care se întâlnea în oraş. O parte a Apeductului Anio Novus era construită pe Apeductul Claudia şi împreună treceau peste arcul monumental de la Poarta Maggiore, care purta şi Apeductul Tepula.

Furniza apă de bună calitate pe Caelius, pe Palatin, pe Aventin şi în zona de peste Tibru. Inălţimea lui de excepţie permitea şi aprovizionarea pe colinele Quirinal, Viminal şi Esquilin. In reglementele lui Frontinus a fost înscris cu un debit de 135.000 mc/zi.

După ce Nero a construit Arcus Neroniani, care a constituit o nouă ramură a Apeductului Claudia, acesta putea furniza apă tuturor celor 14 regiuni ale Romei, regiuni delimitate de Augustus cu o jumătate de secol în urmă. Nero a folosit această apă pentru a-şi aproviziona palatul său strălucitor Domus Aurea. Domitianus a prelungit traseul de arcade până la Palatin. In valea dintre cele două coline s-au construit patru etaje de arcade, care au devedit unul dintre cele mai dificile şi mai îndrăzneţe edificii din Roma antică. Structura lor din cărănidă contrasta cu aurul şi albul de pe Palatin.

In versiunea finală, noua porţiune avea 2 Km și ajungea la templul Divinului Claudius de pe Caelius. Acele canale noi nu au avut efectul scontat. Deturnările frauduloase au crescut până la punctul în care Caelius şi Aventinul au fost private de apele Apeductului Marcia şi de cele de la Aqua Julia, rămânând numai cu cele aduse de Apeductul Claudia.

Bolţile de la Arcus Neroniani au o deschidere de 7,75 metri, iar pilele executate numai din cărămidă aveau o secțiune de 2,30 X 2,10 metri şi o înălţime de 16 metri.

ROMA - APEDUCTUL AQUA APPIA XXXX

Apeductul Aqua Appia sau Apeductul lui Appius sau Apeductul Appian (Aqua Appia) este primul apeduct construit la Roma, în anul 312 e.A. El a fost clădit de cenzorrii Appius Claudius Caecus (care deasemeni a trasat Via Appia de la Poarta Capena la Capua) şi Caius Plautius Venox, care a primit cognomenul pentru că a căutat vena acestei ape, adică a descoperit izvorul.

Până în anul 312 e.A, romanii se limitau la apele Tibrului, la puţuri şi la izvoare, pe care ajunseseră să le venereze, crezând că au puteri curative.

Caius Plautius Venox a abdicat de la cenzură după 18 luni, crezând că, după tradiţie, colegul său va face la fel. Dar Appius Claudius Caecus s-a menţinut în funcţie şi a rămas singurul care a dat numele apeductului.

El a captat apa în apropiere de Via Prenestina, pe colinele Sabina, izvoare situate între a şaptea şi a opta milă (circa 10 Km) pe calea Preneste, sau dinspre Gabies (vechi oraş în Latium). Canalul a fost prevăzut, aproape în întregime, subteran. Numai 90 de metri din el s-au plasat pe arcade aeriene. Diferenţa de nivel între sursă şi destinaţie a fost de numai 10 metri pe un parcurs de 16,6 Km, realizare remarcabilă pentru tehnica sec.al 4-lea e.A. Apeductul a atins Roma la nivelul porţii Capena, unde a ieşit la suprafaţă lângă Zidul servian.

Aqua Appia

Mai târziu, el a atins Roma imperială la nivelul Porţii Maggiore, trecând la 30 de metri sub pământul colinei Caelius. Apoi a trecut pe sub Poarta Capena către colinele Aventinul minor şi major, pe sub care a trecut pentru a ajunge la cartierul Velabrum, mai precis la Forum Boiarium, lângă Poarta Trigemina, pe malul Tibrului. Este unul dintre cele mai puţin ridicate apeducte din Roma (8,37 metri). Numai apeductul Alsietina era mai coborât (5 metri) pe timpul lui Frontinus (autor antic care a lăsat o lucrare amănunțită despre apeductele Romei). Nu are rezervoare. Secțiunea dreptunghiulară a apeductului, dispus subteran până la 6,5 metri, era executată din blocuri de tuf cu orificii. In câteva zone el a fost săpat în stâncă.

A fost restaurat de către Quintus Marcius Rex între anii 144-140 e.A, de către Agrippa în anul 33 e.A şi de Augustus în anul 11 e.A. In reglementele lui Frontinus, de la sfârşitul sec. 1 e.N, apeductul este cotat cu un debit de 35.000 mc/zi, cantitate ce nu a putut fi constatată la începutul său. După calcule, Frontinus a consemnat totuşi 76.000 mc/zi, dar a găsit și foarte multe deviații frauduloase ale apei.

ROMA - APEDUCTUL ANIO VETUS

Apeductul Anio Vetus, sau Apeductul Anio cel vechi (Aqua Anio Vetus) este cel de al doilea apeduct al Romei, construit în anul 272 e.A. Construcţia a început sub al doilea consulat al lui Lucius Papirius Cursor şi Sepurius Carvilius Maximus, prin intermediul cenzorilor Manius Curius Dentatus şi Lucius Papirius Praerextatus (nepotul celui dinainte), care au ordonat lucrarea, bazată pe prada din războiul cu Pyrrhus. Onoarea de a fi terminat lucrarea a revenit tribunului plebei Marcus Fulvius Flacchus.

Apeductul se aproviziona din râul Anio, în amonte de Tibur, unde o parte din ape era derivată pentru acest oraş. El urma acelaşi parcurs ca şi Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus. Pornind de la sursă, el urma Via Valeriana şi Anio, până la Tibur, apoi trecea aproape de oraşul antic Labicum şi depăşea Via Latina în apropiere de Tusculum, pe care o urma până la Roma.

Avea o lungime de 63,7 Km (43.000 paşi), din care 64,4 Km în conducte subterane şi numai 300 de metri peste arcade. Era aproape în totalitate subteran din motive strategice. Se tremina între Poarta Esquilin şi Viminal, de unde apa era distribuită mai departe prin oraş. Era al şaselea apeduct prin înălţimea (25,17 metri), în epoca lui Frontinus, deci fără a lua în calcul apeductele lui Traianus şi Alexander Severus. A fost reparat de multe ori, respectiv de către Quintus Marcius Rex, apoi dev către Agrippa, în anul 33 e.A şi Augustus în anul 11 e.N.

A primit numele de Vetus atunci când a fost edificat apeductul Anio Novus sub domniile lui Caligula şi Claudius. In lucrarea lui Frontinus este trecut cu un debit de 60.000 mc/zi. Acela a descoperit atunci numeroase deturnări frauduloase de apă din circuit, fapt ce explica diferenţele de debit dintre momentul intrării (183.000 mc/zi) şi al livrării. Apa râului Anio provenea dintr-un lac cu apă foarte clară, dar pe parcurs aceasta se tulbura datorită malurilor foarte friabile. Acest apeduct era unul dintre cele mai joase ale Romei, şi apa lui, spre deosebire de apa din Anio Novus, nu se amesteca cu apele altor apeducte pentru a le deteriora. După reformele lui Frontinus şi cu aprobarea împăratului Nerva, apa acestui apeduct a urmat a fi folosită numai pentru grădini şi alte utilităţi industriale.

ROMA - APEDUCTUL AQUA ANIO NOVUS

Sub consulatul lui Marcus Aquila Iulianus şi Caius Nonius Asprens, în anul 38 e.N, împăratul Caligula a început construirea unui nou apedfuct. Frontinus a semnalat că Caligula a început şi apeductul Aqua Claudia, contrazicând pe Suetonius.

Lucrările au fost terminate într-o manieră somptuasă sub domnia împăratului Claudius, la calendele lui august (1 aug.) anul 52, sub consulatul lui Sylla şi Titianus, în acelaşi timp cu luctrările la apeductul Aqua Claudia. Costul celor două apeducte învecinate s-a ridicat la suma de 55.500.000 de sesterţi.

La început apa era captată din râul Anio, situat la răsărit de Roma. La construcţia lui, exista deja un apeduct ce purta numele de Anio. Din acest motiv apeductul cel nou s-a numit Aqua Anio Novus. El livra apă tulbure, căci râul din care capta apa traversa pământuri cultivate într-un teren gras, cu maluri friabile, râu un curs noroios şi tulbure, după cele relatate de Frontinus. De aceea s-a stabilit la începutul apeductului u bazin de decantare în care apa să stea şi să se limpezească. Apa râuşorului Anio provenea dintr-un lac cu apă foarte clară, dar care se tulbura pe parcurs datorită malurilor friabile atât vara cât şi iarna.

Apeductul Anio Novus, spre deosebire de apeductul Anio Vetus, îşi amesteca apa cu ale altor apeducte astfel că le diminua calitatea şi acelora. După reformele lui Frontinus, în urma deciziei împăratului Traianus, s-a încercat remedierea defectelor acestei ape, prin suprimarea preluării apei din râu şi amestecând apele din două, trei lacuri situate în amonte, lacuri create de Nero pentru vila sa de la Subiaco.

Apeductul are lungimea de 87 Km (58.700 paşi) dintre care 75 de Km în conducte subterane şi 14 Km pe lucrări aeriene, din care 3,4 Km pe substricţii şi arcade în apropiere de sursă şi 10,5 Km în apropiere de oraş. Ca şi Aqua Marcia şi Aqua Claudia, apeductul Anio Novus urma, la început, traseul râului din care îşi capta apa. Apoi el a urmat Via Latina pe cica 10 Km şi canalul său se găseşte suprapus peste cel al apeductului Aqua Claudia pe 13 Km înainte de Roma. Arcurile ating o înălţime  de 35 de metri (109 picioare). Unele dintre ele sunt încă vizibile în apropiere de Roma. El este cu numai 4 Km mai lung decât apeductul Aqua Marcia, cu toate că captează surse mult mai în amontr în valea lui Anio.

In plus, el era apeductul cel mai ridicat al oraşului în epoca lui Frontinus (47,52 metri), deci, fără a ţine cont de Aqua Traian şi de Aqua Alexandriana, el furniza apă în părţile cele mai înalte ale Romei, ca şi Aqua Claudia cu care se întâlnea în oraş. El trecea Porta Maggiore împreună cu Aqua Claudia, unde cele două lucrări încrucişau Aqua Marcia ce purta canalul de la Aqua Tepula. Apeductul Aqua Anio Novus se termina pe Esquilin, dincolo de Grădinile lui Pallas. Acest apeduct, unul dintre cele mai lungi din Roma, a fost şi cel care furniza cea mai multă apă.

ROMA - APEDUCTUL AQUA ALSIETINA

Apeductul Aqua Alsietina, sau Apeductul lui Augustus (Aqua Augusto) este cel de al şaptelea apeduct al Romei, construit de Augustus în anul 2 e.A. Este lung de 32,9 Km (22.172 paşi) şi parcurge în mare parte un treseu subteran. Nu străbate pe arcuri decât 500 de metri. Trage majoritatea apei sale din lacul Alsietinus (un mic lac din Etruria. La nod, nord-vest de Roma, situat într-un crater stins, astăzi numit lacul Martignano).

El furniza apa în Transtiberium (Transtevere) şi atingea în trecere colina Janicul, după ce trecuse nu departe de Veies, mărginind Via Triumphalis (Via care lega Roma de Via Cassia în apropiere de Veies) şi apoi Via Aureliană. Via Triumphalis amintită atingea Roma la nivelul şesului Vaticanului şi trecea pe podul lui Nero în Roma Imperială. O altă Via Triupmhalis, cea folosită pentru celebrarea marilor învingători şi împăraţi, avea un alt traseu, care trecea pe la Circus Maximus, Septizonium, Arcul lui Constantin, Colosseum şi pe Via Sacra din Forum Romanum.

Apa adusă de acest apeduct avea o calitate aşa de proastă încât a fost prevăzută numai pentru naumachia lui Augustus, după care se termina fără nici un rezervor. Frontinus a apreciat că Augustus nu a dorit să folosească apa bună a altor apeducte pentru proiectul său de bazin. Excedentul de apă era folosit numai pentru irigaţia grădinilor din exteriorul oraşului căci apa era nesănătoasă.

Este cel de al nouălea şi ultimul dintre apeductele Romei prin înălţime (5 metri), în epoca lui Frontinus, fără a lua în calcul Aqua Traiana şi Aqua Alexandriana, încă neconstruite. Volumul de apă primit de acest apeduct nu a fost rvaluat de Frontinus, căci depindea de cantitatea care deriva din lacul Alsietinus şi apoi din lacul Sabatinus. Cu toate acestea, Frontinus a calculat că el furniza 16.300 mc/zi. Apa acestuia era distribuită în totalitate în locuri din afara zidurilor pe timpul lui Frontinus.

ROMA - APEDUCTUL AQUA ALEXANDRIANA

Apeductul Aqua Alexandri(a)na, sau Apeductul lui Alexander este ultimul apeduct construit în Roma antică, de către împăratul Alexander Severus, în anul 226 e.N. El aducea apa din mlaştina Borghese, unde izbucnea izvorul Pantomo, în apropiere de Via Prenestina. Aducea apa în oraş pe un parcurs aproape integral subteran şi peste arcuri care treceau văile. Apeductul ajungea la Porta Maggiore, pe Esquilin, şi de acolo ajungea în Câmpul lui Marte prin canale subterane. Acolo furniza apă Termelor lui Nero, terme restaurate de Alexander Severus în acelaşi an 226 e.N, şi renumitelor Terme ale lui Alexander. Această cale a apei mai purta și numele de Apeductul Prestina.

ROMA - APEDUCTUL AQUA VIRGO

Apeductul Aqua Virgo este cel de şaselea apeduct al Romei, în ordine cronologică, şi a fost inaugurat de Marcus Vipsanius Agrippa la idele lui iunie (13 iunie) în anul 19 e.A. Acesta era cel de al doilea după cel construit cu 13 ani în urmă, apeductul Aqua Julia.

Conform lui Frontinus, numele apeductului provine de la faptul că izvorul a fost indicat soldaţilor de către fată tânără (Virgo), sau de la faptul că apa era deosebit de pură.

Apeductul urma Calea Collatina, care se apropie de Roma în zona Collatia, apoi părăseşte această cale, care atinge Roma la Porta Maggiore, pentru a descrie un tur prin nordul zidurilor şi a atinge definitiv oraşul în apropiere de Pincio şi al Viei Flaminia. Este lung de 20, 9 Km (14.105 paşi), din care 19,1 Km în canale subterane şi numai 1,8 Km pe arcuri la intrarea în Roma prin colina Pincius. De la intrarea în oraş parcugea 800 de metri subteran şi 1 Km peste arcade.

Fontana di Trevi

Piaţa Navona - Fântâna Patru Fluvii

Sfârşea pentru aprovizionarea Câmpului lui Marte şi în particular pentru un bazin al lui Agrippa şi pentru Termele lui Agrippa. Acest apeduct nu a avut rezervoare. Diferenţa de altitudine între pornire şi sosire era de numai 4 metri, iar altitudinea foarte joasă a lucrării, în jur de 10,43 metri, nu permitea ca apa să fie dusă în cartierele înalte. Era pe locul şapte între apeductele Romei din punct de vedere al înălţimii, pe timpul lui Frontinus, cel care a cercetat apeductele şi a lăsat o lucrare. (în afara apeductelor Traianus şi Alexandriana, realizate mai târziu).

Fântâna Barcaccia

In epoca lui Claudius au fost adăugaste arcuri care traversau Câmpul lui Marte şi treceau peste Via Latina pe Arcul lui Claudius, boltă monumentală care celebra cucerirea sudului insulei Britania, arc a cărui etaşeitate nu era perfectă.

Apa este înscrisă în reglementele din epoca lui Frontinus ca având un debit apropiat de 31.000 mc/zi, iar în afară un debit de 104.000 mc/zi.

O restaurare a apeductului s-a realizat sub Constantin I-ul, în prima parte a sec.al 4-lea e.N. Pe timpul asediului Romei, din 537 e.N, ostrogoţii au încercat să folosească canalul subteran ca trecere în oraş. In 1453, papa Nocolas al V-lea l-a reconstituit şi apeductul a ajuns la Fontana di Trevi. Reparat din nou de papa Sixtus al IV-lea, apeductul a fost complet reconstruit de către papa Pius al V-lea, în 1571. Succesorii săi, în paticular papa Grigore al XIII-lea, au construit numeoase fântâni alimentate din acest apeduct. A fost întreţinut în mod constant şi a alimentat totdeauna Fântâna Trevi, Fântâna Barcaccia din Piaţa Spaniei şi Fântâna Celot Patru Fluvii din Piaţa Navona,