DICTATURA REGALĂ ȘI CIOPÂRȚIREA ROMÂNIEI

              Alegerile din noiembrie 1937 s-au terminat nedecis. Gh.Tătărescu şi-a dat demisia chiar înainte de Anul nou, la 28 decembrie 1937, după un mandat complet. Liberalii au obţinut aproape 37 procente. Ţărăniştii cu ceva peste 20 de procente nu puteau forma nici ei un guvern stabil. Gh.Tătărescu nu a mai dorit să continue ca prim-ministru. PNŢ nu a intrat în calculele regelui din cauza ostilităţii faţa de el a lui Iuliu Maniu. Pe locul trei se plasase neaşteptat extrema dreaptă. Partidul “Totul pentru ţară” a obţinut 16 la suta din sufragii. 

Regele Carol al II-lea era net împotriva legionarilor. Orientarea sa mergea spre Franţa şi Anglia în ciuda ascensiunii Germaniei, or, Zelea Codreanu ar fi dus ţara spre axa Roma-Berlin. Carol nu era de acord nici cu metodele violente şi nici cu antisemitismul mişcării. Legionarii se declarau anticarlişti, atingînd mereu subiectul sensibil pentru rege, al amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu. 

In acea situație, regele s-a oprit la Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga, partid  care obţinuse numai 9,2 %. Mizând pe alianța cu liderul naționalist A.C.Cuza de la Iaşi, regele le-a cerut să  formeze un guvern minoritar. Cei doi, lideri de dreapta, cu simpatii la Berlin, aveau în ochii lui Carol al II-lea avantajul că îi detestau pe legionari. El spera că cei doi vor lua măsuri împotriva lor.

Succesul electoral al extremei drepte îl îngrijorase pe rege. Era, după părerea lui momentul să treacă la ofensivă împotriva ei. Aducerea la putere a tandemului Goga-Cuza era şi un pas spre propriul său regim, pe care Carol îl vedea la orizont. Abia instalat, guvernul Goga-Cuza a luat primele măsuri antisemite, a interzis ziarele democratice cu orientare de  stînga,  Adevărul şi Dimineaţa și a introdus cenzura presei.

Dar și regele era grăbit. După numai şase săptămâni, de fapt 44 de zile, Guvernul Goga-Cuza a fost demis. Carol al ll-lea a ales calea dictaturii sale personale, pentru a ieşi din situaţia internă complicată şi pentru a da o replică amenințărilor tot mai acute din exterior. De altfel, urmărea acest scop încă de la înscăunarea sa în iunie 1930. Işi dorise mereu să conducă pe deasupra partidelor. In plus ținea să guverneze, nu doar să domnească.

In februarie 1938 a considerat că este momentul să îşi ducă la îndeplinire planurile. Patriarhul Miron Cristea a fost desemnat prim-ministru. Alegerile anunțate au fost amânate fără termen. La 27 februarie Carol al ll-lea  a promulgat o nouă Constituție, care o abroga pe cea din 1923, a tatălui sau Ferdinand. Noua Constituție a dat regelui puteri depline. I-a subordonat atât guvernul cât și parlamentul. Un plebiscit organizat în grabă, a aprobat noua Constituţie cu peste 4 milioane de voturi favorabile şi  numai 5.483 voturi contra, dacă sunt de crezut rezultatele oficiale. La 30 martie au fost desființate partidele politice. La 15 aprilie o nouă lege a limitat libertătile civile.

Partidele nu au avut o reacţie puternică împotriva desfiinţării lor şi nici față de noul regim. Îl considerau efemer, o aventura regală. S-au resemnat în fața situației așteptând vremuri mai bune. Dar regele Carol a devenit izolat politic. Acest lucru se va vadea în perioada următoare, care l-a găsit slab în faţa unor mari primejdii pentru el și pentru țară.

In Europa lucrurile au luat o întorsătură decisivă. La 13 martie 1938, Hitler a ocupat Austria. Era de fapt efectul pasivității ţărilor democrate faţă de inițiativele militariste ale Germaniei. Un exemplu clar s-a petrecut în 1936, odată cu ocuparea Renaniei. Atunci Franța şi Mare Britanie nu au intervenit. Dacă marile puteri democratice  nu reacţionau cind era vorba de interesele lor directe, nu se putea aștepta că o vor face pentru a-şi apăra aliații. Cum ar fi Romania…Era evident că nu o vor face. Hitler a tras concluziile lui și a continuat expansiunea pe continent. In plus, la Răsărit pândea Stalin de la Kremlin. Regele Carol încearca să salveze ce nu se putea salva. Dar nimeni nu știa asta în acel moment. România e prinsa într-un angrenaj fatal.

Presiunea la care era supus Carol al II-lea nu era numai externă, dar şi internă. Legionarii, după succesul electoral din decembrie 1937, care îi făcuse a treia forţă politică, deveneau din ce in ce mai agresivi. Ascensiunea lui Hitler, ca şi sprijinul direct al Berlinului erau decisive în acest joc politic pe muchie de cuțit. Zelea Codreanu (Zelinski) l-a felicitat pe Hitler pentru ocuparea Austriei. In perspectivă, devenea limpede, că odată ce Hitler devenea stăpânul continentului, zilele regimului politic din Romania, și ale regelui Carol pe tronul de la București, erau numărate. Concluzia, una singura: Mișcarea legionară trebuia anihilată cât mai era timp. Regele Carol nu va întârzia să  acționeze.

Ofensiva antilegionară a fost declanșată prin câteva percheziții la sediile mișcării, urmate de arestări la vârful Garzii de fier. Cum la sfârşitul lunii martie, Zelea Codreanu a adresat lui Nicolae Iorga o scrisoare insultătoare, istoricul, la sfatul lui Armand Călinescu, ministrul de interne, s-a plâns în justiție. La 19 aprilie un tribunal l-a  condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la șase luni de închisoare pentru ultraj. A urmat un alt proces, în care a fost acuzat de trădare. Condamnarea s-a făcut pe baza unor documente descoperite la percheziții. Ele probau pregătirile pentru un puci, și relațiile vinovate cu Berlinul, de unde se primeau bani, logistică și experți.

Codreanu și alți lideri legionari au fost condamnați la maximum de pedeapsă, zece ani muncă silnică. Aceeași pedeapsă o primise, în alt proces, doi ani mai devreme, comunista Ana Pauker şi pentru același delict: relații cu o putere străină în vederea răsturnării ordinii de stat. Un fidel al Moscovei și unul al Berlinului au fost protagoniștii celor mai mari procese politice din timpul domniei lui Carol al doilea. Acest fapt indica limpede între ce forțe se găsea România după 1933, dar şi mijloacele ei slabe de a se apăra.

Situația din Europa era din ce în ce mai tensionată. Hitler, tot mai sigur pe el, solicita regiunea sudetă, parte a teritoriului cehoslovac, locuit de  populație de origine germană. Amenința că va ocupa regiunea cu armata dacă nu i se va da satisfacție. Au avut loc negocieri. Marea Britanie şi Franța nu erau pregătite să se confrunte cu mașina de război germană, așa că au îndeamnat Praga să cedeze. Mai mult, la sfârșitul lui septembrie 1938, au semnat la Munchen, cu Germania şi Italia, un dictat în acest sens. Primul ministru francez, Eduard Daladier, şi cel britanic, Neville Chamberlain, au cedat în faţa pretențiilor lui Hitler şi Mussolini. Nu au făcut astfel decât să aţâţe poftele celor doi dictatori. In loc să fie satisfăcute, cum credea Parisul şi Londra, pretențiile lor au crescut şi mai mult.

La granița de est era o oarecare acalmie. Asta pentru că Moscova se găsea în timpul Marii terori declanșate de Stalin care urmărea decimarea vechii gărzi bolșevice, dar și a armatei, a Komintern, a serviciilor secrete, a diplomaților, etc. Un  şir de procese politice au avut loc, cu  zeci de mii de acuzați. Gulagul sovietic s-a umplut cu milioane de deținuți. Lagărele de muncă forțată pe șantierele comuniste, aveau menirea să satisfacă ambițiile lui Stalin, care dorea să modernizeze Rusia cu mijloace faraonice, cum ar fi metroul moscovit.

Alt eveniment a fost războiul civil din Spania, o primă repriză de fapt a războiul european care se apropia. Au fost implicate extrema stingă şi cea dreaptă, comuniști şi fasciști, dar și democrațiile liberale occidentale, care s-au prezentat ca cele mai slabe în acest context. Stalin şi Hitler și-au făcut calculele lor, căutând alianțe, dar mai ales înarmându-se.

România îşi așteapta ceasul ei, văzând cum lațul se strânge tot mai mult. Regele Carol al II- lea căuta o ieşire. 
Intre 12-20 noiembrie a făcut, însoţit de fiul sau Mihai, o vizită oficială în Marea Britanie şi Franța pentru a se informa despre starea de spirit a politicienilor din cele două capitale occidentale, dar și pentru a cere sprijin. La Londra, prima etapă a călătoriei, a fost așteptat la gara Victoria de regele George al Vl-lea, de primul ministru, Neville Chamberlain și de alți miniștri. Lucrurile au început sub bune auspicii, dar au rămas în acest stadiu. Britanicii s-au arătat rezervați. Nu doreau să se implice mai mult în sud-estul Europei și nici să irite Germania, care afișa pretenția de a fi cea mai mare putere de pe continent. Spiritul conciliator de la Munchen se afirma la Londra foarte puternic. Marea Britanie spera să se înțeleagă cu Hitler şi să prevină astfel izbucnirea unui război pentru care nu era pregătită.

A doua etapa a călătoriei, la Paris, a dat aceleași rezultate. Oficialii francezi, priveau spre Berlin și nu doreau să dea garanții suplimentare României. Practic, regele Carol nu a obținut nimic, nici la Londra, nici la Paris. Iși calcă pe inimă și se decide să meargă în Germania pentru a-l întâlni pe Hitler chiar dacă il detesta. Intîlnirea a avut loc la 24 noiembrie în Alpii bavarezi, la Berghof. A fost un dialog al surzilor. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate de Ungaria, Bulgaria și URSS. L-a scrutat pe dictatorul german cu privire la intențiile sale, iar Hitler i-a tinut un discurs despre forța militară a Germaniei, căreia nimeni nu i se putea opune. Carol a înţeles amenințarea și s-a întors la București fără să fi obținut nimic, dar având o imagine exactă a situației dramatice în care se afla România.

România se găsea izolată, fără apărare, între forțe cărora nu avea cum să le reziste. Drama consta mai ales în faptul că nu depindea de ea însăși. Se afla la discreția marilor puteri, Germania, URSS, Mare Britanie și Franța. Or, pentru ele, România era o  monedă de schimb care se putea trafica în cazul unui troc.

Chiar in timpul vizitei în Occident, acasă, legionarii s-au dedat la noi acte de violenţe şi  la atentate, precum cel de la Cluj, comis impotriva rectorului universitatii. Pentru rege a fost semnalul că trebuie în sfârşit să lichideze mişcarea legionară. Carol i-a cerut telefonic lui Armand Călinescu să fie ucişi liderii legionari. De la inchisoarea din Râmnicu Sărat au fost ridicaţi 14 deţinuti, în frunte cu Zelea Codreanu. Il urmau și asasinii lui I.Gh.Duca şi cei ai lui Mihai Stelescu, un fost apropiat al lui Zelea Codreanu, devenit critic al legiunii, ucis de o echipă a morţii, în iunie 1936. Toţi 14 au fost ucisi la 30 km nord de București, pe şoseaua Bucureti-Ploieşti, lângă satul Tâncăbeşti. Au fost îngropaţi în curtea inchisorii Jilava. Versiunea oficială a vorbit despre o încercare de fugă de sub escortă. Procedeul a stârnit multe controverse şi a declanşat un şir de vendete sîngeroase. Ministrul de interne, Armand Călinescu cînd a auzit ce îi cere regele Carol a spus: “Sire, mi-aţi semnat actul de condamnare"

Dacă, politic vorbind, anul 1938 a fost cât se poate de prost, din perspectivă economică s-a dovedit cel mai bun an al domniei lui Carol al II-lea, chiar al întregii istorii românești de dinainte de al doilea război mondial. Şi astăzi, anul 1938 servește ca reper pentru a măsura performanțele economiei românești.

In martie 1939, patriarhul Miron Cristea, s-a stins din viată la Nisa. Prim-ministru a fost desemnat Armand Călinescu, un fidel de lungă durată al regelui. Carol s-a oprit asupra lui pentru a conduce Guvernul în vremuri extrem de tulburi. La câteva zile de la desemnarea sa a trebuit să se facă față primei crize de mari proporții. Cehoslovacia a căzut victimă tancurilor germane. Când se întâmplă asta, la 15 martie 1939, Armand Călinescu fusese numit abia de 9 zile. Hitler nu și-a respectat angajamentele luate în septembrie la Munchen față de Daladier şi Chamberlain. Și de data asta Franţa şi Marea Britanie s-au rezumaT la cîteva proteste diplomatice.

Drama Cehoslovaciei a constituit o lovitură puternică pentru România. Cehoslovacia era aliata României în Mica Înţelegere. Scopul comun era să se apere de forțele care voiau să revizuiască tratatele de la Versailles și Trianon. Odată cu sacrificarea Cehoslovaciei, sistemul de alianțe de după primul război mondial s-a prăbușit. Granițele României Mari nu mai erau deloc sigure. Cehoslovacia fusese unul din partenerii privilegiați ai Bucureștiului. Carol al II-lea fusese, în 1938, împreună cu Mihai, într-o vizită la Praga unde întâlnise cu președintele Eduard Beneș.

In fața agresiunii Germaniei și a amenințărilor venite de la Est, România a rămas  singură. Ea a încearcat o politică de neutralitate şi de obținere de garanții pentru granițele sale din partea marilor puteri. La 13 aprilie 1939, Marea Britanie şi Franța s-au angajat să acorde ajutor pentru prezervarea independenței României în fața unei agresiuni străine. Cât de sigure erau aceste garanții rămânea de văzut.

Germania facea presiuni din ce in ce mai mari asupra Bucureștiului. La sfârșitul lui martie 1939 a fost semnat cu Berlinul un acord comercial și economic, România intra în zona de interese germane. Mațina de razboi a lui Hitler avea nevoie de petrolul și de grânele românești. România spera în schimb să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria, sau a unei agresiuni sovietice. Deja, din acel an principalul client al exporturilor românești a devenit Germania, iar Germania a devenit principalul furnizor de produse pe care România le importa.

Pe continent lucrurile au evoluat cu repeziciune. Toată lumea se pregătea de război. După negocieri prelungite în culise, între URSS, Marea Britanie și Franța, Stalin a preferat să se înțeleagă cu Germania. La 23 august 1939, la Moscova, cei doi miniștri de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, au semnat un act prin care cele două două state şi-au stabilit, de comun acord, sferele de influență și au împărțit între ele Europa de Est. Consecințele s-au văzut repede. La 1 septembrie, Polonia a fost atacată de Germania, ca început al celui de  Al doilea război mondial.

Marea Britanie și Franța, care asistaseră pasive la agresiunile lui Hitler, s-au hotărât să riposteze. La 3 septembrie au declarat război Germaniei. La 17 septembrie URSS a invadat mișelește, dinspre est Polonia. Aceasta s-a prăbușit în ciuda unei rezistențe eroice. Blindatele germane au mărșăluit spre Varșovia. Deși, la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, Guvernul român a decis să fie de acord să primească refugiații polonezi. Veștile din Polonia nu au fost singurul semn al dezastrului…

La 21 septembrie, primul-ministru Armand Călinescu a fost ucis de un grup de legionari. Echipa morții a ocupat pentru câteva minute clădirea radiodifuziunii din strada General Berthelot  și a anunțat asasinatul. Regele Carol a dat ordin ca făptașii să fie executați și cadavrele să fie expuse la locul atentatului. România a intrat în zodia Satanei, cum va scrie mai târziu regele Carol al II-lea.

La București, după uciderea lui Armand Călinescu, regele l-a desemnat prim-ministru pe generalul Gh. Argeșeanu, a cărui misiune a fost să decimeze Garda de Fier. E vorba de represalii ordonate de rege ca ripostă la asasinat. Au avut loc arestări și execuții sumare. Cadavrele legionarilor au fost expuse în piețele orașelor. După o săptămână este numit alt prim-ministru, Constantin Argetoianu. Carol cauta o formulă prin care să liniștească situația, lucru care nu i-a reușit.

Gheorghe  Tătărescu formează un alt cabinet la 24 noiembrie 1939. In exterior România își declara repetat neutralitatea, încercând să se păstreze în afara conflictului. Pe plan intern, Carol încearca o apropiere de forțele politice, inclusiv de legionarii care i-au  jurat fidelitate. In primăvara anului 1940 ei au fost eliberați din închisori și lagăre.

După citeva luni de acalmie s-a reluat ofensiva germană. Austria, Cehoslovacia și Polonia căzuseră. A urmat Danemarca. După numai 4 zile Copenhaga a capitulat. Norvegia  a rezistat doar o săptămână. Belgia, Olanda, Luxemburg au rezistat două săptămini în total.

Se credea ca adevărata încercare va veni când mașina germană de război se va confrunta cu cea a Franței, la fel de puternică, de instruită și de bine echipată. Carol se aștepta ca seria victoriilor militare blitzkrieg să înceteze. Dar Franța a capitulat după numai șase săptămâni. Acela a fost momentul decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa. Zilele României, așa cum se constituise după tratatul dela Versailles erau numărate.

Căderea Franței a constituit un șoc la București. Numai Anglia mai rezista. Dar Anglia era departe. Ea însăși urma să lupte din răsputeri pentru a supraviețui  împotriva agresiunii submarinelor lui Donitz și a avioanelor lui Goering. URSS, după ce a încheiat războiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice și a ridicat pretenții asupra  Basarabiei, și mai nou,  a Bucovinei. România complet izolată își așteapta sfârșitul.

In acest context, sărbătorirea a zece ani de domnie care s-a organizat cu fast la începutul lunii iunie, a avut aspectul unui dans pe vulcan. Ziarele erau pline de elogii. S-au desfășurat ceremonii și festivități. Părea că regele Carol al II-lea se afla la apogeul puterii lui. De fapt el mai avea de domnit mai puțin de 100 de zile.

Carol s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate, și a declarat că România își va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni. Mai mulți  politicieni au cerut reorientarea politicii externe spre Germania, care triumfa peste tot. Ministrul de externe, Grigore Gafencu a cedat locul lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru simpatiile sale filogermane. Mai târziu, Gigurtu a devenit prim-ministru. Carol l-a primit în audiență pe Horia Sima, noul șef la Mișcării legionare, intors clandestin din Germania. Cei doi adversari s-au tatonat. La 22 iunie 1940, Frontul Renașterii Naționale, înființat în 1938, a fost  transformat în Partidul Națiunii, care s-a declarat partid totalitar, condus chiar de rege. Este o încercare disperată de a da regimului politic din România un aspect mai apropiat de cel german. Manevra nu convinge pe nimeni, mai ales la Berlin. Hitler și Stalin hotărâseră deja soarta Românie prin pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939.

Evenimentele au luat o direcție ireversibilă. La 26 iunie, ministrul de externe sovietic, Molotov a înmânat ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS. În 24 de ore se aștepta un răspuns. La București Carol  a convocat Consiliul de coroană pe 27 iunie. Poziția sa a fost că trebuia refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decît de 11 din cei 27 membri ai Consiliului. Printre ei Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.

O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Ceilalți sunt de părere că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau semnale că România va fi atacată. O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri şi bulgari. România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni. Carol s-a înclinat.

În încercarea de a câștiga timp, a propus negocieri. Molotov a refuzat și a dat Guvernului român o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile cerute. Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori. Carol  a notat în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”

Începând cu 28 iunie, Basarabia şi Bucovina au fost evacuate de autoritățile române. A fost un exod și s-asu petrecut scene dramatice. Armata română s-a retras fără a trage un foc de armă, sub atacurile jignitoare ale evreilor bolșevizați. La fel au procedat cehii și danezii în fața Germaniei. Totuți Finlanda a opus rezistenţă Armatei roşii.

Atmosfera în România era una de disperare şi neputință. Pe plan diplomatic Romania a făcut încercări de a-și îmbunătăți situația. La 1 iulie Guvernul român a renunșat  la garanțiile anglo-franceze acordate în aprilie 1939. Era un gest simbolic, dorind să arate reorintarea politicii externe. Un guvern condus Ion Gigurtu, a luat locul la 4 iulie, celui condus de Gh.Tătărescu. Ministru de externe era un fidel al regelui, Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale față de Axă. Din Guvern au făcut parte și trei legionari. Guvernul a dat declarații de apropiere de Germania și Italia. Totul, în speranța că stăpânii Europei vor cruța România.

Era prea târziu. La Moscova s-au făcut tatonări prin Grigore Gafencu. Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu au mers la Berlin și Roma la sfârşitul lunii iulie, încercând să salveze situația. A fost zadarnic. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative. Hitler i-a cerut regelui, printr-o scrisoare, să înceapă negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.

La 16 august la Turnu Severin, locul unde strămoşul lui Carol al II-lea, Carol I-ul, pusese piciorul pe pământ românesc, au început tratative cu o delegație a Ungariei lui Horthy. Budapesta cerea 75% din teritoriul Transilvaniei, teritoriu locuit de circa 3 milioane de oameni, dintre care 2/3 etnici români. La trei zile după începerea negocierilor de la Turnu Severin, au început alte tratative, între România şi Bulgaria, referitoare la Cadrilater, sudul Dobrogei, care a revenit României prin pacea de la București, din 1913.

Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană. România era prinsă într-un clește. Consiliul de coroană a hotărât ca România să propună la Turnu Severin un schimb de populaţii și aplicarea criteriului etnic la trasarea graniţelor. La tratativele de la Craiova, din 24 august 1940, s-a ajuns la un acord. România trebuiia să retrocedeze Bulfgariei cele două judeţe din Cadrilater, Caliacra și Durostor.

La Turnu Severin în schimb nu s-a înregistrat nici un progres. La 27 august miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, Fabricius şi Ghigi a fost rechemați acasă pentru consultări. In aceeaşi zi, 27 august, Ribbentrop şi Ciano, ministrul de externe al Italiei, ginerele lui Mussolini, i-au invitat pe miniştrii de externe ai României și Ungariei la Viena. La 29 august, la Viena, în Palatul Belvedere, Ribentropp, Ciano au discutat cu trimişii Bucureştiului şi Budapestei. A doua zi, 30 august, cei doi dictează condiţiile lor. România urma să cedeze Ungariei un teritoriu de 42.360 de km patraţi din Transilvania, cu o populație de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români. Granița trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe.

Au avut loc două consilii de coroană. Din nou, s-a pus problema dacă trebuie să se opună rezistență armată, sau să se cedeze. Dacă se rezista, exista riscul unei agresiuni militare a Axei, căreia Romania nu i-ar fi putut face faţă. Cedarea în fața dictatului de la Viena ar fi permis supraviețuirea statului român, dar cu teritoriul ciuntit. Se putea aștepta o conjunctură favorabilă. Ca și în cazul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei, a prevalat acest punct de vedere.

In țară, vestea cedării unei mari părți a Transilvaniei a produs un șoc. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și aproape 100.000 km patrați din suprafață. Lumea era revoltată. Au izbucnit tulburări. Popularitatea lui Carol al II-lea s-a prăbușit la pământ. Era considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară nefastă. Pentru opinia publică el a devenit țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Viața sa luxoasă, corupția din jurul său, legătura cu Elena Lupescu, toate îi erau reproșate public acum.

Legionarii erau cei mai agresivi. La Brașov, București și în alte orașe, s-a ieșit în stradă și s-au organizat demonstrații. Legionarii au făcut uz de arme. Stația de radio de la Bod a fost ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate în 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu mai  doreau prelungirea dictaturii lui Carol. Iuliu Maniu și Dinu Bratianu, considerau că regimul carlist era epuizat.

Protestele, demonstratiile nu incetau. Carol a rămas singur în acest vârtej politic. Era rezultatul politicii duse de el zece an, politică de subminare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. La greu, nu avea nimic și pe nimeni în jur, nic io forță politică pe care să se sprijine. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui. I-au rămas alături numai câțiva  oameni din anturaj, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu. Foarte puțini.

În țară, vestea cedării unei mari părti a Transilvaniei, fără să se tragă un foc de armă, a produs un șoc. România a pierdut în vara acelui an, peste 33% din teritoriu și tot atît din populatie. Adica aproape 7 milioane de locuitori, si aproape 100 000 km patrati din teritoriu. Lumea e revoltată. Izbucnesc tulburări. Popularitatea lui Carol este la pămînt. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întîmplat în acea vară nefasta. Pentru opinia publică el devine ţapul ispăşitor al situatiei fără ieşire în care se afla România. Viaţa sa luxoasă, corupţia din jurul său, legătura sa cu Elena Lupescu, toate îi sunt reproşate acum. Legionarii sunt cei mai agresivi. La Braşov, Bucuresti, in alte orase, ies in strada, organizează demonstrații. Fac uz de arme. Stația de radio de la Bod este ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate in 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu doresc prelungirea dictaturii lui  Carol. Iuliu Maniu si Dinu Brătianu, consideră că regimul este epuizat. Protestele, demonstrațiile nu încetează. Carol a răamas singur în acest virtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o zece ani, de subminare autorității partidelor și a celorlalte institutii democratice. La greu, nu e nimeni în jur pe care sa se sprijine. Armta l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică era si ea împotriva lui. I-au rămas alături numai câțiva oameni din anturaj, în cap cu Elena Lupescu, Ernest Urdareanu. Foarte puțini.

Prezența mulţimii în Piaţa palatului regal nu a încetat. Se-au tras focuri de armă. Stația de radio București și Palatul telefoanelor au fost ocupate de legionari. Carol l-a invitat la palat pe generalul Ion Antonescu. El devenise prima dată ministru in guvernul de 44 de zile Goga/Cuza. Avea relații proaste cu Carol, încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al statului major al armatei, în semn de protest față de regimul lui Carol al II-lea, pe care il acuza de corupție. Fusese impus de Goga ca ministru în guvernul de 44 de zile. In anul 1940 regele îl surghiunise la mănăstirea Bistrița, în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Principalii generali, dar și Iuliu Maniu avuseseră discuții cu el în zilele crizei. Și legionarii doreau plecarea lui Carol al II-lea, iar liderii lor erau înțeleși cu generalul. Ion Antonescu avea reputația unui general capabil și incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris și nu era cunoscut ca pro-german până atunci. 
Generalul a acceptat să devină prim-ministru cu condiția să i se acorde puteri depline, atunci când la 4 septembrie Carol i-a cerut să formeze Guvernul. I-a cerut un răspuns lui Carol până a doua zi. La 5 septembrie, în zori, regele a semnat un decret prin care l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea a trecut din mâinile regelui în cele ale lui Ion  Antonescu. In aceeași zi, seara, în urma eșecului de a forma un guvern, partidele refuzind altă soluție decît abdicarea, Ion Antonescu i-a cerut regelui Carol al ll-lea să abdice.

Prezența mulțimii în Piața palatului regal nu a încetat. S-au tras iarăși focuri de armă. Staţia de radio București şi Palatul telefoanelor sunt ocupate de legionari. Carol îl invită la palat pe generalul Ion Antonescu,fost ministru al apărării în guvernul Goga/Cuza. Avea relaţii proaste cu Carol încă din 1934, cind demisionase din pozitia de șef sef al statului major al armatei în semn de protest față de regimul lui Carol pe care il acuza de corupție. Regele îl surghiunise la mănăstirea Bistriţa în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Avuseseră deja discuții cu el in zilele crizei. Şi legionarii doreau plecarea lui Carol și  liderii lor erau deja ințeleși cu generalul.  Antonescu avea reputaţia de om capabil şi incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris, și nu era cunoscut ca un progerman.

La 4 septembrie a acceptat oferta de a forma guvernul facută de regele  Carol, dar cu condiţia să i se acorde puteri depline. La 5 septembrie, în zori, regele semnează un decret prin care l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea trecea din mâinile regelui în cele ale lui Ion Antonescu. În aceeași zi, seara, în urma eșecului de a forma un guvern, partidele refuzând altă soluție decât abdicarea, Antonescu i-a cerut regelui Carol al ll-lea să abdice și îi-a dat timp de gândire până a doua zi.

Regele Carol și-a convocat apropiaţii pentru a-i consulta. Unii au fost de părere să abdice. Alții i-au cerut să refuze și să treacă la represalii, începând chiar cu Antonescu. Dar decizia a înclinat spre a accepta abdicarea. Carol era complet izolat. Cei mai mulți apropiați erau favorabili abdicării. Era probabilă producerea unui război civil. In aceste condiţii Carol s-a resemnat, deși fusese decis să refuze.

La șase dimineaţa, pe 6 septembrie, a semnat actul de trecerea coroanei către fiul său, Mihai. Nu a fost propriu-zis un act de abdicare. Carol nutrea gândul secret că odata se va reîntoarce pe tron. Mulțimea neîncrezătoare, deși aflase vestea, a rămas în Piața Palatului, în așteptare. Generalul Ion Antonescu i-a cerut lui Carol să părăsească țara și l-a asigurat de protecție. In ultima zi în România, Carol și-a luat adio de la colaboratori, și și-a făcut bagajele. A doua zi, 7 septembrie, însoțit de Elena Lupescu, de mareșalul curții, Ernest Urdăreanu, omul lui de maximă încredere, de alți apropiați, a părăsit Bucureştiul cu un tren pe ruta Craiova-Timișoara.

În gara Timișoara un comando de legionari a tras asupra trenului. Carol și Elena Lupescu au trecut granița trântiți pe pardoseala vagonului. Pe teritoriul iugoslav, în orașelul Kikinda au fost  întîmpinați de emisari ai regelui Paul. Aici vagoanele au fost atașate la trenul Orient Expres. Din Iugoslavia, a trecut în Italia, în Elveția, apoi a traversat Franța și s-a oprit în Spania. A rămas aici până la începutul lunii martie, când a trecut clandestin în Portugalia. Două luni mai tîrziu a pleacat,cu un vapor, spre Cuba, apoi spre Mexic. Nu a reușit să se stabilească în Statele Unite, cum ar fi dorit, refuzat fiind de autoritățile americane.

In Mexic, Carol s-a ocupat cu grădinăritul, a aranjat colecțiile sale de timbre și a trimis memorii oficialităților americane, engleze, franceze, lui Roosevelt, regelui George, lui De Gaulle. Tuturor le-a oferit serviciile. Surprinzător, l-a frecventat pe ambasadorul sovietic la Mexico City, Umanski. Facea planuri de a reveni pe tronul de la București. Washington-ul, Londra au rămas indiferente. In octombrie 1944, Carol a părăsit Mexicul, pentru Brazilia. A rămas câțiva  ani la Rio de Janeiro. Aici, la 3 iulie 1947, s-a căsătorit cu Elena Lupescu.

A încearcat apoi să revină în Europa. Ar fi vrut să se retragă în Franța, dar viza de ședere i-a  fost refuzată. A ales atunci Portugalia. S-a stabilit la Estoril, oraș pitoresc pe malul oceanului, unde și-a cumpărat o casa, numită Villa del Sol. La Estoril mai erau în exil fostul rege al Italiei Umberto, don Juan de Bourbon, tatăl actualului rege al Spaniei, Juan Carlos, și un alt Bourbon, contele de Paris.

Și-a petrecut timpul participând la micile evenimente mondene de aici. A primit foarte rar oaspeți. A fost uitat.

S-a stins din viață, la 4 aprilie 1953, cu săptămînă înainte de Paşti, în Vinerea Mare. La 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme se stinsese la Paris, prima sa soție, Zizi Lambrino. Carol a fost înhumat la mănăstirea Sao Vincente lîngă pantheonul regilor Portugaliei.

ROMÂNIA ȘI DINASTIA ÎN DECENIUL AL 4-LEA DIN SEC. 20

                   La mai puțin de o săptămînă după asasinarea în gara Sinaia a lui I.Gh.Duca, la 3 ianuarie 1934, regele Carol al II-lea l-a chemat să formeze guvernul pe Gheorghe Tătărescu, un politician din eşalonul secund al PNL, care se ilustrase ca secretar de stat la ministerul de interne în timpulul guvernului Brătianu. Făcea parte dintre tinerii liberali, un tehnocrat. Desemnarea sa confirma tactica lui Carol al II-lea de a numi în funcţii importante fideli şi de a slabi prin asta partidele. Liderii liberali consacraţi au fost ignorati cu acest prilej. O criză a izbucnit în partid. Intre tinerii reprezentați chiar de Tătărescu şi garda veche , reprezentată de şeful partidului, Dinu Brătianu, a apărut un conflict. Şi la PNŢ au apărut asemenea crize. Ca exemplu, Alexandru Vaida Voevod, fost prim-ministru în cîteva guverne, şi-a creat propriul său partid. Regele nu era niciodată străin de asemenea evenimente, ci le încuraja, conform dictonului: dezbină şi stăpîneşte (divide et impera).

Gheoghe Tătărescu

Tătărescu a reuşit să se menţină la putere un mandat întreg, pînă în toamna anului 1937.

Anii ‘30 în Europa au marcat expansiunea Germaniei. Spiritul ei revanşard-revizionist s-a impus. Anglia şi Franţa, învingătoare în primul război mondial, au adoptat politici defensive. Franţa trăia epoca Frontului Popular, refuzând să vadă primejdia apărută odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. Puţini credeau că Berlinul va îndrăzni să încalce tratatele semnate, presupunînd greşit că înfrîngerea şi capitularea din 1918 au fost o lecţie suficient de descurajantă pentru a nu declanşa un nou conflict militar.
Anglia credea că este apărată de Canalul Mînecii. Guvernată de conservatorii lui Chamberlain, stătea în expectativa ei traditională vizavi de bătrînul continent. La Paris și Londra se credea că atitudinea conciliatoare va salva pacea şi tratatul de la Versailles…
Din păcate, lipsa lor de reacție l-a facut pe Hitler şi mai agresiv. El a reluat înarmarea Germaniei şi a încălcat pe rând toate prevederile tratatului de pace, apoi toate graniţele statelor vecine. Logica violentă a confruntării a pus stăpînire pe Europa. Austria și Cehoslovacia au fost primele victime. Din păcate, în afara unor proteste diplomatice, nu s-a produs nici o reacţie concretă a marilor puteri.

Carol al II-lea

Hitler s-a simţit încurajat și convins că nu va primi nici o ripostă. Democraţiile păreau slabe, lipsite de voinţa de a se impune.

România, cu fiecare agresiune ordonată de Hitler era tot mai ameninţată. Prinsă într-un angrenaj european fatal, căuta cu disperare să se salveze.

In familia regelui Carol al II-lea era de multă tensiune. Elisabeta se măritase, în 1922, cu George al Greciei. Cei doi au trăit la Bucureşti o vreme, apoi în Anglia. Menajul lor nu a mers. După divorț Elisabeta a venit să trăiască în România, în preajma mamei ei, regina Maria, la Sinaia şi la Balcic. Tot în anii 30 şi-a construit un palat pe şoseaua Kiseleff, unde apoi s-e stabilit.

Prințul Nicolae

Mai bine a mers căsătoria Mariei (alintata Mignon), cu regele Iugoslaviei, Alexandru I-ul. Cuplul a avut trei băieţi, Petru, Tomislav, Andrei. Unul dintre ei, Petru, s-a suit la rîndul lui pe tron după asasinarea tatălui sau la Marsilia, în 1934. Reginei Maria i-a plăcut să se afle în preajma acestei perechi liniştite şi fericite. Ultima fiică a reginei Maria, Ileana era şi favorita ei. S-a căsătorit, în iulie 1931, cu arhiducele Anton de Habsburg, la Sinaia. S-a stabilit în Germania, la Munchen. Un an mai tirziu li s-a născut un fiu, Ştefan. Au avut şase copii.

Regina Maria și Maria Mignon

In noiembrie 1932, fratele regelui, prinţul Nicolae, s-a căsătorit în secret cu Ioana Doletti-Săveanu. La fel făcuse Carol al II-lea, în 1918, cînd dezertase de pe front şi fugise la Odessa să se căsătorească cu Zizi Lambrino, căsătorie anulată ulterior de regele Ferdinand.

Regele a Carol al II-lea a reactionat ferm la căsătoria fratelui său. Dar deşi Carol i-a cerut insistent, Nicolae a refuzat să divorteze. A trebuit să  plece în occident, unde şi-a luat, tot in secret, să nu afle Carol, soţia cu el.

Elisabeta, fiica reginei Maria

In  aprilie 1933, prinţul Nicolae s-a întors la Bucuresti fără să aibă consimțământul lui Carol. Cei doi frați s-au certat. Printul Nicolae a fost silit sa plece din nou şi s-a stabilit în Franţa.

In 1935, cei doi s-au împăcat aparent. Carol a acceptat căsătoria morganatică a fratelui său şi prinţul Nicolae a revenit la Bucuresti. Au ajuns repede la conflict din cauza simpatiilor și sprijinului acordat de prinţul Nicolae legionarilor. Cum regele se găsea în război declarat cu legionarii, reacţia sa nu a întîrziat.

In aprilie 1937, printul Nicolae a fost şters din registrele Casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi obligat să se stabilească în occident, unde a  purtat numele de Nicolae Brana.

Prințul Nicolae și Ioana Doletti

Nici relaţiile dintre regina mamă, Maria, şi fiu nu au fost mai bune. Ajuns pe tron, Carolal II-lea a îndepărtat-o complet pe regina Maria de politică. A vrut să guverneze singur, fără sfaturile şi amestecul mamei sale.

Ca urmare i-a interzis să mai întâlnească cu oameni politici. Aceştia, aflînd dorinţa regelui, au evitat-o. Singură, izolată, spionată de fiul ei, cu bugetul redus la minim, Maria s-a retras pentru perioade lungi în palatul de la Balcic, pe ţărmul Mării Negre.

Palatul de la Balcic

Presa internaţională a urmărit scandalurile din familia monarhică de la Bucuresti, deoarece familia furniza destule subiecte pentru prima pagină. Certurile, idilele amoroase, declaraţiile contradictorii au fost reflectate pe larg. Era o familie cu multe personalităţi  accentuate, începînd cu regina Maria şi terminînd cu Carol al II-lea. Membrii familiei arătau mult interes pentru publicitate. Erau nişte vedete ale presei, făceau adesea cronica mondenă a ziarelor. Intr-un fel, anticipau ce se va întîmpla mai tîrziu, în anii 70-80, cu familiile de sînge albastru europene, care au ieşit din discreţia cerută de tradiţie pentru a duce o viaţă agitată, sub lumina reflectoarelor mass-media.

Frămîntările lui Carol al II-lea au ţinut mai ales de jocul politicii europene, care era tot mai strînsă, şi mai nesigură pentru România. A stat ferm alături de Franţa şi Anglia, şi nu vedea cu ochi buni ce se întîmpla în Germania. A notat în insemnările sale : “Totul se joacă între Germania, Rusia şi Societatea Naţiunilor”.
Dar Societatea Naţiunilor şi-a pierdut influenţa. Pe continent jocul periculos a rămas dominat de cele doi dictatori, Hitler şi Stalin.
In România, comuniştii practic nu existau. Dar la extrema dreaptă, lucrurile au luat o întorsătură tot mai ameninţătoare. Sustinuţi de Berlin legionarii cîştigau teren. Carol a încercat întâi să îi aducă sub controlul său. Apoi, cînd ruptura s-a produs, a luat măsuri ca mişcarea să fie interzisă. Mai multe procese le-au fost intentate, dar justitia i-a lăsat să scape cu pedepse uşoare, sau cu achitări. Spectacolul le-a adus legionarilor destule simpatii., în postura de victime ale regimului.

Caseta cu inima Reginei Maria,

depusă după război în capela de la Bran

Ei au devenit cel mai mare pericol pentru Carol. Atacul începea cu tema amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu, continua cu acuzaţia de corupţie adusă camarilei, şi se termina cu tronul şi viaţa regelui.

In 1937, liberalii lui Gheorghe Tătărescu guvernau de 4 ani. PNŢ se afla de tot atîţia ani în opoziţie. A treia forţă politică era Garda de fier, stipendiată de Germania şi Italia.

A.C.Cuza

Alegerile organizate la sfirşitul anului 1937 au avut un rezultat nedecis. Nici PNŢ, nici PNL nu au obţinut cele 40 de procente necesare pentru a forma guvernul. Sistemul electoral romanesc acorda o primă de 10% partidului care obţinea mai mult de 40%. Carol, care subminase atît PNL-ul cît şi PNŢ-ul, credea că a sosit momentul să instituie dictatura sa personală, după un model tot mai răspîndit în Europa, unde democraţiile cădeau una după alta.
A chemat întîi la guvernare pe Octavian Goga şi A.C. Cuza, care obtinuseră în alegerile din decembrie numai 9%. Acest guvern a rezistat doar 44 de zile. Suficiente pentru a lua măsuri antidemocratice şi antisemite. Ion Antonescu a devenit pentru prima dată ministru.

Octavian Goga

In februarie, Carol al II-lea a renunţat la orice faţadă parlamentară a regimului său şi a instituit dictatura regală. Constituţia din 1923 a fost abrogată. L-a numit prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea. A desfiinţat partidele şi a înfiinţat unul singur, Frontul Renaşterii Naţionale. Garda de fier a fost desfiinţată, iar capii legionarilor au fost arestati. Judecati pentru trădare, au primit pedepse de cîte zece ani de închisoare.
Pe plan extern, nori negri s-au adunat deasupra Europei. Hitler a invadat Austria în martie 1938, şi a fost primit de populaţie cu entuziasm la Viena. Reacția marilor puteri democratice, Anglia si Franta, a fost inexistentă. In ţară legionarii au devenit tot mai agresivi.

Regina Maria de mai multă vreme trăia  retrasă la Balcic pe malul Mării negre. Rar mai apărea la diferite ceremonii. Relaţiile dintre mamă şi fiu au rămas puțin cordiale. In primăvara anului 1938 Maria s-a îmbolnăvit. La începutul verii s-a internat în Germania, la o clinică din Dresda. Era prea tîrziu, boala intrase într-o fază ireversibilă

Regina Maria

La începutul lunii iulie, Carol s-a întîlnit cu doctorii apropiaţi casei regale, Mamulea şi Hortolomei. Boala reginei Maria era incurabilă. Cancer la ficat. O scrisoare a reginei Maria trimisă de la Dresda l-a înştiinţat pe Carol că vrea să revină în ţară. Nu voia să moară printre străini.

In trenul de întoarcere a avut o hemoragie violentă. In gara Sinaia, o așteapta regele Carol, însoţit de fiul lui, nepotul Mariei, Mihai. A fost dusă la Pelişor, unde Mariei îi placea să stea şi unde îşi trăise viaţa alături de Ferdinand. Chiar în noaptea de după sosire, a avut o nouă hemoragie.

A doua zi, 18 iulie, regina Maria a apucat să o mai vadă pe Elisabeta. A  fost împărtăşită de patriarh. Au  mai fost de faţă ministrul de interne şi cel de justiţie, chemaţi de la Bucureşti.

La 5,38 după amiază regina s-a stins. Avea 62 de ani. Dorinţa ei a fost  să fie înmormîntată la Curtea de Argeş, lîngă regele Ferdinand. Trupul ei a fost expus la Peleş, unde lumea a venit s-o vadă pentru ultima dată. Regina, la dorinta ei, nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă. Asta a fost marţi. Miercuri au început să vină oaspeţii din străinătate ca să îi aducă ultimul omagiu. Printre ei şi prinţul Nicolae. Au venit mulţi membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang inalt, politicieni, miniştri.

Pe 21 iulie, dimineaţa, sicriul, pe un afet de tun. a fost dus la gara Sinaia. Era urmat de cortegiul funerar unde se găseau regele Carol al II-lea, Mihai, a Elisabeta, Ileana, Nicolae, oaspeţii străini și mulţi oameni simpli veniţi s-o conducă pe ultimul drum.

La Bucureşti, membrii guvernului, generali, parlamentari, au aşteptat la gara Cotroceni. Sicriul a fost aşezat în sala mare a tronului. O mulţime de oameni s-a scurs îndurerată prin faţa catafalcului. A fost iubită. Lumea toată  era în lacrimi. Mulţi au admirat-o pentru curajul ei din primul război mondial, cînd străbătea spitalele şi îngrijea răniţii. De numele reginei Maria se lega cauza Romaniei Mari şi ataşamentul ţării pentru Aliaţi. Deşi trecuseră de atunci 20 de ani, poporul nu a uitat. A fost o mare, o mare regină.

O dorinţă testamentară a ei prevedea să i se scoată inima din piept şi să fie depusă la Balcic pe ţărmul mării. Slujba religioasă a avut loc în sala tronului, duminică dimineaţa. Pe un afet de tun, sicriul a fost purtat prin oraş pînă la gară. Trotuarele pline lume, steagurile în bernă. La gara Mogoşoaia a luat drumul spre Curtea de Arges, unde a ajuns la amiază.

In faţa mănăstirii s-a ţinut ultima slujbă. Apoi sicriul a fost coborît în criptă aşa cum i-a fost dorinţa, lîngă Ferdinand. Era duminică 24 iulie 1938. Se stingea o întreagă epocă…

CAROL AL II-LEA ȘI CAMARILA

                      Reinstalarea pe tron a lui Carol al doilea, la începutul lui iunie 1930, a fost întîmpinată cu mari speranţe. Slăbiciunea Regenţei şi guvernarea PNŢ, redutabil în opozitie dar ineficient la putere și criza economică prelungită, au făcut să fie nevoie de un suflu nou la conducerea țării. Carol era întruchiparea acestor aşteptări. In primi trei ani de la restauraţie, mai multe s-au perindat la putere mai multe guverne. Iuliu Maniu, GG Mironescu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod au format succesiv cabinete care nu au rezistat. Clasa politică era acuzată, pe drept cuvânt, de corupţie şi  de neputinţa de a rezolva problemele economice şi sociale grave de la începutul anilor 30.

Carol al II-lea

Simpatia pentru tînărul rege, care avea doar 37 de ani la urcarea pe tron, rămăsese însă intactă. Era un rege popular, privit cu încredere. De el se legau speranţele ieşirii din criză, de restabilirea ordinii  şi a cinstei în administraţie, dar și în viaţa politică. Regele se bucura de sprijin mai ales în armată. Industriaşii și bancherii erau atraşi de programul lui de modernizare a ţării. Intelectualii erau bucuroși că vor fi susţinnuți cu fonduri importante văzând în Carol omul providenţial.

Carol, fire autoritară, îşi dorea, însă nu doar să domnească ci să guverneze. Nu vroia să se bazeze pe partide, așa cum procedaseră iredecesorii, Carol I şi Ferdinand. Dorea ca miniştrii să asculte de el, nu de şefii de partid. Carol se vedea deasupra partidelor şi voia să monopolizeze relaţia cu societatea. De aceea a dus o politică de slăbire a partidelor față de care a manifestatt o neincredere la care nu a renunţat niciodată. A încurajeat dizidențele şi sciziunile, acapararând oamenii de valoare. S- a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să îşi impună soluţiile. Şi-a impus favoriţii ca miniştri. A cerut ca toate deciziile importante să treacă pe la el, în ciuda textului Constituţiei din 1923. A cerut tuturor subordonare faţă de voinţa sa, şi nu faţă de Parlament, al cărui rol s-a redus.

                                                        Carol al II-lea și Nicolae Iorga

Opinia publică română se aştepta ca la întoarcerea sa în ţară, Carol să se împace cu Elena. Era simpatizată, văzută ca o victimă  a aventurilor soţului ei. Se făcuse iubită pentru că dăruise ţării un moştenitor, Mihai, cu care apărea uneori în public la ceremonii oficiale. Divorţul dintre Carol și Elena se pronunţase în 1928, dar se spera ca lucrurile să  se îndrepte. Opinia publică dorea asta. Cercuri influente de la Bucureşti, dar şi de la alte curţi regale, îl îndemnau pe Carol spre această soluţie. Ar fi fost bine pentru imaginea şi prestigiul său, pentru stabilitatea monarhiei.

Carol, după numai două luni de la Restauraţie a adus-o în ţară clandestin pe Elena Lupescu, de la Paris. O vreme a stat ascunsă la Sinaia. Puţină lume era la curent cu această clandestinitate. Apoi bineînţeles s-a aflat. Carol îi promisese lui Iuliu Maniu ( dar şi altora) că nu o va aduce în țară şi lăsase să se înţeleagă că ar fi dispus să îşi reia viaţa, cel puţin oficial, cu Elena.

Elena Lupescu

Aflând că a fost minţit, Iuliu Maniu a demisionat. Guvernul său durase numai 4 luni. Trebuia să constate că nu calculase corect atunci cînd îşi imaginase că îl va putea manipula pe rege. El fusese cel manipulat. GG Mironescu a fost rechemat la şefia cabinetului. La 4 aprilie 1931, şase luni mai tîrziu, şi GG Mironescu s-a retras și el. Din acel moment PNȚ, care contribuise mult la intoarcerea lui Carol pe tron, s-a înstrăinat de rege. Din acel moment liderii ţăranişti au fost printre principalii lui critici.

Carol a urmărit ceea ce îşi propusese : un regim carlist. A impus un guvern deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau lui fideli. Prim-ministru a fost numit istoricul Nicolae Iorga. Din guvern mai făceau parte printre alţi politicieni cunoscuți, precum Constantin Argetoianu şi Mihail Manoilescu. Nicolae Titulescu ocupa portofoliul externelor. Nici acest guvern nu a adus stabilitatea. Lipsa lui de reprezentativitate, certurile dintre miniştri, şi mai ales amestecul regal, l-a ruinat.

La începutul lunii iunie 1932, Nicolae Iorga a demisionat și el, după o guvernare foarte slabă. Au urmat trei guverne cu viaţă scurtă conduse de Iuliu Maniu şi unul de Alexandru Vaida Voievod. Ultimul  s-a retras în noiembre 1933. Aceleşi cauze, aceleaşi efecte: amestectul regelui. Circumstanţele erau criza economică şi ascensiunea extremei drepte.

                                                              Ernest Urdăreanu

Cu  timpul, în jurul lui Carol s-a format treptat un grup de favoriţi care a început să joace un rol din ce in ce mai însemnat în viaţa politică şi economică. In centrul lui se afla Elena Lupescu. In jurul ei, o mînă de profitori au format o curte neoficială, unde se distribuiau favoruri şi se ţeseau intrigi. In tot timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-40) s-a vorbit insistent despre această “camarilă‘. Din ea făceau parte industriaşi ca Nicolae Malaxa şi Max Auschnit, avocatul Istrate Micescu, bancheri ca Aristide Blank, politicieni ca Mihail Manoilescu si Richard Franasovici, oameni de încredere ai lui Carol, ca Gabriel Marinescu, numit prefectul poliţiei, sau ca Puiu Dumitrescu, secretarul particular încă din timpul șederii la Paris, cazut apoi in dizgratie. Ii va lua locul Ernest Urdăreanu, ajuns treptat la demnitatea de mareşal al palatului, personaj veros care a rămas alături de Carol al II-lea pînă la sfirşitul acestuia în exil, în 1953. O vreme a făcut parte din camarilă şi filosoful Nae Ionescu.

Nae Ionescu

In jurul lui Carol al II-lea s-a făcut remarcată influenţa nefastă a rudelor Elenei Lupescu. Ele alcătuiau o reţea obscură pentru tot felul de afaceri. Normal, lumea nu vedea cu ochi buni camarila regală, nici relaţia atât de păguboasă pentru igiena vieții publice, cu Elena Lupescu. Elena Lupescu şi-a facut partizani printre cei pe care îi sprijinea să realizeze diverse arangajamente, prin ajutorul ei pe lîngă rege. E vorba de industriaşi,  miniştri, bankeri, trepăduşi. Dar a avut şi duşmani puternici în politică, în presă, în cercurile de afaceri.

Criticile adresate regelui Carol al II-lea au ţinut mai ales de viaţa sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost îşi găseau explicaţia în influenţa malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputaţia lui a avut mult de suferit datorită relațiilor lui cu acea femeie ușoară. Carol al II-lea era dependent de ea şi nu se gândea deloc să renunțe la ea. El îşi selecționa anturajul pe acest criteriu: dacă “curteanul”era de acord sau nu cu legatura lui cu Elena Lupescu. Dacă respectivul o accepta, se bucura de simpatia regelui. Dacă nu, era îndepărtat. Acest criteriu, devenit raţiune de stat, a dăunat mult monarhiei, regelui, dar şi regimului democratic destul de haotic și găunos. Exemplul moral oferit de rege opiniei publiceromâne a fost negativ.

Max Auschnit

Carol al II-lea considera ca viaţa lui privată îl privea exclusiv. Dar tot ce făcea el era urmărit atent de presa din ţară şi străinătate. Relaţia lui cu Elena Lupescu a fost intens mediatizată. Era limpede că pentru Carol al II-lea Elena Lupescu a fost marea iubire a vieţii lui. Regele Eduard al Marii Britanii, pentru a lua un exemplu tot din anii 30,  a  renunţat la tron pentru a se căsători cu o femeie divorţată şi a abdicat. Carol însă a ales o viață dublă. A păstrat tronul, şi în acelaşi timp a trăit în afara legii cu femeia iubită, cu care, cel puțin cât s-a aflat pe tron, nu avea voie să se căsătorească.

  In jurul celor doi amanți, regele Carol şi Elene Lupescu, camarila a tras toate foloasele. In ciuda luxului şi pretențiilor, atmosfera era imundă.. Camarila şi-a schimbat în timp componenţa.  Un exemplu este Puiu Dumitrescu, secretarul regelui, înlocuit cu Ernest Urdăreanu.

Altul este Victor Precup, unul dintre oamenii de primă oră ai regelui. Il avusese alături încă din timpul şederii la Paris, colonelul Victor Precup fiind un aventurier. După Restauraţie, Precup s-a considerat trădat de rege, care nu îi acordase favorurile la care se aştepta. Era de asemenea nemulţumit de influenţa nefastă a Elenei Lupescu. A organizat împreună cu alţi militari un atentat asupra regelui pentru ziua de Pasti 1934. Denunţaţi, viitorii atentatori au fost prinşi. La procesul care a urmat, redat de presa pe pagini întregi, Precup a susţinut că atentatul  ar fi fost îndreptat împotriva Elenei Lupescu şi a detestatei camarile. A fost condamnat la zece  ani de închisoare şi degradare militară. Aceasta s-a făcut la cazarma Malmaison din Bucureşti. La Doftana, Precup s-a apropiat de Gheorghiu Dej şi Emil Bodnaras, cu care, mai tîrziu, va colabora la instalarea regimului prosovietic şi va fi ridicat la gradul de general.

Alt exemplu din epocă este Max Auschnit, membru de bază al camarilei, industriaş superbogat. La un moment dat a căzut în disgraţie, a fost arestat, judecat și condamnat.Auschnit a fost eliberat în toamna 1940, ca şi  Victor Precup, de către mareșalul Ion Antonescu, fiind consideraţi victime ale camarilei.

Coreneliu Zelea Codreanu (Zelinski)

Pe timpul lui Carol al II-lea rivalităţile erau foarte puternice. Afacerile şi banii erau foarte mulţi, corupţia era la ordinea zilei, şi măcina regimul. Camarila a fost un adevarat guvern neoficial, iar Elena Lupescu a fost regina neîncoronată a României în anii 30-40.

     La 30 ianuarie 1933 se produs o schimbare de proporţii. Partidul Naţional Socialist, în frunte cu Adolf Hitler, a cîştigat alegerile în Germania. Berlinul a devenit principala forţă care contesta tratatul de la Versailles. Nori negri s-au adunat deasupra Europei. Pacea de durată, care se anunţa în 1919, se dovedea iluzorie.

Bucureşti-ul ducea o politica externă activă. A încheiat un sistem de alianţe aparent protector, Inţelegerea Balcanică, ratificată cu Grecia, Iugoslavia și Turcia.  Bulgaria nu a participat. Aceasta avea o armată mică dar pretenții teritoriale mari față de vecini. Ințelegerea Balcanică (9februarie 1934), nu se afla în contradicție cu  Mica Înţelegere, semnată, în 1920, cu Cehoslovacia şi Iugoslvia. Ambele păreau să ofere destule garanţii împotriva contenstatarilor tratatului de la Versailles. Ungaria şi URSS, mai ales, puneau probleme serioase graniţelor României. Ungaria considera că Transilvania îi aparţine.  URSS revendica Basarabia. La Geneva, la Societatea  Naţiunilor, Nicolae Titulescu avea un rol foarte influent. Apropierea de Franţa, Mare Britanie, dar şi de Polonia, interesate în menţinerea Tratatului de la Versailles, păreau să facă din continent un loc al stabilităţii. Nu a fost aşa…

Odată cu ascensiunea lui Hitler, Germania a emis pretentii și s-a reînarmat. S-a pregătit intens de un război reparatoriu pentru interesele sale și s-a retras din Societatea Națiunilor de la Geneva. URSS, de teama Germaniei, care se declara adversară a bolşevismului, a intrat în Societatea Naţiunilor… Continentul a intrat repede în logica înarmarilor febrile şi a pregătirilor de război.

 Odată cu victoria lui Hitler, în România grupurile de extremă dreapta au devenit mai active. Ele apărusera la începutul anilor 20 în mediile studenţeşti. S-a distins Garda de fier, prin violenţele politice pe care le-a declanșat, dar şi prin influența sa crescîndă, mai ales în rîndurile tineretului. Şeful ei era Corneliu Zelea Codreanu.

Ideile antiparlamentare, antisemite, naţionaliste nu s-au restrîns la acest grup. A.C.Cuza, la Iaşi, cu Liga Apărării Naţional Creştine, Octavian Goga, Nae Ionescu au împărtăşit convingerea că democraţia era expirată ca mod de guvernare şi că era nevoie de o dictatură. Unii l-au văzut pe regele Carol al II-lea în această postură. Alții doreau un dictator militar,  ca Alexandru Averescu. Mareșalul Ion Antonescu va juca mai tîrziu acest rol. Alţii, inspirati de Mussolini, se gîndeau la un politician de mină forte. Corneliu Zelea Codreanu se vedea el însuşi fuhrer al Romaniei.

La începutul domniei lui Carol al II-lea aceste scenarii pareau îndepărtate şi fără şanse.  Dar după ianuarie 1933, au devenit o provocare reală. Se punea întrebarea, cum să se mențină calmul politic și social, sau liniştea publică altfel decît cu măsuri forte ? Atentatele, amenințările, agitaţia şi violenţele au devenit un fapt cotidian.

Lipsa de energie în combaterea Gărzii de fier, l-a determinat pe Carol al II-lea să ceară, în noiembrie 1933, demisia lui Alexandru Vaida Voevod. Acesta avea pronunţate simpatii de dreapta. Regele căuta pe cineva care era determinat să combată Garda de fier. L-a invitat să formeze cabinetul pe I.Gh Duca, liderul PNL, deşi acesta declarase cu ocazia Restaurației că nu va colabora cu regele. Carol al II-lea încercase deja vreme de trei ani toate formulele de guvernare. Îi ocolise sistematic pe liberali, dar acum nu vedea altă soluţie decît apelul la partidul cel mai bine organizat din acel moment.

I Gh.Duca a organizat alegeri şi printr-un decret a dizolvat Garda de fier, chiar în timpul campaniei electorale. Alegerile au fost cîştigate de liberali, iar I Gh. Duca a fost numit prim-ministru. Dar la 30 decembrie, după o audienţă la rege în castelul Peleş, a fost asasinat în gara Sinaia, de trei legionari, care alcatuiau o “echipă a mortii”, cu misiunea de a-l pedepsi pe cel care se făcuse vinovat de interzicerea Gărzii de fier.

I.Gh.Duca

Asasinarea primului ministru I Gh. Duca la Sinaia a fost un moment deosebit grav. Toată atmosfera vieţii publice româneşti, păstrată până atunci în cadre constituţionale, s-a schimbat brusc. I. Gh. Duca era primul prim-ministru asasinat din 1862, cînd Barbu Catargiu căzuse împușcat sub clopotnița din Dealul Mitropolii, crimă rămasă neelucidată.

Ca și în 1862, cînd domnitorul A.I. Cuza a fost bănuit de amestec, şi în 1933 s-a spus că regele Carol al II-lea nu ar fi străin de crimă. Fără dovezi. Cert este că în viaţa politică românească crima a putut servi ca argument pentru o altfel de politică internă.
Emoţia publică a fost foarte mare. Garda de fier nu ezitase să îl ucida pe şeful Guvernului. Oricine trebuia să se simtă ameninţat, inclusiv regele. Se considera că extremiştii nu vor ezita să ucidă un rege, cum s-a întîmplat la Marsilia. In septembrie 1934, cîteva luni mai tirziu, Alexandru al Serbiei, cumnatul lui Carol al II-lea, a fost ucis alături de ministrul de externe al Frantei, Louis Barthou.
Regele s-a închis în Peleș, păzit de serviciile speciale şi armată. Panica a traversat mediile politice de la Bucureşti. Ceremonia funerară a lui I Gh. Duca a avut loc în această atmosfera halucinantă, îndurerată, temătoare.

Desfăşurat în martie 1934, procesul asasinilor a oferit un spectacol straniu. Lideri politici cunoscuţi au depus mărturie în favoarea şefilor Gărzii de fier, cei care de fapt ordonaseră asasinatul. S-au amestecat mai multe lucruri, în primul rând lipsa de răspundere şi de morală publică. In plus, unii încercau să se pună bine cu legionarii, de teamă să nu cadă victimă la rîndul lor. Alţii o făceau pentru a dovedi opoziţie regelui care dorise acest proces, dar şi liberalilor care veniseră la putere.

Nicolae Malaxa

Curtea a condamnat pe viaţă pe asasini, dar i-a scos din cauză pe cei care ordonaseră și organizaseră crima, şefii Garzii de fier…
Şi alte procese pot reţine atenția, precum cel al colonelului Victor Precup care pusese la cale un atentat la viaţa regelui. Alt proces care face vîlvă a fost judecarea “afacerii Skoda”, un adevarat cutremur politic. Mai mulţi generali, miniştri, ofiţeri şi funcţionari superiori au fost implicati într-o afacere de anvergură prin care au obtinut milioane de lei din contractul de inzestrare a armatei încheiat cu uzinele cehoslovace Skoda…
Un alt proces a fost cel al greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa. Printre acuzaţi, mai multi comunişti. Unul dintre ei, Gheorghe Gheorghiu Dej, va ajunge dictatorul Romaniei la sfîrşitul anilor 40, dupa ce îl va sili pe regele Mihai să abdice…
Europa, şi împreună cu ea România, intra in zodia Satanei, cum a definit-o, mai târziu chiar regele Carol al II-lea…

ERNEST URDĂREANU - PERSONAJ DISTRUCTIV

          Sunt rare cazurile unor personalităţi din istoria românilor care să fi stârnit atâta oprobriu ca, în epoca sa, Ernest Urdăreanu.

Este vorba de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Regelui Carol al II-lea. În ciuda unor merite incontestabile şi a unor acte de curaj, prin prisma imagologiei istorice, Ernest Urdăreanu rămâne un personaj profund negativ, considerat de către unii dintre contemporanii săi de-a dreptul odios. Foarte multă lume îl considera pe acesta drept geniul cel rău al Regelui Carol al II-lea, de care şi-a legat soarta şi pe care l-a urmat în îndelungatul său exil.

Un personaj cu şarm

Cei care l-au cunoscut personal spun că Ernest Urdăreanu – care va fi supranumit mai târziu Murdăreanu – era un personaj care avea un şarm aparte. Despre anii copilăriei sale sunt cunoscute puţine amănunte. Este ştiut faptul că Ernest Urdăreanu avea un tată ofiţer şi că el însuşi a avut parte de educaţie militară. Ernest Urdăreanu avea doi fraţi, dintre care unul inginer, celălalt om de afaceri. Viitorul confident al Regelui Carol al

II-lea era un excelent pilot de curse, iar pasiunea pentru maşinile cu motor o împărtăşea cu regalul său prieten. În anii 1928 şi 1929, Ernest Urdăreanu a obţinut, la volanul unor maşini Fiat, locul I, respectiv locul al II-lea la Raliul de la San Remo. În anul 1931, Ernest Urdăreanu a intrat în serviciul direct al Regelui Carol al II-lea, revenit în ţară cu un an mai devreme. Cel care l-a recomandat pe tânărul ofiţer Urdăreanu a fost unul dintre verişorii săi, marele diplomat român Nicolae Titulescu, pe atunci reprezentant al României la Londra. Aptitudinile lui Ernest Urdăreanu în domeniul automobilistic au fost rapid remarcate de către Regele Carol al II-lea, care l-a numit pe fostul pilot de curse drept şef al garajului regal. Astfel, el a devenit şoferul preferat al metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Acest lucru i-a favorizat ascensiunea. În anul 1933, după ce Regele Carol al II-lea a renunţat la serviciile unui prieten vechi, Constantin Puiu Dimitrescu, Ernest Urdăreanu a devenit secretar privat al regelui. Relaţiile dintre ei au devenit tot mai strânse, iar încrederea lui Carol al II-lea în Urdăreanu a crescut treptat. În anul 1936, Ernest Urdăreanu a devenit vicemareşal, apoi mareşal al Palatului Regal, adică şeful administraţiei regale.

Ministru al Curţii, refuzat de Hitler

Ascensiunea sa a continuat, iar după instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, Ernest Urdăreanu a primit postul de ministru al Curţii, calitate în care a devenit reprezentantul Regelui în Guvern. Astfel că Ernest Urdăreanu i-a însoţit, în noua sa calitate oficială, pe Regele Carol al II-lea şi pe Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai I, în turneul lor interna­ţional, care i-a purtat prin Marea Britanie, Franţa şi Germania, în încercarea Regelui Carol al II-lea de a preveni izolarea interna­ţională a României, în contextul în care situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est se deteriora tot mai mult, pe măsură ce Germania nazistă se îndrepta cu paşi rapizi spre cel de-al doilea război mondial.

Un amănunt notabil al acestui turneu a fost acela că Adolf Hitler a refuzat să-l primească pe Ernest Urdăreanu, care era considerat drept creierul camarilei regale, care includea oameni de afaceri precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt ori Aristide Blank, mulţi cu certe origini evreieşti. Anii 1939 şi 1940 i-au adus lui Ernest Urdăreanu misiuni imposibile, precum aceea de reconciliere dintre Regele Carol al II-lea şi organizaţia extremistă Garda de Fier, care promova un antisemitism violent şi care practica terorismul politic, organizaţie responsabilă pentru asasinarea premierilor I.G. Duca şi Armand Călinescu.

În exil, alături de Rege

Apropierea dintre Regele Carol al II-lea şi ministrul Curţii Regale l-a determinat pe Ernest Urdăreanu să-şi urmeze suveranul în exilul care a urmat abdicării Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940. Dacă ar fi rămas în ţară, Ernest Urdăreanu ar fi riscat să fie executat, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale. De altfel, legionarii au tras cu mitraliera asupra trenului în care se aflau Regele Carol al II-lea, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Totuşi, ei au ajuns cu bine în Italia, via Iugoslavia, apoi s-au mutat în Elveţia.

Exilaţii au pornit mai departe, spre Spania, prin Franţa controlată de reprezentanţii regimului de la Vichy, controlat de mareşalul Petain. Ajunşi în Spania, s-au trezit confruntaţi cu o situaţie imposibilă, creată de presiunile Guvernului român şi ale celui german, care vizau extrădarea Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, spre a fi judecaţi în România pentru numeroase acte de corupţie.

În acest context, Ernest Urdăreanu a apelat la o reţea de contraban­dişti spanioli, care a organizat fuga Regelui Carol al II-lea în Portugalia. Însă ei nu au rămas acolo decât puţin. De teama extinderii războiului, Regele Carol al II-lea şi Curtea sa s-au refugiat în Cuba, apoi în Mexic şi în Brazilia.

În anul 1944, Ernest Urdăreanu s-a însurat, în Ciudad de Mexico, cu o tânără de 18 ani, Monique Cook. Mai târziu, în anul 1947, el a organizat nunta Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, ceremonie care a avut loc în Brazilia. În anul 1949, ei s-au întors cu toţii în Portugalia. Ernest Urdăreanu a devenit cancelarul regelui Carol al II-lea. În această calitate, el a organizat ceremonia funerară ocazionată de moartea neaşteptată a regelui, în 1953. După moartea Regelui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a rămas în serviciul Elenei Lupescu până la moartea ei, survenită în anul 1977. El a murit în Portugalia în anul 1985, la 88 de ani. Ernest Urdăreanu nu a reuşit să se mai întoarcă niciodată în România, după septembrie 1940.     RL

ROMA - LACUS CURTIUS XXXX

                 

Lacus Curtius a fost un spațiu sacru aproape în centrul Forumului Romanum. Era un loc înconjurat de o închidere cu grilaj, unde se găsea un ghizdei (o gură circulară de fântână ridicată deasupra terenului) și numeroase altare. Un relief din marmură, datând probabil din epoca lui Caesar a fost descoperit în apropiere, în anul 1553. El reprezintă pe eroul Curtius aruncându-se în prăpastie. Din mărturiile istorice se știe că împăratul Galba a fost masacrat, în anul 69 e.N, de către soldați, lângă Lacus Curtius.

Numeroase tradiții antice ajută la explicarea creației sale. Conform uneia, lacul (lacus)  era o mlaștină în care a fost înecat sabinul Mettius Curtius, pe timpul  războiului dintre romani și sabini. Mai există și altă variantă a dispariției acelui personaj mitic. Aceea îl prezenta ca un bun patrician roman care s-a sacrificat într-o prăpastie deschisă brusc pe locul Forului roman de un fulger. El s-a sacrificat sărind cu calul și armamentul în prăpastie, iar aceea s-a închis imediat după el.

O altă poveste, evocată de Varro, referitoare la Lacus Curtius, susține că asupra acestui loc a căzut un fulger, imprinând marca lui Jupiter. Ca urmare, Senatul a ordonat consulului din 445 e.A, Caius Curtius, de a închide acest loc devenit sacru.

ROMA - BIBLIOTECA ULPIA XXXX

                  Biblioteca Ulpia, sau Biblioteca lui Traian (Bibliotheca Ulpia sau Bibliotheca Traiani) era situată pe latura de nord a Basilicii Ulpia. Acolo erau lipite cele două edificii ale bibliotecii, unul destinat lucrărilor romane și celălalt autorilor greci.

Biblioteca a fost edificată între anii 106 și 113 e.N, dată a inaugurării Forului lui Traian, construit de către arhitectul Apollodor din Damasc, din ordinul împăratului. Acelui for grandios și extrem de costisitor i-a dat numele familiei sale, Ulpia. (Marcus Ulpius Traianus).

Edificiul de sud-vest avea laturile de 20 x 27 metri, era acoperit de o boltă și a fost degajat de sub strada modernă. O dublă colonadă în stil corintic, plasată pe podium, încadra nișele, care, pe două nivele, puteau conține fără îndoială 2.000 de volume. In fața intrării se afla un edicul pentru o statuie, înconjurat de coloane din marmură “galben antic” Pereții erau din cărămidă și acoperiți și cu marmură pe mari porțiuni. (a se înțelege că pereții aveau zone din cărămidă cu rol de absorție a umidității, dar, în rest erau acoperiți cu marmură).

Celălalt edificiu destinat bibliotecii, cel de nord-est era cu totul similar.

In cele două edificii se găseau săli de lectură, iar pe ziduri erau așezate busturi ale unor autori celebri. Arhive importante, ca cele privind edictele pretorilor, sau actele împăraților (libri lintei), au fost apărate tot în sânul bibliotecii.

Dintr-un motiv necunoscut, după sec.al 4-lea, cărțile de aci au fost transferate la Termele lui Diocletianus.

ROMA - BIBLIOTECILE TERMELOR LUI TRAIAN ȘI DIOCLETIAN XXXX

           

Terminate în anul 109 e.N și construite peste ruinele palatului Domus Aurea al lui Nero, Termele lui Traian sunt primele de la care ne-au parvenit ruine semnificative.

Termele lui Traian

Ele cuprindeau o bibliotecă care era despărțită în două părți, una pentru lucrări grecești și alta pentru lucrări latine, construite fiecare sub formă de abside situate contra zidului exterior al complexului termal, de o parte și de alta a băilor.

                                                                Termele lui Traian

Cele mai mari terme din Roma au fost cele ale lui Diocletianus, construite între anii 305-306 e.N. Totul poate duce la concluzia că și acestea erau dotate cu biblioteci, cu toate că săpăturile nu au dovedit încă prezența lor în vestigiile materiale.

ROMA - BIBLIOTECA TERMELOR LUI CARACALLA XXXX

                 

In urbanismul Romei termele au primit un rol din ce în ce mai important. Existând încă din sec.al 2-lea e.A, ele au fost accesibile numai cu plată la începuturi. Și-au schimbat modul de acces începând cu construirea termelor lui Agrippa, la sfârșitul sec. 1 e.A al erei, devenind gratuite și mai ample decât cele obișnuite anterior.

Impărații au preluat ideea și au trecut la un program de construire de mari terme, nu numai deschise tuturor, dar și decorate somptuos și cu instalații cât mai complete.

Dedicate, la început, numai nevoilor corpului, ele au început să joace progresiv rolul de centre culturale, cuprinzând în afară de instalațiile termale, grădini, săli de recreere și biblioteci.

Bibliteca Termelor lui Caracalla a fost construită în același timp cu termele, în anul 216 e.N. și inaugurată chiar de împărat.

Termele și biblioteca se situau în câmpia de la răsărit de Aventin și la sud de Caelius, în afara limitei originare a Romei (pomoerium).

In latura de sud-vest a termelor, biblioteca era separată în două săli, una pentru lucrări grecești și alta pentru cele latine. Existau și săli de lectură împrejurul cisternelor.

ROMA - BIBLIOTECILE PALATELOR IMPERIALE XXXX

               

Se știe că două palate imperiale au fost îmbogățite cu biblioteci. Este vorba de palatul împăratul lui Tiberius (Domus Tiberiana), situat în partea de apus a colinei Palatin și cu deschidere largă spre Circus Maximus. 

Domus Tiberiana

            Palatul s-a bucuat de o extindere impresionantă de către urmașul său Caligula. Un al doilea palat imperial renumit și care a dispus de o bibliotecă pe măsură a fost palatul lui Nero, Domus Aurea. Cu toate că bibliotecile s-au aflat în inima domeniilor rezervate de împărați, ele au fost deschise generos și cu mândrie publicului larg.

Domus Tiberiana - vedere dinspre Circus Maximus

 Domus Tiberiana

                                                                  Domus Tiberiana

ROMA - BIBLIOTECA TEMPLULUI LUI AUGUSTUS DIN NORDUL PALATINULUI. XXXX

                     După moartea lui Augustus, Senatul a votat ridicarea unui templu în onoarea sa, pe locul casei natale, în nordul Palatinului. Livia, soția împăratului, și Tiberius, s-au însărcinat cu construcția templului, care nu s-a terminat decât târziu, în anul 38 e.N, sub domnia lui Caligula. Tiberius a decis să alăture templului o bibliotecă (Bibliotheca Templi Augusti sau Bibliotheca Novi Augusti), pe care a decorat-o cu o statuie colosală din bronz adusă din Sicilia. 
Templul lui Augustus și biblioteca erau situate în cartierul Velabrum, în spatele templului lui Castor și Polux și a basilicii Julia, la baza Palatinului. Acolo, cele două edificii au făcut parte dintr-un ansamblu al unor altor construcții al epocii Flaviilor, unit printr-o rampă cu platforma colinei Palatin.
Ansamblul format din templu și bibliotecă au ars într-un incendiu din timpul lui Vespasianus  și a fost reconstruit de Domitianus. Conform unei inscripții cărțile nu au repopulat în noul edificiu, decât în anul 101 e.N, când biblioteca a prins din nou viață.
Este posibil ca această bibliotecă să fi fost cea numită în sec.al 2-lea e.N, biblioteca palatului lui Tiberius (bibliotheca domus Tiberianae).

ROMA - BIBLIOTECA PORTICULUI OCTAVIEI XXXX

                 

La biblioteca amenajată pe Palatin, Augustus a adăugat rapid pe cea din Câmpul lui Marte, numită Biblioteca porticului Octaviei sau Biblioteca lui Marcellus. Folosind prada acumulată pe timpul războiului contra dalmaților, în anul 33 e.A. 

Augustus a construit un ansamblu de edificii organizate în jurul unui portic pe care l-a dedicat memoriei lui Marcellus, fiul surorii sale Octavia. Acest ansamblu, decorat cu opere din bronz și din marmură ale unor sculptori cu reputație, cuprindea o bibliotecă, divizată în două secțiuni, greacă și latină. Biblioteca a înființat-o Octavia Thurina Minor, sora lui Augustus, în anul 23 e.A. Stabilimentul a fosr îmbunătățit, la scurt timp după aceea, de către Caius Melissus cu ajutorul financiar al lui Caius Cilnius Maecenas, la sfârșitul primului secol din era antică.

Edificiul și lucrările din bibliotecă au suferit în incendiul din anul 80 e.N, sub domnia lui Titus. 

Deși  construită de familia imperială, această bibliotecă, îngrijită de niște sclavi publici (serui publici), a avut probabil un statut municipal, fiind administrată de oraș. Cărțile salvate au revenit în edificiul reconstruit sub Domitianus, apoi, după un nou incendiu, din anul 203 e.N, a fost reconstruită din nou sub Septimius Severus și sub Caracalla.

ROMA - BIBLIOTECA PĂCII XXXX

             Biblioteca Păcii (Biblioteca Pacis), sau Biblioteca din Forul Păcii, a fost situată în Templul Păcii, din Forul Păcii, sau Forul lui Vespasianus, strâns atașată de edificiul de cult.

Ea a fost edificată în același timp cu Forul Păcii, între anii 71-75 e.N și inaugurată în acelaș an. In bibliotecă se găseau diverse “comori” literare aduse de Vespasianus de la Ierusalim, dar și lucrări celebre ale unor artiști greci. Edificiul mai conținea și arhivele prefecturii urbane, planurile cadastrale și o serie de documente privind lucrările edilitare realizate, mai ales, sub domniile lui Vespasianus și Septimius Severus.

Forumul Păcii, a fost cel de al treilea forum imperial construit în ordine cronologică și era închinat Păcii impuse de împăratul Romei, adică o Pax Romana impusă numai cu armele. Templul mai avea și menirea de a comemora victoia împăratului asupra evreilor. 

ROMA - BIBLIOTECA CAPITOLINA XXXX

                 

  Biblioteca Capitoliului (Bibliotheca Capitolna) a existat pe Capitoliu, dar despre ea nu se știe nimic mai mult decât că a dispărut prtntr-un incendiu sub domnia împăratului Commodus (180-192 e.N) și că nu a mai fost reconstruită.

Această bibliotecă a fost, probabil, fondată de împăratul Traian, sau cu siguranță pe timpul dinastiei Antoninilor. Edificiul a fost împărțit în două secțiuni, asemănător altor biblioteci ale Romei. O secțiune era destinată literaturii latine, iar cealălaltă cărților grecești.

Biblioteca Capitolină a făcut, probabil, parte din Atheneum-ul ridicat de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), stabiliment care a devenit o universitate cu scurgerea timpului.

După optsrezece secole Biblioteca Capitolia a renăscut în anul 1872, având alături, în strânsă colaborare, Comisia Arheologică Comunală și publicația “Comisiei Arheologice Comunale ”. Biblioteca are acum sediul pe Capitoiliu, în Palatul Conservatorilor, alături de Direcția Muzeelor Capitoline, cu un patrimoniu de 16.000 de volume și 300 de periodice, din care 110 active.

ROMA - BIBLIOTECA LUI ASINIUS POLLIO XXXX

Biblioteca lui Asinius Pollio (Bibliotheca Asini Pollionis), a fost construită în anul 38 e.A, devenind prima bibliotecă publică din Roma.

Gaius Asinius Pollio (Asinius Pollion) (76 e.A.-4 e.N.) a fost un om politic și militar de la sfârșitul Republicii și din timpul domniei lui Augustus, orator, istoric și poet, membru al ginții plebeiene a Asinii-lor. A fost prieten al poetului Catullus. Istoricul Velleius Parteculus l-a așezat între spiritele cele mai distinse al epocii sale. Valerius Maximus l-a citat drept un frumos exemplu al unei bătrâneți robuste.

Proiectul lui Caesar de a înfiinţa o Bibliotecă a Romei, a fost reluat de către Asinius Pollio (proiect care încolțise în mintea lui Caesar după exemplul Bibliotecii din Alexandria, la a cărei incendiere participaseră trupele sale). Asinius Pollio a folosit prada acumulată cu ocazia victoriei lui asupra parților pentru a restaura Atrium Libertatis, de la templul Libertății de pe colina Aventin, templu care adăpostea odinioară arhivele cenzorilor. Aici a instalat prima bibliotecă publică romană, în anul 38 e.A, bibliotecă divizată în două secțiuni, una greacă și una latină, conform programului lui Caesar. El a fixat astfel planul general al tuturor bibliotecilor publice romane, care urmau a fi construite mai târziu, adică a influențat planul de organizare. Există mărturii că acest templu a adăpostit odinioară arhivele cenzorilor. Departe de a se limita la o linie pur utilitară, Pollio a elaborat și un program iconografic, vizând creșterea valorii edificiului și celebrarea marilor figuri ale culturii grecești și romane.

A luat parte și la marile lucrări de renovare a Romei, inițiate de Augustus.

Cu ocazia amenajării bibliotecii și-a expus colecțiile de artă, bogate în statui grecești. A făcut cunoscute operele bibliotecii prin recitări și lectură publică, modalități devenite curând la modă.

A deținut lucrările lui Aristotel, reeditate recent, darși lucrări de poezie romană. Biblioteca a servit și ca muzeu general de de artă.

Arta sa oratorică a fost mult apreciată, astfel că Seneca l-a plasat la nivelul lui Cicero, în ciuda diferențelor de stil.

ROMA - BIBLIOTECA TEMPLULUI LUI APOLLO DE PE PALATIN XXXX

           După ce Asinius Pollio a dat Romei prima bibliotecă publică prin efort financiar propriu, cele care au urmat au fost ridicate de împărați pe cheltuiala proprie, sau a statului. Diferitele biblioteci construite de împărați pot fi clasificate după ansamblurile monumentale în care au fost cuprinse. O bibliotecă publică romană nu s-a prezentat niciodată ca un edificiu izolat și autonom, ci a făcut parte, în mod necesar, dintr-un complex arhitectural cu funcțiune bine definită. De la Augustus, la Diocletianus, s-a observat evoluția topografică a bibliotecilor, de la asocierea pe lângă temple (servind uneori ca locuri pentru arhive, sau pentru publicații ale documentelor oficiale) și sfârșind prin a fi incluse sistematic în termele imperiale.

Biblioteca atașată Templului lui Apollo de pe Palatin (Bibliotheca Apollinis Palatini) a fost înființată de împăratul Augustus în partea de sud Templului lui Apollo de pe Palatin, templu dedicat de el, în anul 28 e.A.

Această primă bibliotecă cu adevărat publică a subliniat dubla ambiție a împăratului. Prima era de natură arhitecturală, vizând de a da Romei edificii de prestigiu după modelul Pergamului și Alexandriei. Cea de a doua ambiție era culturală și politică, în măsura în care biblioteca publică dădea împăratului o formă de control asupra vieții intelectuale și literare.

Ea a mai fost cunoscută sub numele de Biblioteca Palatină (Bibliotheca Palatina) și a dispus de un spaţiu suficient de mare pentru a găzdui chiar ședințele Senatului roman.

Biblioteca a avut două secții, una pentru lucrări grecești și una pentru cărți latine. Pe  pereții bibliotecii au fost atașate portrete, în medalion, ale unor autori celebri.

Biblioteca a fost complet reconstruită de împăratul Domitianus un secol mai târziu. Au rămas puține vestigii de la acest edificiu.