ROMA - TEMPLUL LUI PORTUNUS - sau FORTUNA VIRILIS

Templul lui Portunus (numit şi Portunes), zeul apărător al porturilor şi al cheilor, apărătorul antrepozitelor de grâu de pe malurile Tibrului, se află în Forum Boiarium şi este un templu de talie mică în cu capitele în stil ionic. Astăzi este integrat în tabloul grădinii publice în care se găseşte şi templul circular Hercules Victor, fals denumit templu al Vestei, dastorită planului său circular.

Templul lui Portunus este un edificiu rectangular, construit între anii 100-80 e.A. Este un pseudoperipter greco-italic, înzestrat cu un portic adânc, fără coloane interioare, cu o scară de acces largă și înaltă, prinsă între antele podiului. Cele patru coloane ionice ale porticului (faţadă tetrastil), de la intrarea în templu, sunt independente, iar cele şapte de pe fiecare latură lungă şi cele de pe latura din spate sunt solidare cu pereţii (semi-coloane adosate). Ele înconjoară naosul. Arhitectural este un templu foarte asemănător cu cel de la Nimes, din Franţa. Coloanele ionice au cele două fețe diferite, cu excepția celor de colț ale căror volute sunt întoarse la 45 de grade.

Edificiul este construit din tuf şi travertin, cu o suprafaţă acoperită cu stuc. Este realizat din travertin pentru ornamentul podiumului, pentru crepis, stilobat şi pentru părţile care susţin greutăţile cele mai mari (coloanele de unghi de la cella şi coloanele porticului de la faţadă). Tuful s-a folosit pentru structurile mai puţin solicitate, mai puţin portante : ziduri, interiorul podiumului. Canelurile coloanelor şi decorurile arhitectonice sunt executate din stuc. Restaurările din sec.al 20-lea au folosit beton, fără grijă  de a-l ascunde, cărămidă (scara de la faţadă) şi stuc pentru restaurarea canelurilor coloanelor. Se aseamănă mult cu templul roman din Nimes, Franța, numit acum Maison Carre și care este cu ceva mai mare.

După degradarea din sec.al 6-lea, templul lui Portunus a reapărut sub forma unei biserici dedicate Fecioarei, în anul 842 e.N, dar a trebuit să mai aştepte trei secole şi jumătate pentru a primi menţiunea clară de biserica Santa Maria in Gradelis. Conform ipotezelor, acest nume provine de la scările templului, sau de la cele care coborau spre Tibru. In sec.al 14-lea, biserica şi-a schimbat numele, devenind Santa Maria Egiziaca (adică Egipteanca), cu referire, de această dată, la picturile ce datau de pe timpul primei menţiuni a ei.

Pe timpul epocii contemporane, templul a fost investigat arheologic cu multă atenţie. Primele săpături au avut loc în anul 1921. Ele au consistat, în principal, din degajarea şi restaurarea edificiului.. Arheologii au distrus edificiile alăturate, au degajat porticul, distrugând intercolonamentele laterale neoriginale şi au restaurat într-o manieră generală zidurile de la cella. Pe timpul acelor săpături s-a adus la lumină un podium mai vechi (din tuf de la Grotta Oscura), precum şi urme ale unor magazine boltite, pe latura de vest a templului, situate sub templul actual şi datând ambele din epoca medio-republicană.

A doua etapă a săpăturilor a avut loc în anul 1948. Atunci s-au operat o serie de sondaje pe tot conturul edificiului, permiţând scoaterea în evidenţă a unor magazine pe latura de est, contemporane cu actualul templu. S-au mai găsit şi structuri periferice, precum ziduri de peribol (incintă sacră din jurul vechilor temple), sau calea de acces. In prezent templul este supus unei renovări a picturii interioare de natură medievală.

In trecut templul a fost atribuit de autori ca dedicat unor două divinităţi. In timpul Renaşterii a fost numit templul Fortuna Virilis. Mai târziu, în sec.al 19-lea, a fost atribuit şi divinităţii Mater Matuta. Ambele atribuiri s-au dovedit false, prin descoperirea unui templu dublu la nord-est de templul Portunus. Acel templu avea două cella, una dedicată zeiţei Fortuna (adjectivul virilis nu a apărut în nici o sursă şi ca atare poate fi abandonată) şi alta divinităţii Mater Matuta. In plus, atribuirea templului ionic lui Portunus nu are nimic surprinzător, el fiind zeul râului şi al portului. Forumul Boarium era portul fluvial al Romei, prin care se lega oraşul cu Ostia. Prin apropiere de templu trecea zidul servian (atribuit regelui etrusc Servius Tullius), străpuns în acel loc de o poartă.    

ROMA - TEMPLUL LUI HERCULES VICTOR

Templul lui Hercules Victor, numit şi Olivarius, se află în Forum Boiarum. Este uneori numit şi templul zeiţei Vesta, din cauza planului circular, plan care aminteşte de templul Vesta din Forum Romanum. Este unul din monumentele Romei antice care a avut soarta de a străbate mileniile în stare bună.

Construit la sfârşitul sec.al 2-lea e.A, la sud de templul Portunus, el constituie astăzi o minunată mărturie, bine păstrată, a antichităţii romane.

La Roma, cultul lui Hercules coboară adânc în timp. Vergilius, în Eneida, povesteşte cum eroul l-a ucis pe banditul Cacus pa Aventin, una din cele şapte coline ale Romei, în apropiere de locul care s-a numit Forum Boarium. Hercules, cu ajutorul lui Evandrus, a ridicat un altar unde a sacrificat un taur pentru Jupiter. In acel timp Roma nu fusese fondată.

Templul lui Hercules Victor a fost dedicat eroului Hercules, proptectorul corporaţiei olearii, adică negustorilor de ulei de măsline. A fost reconstruit  de către împăratul Tiberius în anul 15 e.N, în marmură de Pentelic și de Luni. Are două tipuri de coloane,unele realizate din marmură de Pentelic, iar celelalde din marmură italiană de Luni. Primele se disting prin frunzele lor de cant suple și curbate lejer. Cele din marmură de Luni au foile de acant mai încovoiate și mai închise.

Templul lui Hercules Victor, sau Hercules Olivarius este un templu peripter circular de tradiții elenistice, construit în sec.al 2-lea e.A. Este compus dintr un şirag de coloane corintice, care formează un cerc în jurul unui naos cilindric. Are 20 de coloane împrejur, una fiind dispărută. Ridicat inițial pe un podium, templul a căpătat ulterior, după modelele greceșrti, șapte gradene perimetrale. Coloanele sale corintice sunt foarte svelte, având o înălțime egală cu zece  diametre. In partea superioară era ornat cu o arhitravă şi un acoperiş, ambele dispărute. Acoperişul a fost înlocuit cu unul simplu cu olane şi straşină mică. Templul lui Hercules Victor este cel mai vechi edificiu de marmură din Roma, a cărei structură a ajuns până astăzi. Are un diametru de 16,5 metri și intrarea pe la est. A fost construit de Hermodoros din Salamina, un grec foarte activ la Roma în a doua jumătate a sec. al 2-lea e. A. Cel ce a comandat lucrarea a fost un negustor roman îmbogățit din comerțul cu ulei de măsline, numit Marcus Octavius Herrenus. Numele lui s-a regăsit în Agora din insula Delos, ceea ce dovedește legăturile lui cu Grecia. Hercules era, printre altele și patronul negustorilor de ulei, olearii. O inscripție menționează numele unui sculptor grec, care a executat, probabil, o statuie de cult, Scopas cel Tânăr.

Templul a fost construit în două faze, fapt dovedit și de cele două calități de marmură folosite la executarea capitelurilor. Prima etapă a construcției s-a realizat în a doua jumătate a sec. al 2-lea e.A., iar a doua în al doilea sfert al sec.1 e.A. Secționarea lucrărilor s-a datorat unor grave distrugeri provocate de o inundație a Tibrului. Este menționată o reconstrucție de pe timpul lui Tiberius, prin anul 15 e.N.

 In evul mediu, în cella circulară a templului s-a amenajat, pentru început, biserica San Stefano delle Carrozze. In sec.al 19-lea lăcaşul a devenit biserica Santa Maria del Sole. Sub cel de al doilea nume a rezistat un număr de decenii, numai până în anul 1935. Alegerea creştinilor de a dedica templul credinţei lor, l-a salvat pe acesta de la distrugere.

Astăzi templul, readus la liniile sale originale, încântă pe cei ce-şi plimbă paşii prin prietenoasa piaţă Bocca della Verita, între pinii umbrelă şi leandrii albi sau roz ai unui părculeţ odihnitor.                              

ROMA - FORUM BOIARUM

Această parte de oraş era cuprinsă în cartierul Velabru (Velabrum) şi înconjurată de Capitoliu, la nord, Palatin , la sud-est şi de Aventin , la sud. La apus toată suprafaţa era mărginită de Tibru. Se poate afirma că aici a luat naştere primul forum roman, Forum Boarium.

Zona s-a aglomerat cu mai bine de 2500 de ani în urmă, în epoca regilor etrusci şi a Repulblicii tinere. Incă din sec.al 6-lea e.A, mulţimea se înghesuia spre piaţa de legume (forum Olitorium, sau Holitorium), la baza de apus a Capitoliului şi spre piaţa de animale (forum Boarium), mult mai întinsă, la poalele Palatinului. Zona a devenit foarte repede un centru religios al oraşului. S-au ridicat un număr de temple. Fundaţiile unora au fost atribuite perioadei de domnie a regelui Servius Tullius (578-534 e.A), printre care templul Fortuna Virilis şi templul Mater Matuta. In apropiere de forum Boarium s-au construit şi primele poduri peste Tibru, Pont Sublicius şi Pont Aemilius (numit azi Ponte Rotto).

L a sfârşitul epocii republicane, Caesar a început construirea, spre nord, a magnificului teatru al lui Marcellus. Alături de acel teatru se întindea Circus Flaminius, arenă vastă şi alungită, construită în anul 221 e.A, în care se derulau curse de care, spectacole de vânătoare, spectacole de circ şi  manifestaţii diverse.

Odată decăzută Roma, edificiile din spaţiul Boarium au căzut şi ele în ruină. Cu toate acestea, în evul mediu cartierul a rămas foarte populat, iar micul comerţ, mult diminuat faţă de perioada imperială, a fost preluat treptat de o comunitate foarte cosmopolită, formată în principal din greci. Evreii s-au adunat şi ei aici începând cu sec.al 13-lea. Ghetoul format a fost împrăştiat în anul 1888.

Degajarea monumentelor antice şi medievale dintre edificiile mizere a început pe timpul conducerii lui Benito Mussolini. In acel timp s-a deschis o cale largă de circulaţie şi au dispărut o mare parte din străduţele murdare şi mulţime de case vechi insalubre.

Se poate remarca faptul că din timpurile cele mai vechi ale Romei, Forum Olitorium şi Forum Boarium au luat naştere nu departe de forumul administrativ şi politic al oraşului, Forum Romanum.

Forum Olitorium, sau piaţa de legume, ocupa un spaţiu limitat de Porticul Octaviei, de Tibru şi de Vicus Jugarius. Forum Boarium sec întindea până la baza colinei Aventin, spre sud,. Arcul lui Janus (Arco di Giano) şi arcul celor care se ocupau de schimburi băneşti (Arco degli Argentari) îl limitau la răsărit.

Cele două piaţe erau plasate în imediata apropiere a portului de pe Tibru. Navele urcau pe râul pe atunci navigabil şi acostau pe malul stâng, în zona podului Aemilius (azi Ponte Rotto).

Printre divinităţile şi eroii veneraţi în cartier era şi Hercules, care, după legendă, trecuse prin Forum Boarium. Templul Hercules Victor se găsea pe locul unde s-a ridicat ulterior biserica Sfânta Maria in Cosmedin. Templul s-a ridicat drept recunoştinţă pentru victoria eroului asupra lui Cacus, hoţul de bovine. In paralel cu resturile templului lui Apollo, s-au găsit vestigii ale unui sanctuar dedicat zeiţei romane a războiului, Bellona. Un alt edificiu religios legat de activitatea comercială a fost Ara Maxima, iar în sec.al 2-lea e.a, s-a ridicat şi un templu dedicat zeiţei Vesta.

Trei temple dispuse alăturat ocupau amplasamentul bisericii San Nicola in Carcere. Nu departe de biserica Omobono, lângă Vicus Jugaris, au fost scoase la lumină un grup de locuri sacre antice.

Intr-o parte a forumului se afla templul Fortuna pe care, Servius Tullis, l-a dedicat divinităţii norocului şi bogăţiei, care i-a schimbat destinul, având în vedere că regele fusese sclav în tinereţe. Portunus, zeul protector al porturilor, avea şi el, în mod natural, un sanctuar în apropiere de port, uneori identificat nesigur cu micul templu numit astăzi Fortuma Virilis, sau Hercules Victor. 

In aval de Forum Boarium şi de port, se găsea un port militar  numit Navalia inferiora. Mai târziu s-a amenajat un alt port la marginea Câmpului lui Marte. Acela era numit Navalia superiora.

Pe timpul în care Roma s-a lansat în cucerirea mărilor, locuitorii veneau aici ca să admire navele capturate. Pintenii navelor erau expuşi pe tribuna cuvântărilor din Forumul Roman. In anul 58 e.A, la reîntoarcerea sa din expediţia în Cipru, Caton din Utica a abordat aici încărcat de bogăţiile Ptolemeu al XII-lea Auletes (Neos Dionysos), regele Egiptului (cântăreţ din flaut şi tatăl degradat al renumitei Cleopatra).

Forum Boiarum a fost distrus de un incendiu, în anul 213 e.A, dar reconstruit în anul următor.

La sfârşitul Imperiului Roman, forumul era asfixiat de mulţimea prăvăliilor şi a tarabelor, iar odată cu dezvoltarea creştinismului, cele două temple rămase în picioare, templul lui Hercules Victor şi templul lui Portunus, au fost transformate în biserici. Această adopţie a creştinilor le-a salvat de la distrugerea plină de ură a acelora.

Templul lui Hercules Victor, sau Hercules Olivarius (Hercules era socotit şi protectorul comerţului cu ulei de măsline) este un templu peristil circular construit în sec.al 2-lea e.A. Este compus dintr-o serie de coloane corintice, care formează un cerc în jurul unui naos cilindric. In partea superioară era ornat cu o arhitravă şi un acoperiş, ambele dispărute. Acoperişul a fost înlocuit cu unul simplu cu olane şi straşină mică. Templul lui Hercules Victor este cel mai vechi edificiu de marmură din Roma, a cărei structură a ajuns până astăzi.

Templul lui Portunus este un edificiu rectangular, construit între anii 100-80 e.A. Este compus dintr-un portic în stil clasic şi dintr-un naos ridicat pe o platformă. La acel nivel se ajunge pe o scară frontală înaltă. Cele patru coloane ionice ale porticului, de la intrarea în templu, sunt independente, iar cele şase de pe fiecare latură lungă şi cele de pe latura din spate sunt solidare cu pereţii (semi-coloane adosate). Ele înconjoară naosul. Edificiul este construit din tuf şi travertin, cu o suprafaţă acoperită cu stuc.

Cele două temple, unul dedicat zeiţei Fortuna şi celălalt lui Mater Matuta s-au disipat sub construcţiile noi ale secolelor medievale.

Astăzi Piazza della Verita ocupă, cu aproţimaţie, suprafaţa vechiului Forum Boarium. Cu pinii săi umbrelă, cu leandrii roz şi albi, servind drept cadru unui ansamblu de monumente antice, mrdievale, şi baroce, piaţa compune un tablou caracteristic al pisajului roman. In poziţie centrală şi în faţa bisericii Sfânta Maria in Cosmedin, o fântână arteziană. Creată în sec.al 18-lea, fântâna este compusă dintr-un vas larg de piareă, susţinut de doi tritoni.

In Forum Boiarum au avut loc primele lupte de gladiatori, în anul 264 e.A, la iniţiativa celor doi fii ai aristocratului Iunius Brutus Pera, Marcus şi Decius.

TRONUL ROMEI - CLAUDIUS I (TIBERIUS CLAUDIUS CAESAR AUGUSTUS GERMANICUS)

Ani de viaţă 10 a.Ch. - 54 d.Ch.

Impărat roman 41 - 54 d.Ch.

Claudius I-ul  Tetradrahmă

Claudius I-ul a urmat la tron nepotului său de frate, sceleratului Caligula. Accederea lui Caludius la tron a fost o surpriză a istoriei şi cu atât mai mult a populaţiei romane şi a apropiaţilor familiei imperiale. Claudius nu fusese luat niciodată în calculele familiei imperiale, ale Senatului sau ale oamenilor simpli, pentru accederea la tron.

            El era fiul lui Drusus, fratele mai mic al împăratului Tiberius, şi al Antoniei Minor, fiica lui Marcus Antonius. Drusus murise într-un accident de călărie, în Germania, înainte ca Tiberius să devină împărat şi urmaş al lui Augustus, prin adopţiune. Pe această filiaţie, Claudius era fratele mai mic al celebrului general Germanicus, general a cărui amintire, iubită populaţiei, l-a ajutat să obţină, fără contestaţii semnificative, tronul.

            S-a născut la Lugdunum (Lyon), în Gallia, la 1 august în anul 10 a.Ch. In copilărie a fost victima a numeroase boli care şi-au lăsat amprenta asupra slăbiciunii corpului şi spiritului, slăbiciuni care s-au adăugat unor infirmităţi congenitale, dificultăţi de mers şi de vorbire. Totuşi, de copil, a avut o înclinaţie deosebită spre disciplinele liberale şi chiar a publicat adesea lucrări ţn diferite domenii, cu predilecţie istorie.

            Era desconsiderat în familie, fapt ce trebuie să-l fi marcat profund pentru viitor, accentuându-şi nesiguranţa şi timiditatea. Mama sa, Antonia, spunea adesea că el “este o arătare de om pe care natura numai a început-o, fără a o termina” Iar dacă acuza pe cineva de prostie, spunea că este mai prost decât fiul său Claudius.

            Bunica sa Augusta, Livia Drusilla, l-a privit totdeauna cu dispreţ. Nu i-a vorbit decât foarte rar, nu i-a dat sfaturi decât prin bilete scurte şi aspre, trimise prin intermediari.

            Sora sa Livilla, când a auzit că va deveni împărat, blestema în gura mare soarta aşa de nedreaptă şi crudă a poporului roman.

            Bunica lui dinspre mamă fusese Octavia, sora lui Augustus, soţia lui Marcus Antonius şi căsătorită cu acesta în urma unei tranzacţii între Octavianus şi Antonius, pentru reîntărirea triumviratului

            Augustus, fratele bunicii, era şi el foarte sceptic în ceea ce priveşte pătrunderea tânărului Claudius în viaţa politică. Nu vedea cu ochi buni nici afişarea lui în public.

            Se pare, deci, că toţi ai săi, mama, Antonia, bunica, Livia Drusilla, bunicul prin alianţă şi Tiberius, unchiul său, l-au stimat foarte puţin. Aceasta, cu toate că existenţa retrasă şi dedicată studiului îl ridica mult peste contemporanii săi.

            Din cauza sănătăţii şubrede, cu ocaia unui joc de gladiatori, organizat de el şi de fratele său în memoria tatălui lor, a fost nevoit să prezideze cu capul acoperit cu o glugă, ceea ce era împotriva obiceiului. Iar în ziua când a îmbrăcat toga virilă, a fost dus de lectică în Capitoliu cam pe la miezul nopţii, fără nici-o solemnitate şi ascuns de ochii lumii.

            Cu toate că familia îl obliga să trăiască în izolare, n-a fost lipsit, totuşi, niciodată de respectul oamenilor şi de stima publică. Ordinul cavalerilor l-a ales de două ori şeful unor delegaţii: prima oară, când au cerut să ducă ei, pe umeri, corpul neînsufleţit al lui Augustus şi a doua oară când au dorit să aducă mulţumiri consulilor pentru suprimarea lui Seianus. Ba mai mult, când Claudius apărea la spectacole, cavalerii se ridicau în picioare şi-şi dezbrăcau mantalele.

            La rândul său, senatul a dat un decret prin care i se acorda dreptul să fie numit, în mod extraordinar, în rândurile preoţilor lui Augustus. Altă dată s-a aprobat să i se refacă, pe banii Senatului, o casă distrusă de un incendiu. Mai târziu s-a dorit să i se acorde dreptul de a-şi da avizul la decizii în rândul consulilor.

            La acest ultim decret s-a opus unchiul său Tiberius, aducând ca motiv imbecilitatea lui Claudius şi promiţând că-l va despăgubi. Cu toate acestea, prin testament, Tiberius l-a numit pe rândul al treilea al moştenitorilor, lăsându-i două milioane de sesterţi şi recomandându-l, printre celelalte rude, armatei, senatului şi poporului roman. In concluzie, familia imperială era jenată de semi-infirmitatea lui, situţie care într-o lume de luptători era greu de acceptat, mai ales când se punea pe picioare o dinastie.

            Pe parcursul întregei perioade de excludere a sa din viaţa politică şi de la onoruri, a făcut studii ştiinţifice care se refereau mult la literatură şi gramatică. Mai târziu când a ajuns împărat, a profitat de autoritatea suverană pentru a introduce, pentru un timp, trei noi litere în alfabetul latin, antisigma, digama eolică şi o a treia literă necunoscută, probabil, un i consonant. A compus în latină “Memorii” şi opt cărţi sub titlul “Apoligie lui Cicero” destul de erudită, care se opunea cărţilor lui Asunis Gallus şi multe alte opere istorice în limba greacă. După nişte celebre table de bronz descoperite la Lyon, în 1528, se cunoaşte textul pe care l-a pronunţat, în anul 48 d.Ch, la admiterea unor gali în senat.

            A fost un erudit istoric. In tinereţe a scris mai ales istorie la îndemnul lui Titus Livius şi al lui Sulpicius Flavius. A început istoria sa de la moartea dictatorului Iulius Caesar, dar a trecut la vremurile mai apropiate căci simţea că nu va putea scrie liber şi adevărat despre timpurile anterioare, fără a ofensa pe mama şi bunica sa. A lăsat două volume din prima istorie şi patruzeci din a doua. A mai scris opt volume despre viaţa sa.

            Şi pe timpul domniei a scris mult, dar totdeauna lucrările i-au fost citite de un lector, datorită greutăţilor în vorbire pe care le-a avut toată viaţa. Toate acestea probează că dacă Claudius nu a reuşit o afirmare în viaţa de zi cu zi, în schimb a fost departe de a nu se realiza ca valoare intelectuală.

            Cu toate că făcea parte din familia imperială prin căsătoria bunicii sale, Livia Drusilla, cu Augustus, a fost ţinut totdeauna în afara politicii. Augustus nu i-a acordat decât însărcinarea de augural. Tiberius i-a conferit numai ornamentele consulare, iar nepotul său Caligula a făcut din el un consul pentru două luni, alegându-l drept coleg de consulat (37 d.Ch.). După patru ani a fost ales din nou consul prin tragere la sorţi.

            Prezidând, uneori, spectacolele în locul lui Caligula, primea aclamaţiile poporului care striga: “Trăiască unchiul împăratului” sau “Trăiască fratele lui Germanicus”.

            Oricum nimic nu părea să îl desemneze ca viitor împărat, atunci când împlinea vârsta de 50 de ani. Ridicarea sa la tron a fost imprevizibilă pentru toată lumea.

            In momentul în care Caligula a fost asasinat, Claudius s-a refugiat într-un pavilion al palatului de pe Palatin. Un soldat din garda pretoriană l-a descoperit printr-o întâmplare, după o draperie, l-a tras din ascunzătoare şi l-a salutat ca împărat, tocmai în momentul când Claudius se aruncase în genunchi pentru a cere îndurare. A fost dus după aceea în tabăra pretorienilor.

            In acel timp, senatul şi consulii se sfătuiau cum să reinstaureze republica. Dar pretorienii ţineau la părerea lor şi la împăratul lor, aşa că, sub imperiul ameninţării cu forţa, senatul a ratificat repede dorinţa acelora. In noua situaţie ieşit repede la iveală că sub apatia lui Claudius exista o judecată iute, atunci când se concentra. El a promis fiecărui ostaş pretorian 15.000 de sesterţi. Astfel, a devenit primul împărat roman ridicat la tron prin voinţa soldaţilor şi mai ales prin corupţia lor, cu bani. Exemplul său urma a fi folosit în viitor de mulţi alţi pretendenţi la tron.

            Augustus când a creat corpul pretorienilor a avut în vedere apărarea împăratului într-o Romă mereu fierbinte, clevetitoare şi plină de comploturi. Nu-şi imaginase că prin garda pretoriană va da naştere celui mai periculos analist al monarhiei şi celei mai periculoase forţe de manevră în schimbarea împăraţilor. Imediat după Augustus forţa pretoriană începuse să-şi scoată colţii. Tiberius a fost asasinat cu ajutorul lui Macronius prefectul praetoriului, iar Caligula a fost ridicat la tronul moştenit tot prin acea susţinere. Asasinarea lui a survenit în urma unui complot la care au participat pretorieni. Caludius, la numai 25 de ani de la moartea lui Augustus, a fost efectiv aşezat pe tron de garda pretoriană mituită, fără să fi avut drept de moştenitor desemnat, sau ereditar.

            Noul împărat, stângaci, timid şi indecis, s-a dovedit, pe timpul a treisprezece ani, o plămadă uşoară pentru liberţii săi şi pentru soţii. A fost, desigur, o domnie a liberţilor, Claudius abandonând în mâinile lor administraţia curţii şi a serviciilor statului. Patru dintre ei au jucat un rol, aproapiat de cel de vice-împăraţi, atrăgându-şi avantaje enorme: Pallas, Narcisses, Polybus şi Callistus.

            Aşa cum a afirmat energic Tacitus, în ale sale “Anale”: “Nimic nu li se părea lor dificil, cu un prinţ care nu avea nici-o afecţiune şi nici o ură care nu-i fusese sugerată sau prescrisă”.

            Trebuie ştiut, totuşi, că în acest regim al libertăţilor, multe măsuri excelente au emanat de la Claudius. El a un impuls viu treburilor publice. Au fost executate lucrări de mare anvergură, dintre care unele plănuite încă de Iulius Caesar, sau Augustus, rămase nerealizate din cauza greutăţilor. Roma s-a dotat cu două noi apeducte “Aqua Claudia” şi “Anionovus”, lucrări enorme care au costat nu mai puţin de 55 milioane de sesterţi. Au fost aduse la Roma izvoarele bogate şi reci ale apelor claudine numite: Caeruleus, Curtius şi Albudinus, precum şi apa de la Anio. Construcţiile apeductelor erau din piatră şi deversau în rezervoare frumos amenajate.

            O altă lucrare a fost asanarea lacului Fucinus, lucrare discutată încă de pe timpul lui Augustsus. Pe o lungime de trei mii de paşi s-a realizat străpungerea, săpând dintr-o parte pe sub munte, iar în cealălaltă săpând un canal. A terminat, cu greutate canalul după unsprezece ani, deşi au lucrat la el treizeci de mii de oameni. Inainte de a seca lacul Fucinus, Claudius a organizat o luptă navală (se numea “Naumahie” ). In acel spectacol de gladiatorii a luptat în două flote, una siciliană şi alta din Rodos, cu douăsprezece trireme fiecare Lupta a îănceput la sunetul de trompetă al unui Triton de argint, care fusese ridicat în mijlocul lacului, cu ajutorul unei maşini.

            La Ostia a amenajat portul aşa cum plănise însuşi Iulius Caesar. A întărit malurile Tibrului şi a înălţat două puternice diguri, aruncate în plină mare şi luminate de un far. In acesr fel s-a creat o rudă artificială. Suetonius relatează că la baza unui dig, pentru consolidare, a fost scufundat vasul pe care fusese adus Obeliscul din Egipt.

            A terminat şi arcul de triumf de marmură al lui Tiberius, de lângă teatrul lui Pompeius, început de senat şi apoi părăsit.

            Legislaţia romană s-a îmbogăţit sub domnia lui Claudius, Unele reforme au fost fericite: asimilarea omorului sclavilor cu cel al oamenilor liberi, ameliorarea condiţiei juridice a mamei de familie etc. Claudius a trăit cu clarviziune sentimentul exact al rolului civilizator al imperiului, atunci când a luat hotărârea de a ţine piept prejudecăţilor învechite ale aristocraţiei romane printrîo măsură novatosre, acceptarea în senat Romei a primilor cetăţeni ai Galliei “pletoase”. (Galii purtau plete).

            Domnia sa n-a fost lipsită nici de glorie militară. In anul 43 d.Ch., împăratul în persoană, a început cucerirea Britaniei, supunând sudul insulei, iar generalul său, Corbulo, a oprit triburile germane la malurile Rhinului. In anul 51 d.Ch., în cinstea împărătesei Agrippina (Minor Iulia) s-a fondat, pe malul stâng al fluviului, în ţinutul ubienilor, unde s-a născut, o colonie militară care a primit numele ei, Colonia Agippinensis. Acolo se află în prezent marele oraş german Köln (numit până în secolul trecut şi Colonia şi unde s-a realizat pentru prima dată “Apă de Colonia”).

            După ocuparea ei, Britania a devenit cea mai vestică provincie a imperiului. Ulterior, în 43 d.Ch. Licia, în 44 d.Ch. Indeea, iar în 46 d.Ch. Tracia, au fost transformate în provincii romane. In Africa s-au creat provinciile Mauretania Caesariană şi Mauretania Tungitană. Printre enumerările de teritorii ataşate imperiului se remarcă, ca o ironie a soartei că un împărat roman semi-infirm şi nerăzboinic şi-a legat numele de o extindere semnificativă a Imperiului Roman.

            Marea nenorocire a lui Claudius a fost aceea de a se fi lăsat dominat de soţiile sale.

            Pe când era încă destul de tânăr, s-a logodit de două ori: întâi cu Aemilia Lepida, strănepoata lui Augustus şi a doua oară cu Livia Medullina, care purta şi porecla de Camilla, fiind din neamul vechi al dictatorului Camillus. Pe cea dintâi a repudiat-o încă fecioară, fiindcă părinţii săi supăraseră pe Augustus. Cea de a doua s-a îmbolnăvit şi a murit chiar în ziua când era fixată căsătoria. După aceste două logodne au urmat patru căsătorii.

            Intâi s-a căsătorit cu Paustia Urgulanilla, al cărui tată primise onorurile triumfale şi după aceea cu Aelia Petina, fiica unui consular. A divorţat de Petina din cauza unor supărări, iar de Urgulanilla din cauza desfrânării ei şi a unei bănuieli de omucidere.

            După aceea s-a căsătorit cu Valeria Messalina fiica vărului său primar Barbatus Messala (39­40 d.Ch.). Aceasta era cea de a treia soţie cu care trăia chiar în momentul încoronării sale.

            Imediat după ocuparea tronului, Claudius a trebuit să facă faţă unei conspiraţii care urma să-l înlăture de la putere. Conspiraţia a fost condusă de Annius Vinicianus şi Camilus Scriboniamus, guvernatorul Dalmaţiei, dar a eşuat repede tocmai datorită ostaşilor, care numai după cinci zile, l-au trădat pe cel ce-i răsculase.

            Cei doi răzvrătiţi, care vroiau să se instaureze republica, au provocat în rândul  aristocraţiei romane o veritabilă teroare.

            O altă teroare s-a dovedit a fi Messalina, soţia care a devenit celebră prin intrigile, cruzimea şi desfrâul ei. A determinat executarea unor bărbaţi care îi refuzaseră avansurile sau la care râvnea, a salvat amanţi de la moarte sau dezonoare, a răpit un artist (mim) de pe scenă pentru a-şi satisface un capriciu. Ea avea o putere nemăsurată asupra soţului ei, dispunând onoruri, vânzând favoruri, torturând, sau executând în public, pe adversari. Şi-a acordat titlul de “Augusta” şi dreptul de a asista la toate adunările. Ceea ce a pierdut-o a fost războiul cu liberţii lui Claudius. Ea a reuşit să-l ducă la pierzanie pe Polybus, însă Narcissus a reuşit să o elimine. Libertul a profitat de o supremă bravadă a împărătesei. Inamorată de tânărul Caius Silius, l-a făcut să-şi repudieze soţia şi în timpul unei absenţe a lui Claudius, s-a măritat cu acesta. Narcissus a smuls împăratului, speriat pentru viaţa sa, ordinul de condamnare la moarte. Messalina a fost executată în grădinile lui Lucullus, unde ucisese pe unul din bărbaţii ce-i căzuseră victimă (48 d.Ch.).

            Foarte repede, subjugat de farmecele Agrippinei (Minor), fiica fratelui său Germanicus, Claudius s-a căsătorit a patra oară. Era căsătorie incestuoasă, dar aprobată, prin aranjamente, de către senat.

            A avut copii de la trei soţii: de la Urgulanilla, pe Drusus şi Claudia; de la Petina, pe Antonia, iar de la Messalina, pe Octavia şi pe Britannicus. Drusus a murit de când era mic, iar pe Claudia a abandonat-o deoarece nu era sigur asupra paternităţii sale. Pe Antonia a căsătorit-o cu Cneius Pompeius Magnus, apoi cu Faustus Sylla, tineri din înalta nobilime. Pe Octavia a căsătorit-o cu fiul său vitreg Nero (fiul ultimei soţii, Agrippina Minor).

            Pe Britannicus, singurul fiu, l-a recomandat încă de mic armatei şi poporului. Era purtat alături de tatăl său cu orice ocazie, când se puteau provoca aclamaţiile populare. Dintre gineri a adoptat, mai târziu (50 d.Ch.), pe Nero, ceilalţi doi fiind nu numai refuzaţi dar, se pare, chiar omorâţi cu complicitatea lui Claudius.

            Adoptarea lui Nero, sub presiunile Agrippinei Minor şi a libertului Pallas, a trecut pe planul doi drepturile de unic moştenitor ale lui Britanicus.

            Subordonat, în actele de domnie liberţilor săi şi alr soţiilor, Claudius s-a comportat fără vigoare şi fără fermitate. Astfel s-au manifestat mai accentuat scăderile caracterului său, inegalitatea de spirit în luarea hotărârilor: când circumspect şi înţelept, când imprudent şi repezit, adesea uşuratic şi asemănător unui nebun. Pe deasupra a permis, ca în numele lui, să se comită fapte reprobabile sau mârşave de către anturajul amintit: daruri revocate, judecăţi anulate, numiri în serviciu contrafăcute, sau modificate pe faţă, ucideri, exproprieri şi multe acte de corupţie. Din această cauză, a libertăţilor de care s-au bucurat liberţii şi soţiile nu se poate stabili cu o oarecare exactitate câte din faptele reprobabile ale guvernării lui Claudius au pornit de la el, au fost aprobate de el, sau de câte a ştiut. Prin conduita slabă în conducere şi-a pătat loarte mult domnia..

            Planurile Agrippinei de a-şi vedea pe fiul, Nero, moştenitor prin adopţie, au găsit sprijin la libertul Pallas, la Burrus şi Seneca. Nero fusese născut în anul 37 d.Ch. din căsătoria Agrippinei cu senatorul Cneius Domiţius Ahenobarbus.

            După actul de adopţie Claudius a devenit inutil Agrippinei şi conjuraţilor ei. A apărut şi teama că împăratul nu va lăsa ca fiul legitim, Britannicus, să piardă dreptul la succesiune şi deci fiul adoptiv, Nero nu va ajunge să ocupe tronul.

            Agrippina era însă inteligentă, ambiţioasă şi lipsită de scrupule. Ea a recurs la serviciile unei celebre otrăvitoare, Locusta, pentru a se debarasa de soţul şi unchiul său. In cursul unei perioade de indispoziţie, lui Claudius i s-a pus otravă într-o farfurie cu ciuperci, mâncarea sa favorită (54 d.Ch.).

            Nici după moarte necazurile lui Claudius nu au luat sfârşit. Succesorul său, Nero, s-a opus ca să-i acorde titlul de “divi” (divin) defunctului. Deasemeni, Seneca a râs de Claudius într-un pamflet crud “Apokolokyntosis” sau “Metamorfoza într-un dovleac” unde amintea de nişte aventuri ridicole şi imaginare ale sufletului fostului împărat. Seneca vroia să se răzbune în acest fel pe faptul că fusese exilat de Claudius, pentru opt ani, în insula Corsica.

            Ca om Claudius a fost nefericit toată viaţa: s-a născut cu defecte fizice şi psihomotorii, a fost tratat totdeauna ca o fiinţă nedorită, a condus un imperiu fără a fi iubit de cei ce-l înconjurau şi care îi pătau reputaţia, a fost ucis mişeleşte, nu a reuşit să-şi ridice unicul fiu la tron şi a fost batjocură după moarte.

            Poate că de dincolo de moarte a avut parte de zâmbete atunci când a văzut că soarta le-a jucat renghiuri şi i-a batjocorit pe cei care i-au făcut viaţa grea şi chiar i-au luat-o (nu a murit de moarte bună nici Agrippina, nici Seneca, nici Nero şi nici mulţi alţii).

            Tânărul Britannicus, considerat ca pericol legitim pentru tronul lui Nero a fost destinat morţii, prin otrăvire, din ordinul noului împărat, care era şi el un tânăr. Britannicus avea 14 ani (41­55 d.Ch.), iar Nero avea 18 ani când a ordonat moartea fratelui vitreg (născut în 37 d.Ch.).

            Atât Britannicus cât şi Nero erau ultime vlăstare ale familiei Claudia ce se găseau în umbra tronului. Britannicus făcea parte din ilustra familie prin linie bărbătească, ca fiu al lui Claudius, iar Nero prin linie femeiască, prin mama sa Agrippina.

            Claudienii aduşi la domnie de către Augustus prin adopţia lui Tiberius nu au reprezentat o onoare pentru familia imperială furnizând conducerii imperiului o serie de indivizi, de ambele sexe, marcaţi fizic şi psihic. Chiar Claudius, care nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul de duritate, răutate şi apăsare psihică a celorlalţi membri ai familiei, a avut şi el doza lui de cruzime şi instabilitate.

            Cu toate acestea domnia lui a reprezentat pentru Imperiul Roman un moment de relaxare politică internă, de sedimentare administrativă şi legislativă, de extindere teritorială şi de construcţii de mare amploare cu caracter util şi militar. Pe lângă un larg sistem de fortificaţii la Rhin şi Dunăre, provinciile au beneficiat de o administrare bună şi de o bogată activitate edilitară, cu şosele, porturi şi poduri. Claudius a fost primul împărat care a intuit că populaţia provinciilor trebuia atrasă şi politic în amplul proces de romanizare.

            Provincialii care primeau cetăţenia romană, cu drepturi politice, deveneau mai ataşaţi cauzei romane şi mai sensibili la asimilarea rânduielilor şi civilizaţiei romane.

ROMA - AMFITEATRUL CASTRENSE

Amfiteatrul Castrense (amphitheatrum Castrense) se găseşte înlimita răsăriteană extremă a romei antice, lângă domeniul imperial Sessorium, cu palatul său.

A fost construit, cel mai probabil în primele decenii ale sec.al 3-lea, sub domnia împăratului Rlegabal (Helegabalus), între anii 218-222 e.N. Castrense însemna locaţie imperială apărată.dar şi campament militar. A făcut parte , probabil, din anexele palatului Sessorium, complex început de Septimius Severus şi terminat de Elegabal. Cel din urmă, care era ahtiat după jocuri de circ şi lupte de gladiatori, a dotat complexul cu acest amfiteatru şi cu un circ (Circul lui Varus), rezervate numai nebuniilor sale.

Amfiteatrul, în care se puneau în scenă spectacole şi manevre militare în onoarea curţii imperiale, nu a fucţionat decât circa cincizeci de ani, până când Aurelianus a decis să împrejmuiască Roma cu un nou zid de apărare mai puternic şi mai cuprinzător (272 e.N). Cu acea ocazie,amfiteatrul a fost cuprins între ziduri , fiind atins de acestea pe laturile de est şi vest. Jumătatea externă a edificiului, ale cărei arcade dădeau spre exteriorul noilor ziduri de apărare, au fost zidite, astfel că acesta a devenit un bastion de apărare. Amenajările interioare ale amfiteatrului au fost, în mare parte, demolate, astfel că nu a mai putut servi conform destinaţiei iniţiale.

Zidul lui Aurelianus a fost întreţinut cu regularitate, aşa că amfiteatrul a rezistat, parţial, până în zilele noastre. El a păstrat până la jumătatea sec.al 16-lea şi resturi ale etajelor superioare. Acelea au fost dărâmate de papa Paul al IV-lea, din raţiuni defensive. Materialele rezultate au servit la ridicarea unor edificii noi.

Alături de Colosseum este al doilea amfitetru care a traversat timpul până în zilele noastre. Avea o formă eliptică consacrată, cu axa mare de 88,5 metri şi cea mică de 75,8 metri. 

A fost construit în întregime din cărămidă, spre deosebire de altele la care s-a folosit piatra sau lemnul. Zidul exterior era constituit din trei rânduri de arcade deschise, ornate cu pilaştri şi semi-capitele corintice. Cel de al treilea etaj a dispărut cu totul. A mai rămas numai o singură arcadă din cel de al doilea etaj.

Amfitetrul este utilizat astăzi ca grădină a basilicii Sfânta Cruce de Ierusalim.

ROMA - COMPLEXUL IMPERIAL SESSORIUM

Sessorium a fost un complex rezidenţial imperial a cărui construcţie s-a început pe timpul împăratului Septimius Severus (193-211 e.N) şi s-a terminat pe timpul lui Elegabal (218-222 e.N). Este situat la răsăritul colinei Esquilin, deci în răsăritul Romei şi în apropierea Apeductului lui Claudius, la intrarea în oraş.

Complexul era format dintr-un palat, din terme, din amfiteatrul Castrense, din Circul lui Varus, din grădini şi edificii astăzi necunoscute.

In Historia Augusta se vorbeşte de o scenă din palatul Sessorium, din anul 221 e.N: după ce îşi exprimase dorinţa de a asasina pe vărul său Alexandru Severus, considerat un pericol pentru tron, în templul numit ad Spei Veteris, Elegabal (Helegabalus) a pregătit o cursă de care, probabil în Circus Varianus.

Zidul lui Aurelianus de protecţie a Romei, început în anul 272 e.N, a făcut o buclă pentru a include în incintă majoritatea suprafeţei ce aparţinea de Sessorium, cu excepţia pistei şi gradenelor Circului lui Varus. Amfiteatrul Castrense a fost transformat în bastion al acelor noi ziduri.

La începutul sec.al 4-lea complexul Sessorium a devenit reşedinţa mamei împăratului Constantin I-ul, Helena. Termele au fost renovate şi au preluat numele de Termele Helenei. O mare sală rectangulară, lungă de 36 de metri şi lată de 22 de metri, a fost transformată de Constantin I-ul în bazilică creştină (sec.al 4-lea e.N), pentru mama sa (conform celor consemnate de Liber Pontificalis).

Conform tradiţiei creştine, o capelă a basilicii adăpostea relicvele aduse de Helena de la Ierusalim. Acea bazilică a fost transformată de-a lungul timpului, devenind după ultimele lucrări din sec.al18-lea, basilica Sfânta Cruce de Ierusalim (Santa Croce in Gerusalemme), basilică ce face parte din cele şapte ale pelerinajului la Roma.

TRONUL ROMEI - CALIGULA (CAIUS IULIUS CAESAR GERMANICUS CALIGULA)

Ani de viaţă 12 - 41 d.Ch.
Impărat roman 37 - 41 d.Ch.
Tatăl lui Caligula a fost Germanicus, tânăr şi strălucit general de o deosebită frumuseţe trupească şi sufletească. Nepot de frate al lui Tiberius, Germanicus a fost adoptat de acesta, dar l-a şi urmărit cu invidie şi frică, deoarece avea mare trecere la legiuni şi la populaţie. Germanicus se contura ca un potenţial adversar la tron. De aceea izvoarele istorice aruncă o bănuială privind moartea prematură a tânărului Germanicus, învinuind, fără probe, pe Tiberius.

Cel care a fost unealta crimei prin otrăvire, Cneius Piso, a fost condamnat la moarte de senat, la întoarcerea în Roma. Oricum dovezile implicării lui Tiberius nu au putut fi dezvăluite de nimeni, numai comportamentul ulterior al acestuia faţă de familia lui Germanicus poate trezi suspiciuni.

            Germanicus a avut ca soţie pe Agrippina, fiica lui Marcus Agrippa şi a Iuliei (numită de istorici Agrippina Maior). A avut cu ea nouă copii, dintre care trei au murit la vârste fragede. Ceilalţi copii, care au supravieţuit toţi tatălui, au fost trei fete: Agrippina (Minor), Drusilla şi Livilla, născute în trei ani una după alta şi trei băieţi: Nero, Drusus şi Caius Caesar.

            Senatul, la acuzaţiile lui Tiberius, i-a condamnat pe Nero şi Drusus ca duşmani publici ceea ce le-a adus o moarte prematură şi chinuitoare (prin înfometare poruncită de Tiberius).

            Cel de al treilea băiat, Caius Caesar, s-a născut la 31 august 12 d.Ch. la Antium, în apropierea Romei. După tatăl său se trăgea din familia Claudia, iar prin adoptarea tatălui a intrat şi în familia Iulia (prin intermediul lui Tiberius, adoptat la rândul său de Augustus). De aceea Caligula a purtat şi numele de Iulius.

            Când avea numai cinci ani şi-a întovărăşit tatăl în Siria, unde acesta şi-a găsit moartea. La reîntoarcere a locuit întâi la mama sa apoi, când aceasta a fost exilată, a rămas la Livia Drusilla Augusta, străbunica sa (soţia lui Augustus). După moartea acesteia s-a mutat la Antonia, bunica lui.

            La vârsta de 21 de ani a fost chemat de Tiberius la Caprea. Deşi ispitit de unii să-şi manifeste nemulţumirea, el nu a cedat niciodată. De asemenea s-a făcut că a uitat represiunile lui Tiberius asupra  familiei sale, (tată, mamă, fraţi) ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimănui nimic. Cele de care suferea el însuşi le ascundea cu disimulare neîntrecută. Se purta cu atât de mare supunere faţă de bunicul adoptiv (Tiberius) şi faţă de cei din jurul lui, încât pe drept s-a spus că n-a existat “un servitor mai bun şi un stăpân mai rău decât el “.

            Natura lui sălbatică şi înclinată spre viciu nu putea fi, totuşi, stăpânită. Lua parte cu plăcere la pedepsele şi chinurile celor condamnaţi şi travestit cu haine lungi şi cu perucă colinda noaptea localurile infamante. Ii plăceau mult spectacolele cu cântece şi dans pe care Tiberius le îngăduia cu uşurinţă, în nădejdea că ar putea prin ele să-i îmblânzească sufletul crud. Inţelept, Tiberius îl cunoscuse foarte bine şi adesea zicea că nepotul său “Caius trăieşte pentru nenorocirea lui şi a tuturor, creşte ca o viperă pentru poporul roman, ca un Phaeton pentru tot pământul.”

            S-a căsătorit, în 33 d.Ch., cu Iulia Claudia, fiica lui Marcus Silanus, unul dintre cei mai de seamă nobili romani din acel timp. Fiica pe care a avut-o cu aceasta a murit încă de la naştere.

            In vederea succesiunii, Tiberius l-a ridicat la nivel de augur şi apoi la pontificat. Caius aştepta cu multă atenţie succesiunea lui Tiberius, iar atunci când Seianus a fost înlăturat speranţa i-a crescut nemăsurat.

            Pentru a se asigura şi mai mult de succesiune, Caius a amăgit pe Ennia Naevia, soţia lui Macronius, care era atunci comandantul cohortelor praetoriene, promiţându-i că se va căsători cu ea, dacă va fi împărat. A întărit acea promisiune prin jurământ şi printr-un act scris cu mâna lui. Prin Naevia l-a câştigat pe Macronius care, se pare, l-a ajutat la suprimarea lui Tiberius. Despre moartea naturală, sau provocată, a lui Tiberius există mai multe versiuni, dar Caligula s-a lăudat, mai târziu, că deşi n-a comis crima cu mâna lui, a cugetat-o singur.

            Se lăuda cu suprimarea lui Tiberius pentru a-şi scoate în evidenţă pietatea filială şi faptul că dorise răzbunarea mamei şi a fraţilor săi.

            Işi petrecuse primii ani de copilărie în taberele militare de la Rhin, alături de părinţii săi. Supranumele de “Caligula”, care i-a rămas, l-a primit datorită cismuliţelor de tip galez pe care le purta şi care la origine se numeau “Caligae”. Deci cognomenul de Caligula însemna “cizmuliţă”. Crescut printre soldaţi cu îmbrăcăminte de simplu soldat, a devenit foarte simpatizat în rândul oştenilor, mai ales că era şi fiul lui Germanicus.

            A preluat foarte uşor succesiunea lui Tiberius, datorită simpatiei generale de care se bucura în rândul populaţiei şi a ostaşilor. Toţi vedeau în el pe urmaşul impecabilului Germanicus. Senatul a fost obligat să recunoască imediat preluarea puterii de către Caligula. Sprijinul prefectului praetoriului Macronius şi al gărzii pretoriene a fost hotărâtor.

            Senatul l-a recunoscut ca singur împărat, fără a ţine cont de cel de al doilea moştenitor, nepotul de sânge al celui dispărut, numit tot Tiberius.

            Noul împărat a început prin a da cele mai frumoase speranţe: a adus la Roma rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale fraţilor, pe care le-a depus în mausoleul lui Augustus. A rechemat exilaţii, a interzis toate acuzaţiile de crimă împotriva majestăţii, a refuzat să asculte pe delături, a repus în drepturi operele istorice ale lui Labienus, ale lui Crescentius Cordus, ale lui Cassius Severus, proscrişi sub domniile precedente. A publicat, după exemplul lui Augustus, bugetul imperiului. Vorbea despre a reda poporului dreptul de sufragiu, atrăgând, în acelaşi timp, simpatia mulţimii prin distribuirea de daruri în bani şi în natură, prin celebrarea de jocuri extraordinare în amfiteatru şi în circuri.

            “Până aici, zice Suetonius, am vorbit de un prinţ, în continuare ceea ce voi relata este despre un monstru “.

            Perioada de aur a lui Caligula nu a durat prea mult, circa opt luni. Din păcate avusese în copilărie atacuri de epilepsie, iar în cea de a opta lună a domniei a căzut grav bolnav. Se crede că acele crize psihice cărora le-a fost victimă au influenţat starea sa mintală.

            Nu se pot explica decât prin nebunie extravaganţele, desfrâurile, mulţimea de cruzimi incredibile enumerate în biografia întocmită de Suetonius.

            Stăpân suprem la 26 de ani, cu o autoritate nelimitată asupra a 60-80 de milioane de oameni, el a fost ameţit de puterile nelimitate. Credea că imperiul roman este jucăria sa şi că n-a fost inventat decât pentru desfrâurile şi pentru nebuniile sale. “Eu am puterea , zicea el, peste tot şi peste toţi” (“omnia nihi in omnes licere”).

            Cuvintele faimoase ale lui Tiberius,”să mă urască numai să se teamă “, au constituit o deviză pentru el. Era întâlnit repetând: “slavă cerului că poporul roman n-are decât un cap”. El a inaugurat seria foarte numeroasă de tirani smintiţi şi stupizi ce s-au perindat în istoria Imperiului Roman.

            Toată familia şi-a condamnat-o la exil sau la moarte. Legăturile incestuoase cu toate surorile sale, Agrippina, Drusilla, Livilla şi adulterele zilnice au fost scandaluri fără egal şi fără răgaz. Torturile atroce şi fără motiv au fost înmulţite împotriva cetăţenilor de toate vârstele şi de toate condiţiile. S-a amuzat făcând să se construiască un pod de vase de 3600 paşi pentru a rivaliza cu Xevxe, care trecuse astfel Helespontul cu o jumătate de mileniu în urmă. A transformat templul lui Castor şi Pollux în vestibul al palatului său de pe Palatin. Şi-a aşezat chipul între statuile Dioscurilor pentru a primi adoraţia mulţimii şi sacrificiile. A reunit printr-un pod colinele Palatin şi Capitoliu, pentru a putea conversa liber cu Jupiter în timpul plimbărilor sale solitare.

            Evreul Philon, care a venit la Roma, în anul 38 d.Ch, pentru a cere dreptate în numele compatrioţilor săi alexandrini, a transmis prin lucrarea sa, “Legation”, amintirea tuturor nebuniilor prin care Caligula dorea să facă crezută propria-i divinitate. Alături de extravaganţele sale, alte nebunii erau legate de jocurile de copil. A dispus expulzarea lucrărilor lui Homer şi Titus Livius din biblioteci. A dispus ridicarea unei case celui mai frumos cal din grajdurile sale: Incitatus. Dorea totodată, să-i acorde calului titlul de consul.

            Casa era compusă dintr-un grajd de marmură, iesle de ivoriu. Harnaşamentul calului era de purpură, iar pe gât îi era petrecut un colier de pietre preţioase. Casa avea mobilier şi servitori, pentru ca invitaţii, în numele său să fie somptuos primiţi.

            Acest nebun furios şi acest bolnav, după spusele lui Seneca: “pare de a fi apărut în lume decât pentru a arăta ce pot face cele mai mari vicii din cea mai înaltă soartă”.

            Pe deasupra, Caligula a dorit şi glorie militară. In anul 39 d.Ch, i-a venit ideea de a întreprinde o expediţie în Germania. A traversat Rhinul şi a făcut un număr de prizonieri, dar aceştia erau proprii lui soldaţi travestiţi.în inamici. Mintea lui bolnavă a acceptat mascarada ca realitate. In anul următor (40 d.Ch) intenţiona o expediţie în Britania, dar nu a mers mai departe de vestul Galliei, de ţărmul Mării Mânecii. Acolo a aşezat toată armata pe malul mării şi în loc să o îmbarce i-a ordonat să adune scoici pentru a le depune pe Capitoliu, drept capturi de la Ocean. A ridicat şi un mare far. A reintrat în Roma pentru a celebra un triumf pentru frumoasele “victorii” repurtate (40 d.Ch).

            In momentele sale de furie maladivă, amintea din ce în ce mai des, la sfârşitul anului 40 e.Ch şi la începutul anului 41 e.Ch., de eventualitatea masacrării întregului senat. Destinul i-a luat-o înainte, fiind asasinat după ce, anterior, alte două conspiraţii eşuaseră (anii 39 şi 40 d.Ch). Fiecare a fost urmată de valuri de procese de “crimen maiestatis” şi de numeroase execuţii.

            Cea de a treia conspiraţie a reuşit şi a scăpat imperiul de acel monstru. Doi tribuni ai cohortelor praetoriene, Cassius Chaereas şi Cornelius Sabinus s-au postat în galeria subterană, “crypto portic”, prin care împăratul trecea de la palatul de pe Palatin la Forum. Aici l-au omorât cu treizeci de lovituri de cuţit la 24 ianuarie 41 d.Ch. Avea douăzeci şi nouă de ani şi domnise trei ani şi zece luni.

            Suetonius îl prezenta astfel: “Caligula avea talie înaltă, ten pal, corp enorm, grumaz şi picioare foarte subţiri, ochi înfundaţi, frunte largă şi ameninţătoare, capul pleşuv”

            Caligula nu a avut decât un singur copil, pe Julia Drusilla. Avea numai doi ani când Chaereas a omorât-o împreună cu mama sa Caesonia. Atât de mare a fost ura şi disperarea ucigaşilor încât s-au răzbunat chiar pe un copil nevinovat şi pe mama sa fără apărare. Au dorit ca nimic să nu rămână ca moştenire a monstrului.

            Caligula avea oarecari disponibilităţi pentru elocinţă şi nu-şi ascundea dispreţul pentru declamaţiile lui Seneca, pe care le considera “nisip fără var” (adică nu puteau avea tăria unui mortar). A avut timp să instituie la Logdunum (Lyon), în Gallia, un concurs de elocinţă greacă şi latină. In final, învinşii erau obligaşi să elogieze pe învingători, să şteargă propriile compoziţii cu un burete, sau cu limba, sau ,dacă preferau, făceau cunoştinţă cu vergile, sau erau aruncaţi în râul, numit acum, Saône. Aceasta nu era ideea cea mai trăznită a acelui trist nebun.

            Natura îi dăduse o figură respingătoare şi urâtă, dar el se trudea să o facă şi mai oribilă. Se machia în faţa oglinzii în aşa fel încât să inspire şi mai mult teroare şi groază. Se poate spune că urâţenia sufletului îi era întipărită pe faţă şi că natura nu se mulţumise să-l urâţească numai într-un singur fel, ci avusese grijă atât de interior, cât şi de exterior.

            După moarte cadavrul său a fost dus pe ascuns în grădina lui Lamia şi ars pe jumătate pe un rug improvizat, apoi a fost îngropat şi acoperit cu iarbă proaspătă. Mai târziu l-au dezgropat surorile lui, venite din exil, care l-au ars şi reîngropat.

            Vestea morţii lui Caligula a fost primită, la început, cu neîncredere şi cu teama de a fi numai un zvon diabolic, răspândit chiar de el ca să depisteze noi viitoare victime pentru chinuri şi atrocităţi.

            Existenţa acestui împărat a fost o ruşine mult mai mare pentru poporul roman decât orice înfrângere pe câmpurile de luptă. A distrus tot ce i-a apărut în cale, vieţi, onoare şi idealuri. A murdărit noţiunea de om, a zdruncinat respectul inamicilor în faţa Romei, a degradat orice speranţă în superioritatea unui conducător, a spulberat tezaurul adunat de Tiberiu, lăsându-l gol. A consumat eforturi umane imense fără a lăsa nimic în urma lui, decât un grajd luxos, dispreţ şi groază.