ERNEST URDĂREANU - PERSONAJ DISTRUCTIV

          Sunt rare cazurile unor personalităţi din istoria românilor care să fi stârnit atâta oprobriu ca, în epoca sa, Ernest Urdăreanu.

Este vorba de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Regelui Carol al II-lea. În ciuda unor merite incontestabile şi a unor acte de curaj, prin prisma imagologiei istorice, Ernest Urdăreanu rămâne un personaj profund negativ, considerat de către unii dintre contemporanii săi de-a dreptul odios. Foarte multă lume îl considera pe acesta drept geniul cel rău al Regelui Carol al II-lea, de care şi-a legat soarta şi pe care l-a urmat în îndelungatul său exil.

Un personaj cu şarm

Cei care l-au cunoscut personal spun că Ernest Urdăreanu – care va fi supranumit mai târziu Murdăreanu – era un personaj care avea un şarm aparte. Despre anii copilăriei sale sunt cunoscute puţine amănunte. Este ştiut faptul că Ernest Urdăreanu avea un tată ofiţer şi că el însuşi a avut parte de educaţie militară. Ernest Urdăreanu avea doi fraţi, dintre care unul inginer, celălalt om de afaceri. Viitorul confident al Regelui Carol al

II-lea era un excelent pilot de curse, iar pasiunea pentru maşinile cu motor o împărtăşea cu regalul său prieten. În anii 1928 şi 1929, Ernest Urdăreanu a obţinut, la volanul unor maşini Fiat, locul I, respectiv locul al II-lea la Raliul de la San Remo. În anul 1931, Ernest Urdăreanu a intrat în serviciul direct al Regelui Carol al II-lea, revenit în ţară cu un an mai devreme. Cel care l-a recomandat pe tânărul ofiţer Urdăreanu a fost unul dintre verişorii săi, marele diplomat român Nicolae Titulescu, pe atunci reprezentant al României la Londra. Aptitudinile lui Ernest Urdăreanu în domeniul automobilistic au fost rapid remarcate de către Regele Carol al II-lea, care l-a numit pe fostul pilot de curse drept şef al garajului regal. Astfel, el a devenit şoferul preferat al metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Acest lucru i-a favorizat ascensiunea. În anul 1933, după ce Regele Carol al II-lea a renunţat la serviciile unui prieten vechi, Constantin Puiu Dimitrescu, Ernest Urdăreanu a devenit secretar privat al regelui. Relaţiile dintre ei au devenit tot mai strânse, iar încrederea lui Carol al II-lea în Urdăreanu a crescut treptat. În anul 1936, Ernest Urdăreanu a devenit vicemareşal, apoi mareşal al Palatului Regal, adică şeful administraţiei regale.

Ministru al Curţii, refuzat de Hitler

Ascensiunea sa a continuat, iar după instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, Ernest Urdăreanu a primit postul de ministru al Curţii, calitate în care a devenit reprezentantul Regelui în Guvern. Astfel că Ernest Urdăreanu i-a însoţit, în noua sa calitate oficială, pe Regele Carol al II-lea şi pe Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai I, în turneul lor interna­ţional, care i-a purtat prin Marea Britanie, Franţa şi Germania, în încercarea Regelui Carol al II-lea de a preveni izolarea interna­ţională a României, în contextul în care situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est se deteriora tot mai mult, pe măsură ce Germania nazistă se îndrepta cu paşi rapizi spre cel de-al doilea război mondial.

Un amănunt notabil al acestui turneu a fost acela că Adolf Hitler a refuzat să-l primească pe Ernest Urdăreanu, care era considerat drept creierul camarilei regale, care includea oameni de afaceri precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt ori Aristide Blank, mulţi cu certe origini evreieşti. Anii 1939 şi 1940 i-au adus lui Ernest Urdăreanu misiuni imposibile, precum aceea de reconciliere dintre Regele Carol al II-lea şi organizaţia extremistă Garda de Fier, care promova un antisemitism violent şi care practica terorismul politic, organizaţie responsabilă pentru asasinarea premierilor I.G. Duca şi Armand Călinescu.

În exil, alături de Rege

Apropierea dintre Regele Carol al II-lea şi ministrul Curţii Regale l-a determinat pe Ernest Urdăreanu să-şi urmeze suveranul în exilul care a urmat abdicării Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940. Dacă ar fi rămas în ţară, Ernest Urdăreanu ar fi riscat să fie executat, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale. De altfel, legionarii au tras cu mitraliera asupra trenului în care se aflau Regele Carol al II-lea, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Totuşi, ei au ajuns cu bine în Italia, via Iugoslavia, apoi s-au mutat în Elveţia.

Exilaţii au pornit mai departe, spre Spania, prin Franţa controlată de reprezentanţii regimului de la Vichy, controlat de mareşalul Petain. Ajunşi în Spania, s-au trezit confruntaţi cu o situaţie imposibilă, creată de presiunile Guvernului român şi ale celui german, care vizau extrădarea Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, spre a fi judecaţi în România pentru numeroase acte de corupţie.

În acest context, Ernest Urdăreanu a apelat la o reţea de contraban­dişti spanioli, care a organizat fuga Regelui Carol al II-lea în Portugalia. Însă ei nu au rămas acolo decât puţin. De teama extinderii războiului, Regele Carol al II-lea şi Curtea sa s-au refugiat în Cuba, apoi în Mexic şi în Brazilia.

În anul 1944, Ernest Urdăreanu s-a însurat, în Ciudad de Mexico, cu o tânără de 18 ani, Monique Cook. Mai târziu, în anul 1947, el a organizat nunta Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, ceremonie care a avut loc în Brazilia. În anul 1949, ei s-au întors cu toţii în Portugalia. Ernest Urdăreanu a devenit cancelarul regelui Carol al II-lea. În această calitate, el a organizat ceremonia funerară ocazionată de moartea neaşteptată a regelui, în 1953. După moartea Regelui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a rămas în serviciul Elenei Lupescu până la moartea ei, survenită în anul 1977. El a murit în Portugalia în anul 1985, la 88 de ani. Ernest Urdăreanu nu a reuşit să se mai întoarcă niciodată în România, după septembrie 1940.     RL

ROMA - LACUS CURTIUS XXXX

                 

Lacus Curtius a fost un spațiu sacru aproape în centrul Forumului Romanum. Era un loc înconjurat de o închidere cu grilaj, unde se găsea un ghizdei (o gură circulară de fântână ridicată deasupra terenului) și numeroase altare. Un relief din marmură, datând probabil din epoca lui Caesar a fost descoperit în apropiere, în anul 1553. El reprezintă pe eroul Curtius aruncându-se în prăpastie. Din mărturiile istorice se știe că împăratul Galba a fost masacrat, în anul 69 e.N, de către soldați, lângă Lacus Curtius.

Numeroase tradiții antice ajută la explicarea creației sale. Conform uneia, lacul (lacus)  era o mlaștină în care a fost înecat sabinul Mettius Curtius, pe timpul  războiului dintre romani și sabini. Mai există și altă variantă a dispariției acelui personaj mitic. Aceea îl prezenta ca un bun patrician roman care s-a sacrificat într-o prăpastie deschisă brusc pe locul Forului roman de un fulger. El s-a sacrificat sărind cu calul și armamentul în prăpastie, iar aceea s-a închis imediat după el.

O altă poveste, evocată de Varro, referitoare la Lacus Curtius, susține că asupra acestui loc a căzut un fulger, imprinând marca lui Jupiter. Ca urmare, Senatul a ordonat consulului din 445 e.A, Caius Curtius, de a închide acest loc devenit sacru.

ROMA - BIBLIOTECA ULPIA XXXX

                  Biblioteca Ulpia, sau Biblioteca lui Traian (Bibliotheca Ulpia sau Bibliotheca Traiani) era situată pe latura de nord a Basilicii Ulpia. Acolo erau lipite cele două edificii ale bibliotecii, unul destinat lucrărilor romane și celălalt autorilor greci.

Biblioteca a fost edificată între anii 106 și 113 e.N, dată a inaugurării Forului lui Traian, construit de către arhitectul Apollodor din Damasc, din ordinul împăratului. Acelui for grandios și extrem de costisitor i-a dat numele familiei sale, Ulpia. (Marcus Ulpius Traianus).

Edificiul de sud-vest avea laturile de 20 x 27 metri, era acoperit de o boltă și a fost degajat de sub strada modernă. O dublă colonadă în stil corintic, plasată pe podium, încadra nișele, care, pe două nivele, puteau conține fără îndoială 2.000 de volume. In fața intrării se afla un edicul pentru o statuie, înconjurat de coloane din marmură “galben antic” Pereții erau din cărămidă și acoperiți și cu marmură pe mari porțiuni. (a se înțelege că pereții aveau zone din cărămidă cu rol de absorție a umidității, dar, în rest erau acoperiți cu marmură).

Celălalt edificiu destinat bibliotecii, cel de nord-est era cu totul similar.

In cele două edificii se găseau săli de lectură, iar pe ziduri erau așezate busturi ale unor autori celebri. Arhive importante, ca cele privind edictele pretorilor, sau actele împăraților (libri lintei), au fost apărate tot în sânul bibliotecii.

Dintr-un motiv necunoscut, după sec.al 4-lea, cărțile de aci au fost transferate la Termele lui Diocletianus.

ROMA - BIBLIOTECILE TERMELOR LUI TRAIAN ȘI DIOCLETIAN XXXX

           

Terminate în anul 109 e.N și construite peste ruinele palatului Domus Aurea al lui Nero, Termele lui Traian sunt primele de la care ne-au parvenit ruine semnificative.

Termele lui Traian

Ele cuprindeau o bibliotecă care era despărțită în două părți, una pentru lucrări grecești și alta pentru lucrări latine, construite fiecare sub formă de abside situate contra zidului exterior al complexului termal, de o parte și de alta a băilor.

                                                                Termele lui Traian

Cele mai mari terme din Roma au fost cele ale lui Diocletianus, construite între anii 305-306 e.N. Totul poate duce la concluzia că și acestea erau dotate cu biblioteci, cu toate că săpăturile nu au dovedit încă prezența lor în vestigiile materiale.

ROMA - BIBLIOTECA TERMELOR LUI CARACALLA XXXX

                 

In urbanismul Romei termele au primit un rol din ce în ce mai important. Existând încă din sec.al 2-lea e.A, ele au fost accesibile numai cu plată la începuturi. Și-au schimbat modul de acces începând cu construirea termelor lui Agrippa, la sfârșitul sec. 1 e.A al erei, devenind gratuite și mai ample decât cele obișnuite anterior.

Impărații au preluat ideea și au trecut la un program de construire de mari terme, nu numai deschise tuturor, dar și decorate somptuos și cu instalații cât mai complete.

Dedicate, la început, numai nevoilor corpului, ele au început să joace progresiv rolul de centre culturale, cuprinzând în afară de instalațiile termale, grădini, săli de recreere și biblioteci.

Bibliteca Termelor lui Caracalla a fost construită în același timp cu termele, în anul 216 e.N. și inaugurată chiar de împărat.

Termele și biblioteca se situau în câmpia de la răsărit de Aventin și la sud de Caelius, în afara limitei originare a Romei (pomoerium).

In latura de sud-vest a termelor, biblioteca era separată în două săli, una pentru lucrări grecești și alta pentru cele latine. Existau și săli de lectură împrejurul cisternelor.

ROMA - BIBLIOTECILE PALATELOR IMPERIALE XXXX

               

Se știe că două palate imperiale au fost îmbogățite cu biblioteci. Este vorba de palatul împăratul lui Tiberius (Domus Tiberiana), situat în partea de apus a colinei Palatin și cu deschidere largă spre Circus Maximus. 

Domus Tiberiana

            Palatul s-a bucuat de o extindere impresionantă de către urmașul său Caligula. Un al doilea palat imperial renumit și care a dispus de o bibliotecă pe măsură a fost palatul lui Nero, Domus Aurea. Cu toate că bibliotecile s-au aflat în inima domeniilor rezervate de împărați, ele au fost deschise generos și cu mândrie publicului larg.

Domus Tiberiana - vedere dinspre Circus Maximus

 Domus Tiberiana

                                                                  Domus Tiberiana

ROMA - BIBLIOTECA TEMPLULUI LUI AUGUSTUS DIN NORDUL PALATINULUI. XXXX

                     După moartea lui Augustus, Senatul a votat ridicarea unui templu în onoarea sa, pe locul casei natale, în nordul Palatinului. Livia, soția împăratului, și Tiberius, s-au însărcinat cu construcția templului, care nu s-a terminat decât târziu, în anul 38 e.N, sub domnia lui Caligula. Tiberius a decis să alăture templului o bibliotecă (Bibliotheca Templi Augusti sau Bibliotheca Novi Augusti), pe care a decorat-o cu o statuie colosală din bronz adusă din Sicilia. 
Templul lui Augustus și biblioteca erau situate în cartierul Velabrum, în spatele templului lui Castor și Polux și a basilicii Julia, la baza Palatinului. Acolo, cele două edificii au făcut parte dintr-un ansamblu al unor altor construcții al epocii Flaviilor, unit printr-o rampă cu platforma colinei Palatin.
Ansamblul format din templu și bibliotecă au ars într-un incendiu din timpul lui Vespasianus  și a fost reconstruit de Domitianus. Conform unei inscripții cărțile nu au repopulat în noul edificiu, decât în anul 101 e.N, când biblioteca a prins din nou viață.
Este posibil ca această bibliotecă să fi fost cea numită în sec.al 2-lea e.N, biblioteca palatului lui Tiberius (bibliotheca domus Tiberianae).

ROMA - BIBLIOTECA PORTICULUI OCTAVIEI XXXX

                 

La biblioteca amenajată pe Palatin, Augustus a adăugat rapid pe cea din Câmpul lui Marte, numită Biblioteca porticului Octaviei sau Biblioteca lui Marcellus. Folosind prada acumulată pe timpul războiului contra dalmaților, în anul 33 e.A. 

Augustus a construit un ansamblu de edificii organizate în jurul unui portic pe care l-a dedicat memoriei lui Marcellus, fiul surorii sale Octavia. Acest ansamblu, decorat cu opere din bronz și din marmură ale unor sculptori cu reputație, cuprindea o bibliotecă, divizată în două secțiuni, greacă și latină. Biblioteca a înființat-o Octavia Thurina Minor, sora lui Augustus, în anul 23 e.A. Stabilimentul a fosr îmbunătățit, la scurt timp după aceea, de către Caius Melissus cu ajutorul financiar al lui Caius Cilnius Maecenas, la sfârșitul primului secol din era antică.

Edificiul și lucrările din bibliotecă au suferit în incendiul din anul 80 e.N, sub domnia lui Titus. 

Deși  construită de familia imperială, această bibliotecă, îngrijită de niște sclavi publici (serui publici), a avut probabil un statut municipal, fiind administrată de oraș. Cărțile salvate au revenit în edificiul reconstruit sub Domitianus, apoi, după un nou incendiu, din anul 203 e.N, a fost reconstruită din nou sub Septimius Severus și sub Caracalla.

ROMA - BIBLIOTECA PĂCII XXXX

             Biblioteca Păcii (Biblioteca Pacis), sau Biblioteca din Forul Păcii, a fost situată în Templul Păcii, din Forul Păcii, sau Forul lui Vespasianus, strâns atașată de edificiul de cult.

Ea a fost edificată în același timp cu Forul Păcii, între anii 71-75 e.N și inaugurată în acelaș an. In bibliotecă se găseau diverse “comori” literare aduse de Vespasianus de la Ierusalim, dar și lucrări celebre ale unor artiști greci. Edificiul mai conținea și arhivele prefecturii urbane, planurile cadastrale și o serie de documente privind lucrările edilitare realizate, mai ales, sub domniile lui Vespasianus și Septimius Severus.

Forumul Păcii, a fost cel de al treilea forum imperial construit în ordine cronologică și era închinat Păcii impuse de împăratul Romei, adică o Pax Romana impusă numai cu armele. Templul mai avea și menirea de a comemora victoia împăratului asupra evreilor. 

ROMA - BIBLIOTECA CAPITOLINA XXXX

                 

  Biblioteca Capitoliului (Bibliotheca Capitolna) a existat pe Capitoliu, dar despre ea nu se știe nimic mai mult decât că a dispărut prtntr-un incendiu sub domnia împăratului Commodus (180-192 e.N) și că nu a mai fost reconstruită.

Această bibliotecă a fost, probabil, fondată de împăratul Traian, sau cu siguranță pe timpul dinastiei Antoninilor. Edificiul a fost împărțit în două secțiuni, asemănător altor biblioteci ale Romei. O secțiune era destinată literaturii latine, iar cealălaltă cărților grecești.

Biblioteca Capitolină a făcut, probabil, parte din Atheneum-ul ridicat de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), stabiliment care a devenit o universitate cu scurgerea timpului.

După optsrezece secole Biblioteca Capitolia a renăscut în anul 1872, având alături, în strânsă colaborare, Comisia Arheologică Comunală și publicația “Comisiei Arheologice Comunale ”. Biblioteca are acum sediul pe Capitoiliu, în Palatul Conservatorilor, alături de Direcția Muzeelor Capitoline, cu un patrimoniu de 16.000 de volume și 300 de periodice, din care 110 active.

ROMA - BIBLIOTECA LUI ASINIUS POLLIO XXXX

Biblioteca lui Asinius Pollio (Bibliotheca Asini Pollionis), a fost construită în anul 38 e.A, devenind prima bibliotecă publică din Roma.

Gaius Asinius Pollio (Asinius Pollion) (76 e.A.-4 e.N.) a fost un om politic și militar de la sfârșitul Republicii și din timpul domniei lui Augustus, orator, istoric și poet, membru al ginții plebeiene a Asinii-lor. A fost prieten al poetului Catullus. Istoricul Velleius Parteculus l-a așezat între spiritele cele mai distinse al epocii sale. Valerius Maximus l-a citat drept un frumos exemplu al unei bătrâneți robuste.

Proiectul lui Caesar de a înfiinţa o Bibliotecă a Romei, a fost reluat de către Asinius Pollio (proiect care încolțise în mintea lui Caesar după exemplul Bibliotecii din Alexandria, la a cărei incendiere participaseră trupele sale). Asinius Pollio a folosit prada acumulată cu ocazia victoriei lui asupra parților pentru a restaura Atrium Libertatis, de la templul Libertății de pe colina Aventin, templu care adăpostea odinioară arhivele cenzorilor. Aici a instalat prima bibliotecă publică romană, în anul 38 e.A, bibliotecă divizată în două secțiuni, una greacă și una latină, conform programului lui Caesar. El a fixat astfel planul general al tuturor bibliotecilor publice romane, care urmau a fi construite mai târziu, adică a influențat planul de organizare. Există mărturii că acest templu a adăpostit odinioară arhivele cenzorilor. Departe de a se limita la o linie pur utilitară, Pollio a elaborat și un program iconografic, vizând creșterea valorii edificiului și celebrarea marilor figuri ale culturii grecești și romane.

A luat parte și la marile lucrări de renovare a Romei, inițiate de Augustus.

Cu ocazia amenajării bibliotecii și-a expus colecțiile de artă, bogate în statui grecești. A făcut cunoscute operele bibliotecii prin recitări și lectură publică, modalități devenite curând la modă.

A deținut lucrările lui Aristotel, reeditate recent, darși lucrări de poezie romană. Biblioteca a servit și ca muzeu general de de artă.

Arta sa oratorică a fost mult apreciată, astfel că Seneca l-a plasat la nivelul lui Cicero, în ciuda diferențelor de stil.

ROMA - BIBLIOTECA TEMPLULUI LUI APOLLO DE PE PALATIN XXXX

           După ce Asinius Pollio a dat Romei prima bibliotecă publică prin efort financiar propriu, cele care au urmat au fost ridicate de împărați pe cheltuiala proprie, sau a statului. Diferitele biblioteci construite de împărați pot fi clasificate după ansamblurile monumentale în care au fost cuprinse. O bibliotecă publică romană nu s-a prezentat niciodată ca un edificiu izolat și autonom, ci a făcut parte, în mod necesar, dintr-un complex arhitectural cu funcțiune bine definită. De la Augustus, la Diocletianus, s-a observat evoluția topografică a bibliotecilor, de la asocierea pe lângă temple (servind uneori ca locuri pentru arhive, sau pentru publicații ale documentelor oficiale) și sfârșind prin a fi incluse sistematic în termele imperiale.

Biblioteca atașată Templului lui Apollo de pe Palatin (Bibliotheca Apollinis Palatini) a fost înființată de împăratul Augustus în partea de sud Templului lui Apollo de pe Palatin, templu dedicat de el, în anul 28 e.A.

Această primă bibliotecă cu adevărat publică a subliniat dubla ambiție a împăratului. Prima era de natură arhitecturală, vizând de a da Romei edificii de prestigiu după modelul Pergamului și Alexandriei. Cea de a doua ambiție era culturală și politică, în măsura în care biblioteca publică dădea împăratului o formă de control asupra vieții intelectuale și literare.

Ea a mai fost cunoscută sub numele de Biblioteca Palatină (Bibliotheca Palatina) și a dispus de un spaţiu suficient de mare pentru a găzdui chiar ședințele Senatului roman.

Biblioteca a avut două secții, una pentru lucrări grecești și una pentru cărți latine. Pe  pereții bibliotecii au fost atașate portrete, în medalion, ale unor autori celebri.

Biblioteca a fost complet reconstruită de împăratul Domitianus un secol mai târziu. Au rămas puține vestigii de la acest edificiu.

ROMA - CONSTRUCȚII ANTICE DE PE VICUS CAPRARIUS - SUBTERANE XXXX

         

Renovarea fostului Cinema di Trevi, la câțiva pași faimoasa fântână (Fontana di Trevi), au permis Superintendenței arheologice de la Roma să întreprindă o campanie de cercetare arheologică fructuoasă, între anii 1999 și 2001. 

Săpăturile arheologice, finanțate integral de Grupul Cremonini, proprietarul cladirii, a făcut posibil să se admire unul dintre cel mai bune compromisuri între necesitatea de a păstra vestigiile vechi și dorința de a utiliza spațiul recuperat.

Investigațiile sunt răspândite pe o suprafață totală de aproximativ 350 de metri pătrați și pe o adâncime maximă de aproximativ 9 m. Ele au scos la lumină un vast complex de clădiri din epoca imperială, care constituie o mărturie remarcabilă a structurii urbane vechi.

Zona de studiu antică a cuprins fostul regio VII (unul dintre cele 14 regiuni sau cartiere delimitate de Augustus). Regio VII a inclus partea de est a Câmpului lui Marte (Campus Martius), arie delimitată și prin zidul lui Aurelian, Via Salaria Vetus - Pinciana, cu extensia sa numită Vicus Caprarius, și Via Lata .Dezvoltarea urbană a regio VII  a început cu Agrippa care a adus apa Virgo de la Salone, pe Via Collatina în Roma. Rămășițe de la apeductul construit în anul 19 e.A  de Agrippa, pentru a aduce apa la termele sale, situate in spatele Pantheon-ului, au fost găsite în mai multe locuri.

Săpăturile recente de sub cinematograf au degajat două clădiri învecinate și contemporane, aliniate pe latura de vest, de-a lungul căii Vicus Caprarius, sau Capralicus. Numele este atestat sub ambele forme din surse ecleziastice din secolul al XII-lea. Numele provine, probabil de la prezența unei aedicula Capraria, probabil, o zonă de cult legată de Juno Caprotina

Cladirea de nord poate fi identificată ca un complex de locuințe intensive, aparținând unei așa-numite insula. De fapt, se pare că a fost vorba de un bloc dintr-un cartier rezidențial, nu pentru săraci. Imobilul este păstrat arheologic pe o înălțime de aproximativ 8 metri. și a fost ridicat la cel puțin trei niveluri.

Prima fază de construcție este atribuită perioadei lui Nero: Acest edificiu are structura uneia dintre cele mai vechi case cu apartamente din Roma, o mărturie a noului oraș al lui Nero (Nova urbs Nero), clădit după incendiul din 64 e.N. 

O primă restructurare a imobilului s-a excutat în prima jumătate a secolului al 2-lea e.N. și a fost urmată de o a doua pe timpul împăratului Marcus Aurelius. Potrivit unui fenomen larg atestat la Roma, pe la mijlocul sec.al 4-lea, zona a fost transformată într-o domus de lux, de la care sunt încă păstrate resturi in situ de învelitori din marmură pentru pereți și o podea mozaic din plăci de marmură colorată.

In jurul perioadei de la mijlocul sec.al 5-lea, zidurile au păstrat urmele unui incendiu violent, posibil legat de cucerirea Romei de către vandalii lui Genseric (455 e.N).  Incendiul a lăsat urme numai la parterul casei.

Construcția antică din sudul șantierului care este și ea bine conservată în elevație, se presupune că a fost destinată utilizării publice, utilizare încă nedefinită având în vedere prezența de camere foarte mari, acoperite cu o boltă nediferențiată. Faza de construcție inițială poate fi atribuită, în acest caz, tot perioadei lui Nero.

Se recunoaște o a doua etapă constructivă, din timpul lui Hadrianus, în care cele două împrejurimi, adiacente la Vicus Caprarius, au fost transformate într-un singur mare rezervor de apă, cu capacitatea de 150.000 de mc, rezervor ce beneficia de apropierea apeductului Virgo. Pentru aceasta s-a procedat la dublarea grosimii pereților structurilor mai vechi, pentru a face față presiunii apei, și la acoperirea tuturor suprafețelor cu un strat gros de lut, pentru impermeabilizare. Se remarcă absența depozitelor calcaroase pe marginile rezervorului, absență neobișnuită pentru un rezervor urban.

De fapt Aqua Virgo s-a caracterizat prin conținutul său extrem de scăzut în calciu. Caracteristicile structurii identifică aproape sigur acest rezervor cu un  castellum aquae de Virgo. 

In prima jumătate a secolului al 6-lea. rezervorul a fost abandonat, probabil din cauza tăierii apeductului de către regele ostrogot Vitiges, în anul 537 e.N., pe timpul asediului Romei ocupate de bizantini. De asemenea, abandonul a urmat și unui mare incendiu, bine pus în evidență prin excavare.

Peste vestigiile antice s-au suprapus edificii din secolele 12 și 13. Săpăturile au dovedit că nivelul antic al terenului era, înacea zonă, cu 5 metri mai coborât.

Spațiul arheologic Cremonini Trevi s-a îmbogățit prin noi descoperiri arheologice. Este vorba de un grup de peste 800 de monede datând din secolele al patrulea și al cincilea e,N, un adevărat tezaur de monede găsite în timpul săpăturilor de Caprarius Vicus, la câțiva metri de Fântâna Trevi. Monedele, restaurate cu grijă, în ultimele luni, vor fi puse în Antiquarium , adăpostite în zona arheologică, cunoscută sub numele de "Orasul de Apă".

Termenul de "Orașul de Apă", folosit în prezent pentru a defini zona arheologică de la Vicus Caprarius, se datorează prezenței elementului natural care va caracterizeaza, fără îndoială, locul antic. In primul rând, apa care curge de la Fontana di  Trevi, monumentul baroc în care se revarsă apa apeductului Aqua Virgo, fântână care se află în imediata apropiere de zona arheologică. In aceasta, săpăturile au descoperit, de asemenea, un rezervor mare de distribuție a apei apeductului antic, care a furnizat apă (prin țevi de plumb încă aflate pe loc) și rezervoare de la un conac de lux din apropiere. În al doilea rând, apa de la un puternic izvor care curge în subteran filtrat prin zidaria din zona arheologică.