sâmbătă, 3 decembrie 2016
CONSTANȚA - TREI CAZINOURI PE ACELAȘI LOC
Cel dintâi cazinou al Constanţei a fost construit în anul 1880, în aceeaşi zonă a peninsulei, mai exact lângă Farul Genovez şi lângă un chioşc de belvedere. Se numea Kursaal (traducere aproximativă - sală de relaxare) şi era construit din lemn şi din paiantă. Protipendada oraşului-port se regăsea aici în fiecare zi, iar imaginile vremii au fost surprinse de Anatole Magrin, consul al Franţei la Constanţa, fotograf al Curţii Regale. Kursaalul a apărut într-o perioadă în care pe faleză au fost ridicate cele mai frumoase case din oraş: Casa Pariano (astăzi Muzeul Ion Jalea), Casa Manissalian (bombardată în 1941 – pe locul actualului bloc SNC), Casa Pâslă, Casa Bârzănescu, Casa Cănănău (unde a fost Consulatul Chinei), Casa Zottu, Casa Cuculis, Casa Şomănescu, Casa Pilescu“, povesteşte arhitectul Radu Cornescu. De la Kursaal se putea coborî pe o scară de lemn pe stâncile de la malul mării unde clineţii obişnuiau să petreacă câteva ore la pescuit. O furtună mai puternică a smuls acoperişul Kursaalului în anul 1891, iar un an mai târziu a fost demolat în urma unei decizii a Consiliului Comunal.
vineri, 2 decembrie 2016
CONSTANȚA - CAZINOUL ÎN 4 VARIANTE
Istoria Cazinoului din Constanța este măsurată din 1910, anul inaugurării clădirii construite de arhitectul Daniel Renard. Practic, însă, începutul devenirii lui este mult mai vechi, încă din anii instalării în Dobrogea a administrației românești, după Războiul de independență din 1877-1878, cînd s-a pus problema sistematizării orașului. Atunci, noile autorități au hotărât ca la capătul bulevardului Elisabeta să se construiască un local destinat distracției. Astfel, între chioșcul de belvedere – dispărut între timp – și Farul genovez s-a construit străbunicul cazinoului de astăzi, ce purta numele de Kursaal. Imobilul era făcut din lemn și paiantă, pradă ușoară pentru vânturile puternice de la malul mării, necesitând reparații foarte dese. După aproape un deceniu, o furtună serioasă l-a avariat atât de grav în cât Consiliul Comunal al Constanței a decis demolarea Kursaalului și construirea unui local mai trainic.
in 1892, aproximativ în acceași zonă, a fost inaugurat Casinul, construit tot din lemn, dar pe o structură mai rezistentă, pe două terase suprapuse, ce ofereau o priveliște admirabilă asupra mării și portului din acea vreme.
În construirea casinului a fost implicat și fiul marelui scriitor Ion Creangă, militar de carieră, căpitanul Constantin Creangă. Casinul a trăit până în 1910, anul inaugurării actualulei clădiri a Cazinoului, an în care, pierzându-și utilitatea, a fost demolat.
Construirea Cazinoului avea să înceapă în 1903, anul în care primarul Constanței Cristea Georgescu a încheiat un contract cu arhitectul Daniel Renard pentru proiectarea imobilului. Istoria edificiului a fost, însă zbuciumată, arhitecții schimbându-se după cum se schimba culoarea politică a celor aflați la conducerea urbei. În cele din urmă, la începutul lui 1910, ajuns tot pe mâna arhitectului de origine franceză, Cazinoul se apropia de finalizare într-o formă destul de apropiată celei pe care o vedem astăzi.
Totuși, la insistențele Consiliului Comunal, arhitectul Victor Ștephănescu – cel care se ocupa de proiectarea Moscheei Carol I – realizează două extinderi care schimbă substanțial imaginea clădirii: extinderea spațiului de la etajul unu al clădirii cu încă un salon în partea dinspre mare și extinderea din spatele scenei sălii de spectacole.
Astfel s-a ajuns la varianta finală a Cazinoului pe care îl admirăm astăzi.
marți, 29 noiembrie 2016
luni, 28 noiembrie 2016
MAUSOLEUL DIN PARCUL CAROL I ȘI MORMÂNTUL OSTAȘULUI NECUNOSCUT
In 17 mai 1923, în Parcul Carol I de pe Dealul Filaretului din Bucureşti, în faţa Palatului Artelor, care găzduia Muzeul Militar, a fost inaugurat Mormântul Ostaşului Necunoscut, în prezenţa familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare și a unui public numeros. Monumentul, operă a sculptorului Emil Wilhelm Becker, avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în memoria soldaţilor români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Tot atunci, în holul de onoare al Muzeului Militar a fost aşezat, în scop memorial, un grup statuar reprezentându-l pe Regele Ferdinand I al României, iar pe pereţi au fost gravate numele ofiţerilor morţi în război.
Palatul Muzeului Militar, grav afectat de incendiul din anul 1938 și de cutremurul din 1940, a fost demolat în anul 1943, iar pe locul său s-a amenajat un nou complex care urma să cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar şi cimitirul propriu-zis, dar în toamna anului 1944 lucrările au fost sistate.
Actualul Mausoleu din Parcul Carol, realizat în anii 1959-1963 după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, a fost inaugurat la 30 decembrie 1963. Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost atunci strămutat la Mausoleul de la Mărăşeşti unde a rămas timp de aproape trei decenii. În 1991 a fost însă readus în Parcul Carol I şi amplasat provizoriu, iar în noiembrie 2006 a avut loc ceremonia oficială a strămutării Mormântului Ostașului Necunoscut, pe locul original din 1923, pe esplanada din fața actualului Memorial al Eroilor Neamului.
CATEDRALA REINTREGIRII NEAMULUI ȘI A ÎNCORONĂRII
Naşterea României Mari impunea şi săvârşirea actului Încoronării regilor României şi, la propunerea lui Nicolae Iorga, s-a ales oraşul Alba Iulia, prima capitală, de la 1 noiembrie 1600, a celor trei ţări unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul.
Pe locul fostei biserici ctitorită de marele voievod la Alba Iulia a fost înălţată o mare catedrală, cu sprijinul financiar al familiei regale, iar la 8 octombrie 1922 a avut loc sfinţirea şi primirea hramului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în memoria primului întregitor al românilor.
O săptămână mai târziu, la 15 octombrie 1922, a avut aici loc ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, în prezenţa unei mulţimi alese: Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, preşedinţii celor două Camere şi guvernul ţării, alături de Elisabeta Regina Greciei, Maria Regina Iugoslaviei, principele moştenitor Carol şi principii Ileana şi Nicolae, 40 de înalţi demnitari şi sute de invitaţi străini.
Ceremonia s-a făcut în curtea catedralei deoarece Ferdinand, care era de religie catolică, nu a dorit să fie încoronat de un membru al Bisericii Ortodoxe şi şi-a aşezat singur pe cap Coroana de Oţel, turnată din tunurile de la Plevna, după care a pus coroana de aur pe capul soţiei sale, devenită Regina Maria.
Încoronarea a fost aclamată de popor şi prilej de mare bucurie, iar ziarele timpului au scris şi despre bucuria ţăranilor veniţi la Alba Iulia, fericiţi că sunt români. Sărbătorile s-au prelungit şi la Bucureşti timp de încă două zile, în prezenţa reprezentanţilor din mai mult de 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii şi Japonia.
La 1 decembrie 1948, după interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, a fost organizată aici o ceremonie dedicată „reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române”, iar numele lăcașului a fost schimbat atunci în Catedrala Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române.
Din 1975 lăcaşul religios serveşte drept catedrală a Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia. Catedrala Încoronării din Alba-Iulia este considerată simbol al unitaţii naţionale a poporului român, realizata prin actul Unirii din 1 decembrie 1918, este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.
CRUCEA DE PE CARAIMAN
Monumentul Crucea Eroilor Neamului a fost construit la inişiativa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand I al României, între anii 1926 şi 1928, pentru a cinsti memoria eroilor căzuţi la datorie în Primul Război Mondial.
Crucea a fost înălţată, cu scopul de a fi văzută de la o distanţă cât mai mare, pe Vârful Caraiman la altitudinea de 2291 m, chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă.
Monumentul este unic în lume atât prin altitudinea amplasării, cât şi prin dimensiuni: crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m şi două brațe de câte 7 m fiecare.
Crucea de pe Caraiman este cel mai valoros monument istoric montan din România şi a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.
Regina Maria nu a avut doar ideea ridicării monumentului, dar a şi urmărit îndeaproape lucările de construcţie, finanţate şi prin donaţii de la firme particulare sau de la instituţii de stat. Întregul proiect a fost opera arhitecţilor români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu, a doi mari ingineri care au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului, Alfred Pilder şi Teofil Revici, dar şi ale celor care au urmărit ridicarea mnonumentului, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V. Bumbulescu.
Execuţia monumentului a fost realizată de lucrătorilor de la Direcţia de Poduri din cadrul C.F.R. şi prin eforturile întregii comunităţi din Buşteni şi a unui număr mare de elevi şi studenţi mobilizaţi de Societatea Cultul Eroilor, care au contribuit benevol la transportul materialelor de construcţie. Ridicarea materialelor s-a facut cu funicularul Schiel al fabricii de hârtie, iar transportul pe platoul Bucegi, cu ajutorul cailor şi a carelor trase de boi.
Construcţia a fost finalizată în doi ani şi a fost sfiinţita în anul 1928, la 14 Septembrie de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.
Crucea, executată din profile de oțel, a fost montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 7,5 m, în interiorul căruia se află o încăpere care a adăpostit iniţial generatorul de energie electrică care alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. Crucea era iluminată în fiecare an în noaptea de 5 iunie, de Inălţarea Domnului, când este şi Ziua Eroilor, şi în noaptea de 15 august de Sfântă Marie Mare.
Instalaţia electrică a fost afectată de vreme, dar şi vandalizată repetat, şi cu timpul s-a renunţat la propriul generator ca sursă de iluminare şi s-a apelat la sursa cu care era dotată staţia de la Coştila. După instalarea regimului comunist, monumentul a fost neglijat şi Crucea ameninţată chiar cu dispariţia, când a existat intenţia de a secţiona braţele laterale ale monumentului şi de a se monta o stea roşie în vârful coloanei metalice, sau a fost vandalizată şi murdărită cu înscrisuri sau grafitti.
Din anul 1991 Crucea a fost din nou iluminată, dar instalaţia electrică a fost din nou vandalizată şi în 2003, pentru repararea instalaţiei electrice au lucrat echipe de salvamontişti care au transportat pe Caraiman sute de kilograme de materiale.
Astăzi, odată cu lăsarea întunericului, Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare şi poate fi văzută de la zeci de km depărtare.
Există şi un nou proiect de iluminare, care îşi propune să acopere Crucea Eroilor cu o vopsea fluorescentă, iar asupra ei să fie proiectat un spot laser, iar un parteneriat recent încheiat între Consiliul Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club Valea Prahovei îşi propune restaurarea completă a Monumentului Crucea Eroilor Neamului şi introducerea sa în circuitul turistic mondial.
ARCUL DE TRIUMF
În București au mai fost ridicate mai multe Arcuri de Triumf, cu existență temporară, în 1846 - în onoarea vizitei domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în 1877 în onoarea regelui Carol I întors de pe câmpul de luptă, în 1878 – pentru a marca victoria României în Războiul de Independenţă, în 1906 – la jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I şi în 1918, la revenirea familiei regale române din exilul de la Iaşi.
In 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru construi un nou Arc de Triumf, pe şoseaua Kiseleff. Arcul de Triumf, cu schelet din beton armat şi basoreliefuri exterioare realizate din ipsos, a fost în centrul serbărilor de încoronare, dar, în timp s-a degradat din cauza intemperiilor.
Prin 1932, situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf a revenit în atenţia opiniei publice şi primăria Bucureştiului a decis înlocuirea basoreliefurilor din stuc cu unele mult mai rezistente, din piatră sau marmură de Ruşchiţa.
La subscripţia publică, lansată în 1935, de edificare a Arcului de Triumf au contribuit cu donaţii, de peste 7 milioane de lei, populaţia şi numeroase asociații şi societăți ale foştilor combatanți din Primul Război Mondial.
Un an mai târziu, a fost construit monumentul, din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arcul este un paralelipiped, cu o lungime de 11 metri, o lățime de 9,5 metri şi o înălțime de 27 de metri, iar boltă este sprijinita pe doi stâlpii cu scări interioare care duc spre terasă. Arhitectul Petre Antonescu, a cerut artiştilor pe care i-a cooptat la lucrări, Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică, să dea monumentului o notă mult mai sobră.
Pe faţada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au realizat câte o reprezentare simbolică a Victoriei, iar pe faţada de nord au fost plasate alegoriile Bărbăţie de Ion Jalea, Credinţă de Constantin Baraschi, şi alte două Victorii create de Cornel Medrea şi Dimitrie Onofrei.
Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moţtenitor Mihai, a membrilor guvernului României şi a numeroşi invitaţi de onoare din ţară şi din străinătate.
După instalarea regimului comunist, Arcul de Triumf a fost afectat prin scoaterea de pe părţile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire şi cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922, şi prin scoaterea de pe frontispici a efigiilor regelui Ferdinand şi a reginei Maria, substituite de două mari flori de piatră. După anul 1989, florile de piatră au fost înlocuite cu două medalioane din bronz care înfăţişează chipurile regelui Ferdinand şi al reginei Maria.
Astăzi, Arcul de Triumf este unul din simbolurile Bucureştiului şi o atracţie turistică importantă. În spaţiile scărilor interioare şi în sala de pe terasă este adăpostit un mic muzeu, care poate fi vizitat cu anumite ocazii speciale, cu patru expoziţii permanente: Marele Război al Reîntregirii Neamului , Heraldica Marilor Familii Boierești, Arcul de Triumf în Imagini şi Marea Unire de la 1918.
In prezent Arcul de Triumf se afla într-un proiect de reabilitare cu fonduri europene care va fi incheiat în 2016. Elementele ornamentale vor fi refăcute, iar monumentul va fi iluminat.
luni, 21 noiembrie 2016
STATUIA MIHAI VITEAZUL - BUCUREȘTI
Statuia
ecvestră a lui Mihai Viteazul, prima din România, a fost opera sculptorului
francez Albert Ernest Carriere Belleuse și, la timpul respectiv, amplasamentul
ei s-a realizat pe un soclu din marmură. Domnitorul primei Uniri a fost
înfățișat de artistul plastic călare, poziția sa ilustrând un avânt majestuos,
ținând brațul stâng ridicat în sus și strângând în palmă o secure destinată pentru luptă.
Pe
fiecare dintre cele patru cornișe ale soclului este plasată câte o stemă
confecționată din bronz, două așezate în fața și în spatele acestuia,
evidențiind simbolul heraldic al Țării Românești: vulturul; celelalte două
părți laterale expun zimbrul moldovenesc și stema Transilvaniei. Statuia împlinește în 2014, 143 de ani de la ridicare (1874).
Statuia
a fost adusă la București, în primele luni ale anului 1874, și montată pe locul
ce-i fusese destinat. Întrucât existența statuii lui Mihai însemna, în viziunea
guvernelor de la Viena și Istanbul, o manifestare de independență a României,
guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a trebuit sa adopte o atitudine
de tărăgănare a inaugurării monumentului, pentru a evita o posibilă încordare
diplomatică în relația cu cele două imperii. Statuia a fost amplasată pe locul
unde a existat biserica Sf. Sava, demolată în 1873 din rațiuni exclusiv
edilitare, instituția respectivă reprezentând ultimul așezământ al vechii
mănăstiri din această zonă centrală a orașului.
La
puțin timp după dezvelirea statuii, momentul a fost reflectat într-o serie de
creații literare, cea mai cunoscută fiind poemul ''Odă statuei lui Mihai
Viteazul'' de Vasile Alecsandri, care a apărut în ''Convorbiri literare'' nr. 9
din 1 decembrie 1874.
Evenimente
importante, majore din istoria României au adus monumentul în centrul atenției
publice. Participarea României la Războiul pentru cucerirea Independenței de
Stat în anii 1877-1878 a însemnat și scrierea unor pagini de neșters în cronica
eroismului individual și colectiv, una dintre acestea fiind bătălia din 30
august 1877, când a fost cucerită reduta otomană Grivița I din complexul
fortificațiilor turcești de la Plevna, reprezentând o victorie de prestigiu
asupra inamicului.
In
Ordinul de zi din 5/17 septembrie 1877 dat și semnat de Carol I, după ce se
sublinia contribuția remarcabilă a Regimentului 14 Dorobanți și a Batalionului
2 de Vânători, alături de trei batalioane rusești în cucerirea unui drapel și a
trei tunuri de către armata română, suveranul a hotărât: "Aceste trofee
ordon a se trimite în Capitala țărei și a se păstra acolo ca o veșnică dovadă a
vitejiei armatei românești. Drapelul se va păstra deocamdată în Arsenal. Iar
tunurile luate de la vrăjmaș, două se vor așeza de ambele părți ale statuei lui
Mihai Viteazul. Umbra măreață a gloriosului domn va vedea astfel că oștenii
români rămân până astăzi fii ai eroilor de la Călugăreni". La 11/23
septembrie, tunurile au fost amplasate lângă statuie, în prezența principesei
Elisabeta, soția domnitorului Carol I.
Anii
care au urmat momentului 1877 s-au caracterizat prin numeroase și ample
manifestări, care decurgeau din firescul mers al istoriei naționale, cu
evidente raportări la trecutul nostru istoric. Astfel, în timpul ocupației
germane și a aliaților lor — bulgarii și turcii — tunurile cucerite la Grivița
au fost ridicate de inamic de la locul lor și, după cum scria I. G. Duca în
''Memoriile'' sale: ''Tunurile, care după 1877 fuseseră așezate lângă statuia
lui Mihai Viteazul, au fost cele dintâi trimise la Constantinopol''.
Un
autor consacrat participării României la Primul Război Mondial, Constantin
Kirițescu, scria cu îndreptățită mâhnire despre acest moment: ''Până și turcii
găsiră prilejul să capete o satisfacție. Au ridicat de la statuia lui Mihai
Viteazul și de la Palatul Regal vechile tunuri de la Plevna și le-au trimis la
Constantinopol. Poate că-și închipuiau că au smuls cu aceasta și pagina Plevnei
din istoria războiului româno-turc''.
Anii 1980-1985. Se vede în stânga Teatrul Național modificat de Ceaușescu
Și regina Maria, fidelă observatoare a semnificației istorice a Marii Uniri, nota în ''Însemnările'' sale zilnice, despre atmosfera de mare sărbătoare, care a domnit în București, în momentul intrării familiei regale în Capitala țării întregite în ziua de 1 Decembrie 1918, în fruntea Armatei Române: ''Orașul era în delir. Noi lipsisem doi ani, timp în care populația orașului cunoscuse ororile ocupației și ce însemna ea, iar acum ne întoarcem victorioși în ciuda nenorocirilor, revenind cu împlinirea visului de secole, visul de aur al României. Ne întorceam cu România Mare ca 'Regele șiRegina tuturor românilor', este de necrezut
și totuși așa este. Procesiunea noastră a înaintat până la Piața tradițională
de lângă statuia lui Mihai Viteazul, unde în fiecare an de 10 Mai se desfășurau
altădată parade, oprindu-ne acolo, iar toate trupele au defilat prin fața
noastră. Este greu de descris încântarea frenetică a întregii populații''.
Anii 1980-1985. Se vede în stânga Teatrul Național modificat de Ceaușescu
Și regina Maria, fidelă observatoare a semnificației istorice a Marii Uniri, nota în ''Însemnările'' sale zilnice, despre atmosfera de mare sărbătoare, care a domnit în București, în momentul intrării familiei regale în Capitala țării întregite în ziua de 1 Decembrie 1918, în fruntea Armatei Române: ''Orașul era în delir. Noi lipsisem doi ani, timp în care populația orașului cunoscuse ororile ocupației și ce însemna ea, iar acum ne întoarcem victorioși în ciuda nenorocirilor, revenind cu împlinirea visului de secole, visul de aur al României. Ne întorceam cu România Mare ca 'Regele și
Și
în vara anului 1940, în lunile iunie și august, românii s-au strâns în jurul
statuii lui Mihai Viteazul, protestând față de samavolnicele cotropiri
teritoriale săvârșite de URSS și Ungaria horthystă, împotriva politicii de dictat
și de agresiune la adresa unității noastre naționale.
joi, 7 iulie 2016
COMUNISMUL ȘI UMILINȚA ROMÂNILOR
Cozile nesfârşite pentru o bucată de carne, laptele, ouăle
şi brânza la raţie, frigul din dormitor, bezna din sufragerie, propaganda de pe
micile ecrane, toate acestea sunt doar câteva dintre sfidările cu care oamenii
au ajuns să se obişnuiască în anii 1980, dar care trădau reguli minimale de
viaţă decentă. Se trăia într-o „lume a
umilinţei” înaintea Revoluţiei din 1989. Pentru a creiona slab situația de
umilință a țării trebuie să se apeleze la aspecte din diverse puncte ale țării.
Ştiri pe aceeaşi temă pot veni din Timişoara, oraș mereu altfel: acolo s-a îndulcit
Comtimul prin comerțul clandestin comerţul cu sârbii... Amintiri din vremea comunistă. Mâncare, curent
şi căldură cu raţia Amintiri din vremea comunismului: Vaslui, judeţul în care
trocul ... Inceputul anilor ‘80 a venit cu o economie socialistă care a dus la
sacrificii din partea românilor. Preţurile la alimente, servicii şi la bunuri
de uz casnic şi cotidian au început să crească, iar lipsurile alimentare au dus
la cozile interminabile pentru pâine, lapte, carne sau fructe. Anii '80 au adus
orădenilor un consum raţionalizat de alimente. S-au reintrodus cartelele, ca în
toată țara, şi s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe
judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi
fructe”. Cei care au trăit vremurile de dinainte de 1990 cu siguranţă că îşi
aduc şi astăzi aminte cu tristeţe de sutele de ore petrecute la cozile de la
alimentara, pentru a-şi procura produsele alimentare necesare traiului, de
frigul pătrunzător din apartamente şi de alte umilinţe din acea perioadă neagră
a României. Vrâncenii, ca şi concetăţenii lor din toată ţara,
au trăit vremuri deloc uşoare în anii deceniului ’80, în special în ultima sa
parte, chiar dacă mulţi dintre ei nu au încetat să fie nostalgici după acele
vremuri. Două pâini de familie .După calculele comuniştilor, pentru o persoană
era de ajuns o jumătate de pâine, nici mai mult nici mai puţin, aşa că dacă, de
exemplu, o familie număra 4 persoane, putea să cumpere într-o zi 2 pâini. Unul din
membrii familiei se prezenta la magazinul alimentar, musai cu cartela la el, şi
abia după ce arăta acest document i se vindea pâinea. Vânzătorul bifa cu pixul
pe ziua respectivă, ca nu cumva cumpărătorul să mai vină o dată să ia pâine. Şi
zahărul, făina şi uleiul se vindeau tot pe cartelă, câte un kilogram/litru de
persoană într-o lună. Cozile interminabile la alimente, frigul din locuinţe,
energia electrică cu porţia sunt lucruri pe care severinenii nu le pot uita cu
uşurinţă.
Sibiul, salvat de
Nicu Ceauşescu Sibienii n-au fost scutiţi de legendarele cozi comuniste,
nici de gazul „cu porţia”, unde dacă depăşeai cota autorităţile te ardeau la
buzunare. Au fost însă norocoşi şi invidiaţi odată cu venirea lui Nicu
Ceauşescu prim-secretar la Sibiu,
când alimentarele au fost aprovizionate altfel şi găseai fără probleme alimente
de bază. A rămas legendară „casa de comenzi”, de unde şefimea îşi procura ness,
alune sau ciocolată. Sibiul în comunism. De la cozi la alimente şi cote de gaz
la „răsfăţul” de după numirea lui Nicu Ceauşescu prim-secretar la Sibiu
Transportul în comun, era o altă umilinţă. Cozi nesfârşite
pentru o bucată de carne, laptele, ouăle şi brânza la raţie, frigul din
dormitor, bezna din sufragerie, propaganda de pe micile ecrane, toate sunt doar
câteva din sfidările de zi cu care oamenii au ajuns să se obişnuiască în anii
1980. Deşi era capitala ţării, nici bucureştenii nu au scăpat de sfidarea
comunistă. În anii '80 numărul maşinilor înmatriculate în Bucureşti era de
circa 100 de mii, faţă de cel de astăzi care depăşeşte două milioane. Cu toate
astea, umilinţa era nelipsită. Judeţul Olt, chiar dacă „l-a dat ţării” pe
Nicolae Ceauşescu, cel care a condus Republica Socialistă România timp de 25 de
ani, a avut o soartă similară cu celelalte judeţe ai căror locuitori au dus o
viaţă plină de lipsuri. Cu toate acestea, imaginea marilor magazine universale
amplasate în centrul oraşelor mai importante, „alimentările” cu inerentele lor
cozi la orice fel de produse, nu au dispărut nici în prezent din memoria
românilor. In municipiul Slatina, capitala judeţului Olt, anii şi lipsurile de
dinainte de Evenimentele din Decembrie 1989 sunt încă foarte prezente în
memoria locuitorilor de peste 32-34 de ani.
Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în
lagărele comuniste. Pentru că nu a dorit să „colaboreze” cu regimul, a fost
supusă tuturor metodelor de tortură: izolator, bătaie la tălpi, înfometare,
îngheţ şi cătuşe americane. Cu toate acestea, consideră că viaţa în perioada
comunistă era mai rea decât lagărul. „Afara era altă lume, lipsisem 14 ani, ani
în care comunismul a înaintat triumfător. Mi-a fost mai grea acomodarea la
aşa-zisa libertate decât acomodarea cu închisoarea”, marturiseste scriitoarea
Aspazia Otel Petrescu. In Piatra Neamţ, oamenii cumpărau ouă în căciulă şi
tremurau când aveau carne în frigider. Trocul, moneda din timpul Comunismului,
cozile şi umilinţele erau binecunoscute şi în Bistriţa în perioada comunistă.
Printre alimentele care se vindeau cu porţia se număra: zahărul, salamul sau
uleiul. Cu toate acestea, cei ai mulţi dintre bistriţeni găseau metode să
contracareze fenomenul fiind în floare „trocul”. Municipiul Bistriţa era
împărţit pe zone, fiecare revenindu-i câte o alimentară, care de multe ori era
goală. Cu siguranţă, cu toţii ne aducem aminte de vremurile în care se stătea
la coadă pentru un kilogram de portocale, în care uleiul şi pâinea se dădeau la
cartelă cu porţia sau în care apa caldă era un lux pentru mulţi dintre
vasluieni. Mulţi dintre noi au rămas nostalgici ai acelor vremuri, însă cei mai
în vârstă ştiu un singur lucru: la Vaslui era mult mai bine ca în alte părţi.
Un lucru este clar: cei care au trecut de 30 de ani şi care îşi mai aduc aminte
de vremurile din „epoca de aur“ susţin la unison că toată lumea se prefăcea că
trăişte bine şi este fericită. Cei mai în vârstă, însă, ne spun că la Vaslui
era chiar mai bine decât în marele oraşe ale ţării, în ciuda faptului că acum
acest judeţ este, poate, cel mai sărac din ţară,
după cum o dovedesc cifrele legate de şomaj sau de salariu.
3-4 ani se aștepta pentru a primi o Dacie pentru care se
dădeau banii înainte. Sociologul clujean Ioan Hossu povesteşte cum românii
stăteau la coadă atât pentru hrană, cât şi pentru a primi un aragaz sau o
Dacie. În ultimul caz trebuia să te înscrii cu 3-4 ani înainte. Hossu îşi aduce
aminte că un salariu bun era, în acea perioadă, între 2.500 şi 3.000 de lei şi
că peste tot se găseau creveţi vietnamezi şi spumant „Zarea“. In Cluj, coada
din perioada comunistă trecea de la necesitate, la frustrare şi apoi la „stil
de viaţă“. Băimărenii îşi amintesc şi în ziua de astăzi de zilele grele prin
care treceau când trebuia să se aprovizioneze. Căldura, curentul şi apa caldă
erau doar alte probleme de care se loveau în perioada comunistă. Cu toate
acestea, unii spun că puterea de cumpărare era mai mare pe acea vreme chiar
dacă stăteau ore întregi la cozi.
Restricţiile impuse pe vremea comuniştilor sunt amintiri
negre pentru maramureşeni. Ultimii ani de comunism, cei mai crunţi pentru
români, au fost la fel de apăsători şi pentru locuitorii din oraşul gri al
„aurului negru“. Deşi Ploieştiul se lăfăie, la propriu, pe o pernă de gaze
naturale, aragazul avea presiune doar noaptea, iar căldura din calorifere nu
reuşea să desmorţească nici măcar imaginaţia copiilor care se distrau în beznă
cu teatrul de păpuşi, proiectat pe pereţii apartamentelor de degetele
îndemânatice ale părinţilor. Se anunța din gură în gură câte o veste bună:„Joi
bagă pui la OMNIA!“ Lunga umilinţă a unei zile în Ploieştiul comunist Singurul
loc din Bărăgan unde în anii comunismului se găseau „de toate„ era localul
Privighetoarea din Slobozia. Oamenii din toată ţara
făceau cozi imense pentru a cumpăra portocalele sau bananele aduse din import.
Astăzi, simbolul comunist al occidentului a ajuns o ruină. Restaurantul cu de
toate. România mânca banane, portocale şi ciocolată din import la popasul Privighetoarea
În peisajul sordid al comunismului existau oaze de aprovizionare, unde oamenii
îşi căutau cunoştinţe vitale. Erai aranjat dacă aveai „pe cineva“ care să
lucreze la abator, la fermă, la alimentara, la gostat, la peco sau la butelii.
Aşa puteai face rost, pe sub mână, de tot ce te-ar fi costat nopţi la cozi şi
încăierări pentru obţinerea unui loc la rând.
La Constanţa,
toată lumea se îmbrăca şi se încălţa de la magazinul Tomis sau de la Romarta -
unde găseai marfă Guban. Pensionarii tulceni îşi amintesc şi acum, printre
rânduri, despre umilinţele îndurate în ultimii ani ai comunismului, atunci când
o bucată de pâine în plus le lumina ziua, atunci când foamea făcea regulile. Au
existat şi părţi bune ale comunismului, povestesc tulcenii. Dar totul este
aşezat în umbră de goana permanentă pentru mâncare. Timişorenii născuţi până în
1980 îşi amintesc şi acum perioadele în care, timp de două ore pe zi, în
fiecare seară, se opreau în acelaşi timp curentul, căldura şi apa caldă, de
altfel ca în toatyă țara. Era vremea în care temele se făceau la lumina
lumânărilor, „Europa Liberă” se asculta, încet, la micul radio cu baterii şi,
dacă era iarnă, întreaga familie se cuibărea sub pături, aşteptând revenirea la
viaţă a caloriferelor. Timişoara a fost şi de această dată altfel: timișorenii
au îndulcit Comtimul prin comerţul cu sârbii, una din umilinţele vieţii sub
comunism In Târgu-Mureş, ca în toate oraşele din ţară, anii '80 au reprezentat
o perioadă în care statul la coadă a devenit un obicei nedorit al tuturor
localnicilor. Fiecare zonă mai importantă din fiecare cartier avea aprozarul
sau alimentara de la care mureşenii se aprovizionau cu lapte, conserve de
carne, fructe, zahăr şi multe altele. In ceea ce priveşte carnea, lucrurile
erau mai ”serioare”. Martorii vremii îşi amintesc că, deşi oamenii se comportau
de cele mai multe ori civilizat, atunci când timpurile erau grele, iar
alimentele puţine (în special pe timp de iarnă), oamenii se luau chiar şi la
bătaie pentru un kilogram de carne de porc sau vită. Şi erau timpuri când, deşi
nimeni n-a murit de foame, zeci de oameni se întorceau cu plasele goale după
ore întregi petrecute la cozi. Magazine precum Cosmos, Saturn, Orient, Olimp,
Mocca, Doina, Dacia, Diamant, Fortuna, ABC şi multe altele asemenea, au devenit
atât de faimoase pe plan local, încât au dat numele zonelor în care sunt
amplasate. Mureşenii erau atât de obişnuiţi cu statul la coadă, încât la un
moment dat devenise un procedeu de socializare. Şi în Galaţi, situaţia era la fel. Chiar dacă
sălbaticul şi originalul capitalism românesc supune la privaţiuni greu de
îndurat cea mai mare parte a populaţiei, în condiţiile în care şomajul face
ravagii şi cumpărarea unei locuinţe dintr-un salariu obişnuit a devenit o
utopie, a regreta „vremea lui Ceauşescu”, mai ales cea din anii care au
precedat fuga dictatorului, cu elicopterul, este de neînţeles şi de neacceptat.
Pentru a povesti vieţile chinuite a zeci de mii de familii de gălăţeni în acele
vremuri ale foamei, întunericului şi prigoanei securiste, ar fi nevoie de
scrierea atâtor carţi cât pentru a umple rafturile unei mari biblioteci
publice. Nu e cu putinţă aşa încât rândurile care urmează pot fi considerate o
picătură de aducere aminte într-un ocean de firească, dar necuvenită uitare.
Aflaţi mai multe despre viaţa în „Epoca de aur“.
PAȘTELE ROMÂNILOR IN COMUNISM
Sărbătorile pascale aveau
farmecul lor şi înainte de 1989, în special în mediul rural, unde tradiţiile se
respectau cu sfinţenie. La slujba de Înviere, bisericile erau pline, dar e
adevărat că lăcaşurile de cult erau ocolite de intelectuali, "prelucraţi"
în prealabil în comitele de partid, pentru că riscau să aibă probleme. Ştiri pe
aceeaşi temă Sărbătoarea Invierii Domnului în lume. Cum se sărbătoreşte Paştele
şi ... Românii respectau tradiţia de Sfintele Paşte şi în epoca comunistă şi
îşi urau tradiţionalele cuvinte: „Hristos a înviat! Adevărat a Înviat”. Nu
lipseau de pe masă ouăle roşii, cozonacul cu nucă, friptura de miel şi drobul.
Pentru generaţiile născute după 1989 pare greu de închipuit că toate alimentele
necesare pregătirii acestor bucate erau însă greu de procurat. Magazinele pline
cu tot felul de produse din ziua de astăzi erau doar un vis frumos pentru mulţi
români. Dacă făina pentru cozonac ori ouăle erau cumpărate pe cartelă, în cele
mai multe cazuri după ore întregi de stat la coadă, când era vorba de miel
lucrurile deja se complicau fiindcă nu se găsea în comerţul socialist carne de
miel şi, mai rău, în anii 80 era interzis transportul alimentelor dintr-un
judeţ în altul. Pentru cei care locuiau în mediul rural, era mai simplu în
sensul că sacrificau pe ascuns mielul în gospodărie, feriţi de ochii curioşi ai
vecinilor, care puteau să te reclame la miliţie. Era însă o întreagă aventură
să transporţi mielul de la locul de sacrificare la oraş fiindcă în preajma
sărbătorii pascale pe traseu Miliţia organiza filtre dese de control. Un om
pățit povestește:“Îmi amintesc că am cumpărat doi miei dintr-un sat din judeţul
Argeş, iar colegul meu cumpărase şi el unu. În drum spre Turnu Severin, ne-au
oprit doi miliţieni şi la controlul autoturismului ne-au găsit mieii. I-au
confiscat, dar nu mi-au dat niciun act, nu au întocmit vreun proces-verbal, pur
şi simplu i-au luat miliţienii. Cred că i-au mâncat acasă cu familia lor, iar
eu am făcut acel Paşte fără friptură de miel”, îşi aminteşte acel severinean.
Miliţia organiza controale severe şi pe trenuri, călătorii fiind verificaţi cu
atenţie la bagaje.
Control la coşul de gunoi
Foştii militari în termen îşi
amintesc că de sărbătorile pascale primeau pachete de acasă, de unde nu lipseau
bucatele tradiţionale de Paşte şi obişnuiau să ciocnească cu colegii de cameră
ouă roşii. Era o chestiune tacită, comandanţii de pluton, de campanie cunoşteau
acest lucru, dar nu le făceau observaţie. În schimb, unii secretari de partid,
din exces de zel, verificau coşurile de gunoi şi acolo unde găseau coji de ouă
roşii îi criticau pe comandanţii unităţilor că nu fac muncă politică de
calitate. În noaptea de Înviere, românii umpleau bisericile, poate nu ca în
ziua de astăzi, dar oamenii simpli nu se fereau să intre în lăcaşurile de cult.
Intelectualii, cei care deţineau funcţii, în special în partid, magistraţii,
cei care lucrau în Armată ori în învăţământ, "prelucraţi" în
prealabil în comitele de partid, veneau în număr mic şi discret la biserică, să
nu fie văzuţi pentru că riscau să aibă probleme. Istoricul bănăţean Mircea
Rusnac spune că doctrina partidului unic din România anilor '80 îşi propunea să
înlocuiască prin comunism toate religiile. Una dintre găselniţele perverse ale
şefilor Partidului Comunist era să cheme copiii la şcoală în prima zi de Paşte,
astfel încât aceştia să nu simtă atmosfera de sărbătoare. „Aveau un obicei
prost să ne cheme în Duminica Paştelui la şcoală. Le venea mereu o idee pentru
a ne strica vacanţa. Ba ne puneau la muncă voluntară, strângeam hârtii de pe
stradă, ba diverse activităţi extraşcolare, numai să nu mergem la slujbe. Dar
cu cât treceau anii, cu atât era şi mai permisibil Paştele”, povesteşte
istoricul Rusnac.
Interdicţie pentru elevi
Elevii nu aveau voie să meargă la
biserică, profesorii îi urmăreau la denii, la slujba de Înviere, iar cei care
mergeau, erau exmatriculaţi pentru câteva zile ori li se scădea nota la
purtare. “Imi amintesc că am mers împreună cu doi colegi la slujba de Înviere
la biserica Maioreasa din Turnu Severin. Ne-a văzut un profesor când am ieşit
din biserică şi a doua zi ne-a certat şi am fost exmatriculaţi trei zile. Eram
un copil, nu mi-am dat seama de ce sunt sancţionată fiindcă până la urmă nu
făcusem nimic grav”, povesteşte o fostă elevă a prestigiosului liceu “Traian”
din Turnu Severin. Părintele Mihai Sămărghiţan, unul dintre cei mai vechi,
cunoscuţi şi iubiţi preoţi din Sibiu,
a povestit pentru "Adevărul" cum se desfăşurau slujbele de Inviere
înainte de 1989.
Slujba de Inviere începea la 4
dimineaţa. Se citea pastorala, în care era pomenit obligatoriu Nicolae
Ceauşescu, iar de la slujbe nu lipseau niciodată oamenii Securităţii. In timpul
regimului comunist, numărul parohiilor s-a modificat, în special datorită
reformelor administrativ-teritoriale întreprinse în această perioadă, iar numărul
preoţilor a scăzut simţitor. Statul comunist nu a mai permis existenţa
preoţilor ajutători şi onorifici, o parohie fiind deservită doar de un singur
slujitor al altarului (chiar şi cele din mediul urban). Multe parohii au rămas
vacante perioade îndelungate din cauza lipsei de preoţi. In această perioadă
unii slujitori ai altarelor, de teama persecuţiilor sau din alte considerente,
au ales să părăsească Biserica, preferând să lucreze în învăţământ sau în alte
ramuri de activitate.
In marile sau micile orașe din
provincie organelle UTC organizau brigăzi de control ce se perindau pe la
biserici pentru a nota sau speria pe elevii ce încălcau interdicția de a merge
la slujbele din Săptămâna Mare. Acțiune fără rezultate.
Sărbătorile pascale
aveau farmecul lor şi înainte de 1989, în special în mediul rural, unde
tradiţiile se respectau cu sfinţenie. La slujba de Înviere, bisericile
erau pline, dar e adevărat că lăcaşurile de cult erau ocolite de
intelectuali, "prelucraţi" în prealabil în comitele de partid, pentru că
riscau să aibă probleme.
Ştiri pe aceeaşi temă
Sărbătoarea Învierii Domnului în lume. Cum se sărbătoreşte Paştele
şi ...
Românii respectau tradiţia de Sfintele Paşte şi în epoca comunistă şi
îşi urau tradiţionalele cuvinte: „Hristos a înviat! Adevărat a Înviat”.
Nu lipseau de pe masă ouăle roşii, cozonacul cu nucă, friptura de miel
şi drobul. Pentru generaţiile născute după 1989 pare greu de închipuit
că toate alimentele necesare pregătirii acestor bucate erau însă greu de
procurat. Magazinele pline cu tot felul de produse din ziua de astăzi
erau doar un vis frumos pentru mulţi români.
Dacă făina pentru cozonac ori ouăle erau cumpărate pe cartelă, în cele
mai multe cazuri după ore întregi de stat la coadă, când era vorba de
miel lucrurile deja se complicau fiindcă nu se găsea în comerţul
socialist carne de miel şi, mai rău, în anii 80 era interzis transportul
alimentelor dintr-un judeţ în altul. Pentru cei care locuiau în mediul
rural, era mai simplu în sensul că sacrificau pe ascuns mielul în
gospodărie, feriţi de ochii curioşi ai vecinilor, care puteau să te
reclame la miliţie. Era însă o întreagă aventură să transporţi mielul de
la locul de sacrificare la oraş fiindcă în preajma sărbătorii pascale
pe traseu Miliţia organiza filtre dese de control.
“Îmi amintesc că am cumpărat doi miei dintr-un sat din judeţul Argeş,
iar colegul meu cumpărase şi el unu. În drum spre Turnu Severin, ne-au
oprit doi miliţieni şi la controlul autoturismului ne-au găsit mieii.
I-au confiscat, dar nu mi-au dat niciun act, nu au întocmit vreun
proces-verbal, pur şi simplu i-au luat miliţienii. Cred că i-au mâncat
acasă cu familia lor, iar eu am făcut acel Paşte fără friptură de miel”,
îşi aminteşte un severinean. Miliţia organiza controale severe şi pe
trenuri, călătorii fiind verificaţi cu atenţie la bagaje.
Control la coşul de gunoi
Foştii militari în termen îşi amintesc că de sărbătorile pascale primeau
pachete de acasă, de unde nu lipseau bucatele tradiţionale de Paşte şi
obişnuiau să ciocnească cu colegii de cameră ouă roşii. Era o chestiune
tacită, comandanţii de pluton, de campanie cunoşteau acest lucru, dar nu
le făceau observaţie. În schimb, unii secretari de partid, din exces de
zel, verificau coşurile de gunoi şi acolo unde găseau coji de ouă roşii
îi criticau pe comandanţii unităţilor că nu fac muncă politică de
calitate.
În noaptea de Înviere, românii umpleau bisericile, poate nu ca în ziua
de astăzi, dar oamenii simpli nu se fereau să intre în lăcaşurile de
cult. Intelectualii, cei care deţineau funcţii, în special în partid,
magistraţii, cei care lucrau în Armată ori în învăţământ, "prelucraţi"
în prealabil în comitele de partid, veneau în număr mic şi discret la
biserică, să nu fie văzuţi pentru că riscau să aibă probleme.
Istoricul bănăţean Mircea Rusnac spune că doctrina partidului unic din
România anilor '80 îşi propunea să înlocuiască prin comunism toate
religiile. Una dintre găselniţele perverse ale şefilor Partidului
Comunist era să cheme copiii la şcoală în prima zi de Paşte, astfel
încât aceştia să nu simtă atmosfera de sărbătoare. „Aveau un obicei
prost să ne cheme în Duminica Paştelui la şcoală. Le venea mereu o idee
pentru a ne strica vacanţa. Ba ne puneau la muncă voluntară, strângeam
hârtii de pe stradă, ba diverse activităţi extraşcolare, numai să nu
mergem la slujbe. Dar cu cât treceau anii, cu atât era şi mai permisibil
Paştele”, povesteşte istoricul Rusnac.
Interdicţie pentru elevi
Elevii nu aveau voie să meargă la biserică, profesorii îi urmăreau la
denii, la slujba de Înviere, iar cei care mergeau, erau exmatriculaţi
pentru câteva zile ori li se scădea nota la purtare.
“Îmi amintesc că am mers împreună cu doi colegi la slujba de Înviere la
biserica Maioreasa din Turnu Severin. Ne-a văzut un profesor când am
ieşit din biserică şi a doua zi ne-a certat şi am fost exmatriculaţi
trei zile. Eram un copil, nu mi-am dat seama de ce sunt sancţionată
fiindcă până la urmă nu făcusem nimic grav”, povesteşte o fostă elevă a
prestigiosului liceu “Traian” din Turnu Severin.
Părintele Mihai Sămărghiţan, unul dintre cei mai vechi, cunoscuţi şi
iubiţi preoţi din Sibiu, a povestit pentru "Adevărul" cum se desfăşurau
slujbele de Înviere înainte de 1989. Slujba de Înviere începea la 4
dimineaţa. Se citea pastorala, în care era pomenit obligatoriu Nicolae
Ceauşescu, iar de la slujbe nu lipseau niciodată oamenii Securităţii.
În timpul regimului comunist, numărul parohiilor s-a modificat, în
special datorită reformelor administrativ-teritoriale întreprinse în
această perioadă, iar numărul preoţilor a scăzut simţitor. Statul
comunist nu a mai permis existenţa preoţilor ajutători şi onorifici, o
parohie fiind deservită doar de un singur slujitor al altarului (chiar
şi cele din mediul urban). Multe parohii au rămas vacante perioade
îndelungate din cauza lipsei de preoţi. În această perioadă unii
slujitori ai altarelor, de teama persecuţiilor sau din alte
considerente, au ales să părăsească Biserica, preferând să lucreze în
învăţământ sau în alte ramuri de activitate.
Citeste mai mult: adev.ro/nmowpd
Citeste mai mult: adev.ro/nmowpd
VICTIMILE COMUNISMULUI IN ROMÂNIA
Ce se intelege prin "victime
ale comunismului"? Intr-o perceptie reductionista, pentru unii aceasta
sintagma ii incorporeaza doar pe fostii detinuti politici din perioada
1945-1989. (Chiar si numarul acestora este foarte greu de stabilit cu precizie,
din cauza lipsei unei statistici oficiale precum si a faptului ca Securitatea a
azvarlilt in puscarii si lagare de concentrare multi oameni - de ordinul
miilor, cel putin - fara proces si condamnare). Victime ale comunismului sunt,
insa, si rudele celor arestati, date afara din casa, din scoala si din slujba,
soldatii romani luati prizonieri de Armata Rosie dupa 23 august 1944, dintre
care multi au murit in prizonierat, familiile acestora, stramutatii din Banat
in Baragan, cetatenii obligati sa munceasca la Bicaz si pe alte santiere,
taranii ucisi ori "doar" inchisi in timpul colectivizarii, subiectii
proceselor politice travestite in afaceri economice si cei internati fortat in
azile psihiatrice, grevistii de pe Valea Jiului si de la Brasov deportati sub
Ceausescu, femeile decedate din cauza avorturilor ilegale, copiii imbolnaviti
de SIDA - si lista este departe de a fi epuizata.
Cifra care a rezultat până acum în
urma unor investigari nu este, desigur, una finala: este doar o cifră minimă.
Prin urmare, numărul victimelor din elita română eliminate criminal de regimul communist
al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este minim acesta; cel pe care se propune în cele
ce urmeaza. Aceasta nu exclude însa faptul ca numarul victimelor sa fie unul
inzecit.
Victime numarate
"stiintific"
Coroborind datele selectate din
"Dictionarul victimelor comunismului" (disponibil la literele A la Q
- 8 volume din 14 intentionate), scris de Cicerone Ionitoiu, cea mai completa
baza de date cu privire la numarul victimelor comunismului, cu documente si
date ale Memorialului de la Sighet, contabilizarea numelor de victime care fac
parte din elita politica indica cifra de aproximativ 836 de lideri. Pentru
clasa politica, luata in ansamblul sau, cifra se dubleaza cel putin, in
inventarul lui Ionitoiu: peste 1.800 de victime in total. Dintre acestia, 350
de persoane au fost omorite sau au murit in detentie, precum si la interval de
o luna de la eliberarea din arest (in foarte multe cazuri, chiar la interval de
citeva zile, detinutilor dindu-li-se drumul pentru a nu muri in puscarie). In
plus, exista cazuri de suicid imediat dupa "eliberare", generate de
absenta mijloacelor de trai sau de neputinta de a suporta amintirile
evenimentelor traite. La acestia, se adauga si un numar semnificativ de
persoane care au murit la citeva luni sau la citiva ani de la eliberarea din
detentie. 20 de membri ai elitei politice distruse de comunisti au ajuns,
conform statisticii minimale cu care operam, la groapa comuna.
Numele victimelor clasei politice
romanesti si ale reprezentantilor de elita ai acesteia, apartenenta acestora,
precum și locurile de detentie ale acestora se regasesc in tabelul atasat
acestui articol.
Crema elitei politice de la
mijlocul secolului trecut numara citeva sute de nume; o buna parte dintre
acestia - ministri si secretari de stat - au fost inchisi la Sighet. Daca
acestora li se adauga parlamentarii in viata din diverse legislaturi, cifra
creste cu inca aproximativ 2.000 de nume - este de parere istoricul Armand
Gosu.
Incă aproximativ 3.000 de oameni
alcatuiau elita birocratica a Romaniei. Toti acestia plus liderii politici
locali - din mediul urban si rural - duc la o cifra de 10.000-15.000 de nume
care compuneau elita politica a Romaniei imediat dupa cel de-al Doilea Razboi
Mondial.
"Majoritatea acestora au
atras represiunea comunista in prima faza a sa - cea mai dura si mai violenta.
Toata elita politica a Romaniei necomuniste a fost neutralizata de comunisti.
Pe cei care nu au apucat sa ii inchida in detentie i-au trimis la Canal, cu
condamnari administrative. Nu a ramas nimeni neinchis. Faptul ca intreaga elita
politica a fost neutralizata da clar, o data in plus, dimensiunea genocidala a
regimului comunist", spune Armand Gosu.
S-au inclus in rindul celor 836
de victime personalitati politice atit lideri cu impact national inainte de
venirea comunistilor la putere, precum si lideri locali. De asemenea, s-au
inclus pe lista nume ale unor lideri legionari, ale unor conducatori -
nationali si locali - din Basarabia, precum si citeva zeci de nume ale unor
tineri care aveau profil de lideri politici. O categorie aparte o reprezinta
acei lideri ai elitei politice comuniste, devorată în urma unor lungi rafuieli
intre diversele factiuni ale PCR; si ea se regaseste pe lista noastra, cu
citeva exemple de notorietate.
Cicerone Ionitoiu povesteste,
intr-o lunga marturie despre ororile comunismului, ca in 7 martie 1945 a sosit
la Bucuresti o comisie formata din Evgheni Suhalov (reprezentantul
Kominternului), Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurkov
(din Statul Major politic al lui Malinovski), Nicolae Afcev (atasat special pe
linga Ana Pauker) si Sulmab Berezinski (trimis special al lui Stalin).
Cu prilejul acestei vizite, Ana
Pauker, Constantin Doncea si Constantin Pirvulescu au primit, printre altele,
sarcinile de rezolvat in trei ani: desavirsirea reformei agrare; desfiintarea
armatei si crearea uneia noi; desfiintarea micilor gospodarii taranesti;
abdicarea regelui si exilul familiei regale; suprimarea firmelor de
export-import si indreptarea exportului spre URSS si tarile satelite ei;
suprimarea partidelor istorice si uciderea si rapirea membrilor; intemeierea
unei "politii populare" de tip NKVD; indreptarea populatiei rurale
catre industrie; interzicerea intrarii strainilor din tarile capitaliste;
lichidarea tuturor bancilor. In mare parte, aliatii romani ai comunistilor
sovietici si-au facut datoria.
Aboneaza-te la newsletter
Abonare
Slujba de Înviere cu Securitatea pe urme. Paştele românilor în Epoca de
Aur: cozi pentru ouă, carne de miel confiscată de Miliţie şi interdicţie
la Biserică
În Epoca de Aur românii stăteau la cozi interminabile pentru a face
cumpărăturile modeste pentru Paşte FOTO provincianews.ro
Sărbătorile pascale aveau farmecul lor şi înainte de 1989, în special în
mediul rural, unde tradiţiile se respectau cu sfinţenie. La slujba de
Înviere, bisericile erau pline, dar e adevărat că lăcaşurile de cult
erau ocolite de intelectuali, "prelucraţi" în prealabil în comitele de
partid, pentru că riscau să aibă probleme.
Ştiri pe aceeaşi temă
Sărbătoarea Învierii Domnului în lume. Cum se sărbătoreşte Paştele
şi ...
Românii respectau tradiţia de Sfintele Paşte şi în epoca comunistă şi
îşi urau tradiţionalele cuvinte: „Hristos a înviat! Adevărat a Înviat”.
Nu lipseau de pe masă ouăle roşii, cozonacul cu nucă, friptura de miel
şi drobul. Pentru generaţiile născute după 1989 pare greu de închipuit
că toate alimentele necesare pregătirii acestor bucate erau însă greu de
procurat. Magazinele pline cu tot felul de produse din ziua de astăzi
erau doar un vis frumos pentru mulţi români.
Dacă făina pentru cozonac ori ouăle erau cumpărate pe cartelă, în cele
mai multe cazuri după ore întregi de stat la coadă, când era vorba de
miel lucrurile deja se complicau fiindcă nu se găsea în comerţul
socialist carne de miel şi, mai rău, în anii 80 era interzis transportul
alimentelor dintr-un judeţ în altul. Pentru cei care locuiau în mediul
rural, era mai simplu în sensul că sacrificau pe ascuns mielul în
gospodărie, feriţi de ochii curioşi ai vecinilor, care puteau să te
reclame la miliţie. Era însă o întreagă aventură să transporţi mielul de
la locul de sacrificare la oraş fiindcă în preajma sărbătorii pascale
pe traseu Miliţia organiza filtre dese de control.
“Îmi amintesc că am cumpărat doi miei dintr-un sat din judeţul Argeş,
iar colegul meu cumpărase şi el unu. În drum spre Turnu Severin, ne-au
oprit doi miliţieni şi la controlul autoturismului ne-au găsit mieii.
I-au confiscat, dar nu mi-au dat niciun act, nu au întocmit vreun
proces-verbal, pur şi simplu i-au luat miliţienii. Cred că i-au mâncat
acasă cu familia lor, iar eu am făcut acel Paşte fără friptură de miel”,
îşi aminteşte un severinean. Miliţia organiza controale severe şi pe
trenuri, călătorii fiind verificaţi cu atenţie la bagaje.
Control la coşul de gunoi
Foştii militari în termen îşi amintesc că de sărbătorile pascale primeau
pachete de acasă, de unde nu lipseau bucatele tradiţionale de Paşte şi
obişnuiau să ciocnească cu colegii de cameră ouă roşii. Era o chestiune
tacită, comandanţii de pluton, de campanie cunoşteau acest lucru, dar nu
le făceau observaţie. În schimb, unii secretari de partid, din exces de
zel, verificau coşurile de gunoi şi acolo unde găseau coji de ouă roşii
îi criticau pe comandanţii unităţilor că nu fac muncă politică de
calitate.
În noaptea de Înviere, românii umpleau bisericile, poate nu ca în ziua
de astăzi, dar oamenii simpli nu se fereau să intre în lăcaşurile de
cult. Intelectualii, cei care deţineau funcţii, în special în partid,
magistraţii, cei care lucrau în Armată ori în învăţământ, "prelucraţi"
în prealabil în comitele de partid, veneau în număr mic şi discret la
biserică, să nu fie văzuţi pentru că riscau să aibă probleme.
Istoricul bănăţean Mircea Rusnac spune că doctrina partidului unic din
România anilor '80 îşi propunea să înlocuiască prin comunism toate
religiile. Una dintre găselniţele perverse ale şefilor Partidului
Comunist era să cheme copiii la şcoală în prima zi de Paşte, astfel
încât aceştia să nu simtă atmosfera de sărbătoare. „Aveau un obicei
prost să ne cheme în Duminica Paştelui la şcoală. Le venea mereu o idee
pentru a ne strica vacanţa. Ba ne puneau la muncă voluntară, strângeam
hârtii de pe stradă, ba diverse activităţi extraşcolare, numai să nu
mergem la slujbe. Dar cu cât treceau anii, cu atât era şi mai permisibil
Paştele”, povesteşte istoricul Rusnac.
Interdicţie pentru elevi
Elevii nu aveau voie să meargă la biserică, profesorii îi urmăreau la
denii, la slujba de Înviere, iar cei care mergeau, erau exmatriculaţi
pentru câteva zile ori li se scădea nota la purtare.
“Îmi amintesc că am mers împreună cu doi colegi la slujba de Înviere la
biserica Maioreasa din Turnu Severin. Ne-a văzut un profesor când am
ieşit din biserică şi a doua zi ne-a certat şi am fost exmatriculaţi
trei zile. Eram un copil, nu mi-am dat seama de ce sunt sancţionată
fiindcă până la urmă nu făcusem nimic grav”, povesteşte o fostă elevă a
prestigiosului liceu “Traian” din Turnu Severin.
Părintele Mihai Sămărghiţan, unul dintre cei mai vechi, cunoscuţi şi
iubiţi preoţi din Sibiu, a povestit pentru "Adevărul" cum se desfăşurau
slujbele de Înviere înainte de 1989. Slujba de Înviere începea la 4
dimineaţa. Se citea pastorala, în care era pomenit obligatoriu Nicolae
Ceauşescu, iar de la slujbe nu lipseau niciodată oamenii Securităţii.
În timpul regimului comunist, numărul parohiilor s-a modificat, în
special datorită reformelor administrativ-teritoriale întreprinse în
această perioadă, iar numărul preoţilor a scăzut simţitor. Statul
comunist nu a mai permis existenţa preoţilor ajutători şi onorifici, o
parohie fiind deservită doar de un singur slujitor al altarului (chiar
şi cele din mediul urban). Multe parohii au rămas vacante perioade
îndelungate din cauza lipsei de preoţi. În această perioadă unii
slujitori ai altarelor, de teama persecuţiilor sau din alte
considerente, au ales să părăsească Biserica, preferând să lucreze în
învăţământ sau în alte ramuri de activitate.
Citeste mai mult: adev.ro/nmowpd
Citeste mai mult: adev.ro/nmowpd
Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a contabilizat
cel mai mare numar de detinuti politici, cu mult mai mulți decât in timpul lui
Ceausescu, când teroarea a fost mai
mica.
Neutralizarea elitei politice a
fost unul dintre proiectele urgente puse in practica o data cu venirea la
putere a comunistilor. Instaurata nelegitim - prin fraudarea rasunatoare a
alegerilor din 1946 -, puterea comunista si-a impus proiectul de exterminare a
elitei politice precedente in citiva ani. Asa incit, in 1964, atunci cind, in
ultimele luni de domnie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat faimosul decret de
gratiere a detinutilor politici, tinta finala a proiectului de exterminare a
elitei politice fusese deja atinsa.
Eficienta comunistă
Intr-un an si citeva luni -
1946-1947, comunistii au scurtcircuitat monarhia si au anulat brutal regimul
democratic multipartinic neutralizind opozitia politica democratica si
inlocuind, rapid, democratia cu dictatura partidului unic. Trei partide cu
prezenta vizibila pe scena politica de la acea vreme au fost initial
desfiintate si apoi, programatic, membrii lor au fost distrusi: cel
national-taranesc, cel national-liberal si cel social-democrat.
Inchisoarea Sighet
Inchisoarea Sighet
Dintre cele trei, PNT este
partidul care, statistic, a avut cel mai mult de suferit de pe urma represiunii
comuniste. In momentul masluirii alegerilor din 1946, PNT era, de altfel, cel
mai influent si mai popular partid politic din Romania. "PNT a fost partidul
cel mai afectat de represiunea comunista si pentru ca in fruntea lui se afla
cel mai inversunat oponent al comunismului - Iuliu Maniu. Taranistii care au
suprevietuit inchisorilor au fost urmariti pina in 1989, iar la CNSAS, cel mai
problematic dosar are 100 si ceva de volume si poarta numele PNT", spune
Armand Gosu, specialist in istorie recenta. Intr-o declaratie publica, primul
lider al PNT-CD dupa 1989, Corneliu Coposu, a spus ca "doar partidul
nostru a dat 270.000 de oameni arestati, dintre care trei sferturi au murit in
inchisoare". Majoritatii acestora li s-au pierdut urma. Al doilea partid
care a avut un numar impresionant de victime a fost PNL. Radu Cimpeanu, lider
liberal, care a fost el insusi in mai multe penitenciare in timpul
comunismului, spune ca "elita politica a PNL, care era totodata si o elita
economica a Romaniei, a fost distrusa in proportie de 90%. Majoritatea au murit
in inchisoare. In perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, poporul roman a fost
decapitat de elitele sale. Atunci a fost distrusa completamente categoria
superioara a poporului roman".
Inchisoarea Sighet
Inchisoarea Sighet
Locuri de detentie
Cel mai des mentionate nume de
locuri de detentie in care au stat arestatii politici au fost urmatoarele:
inchisori - Aiud, Gherla, Sighet (aici, de altfel, au fost cei mai multi
ministri aruncati la groapa comuna), Pitesti,
Jilava; lagare - Peninsula, Poarta Alba si
Periprava. In total, se apreciaza ca au fost mai mult de 230 de locuri de
detentie - cifra care aduna spatiile de ancheta, de triaj, penitenciarele,
lagarele de munca si cele de deportare. In plus, la inventarul spatiilor de
arest trebuie adaugate si sediile Securitatii - peste 100 - acolo unde
detinutii politici au fost supusi interogatoriilor si torturilor. De asemenea,
au mai existat si cel putin 15 locatii unde functionau azilele psihiatrice cu
caracter politic si unde cei arestati erau "reeducati".
Regimul penitenciarelor in care
erau inchisi detinutii politici semanau in detaliu cu cele in care au fost puse
in practica vastele programe de exterminare nazista. Si in cazul unora si in
cazul altora, tinta urmarita era aceeasi: exterminarea detinutilor, fie ea
lenta sau rapida.
Date despre detinutii politici
Intre 500.000 (cifra minima) si
2.000.000 (cifra maxima) se apreciaza ca este numarul detinutilor politici.
Detentia acestora a avut loc, in majoritatea cazurilor, in regimul Dej.
Iuliu Maniu
In perioda in care Romania a fost
condusa de Nicolae Ceausescu, datele cu privire la detinutii politici sint de
ordinul sutelor sau, in cel mai bun caz, al miilor. Doua sint motivele pentru
care intre "cifrele" care numara detinutii politici din regimul Dej
si cele ale regimului Ceausescu apare o discrepanta asa de mare: mai intii,
intre 1946 si 1964, elita politica fusese in cvasi-totalitatea ei neutralizata;
in al doilea rind, in timpul lui Nicolae Ceausescu, detinutii retinuti pentru
motive politice erau "camuflati" in infractori de drept comun sau
erau internati in spitale psihiatrice, acolo unde li se administrau narcotice
si socuri electrice.
Reeducarea sub tortura
Definitia sedintelor de
"reeducare" data chiar de catre "reeducatori" este urmatoarea:
sedinte de scos "putregaiul din banditi". Iata doua cazuri
semnificative pentru procesul de reeducare.
Aurelian Pană
Presedinte al Institutului
National de Export, membru in Consiliul Permanent al Agriculturii, ministru
subsecretar de stat si apoi minstru plin la Agricultura si Domenii.
Arestat in 1948 si condamnat la
10 ani de inchisoare, la virsta de 68 de ani. Detentia la Jilava, Cernavoda
(unde a fost rob la roaba), Gherla. Torturat de o echipa de
"reeducatori" tortionari venita de la Pitesti, condusa de Popa Tanu. Omorit in
1951. Una dintre scenele de groaza ale acestei "reeducari" prezentata
de martorul Anastase Buciumeanu este redata in lucrarea lui Cicerone Ionitoiu:
"Printre noi, un batrin, fost ministru, Aurelian Pana, este pus in genunchi.
Cincizeci de descreierati sar peste el, lovindu-l cu picioarele in cap.... Nu
peste mult timp, va fi ucis intr-o celula de reeducati... Un jandarm, Panduru,
i-a scos dintii de aur din gura dupa moarte".
Petre Pandrea
Deputat; doctor in stiinte
juridice si filosofie (specializari la Berlin,
Heidelberg, München, Paris, Roma), avocat
(consultant la Atena, Barcelona New York, Philadelphia,
Rotterdam etc). Scriitor gindirist si redactor la "Adevarul" si
"Dreptatea". Casatorit cu sora lui Lucretiu Patrascanu. A pledat
gratuit pentru membrii PCR in ilegalitate, PNT sau pentru cetateni evrei.
Arestat de comunisti in 1952, in
timpul anchetei lui Lucretiu Patrascanu. Detentia la Ministerul de Interne si
Ocnele Mari. Rearestat in 1958. Condamnat la 15 ani de munca silnica pentru
"uneltire impotriva orinduirii de stat" si "agitatie".
Detentia la Jilava (unde a fost batut cumplit), Pitesti si Aiud (torturat si izolat la
zarca). "Reeducat" intre 1962-1964, la Aiud, ceea ce nu l-a
impiedicat sa scrie in "Reeducarea de la Aiud" urmatoarele:
"Opozitia politica a fost decimata, planificat, cu revolverul la timpla.
Este o poveste trista si ingrozitoare de care-mi este rusine sa ma ating.
Mi-este rusine ca sint om. Mi-e 12312q1617m ste rusine ca sint roman. Mi-este
rusine ca am meditat pe Marx, Engels si Lenin. Mi-este rusine ca am trait in
secolul XX. .... La Ocnele Mari, Pitesti
si Gherla, s-a dat sa se bea urina si sa se consume fecale pe motive...
teoretice. Trebuia sa se creeze un soc psihologic, o transformare radicala
launtrica, prin care detinutul, student sau intelectual, devenea brusc si
definitiv prin inspaimintare din reactionar cel mai bun marxist-leninist".
Eliberat de la Aiud in 1964, cu decretul 411.
Comunistii au dat dovada de multa
imaginatie cind i-au acuzat pe adversarii lor politici.
Intre acuzele cele mai frecvente
in baza carora au fost condamnate politic persoanele in timpul regimului
comunist, se regasesc urmatoarele: a) "crima de uneltire impotriva ordinii
sociale" (exemple foarte des intilnite de "uneltire": fredonarea
cintecului "Desteapta-te, romane" sau acordarea de ingrijiri medicale
"dusmanilor poporului"); b) "crima de nedenuntare" a frate-lui,
sotului etc...; c) "deviationism"; d) "cosmopolitism" si
"atitudine retrograda"; e) "nationalism" (numarul 1 ca
frecventa in sentintele victimelor politice ale comunismului din Basarabia); f)
"crima de agitatie publica"; g) "propaganda indreptata impotriva
statului"; h) "originea sociala nesanatoasa"; i) "discutii
dusmanoase" la adresa regimului; j) "ajutor legionar"; k)
"actiune criminala de sabotaj... efectuind lucrari neplanificate"
(sau neindeplinind o sarcina de partid); l) "crima de amenintare a pacii
popoarelor"; m) "vinovat pentru dezastrul Romaniei"; n)
impotrivire la colectivizare ("la intovarasire"); o) "nu si-a
predat cotele agricole" (chiar daca nu a putut din cauza secetei); p)
"activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat" sau "lupta
impotriva democratiei" (...comuniste); r) "tradare de patrie";
s) "inalta tradare"; t) refuzul de a trece la ortodoxism; u)
calitatea de ruda a unui detinut politic.
Printre cele mai ilare acuze
facute de comunisti invinuitilor pe motive politice, se detaseaza urmatoarele:
a) "crima de favorizare a sotului"; b) "spiritism"
(exemplu: presupusa incercare a unei victime de a lua legatura cu spiritul lui
Codreanu); "poezii daunatoare ordinii de stat"; c) "impotrivire
la intovarasire"; d) "a spus bancuri cu caracter reactionar"; e)
"sentimente antisovietice", "atitudine antisovietica"; f)
"huliganism politic"; g) "activitate national-taranista
impotriva orinduirii comuniste"; h) elogierea stiintei si tehnicii
capitaliste.
Episodul 1: Lista inaltilor
demnitari condamnati la iad
In primii ani ai terorii
comuniste, la Sighet au fost incarcerate majoritatea marilor
personalitati politice romanesti care se opuneau comunismului.
1.-Dumitru Alimanisteanu, ministru
Constantin Angelescu, ministru
Constantin Argetoianu, presedinte
al Consiliului de Ministri
Aurel Baciu, subsecretar de stat
Victor Badulescu, subsecretar de
stat
Coriolan Baran, subsecretar de
stat
Petre Bejan, ministru
Aurelian Bentoiu, ministru
Mihail Berceanu, subsecretar de
stat
Sever Bocu, ministru
Sebastian Bornemisa, subsecretar
de stat
Emil Mihail Brancovici, senator
Zamfir Bratescu, subsecretar de
stat
Constantin (Dinu) Bratianu,
ministru, presedinte al Partidului National Liberal
Constantin (Bebe) Bratianu,
ministru
Radu Budisteanu, ministru
Nicolae Budurascu, subsecretar de
stat
Dumitru Caracostea, ministru
Victor Cadere, secretar de stat
Ion Camarasescu, ministru
Henri Cihoski, ministru
Gheorghe Cipaianu, ministru
Daniel Ciugureanu, ministru
Tancred Constantinescu, ministru
Alexandru Constant, ministru
Ion Christu, ministru
Nicolae Cornateanu, ministru
Napoleon Cretu, subsecretar de
stat
Theodor Cudalbu, ministru
Sever Dan, ministru
Camil Demetrescu, diplomat
Achille Diculescu, subsecretar de
stat
Silviu Dragomir, ministru
Augustin Filip, subsecretar de
stat
Grigore Fotino, ministru
Grigore Georgescu, ministru
Ion Georgescu, subsecretar de
stat
Ermil Gheorghiu, subsecretar de
stat
Stan Ghitescu, ministru
Ion Gigurtu, presedinte al
Consiliului de Ministri
Constantin C. Giurescu, ministru
Alexandru Glatz, secretar de stat
Victor Gomoiu, ministru
Pantelimon Halippa, ministru
Emil Hatieganu, ministru
Ion Hudita, ministru
Constantin Ilasievici, ministru
Ioan Ilcus, ministru
Dimitrie Ioanitescu, ministru
Ionescu Gruia Nicolae, ministru
Alexandru Lapedatu, ministru,
presedinte al Academiei Romane
Gheorghe Leon, ministru
Ilie Lazar, presedinte al
organizatiei muncitoresti a Partidului National Taranesc
Aurel Leucutia, ministru
Ioan Lupas, ministru
Ion Macovei, ministru
Iuliu Maniu, presedinte al
Consiliului de Ministri; presedinte al Partidului National Taranesc
Mihail Manoilescu, ministru
Ion Manolescu Strunga,
subsecretar de stat
Nicolae Mares, ministru
Nicolae Marinescu, ministru
Mihail Magureanu, subsecretar de
stat
Stefan Metes, subsecretar de stat
Gheorghe Mihail, vicepresedinte
al Consiliului de Ministri
Ion Mihalache, ministru
Petre Mironescu-Mera, subsecretar
de stat
Iuliu Moldovan, subsecretar de
stat
Valeriu Moldovan, subsecretar de
stat
Victor Moldovan, subsecretar de
stat
Tiberiu Mosoiu, subsecretar de
stat
Dumitru Munteanu-Ramnic,
subsecretar de stat
Radu Niculescu-Buzesti, fruntas
al Partidului National Taranesc
Dumitru Nistor, subsecretar de
stat
Ion I. Nistor,
ministru
Voicu Nitescu, ministru
Victor Papacostea, subsecretar de
stat
Nicolae Pais, subsecretar de stat
Ion Pelivan, ministru
Nicolae Penescu, secretar general
al Partidului National Taranesc
Ioan Perieteanu, ministru
Constantin Titel Petrescu,
presedintele Partidului Social Democrat
Ion C. Petrescu, subsecretar de
stat
Ion Pop-Ienci, subsecretar de
stat
Romulus Pop, deputat
Valeriu Pop, ministru
Alexandru Popescu-Necsesti,
subsecretar de stat
Dorimedont Popovici, ministru
Ion Popovici Epure, general
Mihai Popovici, ministru
Titus Popovici, subsecretar de
stat
Albert Popovici-Tasca,
subsecretar de stat
Radu Portocala, subsecretar de
stat
Virgil Potarca, ministru
Mihai Racovita (Cehanu), ministru
Victor Radulescu Pogoneanu,
diplomat
Savel Radulescu, subsecretar de
stat
Ion Rascanu, ministru
Mihail Romniceanu, ministru
Radu Rosculet, ministru
Nicolae Samsonovici, ministru
Ion Sandu, ministru
Vasile Sassu, ministru
Teofil Sauciuc Saveanu, ministru
Ion Gh. Savin, subsecretar de
stat
Nicolae Sibiceanu, subsecretar de
stat
Constantin Dinu Simian,
subsecretar de stat
Victor Slavescu, ministru
Virgil Solomon, ministru
Florian Stefanescu Goanga,
subsecretar de stat
Gheorghe Strat, subsecretar de
stat
Gheorghe Tasca, ministru
Emanoil Tatarescu, deputat
Gheorghe Tatarescu, presedinte al
Consiliului de Ministri
Constantin Tomescu, ministru
Dumitru V. Toni, subsecretar de
stat
Gheorghe Vasiliu, subsecretar de
stat
Gheorghe Vantu, subsecretar de
stat
Aurel Vlad, ministru
Constantin C. Zamfirescu,
ministru
Nicolae Zigre, ministru
121.-Eugen Zwiedenek, subsecretar de
stat
Actul de deces
Inchisoarea de la Sighet avea un
regim special nu numai pentru cei vii, dar si pentru cei morti: in intervalul
1950-1955 nu s-au intocmit acte de deces, iar familiile celor morti nu au fost
instiintate. Cu toate acestea, desi nu s-au intocmit acte de deces, stirea
despre moartea unui detinut in inchisoarea din Sighet era intotdeauna transmisa
la Bucuresti prin doua cai paralele. Directorul inchisorii instiinta conducerea
Directiei Generale a Penitenciarelor despre moartea unui detinut, iar ofiterul
de contrainformatii din penitenciar isi informa si el superiorii de la
Bucuresti despre cazurile de deces din inchisoare.
Ion Gigurtu
Actele de moarte ale celor
decedati la Sighet au fost intocmite, cu trei exceptii, abia in anul 1957.
Sighet, perla represiunii
politice
Inchisoarea din Sighet a fost
construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se
facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din U.R.S.S. In august
1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si tarani
maramureseni, dintre care o parte traiesc si azi la Sighet. In zilele de 5-6
mai 1950 au fost adusi la Penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari din
intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici,
ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici
macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
In 1955, ca urmare a Conventiei
de la Geneva si a admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, au avut loc
gratieri. Parte dintre detinutii politici din inchisorile romanesti au fost
eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu.
La Sighet, din cei circa 200 de
detinuti, 54 murisera. Inchisoarea de la Sighet a redevenit apoi una de drept
comun. Totusi, detinuti politici mai apareau si in anii urmatori, mai ales
"in trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.
In 1977 inchisoarea a fost
dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare.
Cu toate acestea, dupa zece ani de
masuri luate impotriva Bisericii, tot de ea se temeau comunistii cel mai tare.
Cazuri exemplare pentru a
intelege pierderile suferite de societatea romaneasca.
Moartea unui savant
Incepind cu anul 1924, George
Bratianu (n. 3 febr. 1898) a devenit profesor universitar, intii la Iasi, iar din anul 1940
in Bucuresti. Membru al Academiei Romane din 1942, a fost director al
Institutului de Istorie Universala "Nicolae Iorga" din Capitala intre
1940 si 1947. Sef al unei fractiuni a Partidului National-Liberal inca din anii
'30, a fost printre primii politicieni asupra carora regimul comunist a
dezlantuit teroarea.
In 1947, George Bratianu a fost
inlaturat de la catedra si de la conducerea institutului de istorie, in
septembrie i s-a fixat domiciliu fortat si i s-au interzis contactele externe,
iar la 9 iunie 1948 i s-a retras calitatea de academician.
In noaptea de 5/6 mai 1950 a fost
arestat de Securitate si intemnitat la Sighet, fara sa fi fost judecat si
condamnat. Intr-o zi din intervalul 23 - 27 aprilie 1953, a murit in inchisoare
la virsta de 55 de ani, in conditii inca neelucidate. Potrivit marturiilor unor
detinuti, se pare ca s-a spinzurat sau si-a taiat venele cu un ciob de geam,
neputind sa suporte chinurile detentiei. Alte surse sustin ca a fost omorit in
bataie de un gardian.
In 1971, familia a fost
autorizata sa-l dezgroape din cimitirul din Sighet si sa-l reinhumeze in cavoul
Bratienilor de la Florica/Stefanesti (judetul Arges).
Opera de vizionar
Ca istoric, George Bratianu a
fost foarte preocupat de sustinerea stiintifica a tezei continuitatii poporului
roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. A scris lucrari de referinta despre
statele romanesti, cu precadere despre Basarabia si despre zona Marii Negre:
"Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème
siècle" (1929); "O enigma si un miracol istoric: poporul roman"
(1940); "Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti"
(1945); "Sfatul domnesc si adunarea starilor in Principatele Romane"
(postum); "Marea Neagra. De la origini pina la cucerirea otomana"
(1969). Incepind cu anul 1941, a deschis la Universitatea din Bucuresti un curs
intitulat "Marea Neagra". Prelegerile au aparut in limba franceza, la
München, in 1969. In aceasta carte, savantul conchide ca indo-europenii isi fac
aparitia in Europa in epoca bronzului, venind din zonele vestice ale Romaniei
de astazi, fiind reprezentati de sciti, inruditi cu iranienii printr-o fuziune
etnica. La vremea cind George Bratianu elabora aceasta teorie inca nu se
descoperise "Ginditorul de la Hamangia" - statueta din teracota care
avea sa confirme ipotezele sale.
Evreul convertit in puscarie
Nicu-Aurelian Steinhardt s-a
nascut pe 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, linga Bucuresti, unde tatal sau,
inginerul Oscar Steinhardt, conducea o fabrica de mobila si de cherestea. A
fost coleg, la Liceul "Spiru Haret", cu oameni alaturi de care a
trecut prin multe: C. Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Al. Paleologu,
Dinu Pillat. La liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaica
inscris si la cursurile de religie crestina. A urmat facultatile de Drept si de
Litere, luindu-si doctoratul in drept in 1936.
Intre 1934 si 1937 a frecventat
cenaclul "Sburatorul" si a publicat trei carti. Pina la izbucnirea
razboiului si-a continuat studiile in Franta si in Anglia.
In timpul razboiului, spre deosebire de Mihail Sebastian, nu pare sa fie
afectat de persecutiile aplicate populatiei evreiesti din Romania, asa
cum reiese din "Jurnalul fericirii" si din "Primejdia
marturisirii". A continuat sa publice in presa literara pina in 1947, cind
a fost dat afara din barou si i s-au interzis textele.
Arestat pentru ca n-a turnat
In 1959 a fost arestat grupul sau
de prieteni, in frunte cu Noica si cu Dinu Pillat. Securitatea l-a somat sa
depuna marturie impotriva "lotului intelectualilor mistico-legionari"
al lui Noica si Pillat. La indemnurile tatalui sau, a refuzat, drept pentru
care a fost arestat, judecat si condamnat la 12 ani de munca silnica.
Incarcerat la Jilava, pe 15
martie 1960 a fost botezat ortodox de catre parintele Mina Dobzeu. Eliberat din
inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici, in august 1964,
a inceput sa duca o viata crestina autentica. Iar in 1973, la recomandarea lui
Noica, a mers sa se calugareasca la Manastirea Rohia. Insa abia pe 16 august
1980 a fost tuns in monahism, sub numele de Nicolae. In a doua jumatate a
anilor '80, a reintrat in viata literara publicind traduceri, eseuri, cronici.
A intretinut legaturi cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil
Cioran, motiv pentru care, inevitabil, a fost urmarit de Securitate. Chilia de
la Rohia i-a fost perchezitionata de mai multe ori si, in 1972, i-a fost
confiscat "Jurnalul fericirii" (care cuprinde perioada 1924-1925-1971).
L-a rescris din memorie, iar in anii '80 a facut o varianta prescurtata care a
ajuns la radio Europa Libera, unde au fost transmise fragmente.
Monahul Nicolae Steinhardt a
murit pe 29 martie 1989. Postum i-au aparut "Jurnalul fericirii",
"Daruind, vei dobindi" si alte citeva carti.
Jertfa filosofului
Mircea Vulcanescu s-a nascut pe 3
martie 1904, la Bucuresti, in familia unui inspector financiar. De foarte tinar
si-a descoperit dexteritati de activist social: la 16 ani s-a inscris in
societatea culturala "Infratirea romaneasca". Din adolescenta a scris
poezii si eseuri.
In 1921 s-a inscris la Facultatea
de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti. A fost un
membru remarcabil al Asociatiei Studentilor Crestini din Romania (ASCR).
In timpul studentiei a scris mai
multe lucrari filosofice, crescind sub influenta profesorilor Dimitrie Gusti si
Nae Ionescu.
In 1925 si-a luat licenta in
filosofie si in drept si a inceput studiile doctorale la Paris. Vremurile nu
i-au permis sa si le definitiveze.
In iarna lui 1927 a inceput
colaborarea la revista "Gandirea". A continuat sa aiba o vie
activitate in cercurile cultural-religioase de la Paris, unde a conferentiat in
repetate rinduri. In octombrie 1928 a inceput sa colaboreze la
"Cuvantul", unde a scris pina la suspendarea ziarului, in 1933. In
anul universitar 1929-1930 a fost asistent onorific la catedra profesorului D.
Gusti. Apoi profesor de economie politica si de stiinte juridice la Scoala de
Asistenta Sociala pina in 1935.
Pe 13 octombrie 1931 a iesit in
public asociatia culturala "Criterion", la simpozioanele careia
Vulcanescu a sustinut comunicari. A colaborat la foarte multe publicatii,
consumind mult timp pe "efemere". A fost director general al Vamilor
(1935 si 1937), director al Datoriei Publice (1937- 1940), director al Casei
Autonome de Finantare si Amortizare, presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii
Nationale (1940-1941) si subsecretar de stat la Finante (1941-1944). In toti
acesti ani a scris si a publicat sapte carti de sociologie.
"Nu ne razbunati!"
Orator de mare forta, a
conferentiat cu pasiune si persuasiune pe subiecte de la satul roman la
dimensiunea romaneasca a existentei. Dupa lovitura de stat din 23 august '44, a
revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august
1946, cind a fost arestat in al doilea lot al fostilor membri ai guvernului
Antonescu, calificati drept "criminali de razboi".
La 9 octombrie 1946, a fost
condamnat la opt ani de temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina
in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din '46.
Inchis la Aiud, alaturi de mare
parte din elita romaneasca, Mircea Vulcanescu a tinut o serie de conferinte
considerate subversive de tortionari, pentru ca le mentinea moralul
detinutilor. Impreuna cu inca 12 barbati din celula sa, a fost bagat in hrubele
Sectiei 1. Acolo au fost dezbracati la piele si lasati intr-un frig cumplit.
Pentru ca nu erau paturi sau scaune pe care sa stea, epuizat, unul dintre
detinuti a cazut din picioare dupa citeva ore. Vulcanescu s-a asezat pe ciment
ca o saltea pe care s-a culcat cel doborit. Filosoful s-a gindit ca celalalt e
mai tinar si are sanse sa scape din puscarie. I-a salvat astfel viata. Mircea
Vulcanescu a murit insa pe 28 octombrie 1952, bolnav de plamini, ca urmare a
tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani si a lasat cu limba
de moarte un indemn cutremurator, cu adevarat demn de un mucenic: "Sa nu
ne razbunati!".
Poetul inchisorilor
Radu Demetrescu - Gyr s-a nascut
pe 2 martie 1905, in Cimpulung-Muscel, ca fiu al actorului craiovean Coco
Demetrescu. Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor in litere si conferentiar
universitar, de mai multe ori laureat al Societatii Scriitorilor Romani, al
Institutului pentru Literatura si al Academiei Romane, comandant legionar si
director general al teatrelor in timpul scurtei si nefericitei guvernari
legionare, Radu Gyr a ispasit 20 de ani de inchisoare.
A debutat editorial pe cind era
student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, in
1924, cu volumul ,,Linisti de schituri''. Pina in 1944, Radu Gyr a mai publicat
sapte volume de versuri si o serie de povesti versificate. Sub forma de
brosuri, i-au aparut de-a lungul vremii si o seama de conferinte. A colaborat
la numeroase publicatii ale vremii, printre care "Gandirea",
"Convorbiri literare", "Revista Fundatiilor Regale",
"Curentul", "Cuvantul", "Buna Vestire".
Intre 1938 si 1939 a fost
internat si el, la ordinul regelui Carol al II-lea, in lagarul pentru legionari
de la Miercurea-Ciuc (via Tismana), de unde a lasat o relatare de mare valoare
documentara.
Scos din circuitul valorilor
publice
Mai tirziu, dupa "rebeliunea
legionara" din 21-23 ianuarie 1941, Radu Gyr a fost incarcerat, alaturi de
mii de legionari - printre care si foarte multi adolescenti din Fratiile de
Cruce. Seful statului, maresalul Ion Antonescu, le-a oferit legionarilor posibilitatea
de a scapa de puscarie mergind pe front. Radu Gyr, ca toti legionarii, a fost
trimis in linia intii, de unde s-a intors ranit. Din 1945 pina in 1963 a fost
inchis din nou pe motive politice. In aceasta lunga perioada de claustrare si
de suferinta a creat cele mai frumoase poeme, care au fost invatate si
transmise de detinuti prin mesaje Morse.
Din 1963, dupa eliberarea din
temnitele comuniste, a fost silit sa colaboreze - ca si Nichifor Crainic,
celalalt poet exponential al inchisorilor - la ,,Glasul Patriei'' (mai tirziu,
,,Tribuna Romaniei''), pentru a putea supravietui. Practic, a fost scos din
circuitul valorilor publice. A continuat sa-si slefuiasca opera din temnita,
care a fost editata postum.
Radu Gyr a murit pe 29 aprilie
1975, la Bucuresti.
Episodul 2: Arestarea gindirii
libere
Claudiu
Tarziu
Citeva mii de victime ale
comunismului au alcatuit crema universitatii, a vietii artistice si a scenei
politice de la noi.
Distrugerea elitei intelectuale a
provocat o ruptura definitiva intre Romania interbelica, "lumea
veche", cu reperele si normele ei, si Romania comunista, "lumea
noua", a "omului nou", fara scoala si fara caracter. Sechelele
acestui dezastru istoric sint vizibile si azi in societatea romaneasca. In
conceptia comunistilor, intelectualul era un potential dusman. Intelectualii
erau fie cosmopoliti, fie reactionari si, in orice caz, primejdiosi prin
obisnuinta de gindi si prin puterea de a manipula masele. Prin urmare,
intelectualii trebuiau reeducati sau eliminati. Planul de decimare a elitei
intelectuale ostile comunismului a fost conceput in trei mari etape: epurarea,
interdictia si detentia. Toate pregatirile dinaintea declansarii actiunii de
lichidare a vechii elite, precum si masurile din timpul desfasurarii planului
se subsumeaza acestor trei pasi.
Trei instituții distruse
In 1945-1946, au fost arestati si
trimisi in judecata, sub pretextul defascizarii tarii, anumiti intelectuali cu
tangente politice: membri ai aparatului guvernamental, scriitori si ziaristi.
Autonomia universitara a disparut in '46, iar dupa un an, 400 de universitari
au fost dati afara. Intre acestia, 80 de mari profesori, ca Dimitrie Gusti, Gheorghe
Bratianu, Gh. Cantacuzino, George Fotino, Ion Hudita, Victor Papacostea, Petre
Caraman, Gheorghe Oprescu, multi dintre ei fiind ulterior inchisi. Tinara elita
in formare, studentimea, a fost arestata in masa, pe 15 mai 1948, si condamnata
sub acuzatia de atentat la ordinea sociala. Numai in acea noapte au fost
arestati 12.000 de studenti, multi altii fiind prinsi in perioada urmatoare.
Apoi, la 9 iunie 1948, Academia Romana a fost reoganizata prin epurarea a 97 de
mari personalitati stiintifice si culturale. Majoritatea au fost inchisi, iar
operele lor interzise. In anul urmator, Societatea Scriitorilor a fost
transformata in Uniunea Scriitorilor, prilej pentru o noua epurare si pentru
noi arestari. Tot atunci a fost infiintata si Directia Generala a Tipariturilor,
care se ocupa de cenzura tuturor publicatiilor.
Represiunea asupra studențimii
Mii de studenti romani, din toate
centrele universitare, s-au solidarizat cu ideile revoltei anticomuniste din
Ungaria anului 1956 si au protestat pe strazi. Parte dintre ei erau abia
eliberati din puscarii. Au fost arestati 4.000 de studenti, citeva zeci de
lideri ai lor fiind condamnati la ani grei de inchisoare. Mai tirziu, la
inceputul anilor '60, au avut loc noi arestari si procesele de grup -
"Lotul Rugul Aprins" si "Lotul Noica-Pillat" - care au avut
scopul de a le taia elanul intelectualilor de a se organiza si de a constitui
eventual o opozitie.
Inca din '45 au fost interzise
2.000 de titluri de carti ale unor autori "reactionari", de la Anton
Pann si Mihai Eminescu pina la Eugen Lovinescu si Lucian Blaga. Insa in 1950
regimul comunist a dat noi instructiuni pentru selectarea cartilor din
biblioteci, iar in 1960, peste 40.000 de volume au fost trecute in fonduri
speciale, la care accesul era permis numai cu aprobare politica.
Munca de prevenire a Securității
Pina la decretul de amnistie
generala a detinutilor politici din 1964, multe dintre mintile stralucite ale
Romaniei murisera in temnita. Incepind cu acest moment, arestarile au fost
sporadice, iar Securitatea a actionat preventiv, urmarindu-i pe intelectuali si
la nevoie amenintindu-i si brutalizindu-i pentru a renunta la proteste si
disidenta. Partidul-stat a mers pina acolo incit, in anul 1983, a pus sub
control strict masinile de scris. Orice masina de scris trebuia inregistrata la
militie, pentru ca, in cazul cind ar fi aparut "scrieri dusmanoase"
in samizdat ori manifeste contra puterii politice, sa-l poata identifica pe
autor.
Cu toate acestea, citiva
intelectuali de caracter, ca Paul Goma si parintele Gheorghe Calciu, s-au
ridicat public impotriva regimului. Ei au fost inchisi si apoi siliti sa plece
in exil.
Genocidul in cifre
Citiva istorici au avansat mai
multe cifre despre dimensiunile opresiunii comuniste. Florin Matrescu sustine
in cartea sa "Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului
international" (1998) ca, numai intre actualele granite ale Romaniei, au
murit peste 890.000 de oameni. La care adauga inca 350.000 de basarabeni ucisi
de foametea provocata de Stalin, in anii 1946-1947. De asemenea, el atrage
atentia asupra faptului ca intre 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941 au fost dusi in
lagarele din Nordul Inghetat peste 300.000 de romani, alti 500.000 de
basarabeni si bucovineni fiind deportati, in intervalul 1945-1954, si nu se
stie citi au supravietuit. Cifre asemanatoare sint afirmate si de Victor
Barsan, in "Masacrul inocentilor" (1993).
Iar Anton Ovseyenco, in "The
Time of Stalin: Potret of a Tirrany" (N.Y. Harper and Row, 1981),
estimeaza numarul total al victimelor comunismului numai in Basarabia si
Bucovina de Nord la 1.500.000 de persoane.
La rindul sau, Cicerone Ionitoiu,
autorul unui impresionant dictionar al victimelor terorii comuniste (70.000 de
nume), sustine ca in Romania comunista au fost trei milioane de detinuti
politici, din care au murit cel putin 200.000. Dar inca nu se stie citi tarani
au fost ucisi pe loc pentru ca s-au opus colectivizarii si citi
"partizani" din munti au fost omoriti in lupte cu trupele de
Securitate.
30% dintre victime au fost
intelectuali
Se poate face o estimare cu
privire la numarul de intelectuali arestati, deportati, ucisi in inchisori sau
in munti. Rusan a cercetat peste 71.000 de fise matricole penale ale celor care
au fost inchisi intre 1945 si 1989. Cu ajutorul unor statisticieni si
informaticieni i-a impartit pe acesti detinuti dupa virsta, sex, categorie
sociala, studii, ocupatie, confesiune etc.
Romulus Rusan apreciaza ca
esantionul pe care a lucrat reprezinta 5% din numarul total de detinuti. El
sustine ca este un esantion cu valoare stiintifica ridicata si "suficient
pentru stabilirea a numeroase date caracteristice sistemului concentrationar
din Romania".
Potrivit studiului lui Romulus Rusan, circa 30% erau intelectuali, incluzindu-i
aici si pe studenti. Procentul s-ar putea pastra si la nivelul numarului total
de detinuti din Romania comunista, avind in vedere ca fisele aflate in posesia
Centrului de studii al Memorialului Sighet provin din inchisori din toata tara.
Din cei peste 70.000 de detinuti,
au stat inchisi: 36,10% la Jilava; 20,3% - Gherla; 16,2% - Aiud; 12% - Poarta
Alba; 9,59% Vacaresti si in altele.
Disidenta
romaneasca a existat
La mijlocul anilor '70 a devenit
vizibil faptul ca, in Romania,
se incheaga o miscare intelectuala care reactioneaza critic la adresa
comunismului. In 1976, psihiatrul Ion Vianu publica un articol in care denunta
abuzurile psihiatrice din Romania.
Vianu se solidarizeaza cu Paul Goman, iar peste un an va fi silit sa plece din tara. Paul Goma, fost deportat si detinut politic in
primul deceniu de comunism, este expulzat din tara in 1977, dupa ce scrisese
mai multe "texte dusmanoase" si dupa ce fusese drastic pedepsit,
inclusiv fizic. In 1982, scandalul "Meditatia transcendentala"
declanseaza o vasta represiune ideologica indreptata impotriva intelectualilor.
In acelasi an, isi incepe disidenta Doina Cornea, profesoara la Facultatea de
Filologie din Cluj. Tot in 1982, Radu Filipescu, tinar inginer, distribuie mii
de manifeste impotriva lui N. Ceausescu in cutiile postale ale blocurilor din
Bucuresti. E condamnat la 10 ani de inchisoare si internat la Aiud. In 1984,
Dorin Tudoran cere plecarea din tara din cauza
conditiilor economice, politice si de creatie - toate deplorabile. Pe 17
noiembrie 1985 este ucis in arestul Securitatii din Bucuresti inginerul si
poetul Gheorghe Ursu, pentru textul unui jurnal intim si pentru ca a trimis
scrisori la Europa Libera. Lista disidentilor romani este insa mai mare.
Existenta ei dovedeste, fara contraargument valid, ca regimul Ceausescu nu a
fost cu nimic mai prejos, in oroare, decit regimul Gheorghiu-Dej. (C.
Pătrășconiu)
Episodul 3: Inchisi pentru
Hristos
Claudiu
Tarziu
Istoriile personale ale unor
anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub
pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in
nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la
Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa.
El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul
"Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga.
Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole
memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de
dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la
Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului
Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a
descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras
la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei
"Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea
inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea
asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp
monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in
1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost
condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult
curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind
ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din
1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita
ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei
generatii aceeasi educatie.
In noaptea de 13/14 iunie 1958,
parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub
acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo
proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept
legionari.
Pe baza slabului material
probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub
teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei
muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati
contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948
si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si
alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar
anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul
grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la
Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de
credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie
prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica
Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe
Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis
pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva
regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin
valul de teroare de la Pitesti
(1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost
una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia
altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit
in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin
cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei
generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre
cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a
casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa,
cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea
familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de
"cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima
Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui
restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului
comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin
predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca
in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu
toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica,
auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele
sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti,
parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma
arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a
grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta
preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a
stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului
romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu
si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar
un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra
organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut
cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la
eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de
Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an,
Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu
familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si
unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil,
parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea
parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate
reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase
contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois
Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat
mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele
publicatii postdecembriste din tara.
Episodul 3: Biserica de dupa gratii
Istoriile personale ale unor
anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub
pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in
nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la
Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa.
El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul
"Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga.
Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole
memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de
dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la
Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului
Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a
descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras
la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei
"Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea
inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea
asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp
monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in
1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost
condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult
curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind
ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din
1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita
ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei
generatii aceeasi educatie.
In noaptea de 13/14 iunie 1958,
parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub
acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo
proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept
legionari.
Pe baza slabului material
probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub
teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei
muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati
contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948
si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si
alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar
anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul
grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la
Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de
credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie
prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica
Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe
Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis
pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva
regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin
valul de teroare de la Pitesti
(1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost
una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia
altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit
in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin
cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei
generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre
cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a
casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa,
cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea
familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de
"cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima
Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui
restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului
comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin
predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca
in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu
toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica,
auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele
sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti,
parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma
arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a
grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta
preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a
stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului
romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu
si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar
un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra
organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut
cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la
eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de
Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an,
Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu
familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si
unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil,
parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea
parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate
reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase
contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois
Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat
mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele
publicatii postdecembriste din tara.
Episodul 3: Biserica de dupa gratii
Istoriile personale ale unor
anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub
pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in
nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la
Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa.
El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul
"Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga.
Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole
memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de
dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la
Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului
Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a
descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras
la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei
"Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea
inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea
asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp
monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in
1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost
condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult
curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind
ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din
1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita
ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei
generatii aceeasi educatie.
In noaptea de 13/14 iunie 1958,
parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub
acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo
proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept
legionari.
Pe baza slabului material
probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub
teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei
muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati
contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948
si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si
alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar
anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul
grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la
Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de
credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie
prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica
Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe
Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis
pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva
regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin
valul de teroare de la Pitesti
(1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost
una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia
altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit
in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin
cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei
generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre
cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a
casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa,
cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea
familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de
"cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima
Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui
restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului
comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin
predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca
in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu
toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica,
auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele
sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti,
parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma
arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a
grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta
preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a
stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului
romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu
si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar
un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra
organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut
cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la
eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de
Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an,
Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu
familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si
unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil,
parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea
parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate
reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase
contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois
Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat
mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele
publicatii postdecembriste din tara.
Episodul 3: Biserica de dupa gratii
Regimul comunist a gindit simplu
si crud reorganizarea societatii romanesti: distrugerea elitelor si formarea
altora. Biserica nu putea scapa.
Biserica era cu atit mai
primejdioasa pentru comunism cu cit, prin insasi existenta sa, nega dogma
acestui regim.
In privinta Bisericii Ortodoxe,
comunistii au inceput, in anul 1948, prin a mazili ierarhii incomozi.
Majoritatea au fost inlocuiti din functii, unii au fost arestati, altii au fost
pensionati si au primit "domiciliu obligatoriu" la anumite manastiri,
altii au murit in conditii suspecte. Peste 2.600 de preoti ortodocsi de mir si
un numar inca necunoscut de calugari au fost arestati. Dintre acestia, cel
putin 200 - gasiti in documente pina in aceasta faza a cercetarilor istorice -
au murit in temnita sau dupa eliberare, ca urmare a conditiilor de detentie.
Alti 230 de preoti greco-catolici au fost si ei bagati dupa gratii. Prin
teroare, comunistii si-au asigurat colaborarea sau cel putin lipsa de opozitie
a arhiereilor ramasi in scaun si a celor nou-numiti. Biserica greco-catolica a
fost desfiintata in 1948, iar Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica - acuzata
de comunisti ca este "oficina imperialista" si "cuib de
spioni" - au fost permanent supravegheate si considerate dusmanoase.
Dusmanul
nr. 1: BOR
La 6 octombrie 1958, ministrul de
Interne, Alexandru Draghici, avertiza, intr-un raport catre Comitetul Central
al PCR, ca singurul dusman intern al "statului de democratie
populara" este BOR, in frunte cu patriarhul ei de atunci, Justinian
Marina, si cu cei doi vicari ai sai, Antim Nica si Teoctist Arapasu, actualul
patriarh al Bisericii. Draghici cerea: "Desfiintarea seminariilor monahale
si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari
si calugarite; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul
imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavirsire a
infiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea
mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri,
fixindu-se limita de virsta de la 50 de ani in sus".
In 1959, Securitatea si
Departamentul pentru Culte au redus cu doua treimi numarul manastirilor si al
calugarilor, pe motiv ca asezamintele monahicesti ascundeau partizani din munti
si elementele reactionare. Peste 5.000 de calugari si calugarite au fost scosi
din manastiri si siliti sa traiasca "in lume". Unele manastiri au
fost evacuate prin forta armata. Intre 1959 si 1960 au fost arestati sute de
preoti pe motiv ca raspindesc misticismul, predica impotriva materialismului
dialectic sau se opun orinduirii socialiste.
Valurile de represiune
Istoricul Adrian Nicolae Petcu,
coordonatorul unui Martirologiu al Bisericii Ortodoxe, a facut o periodizare a
represiunii comuniste asupra slujitorilor altarului. Potrivit acestuia,
represiunea Bisericii incepe la sfirsitul lui martie 1945, sub pretextul
defascizarii tarii. Numerosi preoti, alaturi de oameni de cultura, acuzati cel
mai adesea fara temei de apartenenta la miscarea legionara, erau trimisi in
lagarele speciale de la Caracal, Slobozia, Tg.-Jiu si Lugoj.
Alte arestari in mediul preotesc
au mai fost operate in preajma alegerilor din noiembrie 1946 si in timpul
procesului lui Iuliu Maniu, atunci cind majoritatea clericilor ortodocsi au
refuzat sa-l condamne pe Maniu in predicile care le rosteau la altar. In mai
1948 a fost declansat un alt val de arestari masive in rindurile preotilor
considerati "legionari". Arestarile aveau sa continue in 1949.
"Noaptea Adormirii Maicii
Domnului"
La 4 septembrie 1952, dupa
eliminarea "deviationistilor" Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile
Luca, Dej afirma ca trebuiau arestati 12.600 de "dusmani ai
poporului". In noaptea de 15/16 august 1952 - celebra "noapte a
Adormirii Maicii Domnului" -, la ordinul ministrului Afacerilor Interne au
fost arestati multi preoti cu functii in Biserica inainte sau dupa 1948.
Majoritatea au fost trimisi in colonii de munca pentru cel putin 24 de luni.
Multi au fost masati la Poarta Alba, in celebra "brigada a hotilor",
si la Coasta Gales, unde au si murit o mare parte dintre ei.
Vinarea grupurilor de rezistență
O etapa distincta a represiunii a
fost vinatoarea preotilor care ajutau grupurile de rezistenta anticomunista din
munti. Ei cadeau pe masura ce erau lichidate grupurile de rezistenta. Amintim
in treacat cazurile unor preoti morti in inchisoare in urma acestei actiuni
prelungite: Dumitru Mihailescu din Dobrogea, arestat in anul 1949 pentru ca il
sprijinise pe Gogu Puiu, conducatorul rezistentei din Dobrogea; Nicolae
Manescu, Nicolae Andreescu, Ion Dragoi si Ion Constantinescu, pentru ca i-au
ajutat pe fratii Arnautoiu, erau arestati, anchetati, umiliti si detinuti,
primul decedind in 1961 in Penitenciarul Botosani, iar ceilalti fiind executati
prin sentinta la Jilava in 1959.
Preot = anticomunist
In Romania, acuzatia cea mai la
indemina contra preotilor a fost cea de legionarism. Ea se sprijinea pe
militantismul religios al miscarii legionare si pe realitatea ca o parte dintre
preoti fusesera legionari. Documentele din arhivele Securitatii arata ca, in
timpul represiunii carliste impotriva legionarilor, in 1938, fusesera arestati
34 de preoti, iar in decembrie 1942, sub cea antonesciana - 115. Dar acest
numar este extrem de mic daca tinem cont ca BOR avea peste 10.000 de clerici.
Comunistii se ghidau insa dupa logica exprimata fidel in timpul anchetarii, din
anul 1959, a marelui teolog Teodor M. Popescu: "Esti legionar pentru ca
esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a
fi legionar".
Comunistii au folosit legea lui
Carol
In privinta incadrarilor
juridice, regimul comunist s-a folosit, cel putin la inceput, de legislatia
penala care ii viza pe legionari din timpul regelui Carol al II-lea. Este vorba
despre Codul penal din 1936, cu celebrul articol 209 privind "uneltirea
contra ordinii sociale", alaturi de Inaltul Decret Regal nr. 856/1938,
care se referea la siguranta ordinii in stat. In aceste articole erau incadrati
"dusmanii poporului", unii dintre ei fiind acuzati si inainte de
1944. Acestei legislatii comunistii aveau sa-i adauge in Codul penal articolul
193, privitor la "activitatea intensa contra clasei muncitoare",
intr-o exprimare vaga ca si incadrarea juridica, dar mai ales hotaririle
guvernamentale privitoare la coloniile si lagarele de munca, dar si cele
privitoare la "banditii din munti" si "socializarea
agriculturii" cu cotele si sabotajul.
De ce-au murit in puscarii
Istoricilor le este dificil sa
stabileasca exact cauzele adevarate ale mortii in temnita a celor mai multi
detinuti politici. Intii, pentru ca Securitatea nu era riguroasa, iar
diagnosticele erau deseori mincinoase - dupa cum s-a vadit in unele cazuri,
probate cu martori. In al doilea rind, mai ales in cazul deceselor survenite in
coloniile de munca, acestea erau inregistrate si mai tirziu - chiar si cu ani
intirziere -, iar cauzele erau fictive. Multe decese surveneau in anchete din
cauza torturilor. Alti preoti au fost executati cu sau fara judecata. Altii
si-au dat duhul in timpul muncii fortate la care erau supusi, fie in colonii de
munca, fie in inchisori. Bolile, mai cu seama TBC, au ucis si ele pe capete.
Cercetarile din ultimii ani ale
unor tineri istorici dezvaluie ca cel putin sapte ierarhi ortodocsi au fost
ucisi de catre comunisti. Regimul s-a temut de o actiune fatisa impotriva
arhiereilor, care erau legati de popor. Si a ales sa-i lichideze in taina, in
loc sa-i trimita in puscarie.
De exemplu, episcopul Grigorie
Leu al Husilor, care, dupa ce i se desfiintase eparhia (1949), pentru
atitudinea sa fatis anticomunista, avea sa fie otravit.
La fel a fost eliminat episcopul
Nicolae Popovici - scos din scaun in septembrie 1950, pentru atitudinea
anticomunista in predici -, otravit in potirul euharistic, in anul 1960. Desi era
fin al lui Petru Groza, Sebastian Rusan, mitropolit al Moldovei, nu ezita sa se
manifeste impotriva regimului atunci cind acesta se amesteca in treburile
Bisericii. A fost si el otravit in martie 1956, pentru ca in august, paralizat
complet, sa treaca la cele vesnice.
După '64, opozitie minima, represalii sporadice
Ultimele arestari in masa in
preotime s-au consumat dupa revolutia de la Budapesta (1956), pe fondul
epurarilor din partid si al retragerii trupelor sovietice din Romania.
In mediul bisericesc, presiunile
din parte politicului erau foarte mari, pe fondul cererilor repetate de
diminuare a vietii monahale, refuzate de fiecare data de patriarhul Justinian,
pentru care a cunoscut un scurt exil la Dragoslavele si doua incercari de
otravire din partea credinciosilor regimului comunist, dupa cum avea sa afirme
parintele Ilie Cleopa dupa 1990. Refuzurile patriarhului s-au soldat cu
incercari de scoatere din scaun a acestuia si prin arestari masive.
Represiunea brutala, cu anchete
singeroase, umilinte si reeducari, se va incheia in 1964, cind detinutii
politici vor fi eliberati, in contextul relativei destinderi pe care regimul
comunist o va adopta pina spre sfirsitul anilor '70. Dar au mai fost arestati
preoti pe motive politice si dupa aceea.
De pilda, parintele Gheorghe
Calciu, care a indraznit sa se opuna regimului in anii '80.
Episodul 4: Trei in arest. Doi morti
Generalul Gheorghe Mosiu (29 mai
1892, Provita de Jos - 10 octombrie 1974, Bucuresti)
Functii importante: sef de Stat
Major al Comandamentului Etapelor de Est, imputernicit al Guvernului pentru
evacuarea provinciilor din estul tarii.
"Element regalist", arestat impreuna cu sotia
Generalul de brigada Gheorghe
Mosiu nu a fost arestat pentru ca ar fi lucrat sub comanda maresalului, ci
pentru legaturi cu miscarea de rezistenta constituita dupa razboi, respectiv
pentru apartenenta la organizatia "Sumanele negre". "Nu sint
cercetat de organele in drept si nici nu mi s-a adus la cunostinta vreun
document in baza caruia sa fiu arestat in celula", isi exprima generalul
revolta in 1946, fiind eliberat citeva luni mai tirziu. Ridicat de la
domiciliu, arestat si eliberat, pe rind, de alte citeva ori, Mosiu intra pentru
ultima oara in inchisoare in 1959. "Activitate dusmanoasa impotriva
regimului democrat popular din RPR, colportare de stiri calomnioase trimise de
posturile de radio imperialiste, preconizarea schimbarii regimului din RPR si
reinstaurarea vechiului regim capitalist cu sprijinul fortelor
imperialiste." Acestea erau acuzatiile ce i se aduceau lui Mosiu,
considerat "element regalist, mosier, dusman inrait al regimului
democrat-popular". In 1960, este condamnat de Tribunalul 2 al Regiunii 2
Militare la 22 de ani de temnita grea si 8 ani de degradare civica pentru
"crima de tradare de patrie prin subminarea unitatii statului" si de
"uneltire contra ordinii sociale prin agitatie". Sotia sa, Maria
Mosiu, a fost si ea arestata si judecata in acelasi proces, fiind gasita
vinovata pentru "crima de favorizare a infractorului, cu acordarea de circumstante
atenuante". Pedeapsa: 9 ani de temnita grea si 5 ani de degradare civica.
"Periplul" concentrational al generalului a cuprins inchisorile
Jilava, Dej, Gherla, beneficiind de gratierea din 1964.
Generalul Radu Korne (23
decembrie 1895, Bucuresti - 28 aprilie 1949, Vacaresti)
Functii importante: sef de Stat
Major al Corpului de Cavalerie (1941), comandant al diviziei blindate (1944).
"Am fost arestat ca un borfas de rând"
A luptat in ambele razboaie,
contribuind decisiv la eliberarea, in 1941, a partii de nord a Basarabiei, in
fruntea Regimentului 6 Rosiori. In timpul bataliei de la Moscova, a comandat
Divizia 1 Blindata in luptele de la sud-vest de Iasi. Acestea sint doar doua dintre ispravile
de razboi ale generalului Korne, arestat imediat dupa semnarea Conventiei de
Armistitiu, pe 21 octombrie 1944, considerat inainte "un element de elita,
cu care cavaleria se poate mindri ca il are in rindurile ei". "Am
fost arestat, intr-o seara, ca un borfas de rind, ca si cum trecutul si
purtarea unei vieti intregi ar fi putut indreptati teama ca nu cumva generalul
Korne sa nu dispara ca un raufacator. Nu mi s-a dat nici un motiv al arestarii
mele, ba, mai mult, insusi domnul procuror al Curtii Militare de Casare si
Justitie mi-a afirmat, pe cuvint, ca nu-l cunoaste", se indigna generalul
intr-un memoriu. Arestarea fusese decisa prin ordin al ministrului de Razboi,
generalul Mihail Racovita, care-i stia bine faptele de arme. Un alt coleg,
generalul Constantin Sanatescu, sef al Marelui Stat Major, a intervenit pe
linga generalul Vinogradov pentru eliberarea sa, alaturi de cei aruncati pe
nedrept in inchisoare. Eliberat pe 6 februarie 1945, a fost pus sub stare de
arest la domiciliu. Doua luni mai tirziu, este arestat din nou, sub acuzatii de
genul propaganda la radio si laudarea maresalului Antonescu. A fost gasit
nevinovat, insa ulterior a fost acuzat din nou, de data asta de legaturi cu
miscarea de rezistenta din Cehoslovacia. La Jilava a ajuns insa pentru
"uneltirea contra sigurantei statului", imbolnavindu-se rapid si
murind cu diagnosticul de neoplasm pulmonar. Justitia comunista nu era insa
multumita. Post-mortem s-a incercat confiscarea averii sale, pe care insa nu o
avea.
Generalul Radu Baldescu (16
octombrie 1888, Mihaesti - 2 decembrie 1953, Jilava)
Functii importante: comandant al
Diviziei 18 Infanterie Munte, comandant secund al Corpului 6 Teritorial.
"Ne-am nascut democrati"
Autor a numeroase lucrari de
istorie militara si profesor de elita, generalul Radu Baldescu a fost
considerat unul dintre cei mai culti militari din Armata Romana. Totodata, a
fost si unul dintre cei mai importanti opozanti ai sovietizarii, pozitie ce
avea sa-i aduca sfirsitul. "Sa mentineti ideile trecutului, ca datorita
lor am realizat Romania Mare. Sa nu imprumutati ideologie straina. Rusii au luat
de la noi ceea ce au astazi. Cei care critica armata din trecut prin presa sint
niste tradatori si vor ramine in vint", se adresa generalul Baldescu in
1946 corpului de ofiteri. Intrezarind producerea unui dezastru la nivelul
ostirii prin infiintarea in 1945 a aparatului pentru educatie, cultura si
propaganda, el isi exprima astfel temerile. Nu pierdea, de altfel, nici un
prilej pentru a le impartasi, asa cum a facut si in fata ostasilor din
Regimentul 4 Transmisiuni. "Noi, militarii, ne-am nascut democrati si
sintem democrati si nu avem nevoie sa facem politica... Sintem o tara ocupata". Inlaturarea si anihilarea sa ca
urmare a acestei atitudini s-au facut progresiv. Mai intii a devenit
"cadru disponibil", in 1946, iar apoi a fost trecut in rezerva un an mai
tirziu. In 1951, a fost decisa "scoaterea sa din cadrul de rezerva cu
gradul de soldat", invocindu-se originea sa sociala, faptul ca a stat de
doua ori de vorba cu Ion Antonescu, ca a comandat trupe pe frontul impotriva
URSS etc. Cosmarul sau nu se incheiase insa. Pe 3 martie 1952, a fost ridicat
de Securitate si inchis la Jilava, unde a si murit doar un an mai tirziu, in
infirmerie.
Legi dupa pofta sovieticilor
Epurarile au avut ca preambul
adoptarea unor legi, prin care s-a incercat cosmetizarea nedreptatilor
flagrante. Astfel, la doar o luna dupa Conventia de Armistitiu din 12
septembrie 1944, care obliga Guvernul roman sa colaboreze cu "Inaltul
Comandament Aliat (sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de
crime de razboi, s-a dat un decret prin care Consiliul de Ministri era
imputernicit sa ia orice masuri "privative de libertate in vederea
stabilirii responsabilitatii politice si penale impotriva autorilor si a
complicilor morali si materiali ai dezastrului tarii". S-a apreciat ca aceasta
dispozitie, prin care s-a incalcat si principiul separatiei puterilor in stat,
a generat cele mai mari abuzuri judiciare din Romania. Ea a fost urmata de Legea
pentru pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, prin care se
instituiau asa-zisii "acuzatori publici" si Tribunalul Poporului, si
de Legea de urmarire si sanctionare a celor vinovati de dezastrul tarii, ambele
adoptate pe 20 ianuarie 1945 si coroborate mai tirziu in Legea 312. Intr-o
prima transa au fost arestate 154 de persoane, iar pina in aprilie 1946 au fost
judecate 25 de loturi de inculpati, majoritatea militari. Lotul lui Ion
Antonescu, care a fost adus din Uniunea Sovietica in aprilie 1946, si al
colaboratorilor sai apropiati a urmat la rind, imediat desfiintindu-se
Tribunalul Poporului. Epurarea Armatei prin punere sub acuzare si arestare a
fost dublata prin disponibilizarea celor ce "prisoseau nevoilor de
incadrare", dispusa de un alt set de legi. "Ofiterii erau trecuti
intr-un fel de somaj tehnic, insa in final intrau in rezerva", spune
istoricul Florin Sperlea. Criteriile erau si in acest caz politice.
"Armata ce-a ramas este o creatie pur comunista", nota in iulie 1947
in jurnalul sau generalul Constantin Sanatescu, care fusese prim-ministru chiar
in momentul semnarii Conventiei de Armistitiu.
Cap de acuzare: Ion Antonescu
Multe dintre procesele deschise
generalilor Armatei Romane de comunisti aveau ca justificare colaborarea cu
maresalul.
Principalii vizati in procesul
epurarilor au fost fostii ministri din guvernul Ion Antonescu, precum si
colaboratorii apropiati ai acestuia. Nu era insa necesar ca neaparat cineva sa
fi impartasit viziunea maresalului sau sa fi colaborat cu el pentru a fi
inscenat un proces cu acest capat de acuzare. Un exemplu este generalul Petre
Vasilescu. In timpul guvernarii antonesciene acesta nu a detinut functii foarte
importante, iar in 1942 a fost arestat dupa ce i-a trimis o scrisoare de
protest lui Antonescu prin care se opunea deciziei de a continua razboiul
dincolo de Nistru. Cu toate acestea, comunistii l-au considerat om al vechiului
regim, l-au arestat si l-au condamnat la opt ani de temnita grea. A murit in
centrul de exterminare al inchisorii din Galati,
sotia sa fiind anuntata abia dupa cinci ani.
O executie ca la carte
Printre generalii si oamenii
politici a caror pedepsire a fost facuta o data cu cea a maresalului s-au aflat
Mihai Antonescu, Constantin-Piky Vasiliu, Constantin Pantazi, Gheorghe
Alexianu, Radu D. Lecca si Eugen Cristescu. Primii trei generali il insotisera,
alaturi de inca un colonel, in exilul-detentie din URSS. Dupa arestarea pe 23
august, acestia au fost dusi de sovietici in apropiere de Moscova, de unde i-au
adus inapoi pentru proces in 1946. El a inceput pe 6 mai 1946. A fost citit
actul de acuzare, s-au facut interogatoriile, administrarea probelor, audierea
martorilor. Pe 17 mai, Tribunalul Poporului deja pronunta sentinta de
condamnare la moarte a celor sapte acuzati, in frunte cu Antonescu, considerat
criminal de razboi si gasit vinovat de dezastrul tarii. Avocatii sai au depus
recurs in aceeasi zi, iar mama sa, Lita Baraga, invoca "cu lacrimi in ochi
marinimia Majestatii Sale". Regele Mihai nu a avut insa puterea de a se
opune recomandarii scrise, cu putere de ordin, data de Petru Groza de a refuza
gratierea "pentru inalte ratiuni de stat". Doar lui Pantazi, Lecca si
Cristescu le-a fost comutata pedeapsa. Ceilalti
Episodul 4: Elita militara: o epurare perfectă
Mirela
Corlatan
Aproape toti ofiterii Armatei
Romane la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost epurati de catre
comunisti. Sute si-au gasit sfirsitul in inchisori.
"Nicicind nu am fost un
tradator, un necredincios, un tulburator al tarii si neamului meu. Cindva, cind
patimile politice se vor atenua, realitatea va aparea in tot adevarul ei".
In 1958, dupa 10 ani de carcera grea, contraamiralul Horia Macelariu,
transferat de la Aiud la Rimnicu Sarat, se adresa cu aceste cuvinte
directorului general al penitenciarelor. Profetia sa avea sa se implineasca
abia peste mai bine de trei decenii. Cit de bine a reusit planul de distrugere
a elitei militare, pus in scena sub supravegherea atenta a Kremlinului, a
surprins pina si pe unul dintre artizanii ei, Petru Groza. In procente,
"crima aproape perfecta" s-a exprimat prin inlaturarea a peste 95%
dintre ofiterii care formau corpul de comanda al Armatei Romane la sfirsitul
razboiului, in doar zece ani.
De la 20.000 la 700 de ofiteri
Potrivit unei statistici oficiale
privind structura Armatei Romane la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi
Mondial, mai exact pe 25 octombrie 1944, din totalul celor 454.972 de persoane,
19.462 erau ofiteri activi, arata istoricul Alexandru Dutu. Acestia reprezentau
intregul corp de comanda, de la sublocotenenti ca sefi de plutoane pina la
seful Marelui Stat Major General. Unii dintre ei fusesera ofiteri in rezerva,
mobilizati in timpul razboiului si care, in mod firesc, trebuiau sa se intoarca
la vatra ca urmare a trecerii la starea de pace. Majoritatea ofiterilor au fost
insa inlaturati pe criterii politice, bine ascunse sub motive dintre cele mai
diverse si absurde, cum ar fi oportunismul sau necinstea. Potrivit Tratatului
de pace din februarie 1947, efectivele au fost reduse la 138.000, dintre care,
asa cum se consemneaza intr-o statistica din 1948, aproximativ 8.000 erau
ofiteri. In 1951, ca urmare a unei reuniuni a ministrilor Apararii si
prim-secretarilor, convocata de Stalin la Moscova, s-a impus din nou cresterea
efectivelor in vederea pregatirii unui eventual razboi impotriva tarilor
occidentale. In Romania,
cresterea a fost de pina la 300.000 de persoane, dintre care 35.000 erau
ofiteri. Paralel cu aceasta redimensionare a Armatei, a continuat insa epurarea
vechilor ofiteri. Conform unei statistici solicitate de Emil Bodnaras inaintea
celui de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Roman, dintre ofiterii
vechii armate mai ramasesera in 1955 doar 9,08%, adica in jur de 700.
"Din totalul de 35.000,
acestia reprezentau o picatura intr-un ocean. Singura structura in care
procentul ofiterilor vechi era invers era Academia Militara", explica
istoricul Florin Sperlea, redactor-sef al revistei "Document",
editata de Serviciul Istoric al Armatei, si autorul unei teze de doctorat pe
tema sovietizarii Armatei Romane. Profesorii au fost pastrati in virtutea
experientei lor didactice, pentru a le exploata experienta in formarea
nou-venitilor.
100 de generali, aruncati in inchisori
Elita militara, reprezentata in
viziunea istoricilor de cei care detineau functiile de sef al Marelui Stat
Major General, comandanti de armata, comandanti de corpuri de armata si
comandanti de divizii si regimente, a fost in prim-planul epurarilor. Doar
dintre generali, peste 100 au fost aruncati in inchisoare, dintre care 40 si-au
gasit acolo sfirsitul. Arestati sau retinuti la domiciliu, acestia au fost
invinuiti pentru faptul ca au facut parte din guvernul antonescian sau
comandasera mari unitati in razboiul antibolsevic. La sfirsitul lunii martie
1946, intr-o singura saptamina au fost trecuti in rezerva sau in retragere 46
de generali si peste 400 de ofiteri superiori. Epurarea trebuia facuta rapid,
iar unul dintre cei care au militat fervent pentru asta a fost chiar Petru
Groza. In momentul in care s-a prezentat lista "marilor criminali de
razboi" in Consiliul de Ministri, acesta a anihilat orice tentativa de
nuantare a judecatii. "Avem de-a face cu un proces politic... Eu nu vreau
sa ajung la un proces de felul celui de la Nürnberg, interminabil... Procesul isi
va urma cursul sau repede. Vom merge la pedepse asa cum va hotari Tribunalul
Poporului si imediat vom pasi la judecarea celui de-al doilea lot. Cel de-al
doilea lot va trebui sa cuprinda pe toti fostii ministri. (...) Nu facem
discriminare. Noi sintem organ politic". Sub imperiul "psihozei
razbunarilor", dupa cum singur a numit-o, Petru Groza a fost insa nevoit
sa dea el insusi inapoi in 1947, dupa incercarea esuata de a proba vinovatia
generalului Gheorghe Stavrescu. "Sa fim obiectivi. Exista o tendinta de
razbunare. Trebuie schimbata aceasta mentalitate. Au trecut trei ani. S-a
incheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai si uita. Desigur, sint crime
concrete care nu se pot uita. Dar si acelea se pot prescrie. Toate codurile din
lume prevad aceasta prescriere", recunostea Petru Groza. Discursul a ramas
insa fara efect. Generalul Stavrescu s-a stins la Aiud, in 1951.
Informatorii din Armata
Unul dintre instrumentele
folosite in epurarea elitelor militare si formarea asa-zisei "armate
populare" a fost Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si
Propaganda (ECP). Ea a fost infiintata in 1945 in cadrul ministerului si
extinsa apoi pina la nivelurile inferioare ale Armatei. Astfel, in fiecare
companie, de exemplu, era un ofiter politic care lunar facea un raport in care
semnala manifestarile ostile fata de guvernul Petru Groza, precum si pe cele
pozitive. "Militarii vorbeau la popota unii cu altii si prin opiniile
exprimate devenea clar cine e dezirabil si cine nu", spune istoricul
Florin Sperlea.
Mariti lista noastra
Lista cu numele victimelor elitei
militare distrusa de comunism prezentată de ziarul nostru este una minimă
Vechii generali, inlocuiti cu analfabeti
Pe masura decimarii elitei
militare, fostii ofiteri au fost inlocuiti cu oameni fideli Partidului. Ofiteri
cu patru clase si un an de scoala militara.
Valter Roman, care a fost printre
primii "teoreticieni" ai sovietizarii Armatei Romane, scria intr-o
lucrare publicata in 1948 ca schimbarea structurii sociale a efectivelor
trebuie facuta prin recrutarea ostasilor "din rindurile clasei muncitoare,
ale taranimii muncitoare si intelectualitatii progresiste". Aceasta,
fireste, paralel cu "lichidarea ramasitelor care reprezinta interesele
burgheziei". Valter Roman insusi a fost silit sa paraseasca Armata in 1950,
cind s-a decis excluderea celor care luptasera in "Brigazile
internationale" si in Rezistenta Franceza. Cu alte cuvinte, cei care nu
aderau la noul sistem politic erau inlaturati cu prioritate. Intr-o a doua faza
operau restul de criterii, cum ar fi originea sociala, astfel ca in final doar
citeva sute de ofiteri au mai fost pastrati din vechea armata. Generali scoliti
pe la cele mai prestigioase scoli militare europene au fost fie bagati la
inchisoare, fie, in cel mai fericit caz, trecuti "in rindul cadrelor
disponibile" pentru a face loc oamenilor noului regim.
De la scoala primara, direct la
Academia Militara
Pregatirea acestora arata un
tablou sumbru al noii Armate. Potrivit unei statistici, arata istoricul Florin
Sperlea, 60% dintre ofiterii activi in anul 1955 urmasera doar patru clase
primare. "Cu dispensa, se putea intra si cu mai putin la o scoala
militara", explica acesta. Scoala militara care se redusese la un an. Asta
dupa ce in perioada interbelica studiile militare erau de trei ani, urmati de
unul de practica si inca unul de specializare. Pentru comunisti acestea erau
insa detalii. Pentru a acoperi posturile ramase libere in urma epurarilor,
numarul scolilor militare s-a marit, de la 11 la 26, inca din 1948.
"Corpul de cadre a ajuns in final dupa chipul si asemanarea
Partidului", arata Sperlea.
Episodul 4: Patru inchisi. Toti morti
Generalul Aurel Aldea (28 martie
1887, Slatina - 17 octombrie 1949, Aiud)
Functii importante: comandant al
Corpurilor 2 si 7 Armata, ministru de Interne (1944), sef al Comandamentului
General al Teritoriului (1944-1945).
Ministrul devenit sef al
partizanilor
Unul dintre cei mai devotati
generali ai cauzei monarhice. Asa ar putea fi caracterizat generalul Aurel
Aldea, a carui cariera a fost intr-atit de spectaculoasa pe cit de dramatic a
fost sfirsitul ei in inchisoare. Generalul de corp de armata si-a cistigat
notorietatea in 1940, dupa ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei
si a Nordului Bucovinei, cind a fost numit seful delegatiei pentru reglementarea
problemelor produse de agresiune. In 1941, i s-a incredintat misiunea de a
cerceta activitatea fostilor ministri legionari. "I-am aratat generalului
Antonescu ca, in primul rind, el este vinovat de rebeliunea legionara din cauza
slabiciunii cu care i-a condus. N-a urmarit inarmarea lor. N-a pedepsit crimele
lor." In august 1944, arestarea maresalului Antonescu avea sa se produca
cu o contributie importanta a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea
regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp insa. La sfirsitul
lui august 1945, dupa ce regele nu a reusit sa demita guvernul Petru Groza, in
contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este in siguranta,
cautind solutii impreuna cu alti generali. "Din netarmurita dragoste fata
de rege si tara, m-am hotarit sa misc tot ce
este regalist si poate sari in ajutorul regelui in cazul in care ar fi atacat.
A incoltit ideea unei declaratii de rezistenta in Bucuresti in scopul exclusiv
aratat mai sus", relata acesta mai tirziu. Devenit conducator al Miscarii
Nationale de Rezistenta (ce cuprindea organizatii precum "Haiducii lui
Avram Iancu", "Graiul Sangelui" etc.), Aldea a fost arestat pe
27 mai 1946 si invinuit de "complotare intru distrugerea statului
roman", de "razvratire", "insurectie armata".
"N-am cautat decit sa servesc patria si neamul, cum nici azi nu rivnesc.
Chiar daca distrugerea mea fizica ar urma, memoria mea o incredintez tinerilor
de azi, care trebuie sa ma reabiliteze", a spus Aldea in fata instantei.
Curtea Militara de Casatie si Justitie l-a condamnat la munca silnica pe viata,
imbolnavindu-se grav in inchisoarea Vacaresti si murind in 1949 la
Aiud.
Generalul Nicolae Ciuperca (20
aprilie 1882, Rimnicu Sarat - 25 mai 1950, Vacaresti)
Functii importante: comandant al
Corpului 3 Armata, ministru de Razboi (1938-1939), comandant al Armatei 2
(1939-1940) si al Armatei 4 (1940-1941).
Cel care i-a infruntat si pe maresal, si pe comunisti
Un general cu cariera
prodigioasa, Nicolae Ciuperca si-a legat numele in mod special de operatiunile
pentru eliberarea Basarabiei, perioada in care conducea Armata 4. La scurt timp
dupa aceasta, a fost silit sa-si inainteze demisia si, pe 13 noiembrie 1941, a
fost trecut in rezerva. Pretextul a fost, culmea, de incompetenta militara,
insa chiar Antonescu il elogiase. Adevaratul motiv fusese insa acela ca a
refuzat sa execute un ordin al maresalului, in august 1941. Generalului
Ciuperca i s-a cerut sa scrie o scrisoare Comandamentului german prin care sa
solicite "onoarea de a continua mai departe operatiunile la cot cu armata
germana". "O astfel de scrisoare nu pot face, pentru simplul motiv ca
eu, personal, sint contra operatiunilor de asa mare amplitudine din partea
armatei noastre, care nu este armata mondiala sau europeana", a raspuns
generalul Ciuperca. In 1944, a solicitat ministrului de Razboi, Mihail Lascar,
reincadrarea sa, insa i-a fost refuzata pentru "a nu incuraja apetiturile
altor demisionati". Nemultumirea avea sa-l determine sa intre in 1946 in
organizatia "Graiul Sangelui". Sub numele conspirativ de generalul
Cioata, ajunge comandant militar al organizatiei, care viza "ocuparea
institutiilor-cheie, a nodurilor de comunicatie si suprimarea conducerii
statului pentru constituirea unui guvern in frunte cu Radescu".
"Rascoala Armatei" facea parte din planul de actiune, ca si
"stabilirea unei legaturi cu ambasadorul american de la Bucuresti pentru a
cere sprijin material". Riscurile erau asumate. "Vom intra in
puscarie, sa se stie ca n-am vrut ca Romania sa devina o republica a Uniunii
Sovietice." Sub acuzatia de "complot si uneltire contra ordinei
sociale", Nicolae Ciuperca a fost, intr-adevar, inchis la Jilava in 1948.
Nu a reusit sa dărâme regimul comunist, iar in vara anului 1950, 23 de persoane
din organizatie, in frunte cu seful ei, Ion Vulcanescu, au fost judecate.
Ciuperca nu a supravietuit insa pina la terminarea procesului, murind rapus de
boala.
Generalul Iosif Iacobici (8
decembrie 1884, Alba-Iulia - 11 martie 1952, Penitenciarul Aiud)
Functii importante: comandant al
Corpului 2 Armata, al Armatei 3 si al Armatei 4, ministrul Inzestrarii Armatei,
ministrul Apararii Nationale, sef al Marelui Stat Major.
"Demnitatea de ostas
batrin"
"A fost ministru de Razboi
la declansarea razboiului contra Rusiei. Deci va fi tradus la Comisia de
Judecata." Astfel justifica primul-ministru Constantin Sanatescu in toamna
anului 1944 refuzul de a raspunde la o cerere de reevaluare a generalului Iosif
Iacobici. Acesta isi daduse demisia pe 20 ianuarie 1942 din functia de sef al
Marelui Stat Major, dupa o cariera fulminanta. Cauza: facuse opinie diferita
fata de maresalul Ion Antonescu in problema sporirii fortelor militare ce urmau
sa actioneze pe frontul din URSS in primavara. Iosif Iacobici considera ca
Armata Romana trebuie sa implice forte minime in acel moment, cu atit mai mult
cu cit situatia strategica nu o impunea. "Nu este nici oportun, nici
posibil sa participam la operatiile de primavara cu mai mult decit o armata in
valoare de opt divizii". Maresalul nu a renuntat insa la planurile sale,
ceea ce l-a determinat pe Iacobici sa se retraga din functie. "Desi sint
in perspectiva evenimente mari, totusi plutesc intr-o ambianta de completa
nesiguranta, daunatoare pregatirilor si intregii activitati de iarna ale armatei",
justifica generalul Iacobici retragerea sa, invocind "demnitatea de ostas
batrin". Maresalul nu a lasat fara raspuns aceasta pozitie. "Este o
ofensa gratuita pe care o aduceti acestui neam. Este mentalitatea defetistilor
si a celor care pescuiesc in ape tulburi. Dovada o face tinuta soldatului roman
pe cimpul de lupta si a ranitilor din spitale, care toti vor sa fie mai repede
vindecati ca sa fie trimisi pe front", ii raspundea maresalul. Pentru ca
se considera nedreptatit, generalul a cautat un fel de reabilitare in 1944,
precizind ca se va retrage imediat din armata dupa ce i se da "satisfactie
morala". In 1946, este absolvit de orice vinovatie, insa la citeva
saptamini este acuzat ca a militat pentru hitlerism, pentru declansarea
razboiului impotriva URSS etc. Este arestat preventiv pe 12 august 1948 si
trimis in judecata alaturi de alti 16 fosti demnitari din timpul guvernarii
Antonescu. Este condamnat in 1949 la 8 ani de temnita grea, insa a murit dupa
doar 3 la Aiud.
Generalul Emanoil Leoveanu (16
aprilie 1887, Craiova
- 26 mai 1959, Fagaras)
Functii importante: seful
Directiei Generale a Politiei, seful Directiei Artilerie din Ministerul de
Razboi, comandant, succesiv, al Corpurilor de Armata 7, 6, 3, 4 si 6.
"Pedeapsa capitala, o
favoare pentru mine"
Primele acuzatii formulate de
comunisti impotriva generalului de corp de armata Leoveanu, in 1945, vizau
implicarea in pogromul de la Iasi,
din iunie 1941. A fost insa achitat, intrucit el se afla atunci la Bucuresti,
iar implicarea sa nu a fost dovedita. Acuzatiile au fost reluate in 1947, in
final fiind scos iar de sub urmarire penala. Noul regim nu s-a lasat insa pina
cind nu l-a vazut pe general in inchisoare, lucru care s-a intimplat in 1955,
pentru motivul de a fi "dezlantuit o teroare cumplita impotriva
organizatiilor revolutionare ale clasei muncitoare", faptele sale
intrunind "elementele infractiunii de crima contra umanitatii". Este
condamnat la 10 ani de detentie riguroasa si la confiscarea averii personale.
Pe motiv ca declaratiile celor 21 de martori ai apararii nu au fost luate in
considerare si ca nu fusesera studiate toate probele din dosar, acesta a
introdus recurs. Nu doar ca i-a fost respins, dar acesta a facut ca procurorul
general al Romaniei sa se sesizeze ca "pedeapsa de 10 ani de munca silnica
pare disproportionat de mica in raport cu gravitatea faptelor savirsite si cu
persoana autorului lor". Prin urmare, in 1957, i-a fost marita la 15 ani.
Regimul aspru de detentie la care a fost supus generalul, care i-a distrus
sanatatea, l-a determinat ca inca dinainte de marirea pedepsei sa-i scrie
procurorului general pentru a cere sa fie omorit. "Prefer sa fiu condamnat
la moarte, sa scap de chinurile astea ingrozitoare, ce nu mai au sfirsit. Cu ce
v-am gresit? Ce fapte criminale am comis? De ce ma tineti in aceasta situatie
care cred ca depaseste orice pedeapsa ce se aplica unui puscarias vinovat?
Interveniti, domnule procuror general, pentru sanctionarea mea cu pedeapsa
capitala, socotind-o a fi o favoare pentru mine." Desi nu i s-a facut "favoarea"
ceruta, moartea avea sa vina mai repede decit se astepta, in 1959, in
Penitenciarul Fagaras.
Generali morti in detentie Aurel
Aldea - 17 octombrie 1949, Aiud
Ioan Arbore - 25 decembrie 1954,
Vacaresti
Gheorghe Avramescu - 3 martie
1945, Jasbereny, Ungaria
Radu Baldescu - 2 decembrie 1953,
Jilava
Ion Carlont - 1950, Aiud
Henri Cihoski - 18 mai 1950,
Sighet
Nicolae Ciuperca - 25 mai 1950,
Vacaresti
Constantin S. Constantin - 16
septembrie 1952, Vacaresti
Grigore Cornicioiu - 16
septembrie 1952, Vacaresti
Dumitru Dobre - 26 martie 1959,
Rimnicu-Sarat
Constantin Eftimiu - 19
septembrie 1950, Aiud
Grigore Georgescu - 27 aprilie
1952, Sighet
Iosif Iacobici - 11 martie 1952,
Aiud
Constantin Ilasievici - 6
octombrie 1955, Vacaresti
Constantin Iordachescu - 18
noiembrie 1950, Jilava
Mihail Kiriacescu - 8 martie
1960, Pitesti
Radu Korne - 28 aprilie 1949,
Vacaresti
Gheorghe Koslinski - 30 aprilie
1950, Aiud
Emanoil Leoveanu - 26 mai 1959,
Fagaras
Gheorghe Liteanu - 17 februarie
1959, Fagaras
Nicolae Macici - 15 iunie 1950,
Aiud
Socrat Mardari - 9 februarie
1954, Aiud
Vasile Mainescu - 13 mai 1953,
Vacaresti
Ion Mihaescu - 22 octombrie 1957,
Vacaresti
Ion Negulescu - 1 aprilie 1949,
Jilava
Alexandru Nicolici - 20 ianuarie
1953, Poarta Alba
Constantin Pantazi - 23 ianuarie
1958, Rimnicu-Sarat
Vasile Pascu - 6 august 1960,
Gherla
Nicolae Pais - 16 septembrie
1952, Sighet
Emil Palangeanu - 23 ianuarie
1953, Capul Midia-Navodari
Constantin Petrovicescu - 8
septembrie 1949, Aiud
Mihail Racovita - 29 iunie 1954,
Sighet
Mihai-Cehan Racovita - 14 august
1954, Sighet
Radu R. Rosetti - 2 iunie 1949,
Jilava
Gheorghe Rozin - 16 ianuarie
1961, Vacaresti
Nicolae Samsonovici - 15
octombrie 1950, Sighet
Ion Sichitiu - 29 aprilie 1952,
Aiud
Gheorghe Stavrescu - 10 ianuarie
1951, Aiud
Nicolae Stoenescu - 2 martie
1959, Culmea
Ion Topor - 22 iunie 1950, Aiud
Petre Vasilescu - 4 noiembrie
1959, Galati
Constantin-Piky Vasiliu - 1 iunie
1946, Jilava
Gheorghe Vasiliu - 20 septembrie
1954, Sighet
Mihail Voicu - 17 august 1961,
Gherla
Constantin Voiculescu - 17
septembrie 1955, Gherla
Vasile Zorzor - 9 august 1952,
Fagaras
Abonați-vă la:
Postări (Atom)