ISTANBUL - PALATUL DOLMABAHCE

Palatul Dolmabahçe este o nestemată târzie a Constantinopolului, plămădită în sec.al 19-lea pe malul european al Bosdforului, la nord de cartierul Pera, o nestemată din galeria palatelor imperiale europene. La palat se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct de pe traseul său din centrul istoric cu rădăcini antice. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, bulevardul Meclisi Mebuşan.   

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, la numai 3-400 de metri se ajunge „domeniul“ imperial Dolmabahçe. Calea de acces spre palat străbate un parc mic, cu vegetaţie bogată.

Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhiectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima sa parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.

Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete,  cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănâmd de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.

La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, pe patru nivele, cu laturi descrescătoare spre vârf, Turnul Dolmasbahçe. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Satkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea, cu cadrane spre toate cele patru faţade. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului.

De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe. Poarta este grandioasă, conturată de un arc monumental, remarcabil de minuţios ornamentat. Spaţiul de sub bolta arcului de zidărie este închis prin canaturile gigantice, excesiv de masive şi de grele, ale unor porţi turnate din fontă şi vopsite într-un alb strălucitor. Cele două canaturi de fontă cu desen sofisticat, dintr-un baroc excesiv, se pot roti numai sprijinindu-se pe două căi de rulare metalice şi curbe, căi prinse în paviment.

Exact în centrul porţii în faţa canaturilor de fontă albită, la circa zece metri în faţă, stă de strajă un militar turc. Prin neclintirea lui, pare o statuie. Este echipat cu uniforma kaki, cu cască albă marcată în frunte cu însemnul oval roşu cu semilună şi cu o armă automată între mănuşile albe. Militarul are poziţia cu picioarele depărtate şi degajă forţă. Uniforma este strâns ajustată pe picioare şi pe tors, iar în picioare poartă bocanci cu carâmb înalt de tip NATO. Mulţimea de vizitatori este atrasă să facă poze alături de acest simbol al forţei, dar militarul rămâne imperturbabil la postul său. Din când în când se apropie un superior al gărzii care-l eliberează cu delicateţe pe militar din strânsoarea turiştilor.

Dincolo de grozavele porţi aşteaptă un tărâm al bogăţiei, al măreţiei şi al ambiţiei, o creaţie umană de invidiat, ale cărei calităţi nu se pot pătrunde şi nici reţine într-o singură vizită dirijată de un ghid totdeauna puţin grăbit şi dispus să reproducă numai textul primit de la direcţiune. Pentru a trăi cu adevărat valoarea locurilor, vizita trebuie precedată de o minuţioasă documentare cărturărească.

Dolmabahçe înseamnă „grădină umplută“, făcând aluzie la un mic port pe care l-a colmatat sultanul Ahmed al I-ul la începutul sec. al 17-lea şi apoi fiul său, Osman al II-lea, cu dorinţa de a extinde o grădină imperială amenajată de însuşi Mahomed al II-lea Cuceritorul, la puţin timp după ce a pus mâna pe rămăşiţele Imperiului Bizantin. Peste acel teren umplut şi furat mării, sultanii şi-au clădit palate de odihnă. După numeroase incendii, sultanul Abdűlmecit I-ul (1823-1861) a hotărât să înalţe pe acest loc un palat pe măsura măreţiei imperiului său şi a timpului în care trăia.

Palatul a combinat, în final, arhitectura monumentală a palatelor europene, cu concepţiile otomane despre spaţiile interioare. S-a născut astfel un palat sclipitor, în care liniile occidentale s-au împletit uimitor de atrăgător cu gustul oriental spre opulenţă, un giuvaer arhitectural rar întâlnit. Valoarea lui arhitecturală şi decorativă nu poate fi comparată cu liniile modeste, aproape rustice ale tradiţionalului Palat Topkapî.

Inainte de toate, minunata construcţie este fructul unei invidii disimulate a unui sultan. Istoria Palatului Dolmabaçe începe cu incendiul care a devastat cartierul Pera în anul 1831. Atunci, dintre toate ambasadele străine, numai cea a Veneţiei a scăpat flăcărilor.

A trebuit ca fiecare ţară să-şi reconstruiască ambasada din capitala otomană. Prima ţară care şi-a inaugurat ambasada, cu un bal fastuos de mândrie, a fost Olanda. Construcţia acelei ambasade era rezonabilă din toate punctele de vedere. In schimb, alte ţări apusene au găsit motiv să-şi probeze grandoarea cu noul edificiu de ambasadă. Anglia, Franţa şi mai ales Rusia, au ridicat edificii gigantice, care s-au numit încă de atunci palate.

In aceeaşi perioadă sultanul vieţuia în palatul său de la Topkapi, palat vechi şi umed, dar mai ales lipsit de monumentalitate, un fel de tabără a unei căpetenii barbare, cu prea puţine calităţi artistice exterioare.

Văzând cum se înalţă palatele majestoase ale străinilor pe colina din faţa Sarayi-ului Topkapî, sultanul s-a simţit diminuat şi a ordonat construirea unui palat care să le depăşească pe toate celelalte, prin proporţii, prin eleganţă şi prin bogăţia decoraţiunilor. Arhitecţii însărcinaţi cu ridicarea palatului au fost Garabet şi Nikogos Balyan. Aceştia nu au mai luat în considerare amenajarea tradiţională otomană a reşedinţelor imperiale, cu pavilioane separate răspândite pe o suprafaţă largă. Ei au pus accent pe aspectul exterior al construcţiei, pe posibilităţile ei de a impresiona şi au lăsat loc imaginaţiei turceşti în decorarea interioarelor, dar în limite ce concordau cu exterioarele.

Exteriorul a combinat faţada clasică a templelor cu elemente ale Renaşterii italiene şi cu o abundentă decoraţiune neo-barocă.

Imensul palat cuprinde 285 de încăperi şi 43 de diverse saloane, 6 băi şi 68 de încăperi de toaletă. Este cel mai mare palat al Turciei, ocupând o suprafaţă de 15.000 de metri patraţi. Partea centrală este mai  înălţată, cu menirea de a adăposti grandioasa sală tronului şi o scară de gală ale cărei borduri sunt turnate din cristal de Baccarat. Sala tronului este flancată de două aripi. Intr-una din aripi se aflau încăperi destinate activităţii statale, iar în cea de a doua se concentrau apartamentele imperiale şi gineceul. Incăperile sunt aşezate cu respectarea planului cruciform otoman, asemănător cu cel din Çinili Kősku din Palatul Topkapî. Arhitectul Sechant, cel care a decorat Opera din Paris, construită de Charles Gamier, a devenit responsabil cu amenajarea interioarelor palatului. El a optat pentru mobilier european, similar celui din palatele şi vilele franceze, fapt neobişnuit pentru o arhitectură otomană.

Lucrările la Palatul Dolmabahçe s-au prelungit mult, între anii 1843-1856, dar palatul a servit ca reşedinţă oficială a sultanilor abia târziu, începând cu anul 1877.

In acelaşi an, sultanul Abdűlmecit al II-lea (1876-1909) a deschis aici lucrările primului parlament turc, care a fost dizolvat două luni mai târziu.

Printre celebrităţile ce au fost invitate la acest nou palat, de-a lungul timpului, s-au aflat: împărăteasa Eugenia a Franţei, soţia lui Napoleon al III-lea, Frantz Joseph, împăratul imperiului Austro-ungar, kaiser-ul Wilhelm al II-lea al Imperiului German, Eduard al VII-lea prinţ al Angliei, Riza Pahlevi, şahul Iranului, Fayssal, regele Irakului, Grunchi, Preşedintele Republicii italiene, Charles de Goulle, Preşedintele Republicii franceze. Domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, a avut cinstea de a se afla printre primii vizitatori, în 1862.

Recepţiile din palat aveau un caracter grandios, adunând mii de invitaţi importanţi, fără a fi uitaţi oaspeţii oficiali şi diplomaţii.

După căderea Imperiului Otoman, Mustafa Kemal Atatűrk a locuit în palat, unde a şi murit, la 10 noiembrie 1938, la vârsta de 57 de ani.

In cele 285 de încăperi şi 43 de saloane se pot vedea 280 de vase remarcabile de ornament, 156 de orologii, 58 de candelabre (lustre cu picior) din cristal, 36 de lustre din cristal de Bohemia şi de Veneţia, din sticlă franceză şi engleză. Aproximativ 4500 de metri pătraţi de covoare lucrate manual din mătase „Tapis Hereke“ acoperă minunatele parchete ale sălilor. Perdelele şi draperiile sunt fabricate din mătase la fabrica Hereke. Palatul posedă şase balcoane şi şase băi. Pentru decorarea sălilor s-au folosit 14 tone de aur şi 40 de tone de argint. Construcţia a costat cinci milioane de monede de aur, ceea ce echivala cu suma de 500 de milioane de dolari americani ai timpurilor bune.

Un număr mare de încăperi ale palatului, împreună cu Haremul nu sunt deschise publicului.

In Palatul-muzeu se pătrunde prin poarta magnifică dinspre sud. Dincolo de ea se trece printr-o grădină foarte îngrijită, în care au fost plantaţi din loc în loc arbori selecţionaţi. O fântână decorată cu lebede, înlătură monotonia din mijlocul de grădinii.

Prima sală în care se pătrunde este sala de Recepţie, unde erau primiţi la început ambasadorii. In centrul acesteia este suspendată o lustră de origine franceză cu cristal de Baccarat. Este una dintre cele 36 de lustre identice ale palatului. La colţuri sunt plasate şemineuri din faianţă, acoperite în partea superioară cu mici plăci de cristal. Acestea au fost realizate la manufactura apropiată de la Yildiz. Atunci când plăcile de cristal sunt atinse de razele soarelui lumina se desparte în cele şapte culori ale curcubeului, reflectându-se pe parchet. Pe două laturi ale sălii sunt plasate alte două piese identice.

Se ajunge la Marea Scară de Onoare. Deasupra ei este suspendată o altă mare lustră de cristal. Spaţiul scării este încăperea cea mai luminoasă a palatului, având acoperământul din sticlă. Scara despărţită simetric pe laturi are o mare eleganţă. Balustradele sunt susţinute din bare de cristal de Veneţia. Pe palierul de sus, în faţa fiecărei scări este plasat câte un vas din porţelan de Sevres. Se pot remarca doi colţi de elefant ce poartă lămpi cu ulei din argint fin lucrat. Este vorba de un cadou primit de sultan din partea guvernatorului din Hedjaz, Arabia.

De pe palier se pătrunde în Sala Ambasadorilor (Turk Mabeyn Salonu). Sala are un plafon atât de bogat decorat încât este greu de reprodus pentru a-i da valoarea. Somptuosul plafon din lemn sculptat este în mare parte acoperit cu aur. Pe pardoseală, sub lustra din cristal francez este întins un covor imens de 110 metri pătraţi, lucrat la vechea manufactură imperială de la Hereke. Blănurile de urs alb întinse pe parchet au fost primite în dar de la ţarul rus Nicolae al II-lea. In partea de apus a sălii este aşezată o mobilă impozantă, compusă dintr-un orologiu, un barometru şi un termometru, mobilă primită în dar de la aceluiaşi guvernator din Hedjaz. Ceva mai departe spre dreapta se deschid două încăperi alăturate.

Cea mai mică dintre ele este sala de Aşteptare a Interpreţilor. In ea s-au păstrat unele pânze de valoare ale pictorului rus Aivazovski. Sala alăturată este Sala de Aşteptare a Ambasadorilor, loc în care oficialii misiunilor străine se odihneau. Pe partea stângă, latura dinspre Bosfor se deschid alte două încăperi alăturate.

Sala de Audienţe pentru Ambasadori dispune de un mic salon de aşteptare în care oficialii străini aşteptau să fie primiţi de sultan. Pe pereţi sunt aranjate trei tablouri. Cel din extrema stângă este lucrat în mozaic şi prezintă o scenă din Forul Roman. Celelalte două prezintă scene din războiul greco-turc din 1897.

Sala de audienţe, numită Sala roşie, are de fiecare parte a intrării două şemineuri cu coloane de cristal care susţin oglinzi gigantice. In această încăpere sultanul îi primea pe ambasadori, sau organiza reuniuni confidenţiale. Pereţii sunt acoperiţi cu panouri de Acaju şi cu ţesături de mătase. Panourile de deasupra ferestrelor sunt din aur şi dau încăperii un aspect grandios. In colţurile sălii sunt aşezate patru mici măsuţe rotunde, oferite sultanului de către Napoleon al III-lea. Cea din dreapta intrării este decorată cu portretul lui Napoleon Bonaparte, în centru, înconjurat de portretele a douăsprezece femei apropiate lui.

După traversarea Sălii Ambasadorilor şi a holului Scării de Onoare se ajunge în Sala Panoramică, sală destinată celebrării sărbătorilor religioase şi căsătoriilor. Deţine două mobile încrustate cu sidef, originare din Damasc.

In Sala de Muzică sunt păstrate instrumentele muzicale ce au aparţinut sultanului Abdűlmecit I-ul.

Băile din Marmură ale Sultanului sunt compuse din trei părţi: o sală de relaxare, o cabină de toaletă şi o sală de baie. Pereţii ultimelor încăperi sunt acoperiţi cu plăci de alabastru special adus din Egipt. Cada de baie şi chiuveta (lavabo) au fost sculptate special din blocuri de alabastru.

Galeria Picturilor este legată de încăperile băii. Intr-un mic salon unde sunt expuse pe pereţi portrete de amintire, precum cel al lui Wilhelm al II-lea al Germaniei, a lui Frantz Joseph al Austro-Ungariei, al reginei Victoria a Angliei, sau ale unor sultani otomani. In continuarea acestei galerii, un coridor lung este garnisit cu picturi şi frumoase vase. Coridorul duce spre Harem. Prin ferestrele cu grilaje dese femeile haremului puteau privi celebrările din marea Sală a Sărbătorilor (sau Sala Tronului). In spatele unei porţi de fier, care separă Haremul de restul palatului, există un alt coridor cu pereţii acoperiţi cu pânze ale unor artişti ai palatului, Zonaro şi Guillement. In continuare se ajunge la apartamentele sultanei-mamă (Sultan Valide).

Sala de recepţie a sultanei-mamă se mândreşte cu un şemineu din marmură albă, sculptată şi decorată cu aur. Un covor Gobelin acoperă podeaua. Centrul încăperii este ocupat de o masă aurită din lemn de abanos pe care sunt aşezate vase de Sevres. Perdelele de satin roşu şi ferestrele conturate de un arc aurit, oferă o atmosferă calmă şi confortabilă.

Dormitorul sultanei-mamă este dominat de un pat cu baldachin şi de o comodă pentru bijuterii, manufacturată la Yildiz şi încrustată cu sidef. Se alătură cabina de toaletă.

Sala Albastră, adică Sala de Banchete a Haremului, servea doamnelor de ceremonii ca loc de adunare în dimineţile zilelor de sărbătoare. Ele erau însărcinate cu organizarea de recepţii. Sala era decorată bogat în albastru şi a fost folosită totodată la urcarea pe tron a sultanilor. O lustră albă şi roşie de o mare valoare artistică este suspendată de plafonul sculptat şi generos aurit.

Cabinetul de lucru al lui Atatűrk a ocupat o încăpere care servise drept Salon de iarnă pe timpul sultanilor. Alături se găseşte Camera lui Atatűrk, cameră în care a trăit şi a murit la 10 noiembrie 1938.

Sala galbenă, adică sala reuniunilor femeilor din Harem, a fost numită aşa datorită bogăţiei decoraţiunilor aurite ce se reflectă în oglinzi, dar şi datorită consolelor şi tapiţeriilor. Fastuoasa sală a folosit mult timp pentru odihnă şi petrecerea timpului.

Din Sala Galbenă se pătrunde în Camera soţiilor de sultan. In camera primei soţii patul era sculptat în lemn de nuc. Ea era încălzită de un şemineu acoperit cu faianţă. Camera celei de a doua soţii are un pat roşu decorat cu bronz. In camera celei de a treia soţii mobilierul era alb la fel ca şi decoraţiunea. Desigur că pentru orice vizitator este  interesant să detalieze, să compare calitatea mobilierului şi gradul de respect acordat fiecăreia dintre soţii.

Ultima cameră a haremului este Camera Sultanului Reşat. Este situată la primul etaj cu vedere spre Bosfor şi are un frumos pat cu baldachin din acaju şi din nuc.

Băile Haremului sunt compuse dintr-un salon, o cabină de toaletă şi o sală de baie. Sunt plasate în spatele Sălii Galbene, pe partea opusă Bosforului şi sunt acoperite cu plăci de marmură şi de faianţă. In salon există un şemineu cu o faianţă foarte interesantă.

După ce se parcurge un coridor întunecos, se ajunge în Camera Sultanului Abdülaziz. In partea dreaptă a încăperii se găseşte un pat cu dimensiuni ieşite din comun. Sultanul depăşea greutatea de 150 de kg. In acel dormitor sunt aşezate două vase aurite.

In urma traversării Sălii Albastre şi a coborârii unor scări, se ajunge în Camera sultanului Abdűlmecit II-lea, fondatorul palatului. Patul lui cu baldachin este argintat şi încrustat cu sidef. In centrul dormitorului sunt aşezate pe o masă două vase de Sevres cu monogramele încârligate ale sultanului, vase numite Tuğra. Din plafon coboară un candelabru multicolor.

Sala Tronului este spaţiul cel mai vast şi mai grandios al palatului, cu laturile de 44 şi 46 de metri. Este înconjurată de coloane iar cupola bogat decorată se înalţă la 36 de metri înălţime. Mai jos o suprafaţă largă este rezervată invitaţilor de vază, corpului diplomatic şi orchestrei imperiale. Lustra gigantică, în greutate de 4,5 tone, pentru 750 de lumânări, a fost oferită de regina Victoria a Angliei. Este una dintre cele mai opulente lustre din lume. Unele deschideri din podea amintesc de un sistem de încălzire central al palatului. Acesta a fost instalat mai târziu, sub domnia sultanului Abdűlhamit al II-lea, la începutul secolului al 20-lea.

Urcarea pe tron a ultimilor cinci sultani s-a celebrat în această grandioasă sală. Tronul în greutate de 260 de kilograme era plasat aici, dar acum este expus în tezaurul muzeului de la Topkapî. In Sala Tronului a fost expus şi catafalcul lui Atatűrk printre torţe aprinse şi înconjurat de o gardă formată din bătrâni generali cu săbiile scoase. Un ultim omagiu adus liderului care a schimbat radical viaţa şi soarta Turciei moderne.

Urcând o scară ce conduce la etajul întâi, vizitatorul este întâmpinat de o hartă suspendată. Pe ea se poate analiza expansiunea Imperiului Otoman, expansiune impresionantă, care dă oricărui român mândria că ţara lui s-a aflat mereu la limitele acelei expansiuni, chiar dacă a acceptat o vasalitate dureroasă. Scara conduce la Sala hărţilor.

Moscheea palatului se află la parter şi este compusă din două secţiuni. Prima încăpere servea rugăciunii şi avea o nişă şi un pupitru aurit. Cea de a doua a fost rezervată citirii Coranului.

Sala de ieşire din palat, susţinută de coloane, are podeaua acoperită de un mare covor de Hereke, din mătase. Deasupra se desfăşoară un bogat plafon pictat.

Există şi o cameră Secretariat, decorată cu vase chinezeşti. Pe coridorul ce conduce la secretariat este alăturată zidului o pictură de mari dimensiuni, într-o ramă aurită. Pictura reprezintă o caravană pe drumul spre Mecca. Ea trezeşte pe vizitator şi îi aminteşte că se află totuşi pe un pământ încă stăpânit de islam, într-un palat european în care Haremul nu a dispărut şi nici chemarea profetului din deşert.

După un periplu lung, de cel puţin o oră, prin splendidul Palat Dolmabahçe, timp în care trebuie să asculţi şi explicaţiile ghidului de grup, dar să şi furi cât mai multe amănunte, vizitatorul iese complet năucit şi cu impresiile învălmăşite. Tot ce se vede într-un timp atât de scurt depăşeşte cu mult capacitatea de recepţie posibilă, aşa că numai vizitele repetate şi o documentare prealabilă pot ajuta să se înţeleagă şi să se guste frumuseţea, bogăţia, revărsarea de talent artistic şi dorinţa de epatare din acest monument al Istanbulului. O plimbare pe peluza dintre palat şi cheiul amenajat pe ţărmul Bosforului este nu numai reconfortantă, dar şi necesară pentru întocmirea unui tablou cuprinzător al locului. Spre apele Bosforului palatul este apărat de un gard ornamental de un alb strălucitor, străpuns de două porţi votive. Stâlpii gardului au forme baroce cu vârfuri sofisticate şi sunt uniţi de grilaje din fontă vopsită în alb. Vârfurile barelor verticale ale gardului metalic formează nişte curbe în jos, asemănătoare, de departe, cu ciucurii unei draperii sau cu faldurile unui lanţ lejer atârnat.

Pe esplanada cu gazon a palatului, sub un soare vesel, cu puterile răcorite de curenţii de aer ai Bosforului, oricine poate trăi o senzaţie ciudată de fericire, senzaţie ce inundă trupul şi sufletul, încercând să înăbuşe pornirile romantice spre o viaţă de sultan iluminat.

Intr-o aripă a palatului, în aceea unde se aflau şi camerele copiilor imperiali, s-a organizat astăzi un Muzeu al Picturii şi Sculpturii, ca secţiune a Universităţii de Arte Frumoase Mimar Sinan. Muzeul desfăşurat pe două nivele, cu decor al sec. al 19-lea, adăposteşte numai pictură turcă modernă.

Această aripă a palatului şi multe alte corpuri de clădiri erau separate de palatul propriu-zis prin strada publică, adică prin bulevardul ce trece pe la spatele palatului, urmărind de la distanţă ţărmul vestic al Bosforului. Curtea de gală a palatului se mărginea, pe lungime, între apele Bosforului şi traseul căii publice.

Un zid înalt de 7 metri şi uneori de 12 metri ascundea Palatul Dolmabahçe de privirile curioase ale trecătorilor. In complexul de construcţii de peste drumul din spatele palatului, cel circulat azi pe patru benzi auto, existau spaţii pentru bucătării, pentru eunuci, pentru femei şi copii, cazărmi ale gărzii, spaţii pentru lucrători, pentru pompieri, etc. Complexul de edificii anexe dispunea de porţi monumentale care serveau trecerii gărzii militare şi a angajaţilor palatului. Exista şi un punct de observaţie din sticlă de unde se putea supraveghea trecerea şi tot ce se petrecea pe calea publică.

La mică distanţă de palat, parcurgând bulevardul cu arţari bătrâni şi foarte înalţi, se ajunge la Muzeul Naval. Bulevardul este acoperit de coroanele arţarilor ca un tunel verde înalt. Trunchiurile arborilor au coaja de un verde deschis, pătat pe alocuri cu rămăşiţe maronii. Coroanele lor sunt puţin aplecate înspre uscat ca urmare a curenţilor marini care le-au împins timp de decenii.

ISTANBUL - BISERICA MANASTIRE SF.IOAN STOUDION

Biserica Sfântul Ioan Studion, astăzi Muzeul Imrahor, a fost timp un mileniu un reper de primă importanţă în viaţa religioasă şi, uneori, chiar în cea politică a Imperiului Bizantin. S-a aflat în partea de sud-vest a capitalei pe unul din drumurile ce conduceau de la Marele Palat spre Poarta de Aur, în apropiere de ţărmul Marii Marmara.

Interesanta şi venerabila biserică, împreună cu mănăstirea ei îşi avea începuturile în anul 463 e.N, fiind ridicată de un patrician pe nume Studios şi dedicată Sfântului Ioan Botezătorul. Mănăstirea, în epoca ei lungă de glorie, a fost populată de o stranie comunitate de călugări numiţi „Cei fără de somn“. Aceia erau împărţiţi în trei grupe, greci, latini şi sirieni. Se uniseră pentru a intona rugăciuni zi şi noapte. Mănăstirea era cea mai bogată şi mai mare din Constantinopol. In interiorul ei disciplina era foarte severă, iar miile de călugări care s-au perindat  şi şi-au  petrecut zilele în ea, au măsurat timpul în rugăciuni, în copierea unor vechi cărţi sau documente şi în pictarea de miniaturi în cărţile sfinte. Locaşul s-a afirmat drept un centru intelectual important atât înainte de ocupaţia apuseană, dintre 1204-1261, cât şi după aceea, pe timpul Renaşterii bizantine, din sec. al 14-lea şi al 15-lea. O primă universitate bizantină s-a născut tot aici spre mijlocul sec. al 15-lea. Prin clericii ei de seamă, mănăstirea s-a implicat fără întrerupere în disputele religioase ce au bântuit imperiul, dispute care de nenumărate ori aveau ca protagonişti pe împăraţi.

Pe timpul ocupaţiei apusene, biserica şi mănăstirea au fost jefuite, suferind şi alte stricăciuni importante. Relicvele ei au luat drumul Alsaciei, al Principatului de Bâle (Basel) şi al Flandrei, în 1205. In zilele noastre acele relicve se văd expuse în satele Miecourt şi Charmoille din cantonul Jura. Cele de la Lower Kingswood, în Surrey, Marea Britanie, au fost jefuite de englezi în 1346, de la abaţia franceză Lucelle, pe timpul războiului de 100 de ani.

Impăratul Mihail al VIII-lea Paleolog (1261-1282) s-a îngrijit de repararea mănăstirii după recucerirea Constantinopolului şi de decorarea galeriei sale cu magnifice mozaicuri. Din acelea nu se mai pot distinge decât câteva fragmente.

In fiecare an, de ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, mănăstirea primea, prin tradiţie, vizita imperială. Cu acea ocazie, împăratul venea de la Marele Palat cu o navă până la poarta numită astăzi Narlikapî, vecină cu locaşul. Impăratul era primit de o adunare a călugărilor, iar relicvele sfântului erau arătate mulţimii pe timpul unei procesiuni. Unele dintre relicve se păstrează astăzi în Muzeul Topkapî.

Biserica a fost transformată în moschee sub domnia sultanului Baiazid al II-lea (1481-1512) de către scutierul sultanului (Imrahor), Ilyas Bey, şi de aceea astăzi ea este cuprinsă în Muzeul Imrahor.

Edificiul a fost abandonat definitiv după marele cutremur din anul 1894, dar a rămas un vestigiu impunător. Pereţii se ridică încă până la nivelul fostului acoperiş, incluzând fostul etaj. Absida largă a rezistat şi ea până la acelaşi nivel, dar a pierdut semicupola care o acoprea şi dădea grandoare interiorului. Pe latura de nord a naosului se păstrează o întreagă colonadă ce despărţea centrul naosului de spaţiul din nava laterală. Coloanele, înalte de circa cinci metri, au fusurile monolitice din porfir verde marmorat şi sunt acoperite de o arhitravă din marmură albă. Capitelurile cu caracteristici corintice au fost dăltuite tot din marmură albă. Zidăria sa, intercalată din piatră albă şi cărămidă, transmite un zâmbet bizantin milenar.

Privind vestigiile atât de importante pentru istoria credinţei ortodoxe şi a imperiului creştin de răsărit, revin pe retină minunatele biserici surori din Ravenna, biserici care ne pot da astăzi măsura artistică a celor dispărute pe pământul ocupat de musulmani.

La sud ne-am putut apropia de o fostă cisternă subterană al cărei acoperământ s-a sprijinit pe coloane cu capiteluri corintice. A fost distrusă pe timpul unui incendiu din anul 1782. Atât biserica cât şi cisterna aparţin administrativ de Fundaţia Sfânta Sofia, fapt ce îngreunează mult vizitarea.

ISTANBUL - BISERICA SF. SERGIUS SI BACCHUS

Biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus, astăzi moscheea, Kűçűk Aya Sofia Camîi, Este o nestemastă a arhitecturii creştine timpurii şi o nesremată a Constantinopolului.

Venerabila biserică, operă de început a arhitecturii bizantine, este pierdută într-un cartier turcesc de locuinţe vechi, prins ca într-o menghină. Spre faţă, turcii i-au delimitat o curte interioară tradiţională pentru o moschee. Curtea este încomjurată pe trei laturi de un portic simplu cu ziduri înalte. Deasupra porticului, din faţa locaşului, acoperişul este străpuns, din loc în loc, de nişte turnuleţe dreptunghiulare, strâmpte şi ţuguiate, cu deschideri mici pentru aerisiri.  Tot pe acea latură de faţadă a curţii, turcii au amenajat o poartă principală, acoperită de o cupolă mică, specifică arhitecturii lor. 

Pentru a intra în curtea bisericii, am trecut pe sub o poartă de piatră asemănătoare cu un mic arc de triumf. Spaţiul boltit era închis de o poartă grea de lemn cu două canaturi.

Pentru a vizita străvechiul monument creştin, a trebuit să apelăm la bunăvoinţa unui custode turc care locuieşte în apropiere. Acela a venit cu o cheie impresionantă şi după ce a deschis unul dintre canatele uşii lăcaşului, s-a aşezat pe un scaun din afară, scaun plasat în atrium lângă perete. Privindu-l dintr-o parte, apare senzaţia că bătrânul turc stă de strajă timpului. Aşa cu stătea fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii dinspre pământ, părea a urmări cum viaţa se duce la vale. Pentru o clipă am trăit aceleaşi gânduri triste.

Curtea strâmptă este învăluită linişte sfântă şi diafană. Pământul este parfumat, iar picăturile de rouă de pe frunzele arborilor din preajmă se joacă dimineaţa în lumina razantă a soarelui. Se simte suflul unei adieri marine peste casele mărunte din jur şi frunţile vizitatorilor extrem de rari sunt atinse de picături diafane. Un fior străbate firea din jurul acelei bijuterii creştine,  ca şi când o mână nevăzută ar atinge firea, mâna Theodorei.

 Ce-ar fi fost Theodora, răpitoarea femeie ajunsă împărăteasă, dacă n-ar fi fost atinsă de suflarea Fortunei ? - O femeie frumoasă ca atâtea altele, ceva mai darnică cu farmecele şi cu splendoarea ei, dar pierdută în tumultul unei lumi tulburate de naşterea unui nou imperiu şi a unei noi credinţe. Graţie acestei împărătese preocupate de aspectul ei până în ultima clipă a vieţii, dorinţele erotice au căpătat un titlu de nobleţe în lumea bizantină, o nostalgie secretă a tuturor supuşilor, nostalgie care a mai îmblânzit bruta din fiecare. A azvârlit o iarbă magică în paharul amar pe care l-a întins lui Justinian, dar într-o clipă de groază s-a făcut ascultată pentru a-i salva tronul.  

Pe lângă faptul că reprezintă un unicat pe pământul Constantinopolului, fiind singura biserică construită cu plan octogonal, Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus este şi prima ctitorie a lui Justinian I-ul cel Mare după urcarea pe tron (527). Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoarea Sfintei Sofia, pe lângă unicitatea planului său.

Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale acestei biserici neobişnuite dau, celor care îi calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare, dincolo de emoţiile datorate venerabilităţii.

Corpul principal al bisericii este precedat de un atrium prelung sprijinit pe opt coloane zvelte, unite prin arcade ronde. Şase dintre coloane se aliniază pe frontul cel larg al atriumului, iar celelalte două, îl închid la dreapta şi la stânga, pe laturile laterale. Coloanele sunt unite în partea superioară de arcuri largi cu coturul puţin frânt. Intre cele şase coloane frontale ale atriumului se deschid cinci arcade. Deasupra celor cinci arcade sunt plasate tot atâtea cupole scunde, ce par a fi adaosuri turceşti. Arcada centrală, este mai îngustă, dar pusă în evidenţă de o zidărie, de un fronton ceva mai înalt, peste care tronează o cupolă asemănătoare celorlalte.

Dincolo de uşa grea şi roasă de timp a locaşului se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole. Naosul este cuprins între opt piloni care marchează colţurile planului octogonal. Aceştia au în secţiune forma unui unghi obtuz deschis spre centrul naosului. Astfel prin liniile nevăzute dintre piloni se trasează laturile octogonului. Ei se avântă cu supleţe până la baza cupolei, parcurgând atât înălţimea parterului cât şi pe cea a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur-împrejur, la parter, se desfăşoară un spaţiu numit deambulatoriu, iar la etaj o galerie numită matroneu. Galeria de la etaj este o platformă care înconjoară spaţiul central, şi are deschidere către acesta, un „balcon” înconjurător. In termeni tehnici este o loggie cu plan octogonal. La parter, spaţiile înconjurătoare octogonului central erau destinate bărbaţilor credincioşi, iar galeriile de la etaj, spaţiile din loggie, reveneau femeilor.

Construcţia circulară, cu octogon înscris şi deambulatoriu, elemente ce se găseau anterior numai la edificiile comemorative, numite martiria şi la baptiseriile paleocreştine, au fost transformate aici într-o structură spaţială omogenă, care reprezintă, fără îndoială, cea mai importantă realizare a arhitecturii timpului lui Justinian. Ordonarea spaţiului interior în funcţie de ziduri a fost înlocuită de folosirea unei cupole care domină toate elementele arhitecturale şi care asigură astfel unitatea spaţiului.

Atât la parter cât şi la etaj, spaţiile dintre piloni sunt subîmpărţite în trei spaţii mai reduse de câte două coloane de granit roşu sau verde. Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri melon, iar cele de la etaj au capiteluri tip pseudo-tonic. La etaj cei opt piloni sunt uniţi şi prin câte o semicupolă deschisă spre naos, iar coloanele secundare din deschiderea ei sunt unite prin arcade circulare. In acest fel jocul liniilor de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter, cu multe forme ronde generoase. La etaj şi în cupolă, în dreptul fiecărei laturi a octogonului este practicată câte o fereastră cu dimensiuni modeste. Ferestrele aveau menirea de a filtra o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala naosului, locul oficierii slujbelor.

Turcii au practicat şi la parter câte o fereastră pe laturile octogonului aşa că interiorul şi-a pierdut obscuritatea destinată reculegerii, cu care fusese investit. Numai închizând obloanele de la ferestrele parterului se poate retrăi atmosfera cucernică a creştinismului din sec.al 6-lea. Obscuritatea avea darul de a impresiona pe credincios, îl liniştea şi îl predispunea la meditaţie. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.

Brâul de marmură dintre parter şi etaj etalează astăzi numai o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala octogonală, vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, cu destine istorice îngemănate în glorie. La sud, între cei doi piloni care încadrau intrarea imperială, se pot vedea încă monogramele lui Justinian şi Theodora. Turcii au adăugat pe pereţi ornamentaţii picturale discrete, unele însoţite de inscripţii caligrafice aurii în scriere arabă. In peretele dinspre Mecca s-a amenajat un mihrab şi un mimber, iar pe partea opusă a spaţiului s-a amenajat un balcon-strană, locul sfânt dintr-o moschee în care se aşază credincioşii pentru rugăciuni speciale.

Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus, asemănător altor monumente din conştiinţa omenirii, are o legendă a sa. Legenda spune că înainte ca Justinian să ajungă la tron, sau, mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a născut o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius (491-518). La conspiraţie a luat parte şi tânărul Justinian. Conspiratorii au fost trădaţi şi condamnaţi la moarte. Intr-o noapte dinaintea execuţiei lor, Anastasius i-a visat pe sfinţii Sergius şi Baccus, protectorii armatei romane creştine. Sfinţii au cerut ca împăratul să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului în viitor. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.

Când a ajuns împărat, Justinian a decis să ridice o biserică în care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism şi deveniţi protectori ai armatei romane creştine. Construcţia locaşului a durat nouă ani, între 527-536, el găsindu-se la limita de sud-est a domeniului Marelui Palat imperial.

In biserica consacrată de Justinian acelor sfinţi salvatori au ars candelele creştine şi lumânările timp de 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste decoraţiunile ei interioare, probabil mozaicuri inestimabile, nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura valorii sale într-un cartier turcesc sărac şi nesemnificativ. Dacă această nestemată arhitectonică avea şansa bisericii Sfintei Sofia de a fi transformată din moschee în muzeu, lumea ar putea trăi, probabil, un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea stratului de var de pe pereţi. Ar putea ieşi la iveală, ca şi pe pereţii surorii mai mari, minunate mozaicuri lucrate sub semnul credinţei, migalei şi al bogăţiei.

Spre sud, o altă biserică cu hramul Sfântul Petru şi Paul a fost construită mai târziu în imediata apropiere. Din ea se mai iveşte timid numai rămăşiţa unui zid. Cele două biserici împreună cu dependinţele lor au servit mănăstirii construite mai la nord, numită mănăstirea lui Hormisdas.

Uneori Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus mai este numită şi Mica Sfânta Sofia. In ea a predicat papa Vigilius în anul 555, la invitaţia împăratului Justinian. Pe atunci între cei doi existau relaţii apropiate, dar ulterior nesupunerea papei i-a atras excomunicarea din partea patriarhului din Constantinopol, foarte apropiat şi supus împăratului.

In orice cultură factorul prim şi determinant se relevă a fi spiritul şi tendinţa umană de autodepăşire, care îmbracă forma religiei, a credinţei şi a idealurilor supreme. Din idealul suprem al lui Justinian s-a desprins o credinţă creştină profundă şi o dorinţă neţărmurită de refacere a Imperiului Roman în integralitatea lui. Absolutizarea credinţei şi a religiei, dominanţa ei în plămădirea unei culturi, precum cea a Imperiului Roman de Răsărit, îngustează o concepţie generoasă şi limpede, reducând la un singur numitor elanul vital al societăţii şi sensurile spiritualităţii ei. Una din marile cauze ale stingerii a acelui imperiu, numit acum Imperiul Bizantin, este supradimensionarea rolului credinţei şi al vieţii religioase, substituirea acestora unor idealuri sau direcţii reale ale vieţii statale. Anihilarea prin credinţă şi religie a unor laturi majore ale dezvoltării este urmată de anihilarea idealurilor pozitive ale fiinţei statale şi de alunecarea spre declin.

ISTANBUL - YEDI KULE

Cetatea celor şapte turnuri, o fortăreaţă de tristă amintire, plasată în colţul de sud-vest al anticelor fortificaţii ale Constantinopolului, se păstrează neaşteptat de bine. De fapt ea acoperă o suprafaţă mică, dar maiestuos apărată. Yedikule, după numirea turcească, reprezintă o structură fortificată interesantă şi în acelaşi timp impresionantă, dar şi loc de sălbăticie omenească şi de suferinţe, sau temeri nebănuite.

Cetatea celor 7 turnuri, Yedikule, reuneşte în trupul său colosal atât munca bizantină cât şi pe cea turcă. Turnurile închid o suprafaţă pentagonală acoperită de o iarbă nevolnică şi de o alee lipsită de semnificaţie. Nişte resturi de zidărie din curte sunt prezentate ca fiind baza unui fost minaret.

Amintirile unor foşti diplomaţi vorbesc chiar de existenţa unei bisericuţe pentru prizonierii creştini închişi aici. Locul nu a avut niciodată atributul de palat, sau de reşedinţă a unor căpetenii civile sau militare.

In anul 388 e.N, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf după vechea tradiţie a înaintaşilor. Acel arc a primit numele de Poarta de Aur, ea servind în secolele de prosperitate ca intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandaţi de oşti. Acrul avea o deschidere centrală amplă şi două mai restrânse în părţile laterale. El a devenit poarta de gală a capitalei bizantine şi a fost cuprinsă între zidurile ei de apărare în sec.al 5-lea, atunci când acestea au  luat înfăţişarea cea mai mândră  şi solidă, construite de patricianul Anthemius, sub domnia lui Theodosius al II-lea (408-450).

De la Poarta de Aur, o cale de glorie, o via triumfalis, conducea prin mulţimea cartierelor populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.

Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.

In acest colţ al oraşului împăratul Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) a început o fortăreaţă cu patru turnuri, terminată de Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Pentru aceasta s-au trasat două ziduri transversale între fortificaţia interioară şi cea exterioară. Din fortificaţia interioară au fost cuprinse patru turnuri puternice(notate de istorici cu numerele 8, 9, 10 şi 11).
Fortăreaţa a fost distrusă parţial după cruciada a IV-a. Pe la mijlocul sec.al 14-lea, Ioan al VI-lea Cantacuzino a refăcut-o. O nouă distrugere a survenit în 1391, la cererea turcilor, iar Mahomed al II-lea Cuceritorul a readus-o în circuitul nevoilor sale, în 1459. El a adăugat încă trei turnuri şi i-a dat o nouă măreţie şi trăinicie. In acest fel a devenit Cetatea celor şapte turnuri. 

Fortăreaţa Yedikule de astăzi, are patru turnuri cuprinse în zidurile antice ale lui Anthemius şi altele trei adăugate.

Zidurile acestei fortăreţe de tristă amintire sunt covâşitor de înalte, reci şi ameniţătoare. Spiritul celor chinuiţi aici planează peste toate şi prin mijlocirea povestirilor de groază, a legendelor, şi a visurilor tulburătoare, se dăruieşte un suflet aparte fiecărui colţ, fiecărei pietre predestinate răului.

Aici, la Yedikule, departe de minunăţiile artistice ale Istanbulului imperial, călătorului care are ochi să vadă şi minte să înţeleagă, călătoria în marea metropolă înseamnă o unitate magică neîntreruptă, o trecere de la o victorie spirituală la alta, de la fapte înălţătoare la mârşăvii zguduitoare.
Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi, mai ales cele ale porţii centrale, străjuită de două coloane înalte cu capitele corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri. Poarta de Aur a fost opturată şi anulată din raţiuni de apărare, în epoca târzie a Imperiului Bizantin.

In epoca otomană, Yedikule a servit, pentru un timp, ca tezaur public şi ca depozit pentru prăzile. Apoi, pentru o perioadă îndelungată, a servit ca închisoare cu înfricoşător renume şi ca loc pentru execuţii. La dreapta intrării se ridică Turnul ambasadorilor, loc sinistru unde erau puşi la păstrare solii ţărilor cu care otomanii se aflau în război. Unul dintre cei scăpaţi de acolo, a relatat că cei închişi primeau învoirea de a ieşi în curtea cetăţii în anumite zile, dar numai după plata unui bacşiş. Turnul din stânga Porţii de Aur a avut aproape permanent destinaţia de închisoare dură. In anul 1622, tânărul sultan Osman (1618-1622), de numai 17 ani, a fost executat între acele ziduri. Tânărul sultan a urcat pe tron la numai 14 ani, dar a dat dovadă imediat de un incredibil spirit reformator. In faţă cu un puternic corp de demnitari antireformatori, el a fost capturat, dus la Yedikule şi ştrangulat.

Spre calea de rond de pe muchia zidurilor se ajunge pe o scară de piatră grosieră cu trepte înalte, scară lipită intim de corpul zidului. Nu are nici o balustradă aşa că eşti obligat să-ţi păstrezi echilibrul atingând din când în când piatra rece a fortificaţiei pe lângă care te strecori. Sus priveliştea este captivantă, lăsându-te să descoperi mari monumente îndepărtate, cartiere întinse cu locuinţe vetuste, străzi întortocheate şi prelingerea fortificaţiilor antice spre miazănoapte. Pe tot parcursul, atât pe calea de rond, cât şi prin turnurile cu trecut trist, călătorul este urmărit obstinant de umbrele celor ce au avut aici un tragic sfârşit.

Fiecare colţ, sau fiecare piatră din trupul rece al acestor ziduri este atât de îmbibată de durere încât adună unul dintre cele mai pline de lacrimi şi de rătăciri crâmpeie de istorie otomană. 

Emoţia cuprinde întotdeauna pe cel ce se plimbă prin Yedikule, îl face să trepideze şi să se teamă de necunoscut. Cetatea este prea încărcată de viaţă şi de moarte, încât oricine se simte neputincios s-o judece cu claritate. Nu se simte nici tristeţe, nici frică de moarte, nici linişte de veci. Se imaginează numai lungi şiruri de morţi care nu reprezintă întunericul cel rece, ci lumina ce-i îndemna să reînceapă lupta. Pe zidurile aspre, mirosul de sare şi de iarbă de mare pătrunde de sute de ani. Prin trăinicia piatrei reci şi sure, această cetate împiedică morţii să moară în amintirile posterităţii.Printre crenelurile de la Yedicule se înţelege că şi epoca noastră, aparent pacifică, este una feroce în care puterea întunericului subpământean a scăpat prin scoarţa căscată a pământului. Viaţa tihnită, cavalerismul, armonia, echilibrul, fericirea, toate acestea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj, rămas bun. Ele au aparţinut altor epoci, sau vor aparţine unora viitoare. Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre, la trecerea dintre milenii, este ferocitatea, avariţia, indolenţa, corupţia, lipsa de respect şi de milă. Pe toate, sufletele plăpânde nu au curajul să le privească în faţă, să li se împotrivească, ci le tratează ca pe o fatalitate.

In ultima perioadă a existenţei Imperiului otoman Cetatea celor şapte turnuri a servit ca arsenal, iar după proclamarea republicii, în 1923, a devenit muzeu. Yedikule este un urât solid şi dominator, destinat să înfricoşeze pe oameni şi să-i coboare din demnitatea lor. Simt că cei ce îi treceau pragul se simţeau efemeri, neajutoraţi şi neînsemnaţi. Mă bucur că astăzi acel monstru de piatră nu mai este motiv de temere, că şi-a pierdut puterea malefică. Astăzi se ascunde sub vălul altei raţiuni de a trăi, pentru că cea veche, cea care i-a dat naştere şi-a pierdut forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit este omul care aude strigătele vremurilor trecute de pe acele ziduri, pentru că fiecare epocă are strigătul său propriu ce vrea să se facă auzit de posteritate. Noi ne trăim epoca în iureş şi nu ajungem să o înţelegem pe deplin. Dar dacă cugetul de astăzi aprinde şi reînnoieşte lumea, atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole de acum înainte este posibil ca epoca noastră să fie numită un ev mediu, nu o renaştere. Un ev mediu este un interval istoric între o civilizaţie care oboseşte şi o nouă civilizaţie. Yedikule reprezintă civilizaţia obosită, decăzută din drepturi. In acelaşi timp este unul dintre monumentele medievale cele mai celebre ale Istanbulului.

CONSTANTINOPOL - URBANISM -VIA TRIUMFALIS

Urbanistic, Constantinopolul sec. al 5-lea era împărţit în paisprezece cartiere. Primul era aşezat în vârful peninsulei acoperit astăzi de Palatul Topkapî. Următoarele cartiere formau nişte benzi semicirculare concentrice care porneau de la Cornul de Aur şi se terminau la Marea Marmara. Prima bandă cuprindea cartierele 2, 3, 4, cea de a doua cartierele 5, 6, 7, cea de a treia bandă cartierele 10, 8 şi 9, cea de a patra bandă, cartierele 14, 11 şi 12. Cel de al 13-lea cartier îl constituia locuirea majoritar străină de la nord de Cornul de Aur, cartier numit generic Galata.

De la Forul Augusteum pornea o arteră spre nord-vest, trecând la mică distanţă prin Forul lui Constantin, aşezat pe cea de a doua colină a oraşului. Acela era punctul din care împăratul asediase vechiul Bizantion. Forul avea o formă eliptică, sau rondă, fiind înconjurat de un portic cu două abside, centrul lui fiind ocupat de o mare fântână decorată cu basoreliefuri de inspiraţie creştină. La o extremitate a fântânii era plasată statuia zeiţei Cybele, statuie despre care se pretindea că ar fi fost consacrată de către argonauţi. La cealaltă extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Fortuna a Bizantion-ului. In acest forum se ridica coloana de porfir care încă poate fi văzută astăzi şi numită “coloana arsă”.

Băile, sau Termele lui Zeuxippes, vecine cu Biserica Sfânta Sofia şi Marele Palat, au fost înfrumuseţate de Constantin cel Mare aşa încât să eclipeseze toate edificiile similare din imperiu.

Din Forul lui Constantin, spre apus, adică spre adâncul uscatului, se ajungea curând la Forul Taurului (mai târziu Forul lui Theodosius I-ul.

Din acel for se desprindeau trei artere principale: - artera ce conducea spre nord-vest şi ajungea la Poarta lui Hadrian, sau Poarta Adrianopolului, mergând paralel cu apeductul lui Valens; - o a doua arteră pornea direct spre nord şi atingea ţărmul Cornului de Aur cam în dreptul Podului Atatűrk de astăzi; - cea de a treia şi cea mai importantă arteră era cea numită via triumfalis, care trecea pe parcurs prin Forul Boului, prin Forul lui Arcadius şi ajungea la Poarta Selymbria, numită de unii autori „cea de a doua poartă militară“. Această ultimă arteră urma un traseu de la est la vest. Mai la sud de ea se găsea o altă arteră principală care unea direct Poarta de Aur cu centrul oraşului, copiind ţărmul Mării Marmara.

Se ştie că prin Poarta de Aur îşi făceau intrarea triumfală împăraţii şi tot pe acolo trecea via Egnatia, cale strategică a Imperiului Roman care venea de la Dyrrachium, port la Marea Adriatică, trecând pe parcurs prin Thessalonic. Odată pătruns prin Poarta de Aur cortegiul  triumfal nu urma artera de sud spre centru, cea paralelă cu ţărmul Mării Marmara, ci se abătea pe traseul forurilor, locuri în care populaţia se putea aduna în număr mare.

Forul lui Arcadius era dominat de coloana triumfală ridicată, în anul 401 e.N, pentru a comemora victoria împăratului împotriva mercenarilor goţi, conduşi de Gainas, în anul anterior. Decorarea coloanei s-a terminat abia în anul 421, destul de târziu după moartea, din 408, a suveranului. Atunci monumentul a fost redestinat noului împărat, Theodosius al II-lea (408-450).

Puternic inspirată de coloana lui Theodosius I-ul (379-395), ridicată de acela în Forul Taurului în anul 393, coloana din Forul lui Arcadius a urmat tradiţia coloanelor triumfale din Roma, asemănătoare coloanei lui Traianus şi a lui Marcus-Aurelius. Coloana a fost distrusă târziu după ocupaţia turcă, în sec. al 16-lea, din ea ne mai existând decât o masivă rămăşiţă de bază şi soclu. Detalii din decoraţiunea ei   s-au păstrat totuşi într-o serie de desene realizate în anul 1575. Avea o decoraţiune în serpentină şi soclul din granit roşu.

Pe prima arteră de care am amintit, care din Forul Taurului se îndrepta spre nord-vest, spre Poarta Adrianopol (Charistios) se afla grandioasa Biserică Sfinţii Apostoli, iniţiată de Constantin cel Mare, lângă care şi-a ridicat şi un somptuos mausoleu. Biserica a dispărut cu desăvârşire după jajul cruciaşilor din Cruciada a IV-a şi a demolării în primii ani de ocupaţie turcă. O imagine a ei poate fi reprodusă privind biserica San Marco din Veneţia, biserică ce pare a fi o copie a celei Constantinopolitane.

Biserica Sfinţii Apostoli a fost fondată, după un plan basilical, de împăratul Constantin cel Mare odată cu transformarea Bizantion-ului în capitală. A dorit să o îmbogăţescă cu relicve de la toţi cei 12 Sfinţi Apostoli ai lui Iisus şi a desemnat-o ca adăpost de veci al propriului mormânt. Locuitorii capitalei o numeau Polyandrion sau Myriandrion. Nu s-a reuşit decât aducerea a numai trei relicve importante, ale Sfântului Andrei, ale Sfântului Luca şi Timotheus (cei doi din urmă nefiind apostoli ci propovăduitori).

Justinian şi Theodora au reconstruit-o şi au mărit-o, între anii 530-550. Noul locaş avea un plan de cruce greacă şi era acoperit cu o mare cupolă centrală şi alte patru în colţuri. Impăratul Justin al II-lea a adăugat un plus de bogăţie şi de strălucire ornamentaţiei.

Măreaţa biserică a atras în preajma ei necropola imperială. Sarcofagele celor mai mulţi împăraţi s-au împărţit între două mausolee exterioare, unul la nord şi altul la sud de absidă, numite Heroonul lui Constantin şi Heroonul lui Justinian. Biserica în sine nu adăpostea nici un mormânt, nici măcar pe al fondatorului, iar aşezarea sarcofagelor în fiecare heroon nu respecta ordinea deceselor, sau pe cea dinastică.

 Dethier, un erudit care a trăit în Constantinopol şi care cunoştea bine topografia oraşului medieval, a precizat că 19 sarcofage se aflau în heroonul lui Constantin şi 17 în cel al lui Justinian. Byzantios, un autor grec modern, a socotit că ar fi existat cinci sarcofage de împăraţi în primul heroon şi altele nouă în cel de al doilea. Multe altele au aparţinut probabil unor membri ai familiilor imperiale.

Relicvele adăpopstite de marele şi bogatul sanctuar erau numeroase. La cele amintite se mai adăugau relicvele primului episcop de Efes, Matheus (Matei) şi ale sfinţilor anargiri Comos şi Damian.

Incinta Bisericii Sfinţii Apostoli era înconjurată de porticuri somptuoase, de mai multe stoa (postamente), în lungul cărora erau dispuse sarcofage izolate. Toate sarcofagele erau din marmură şi acoperite de ornamente valoroase şi minuţioase, înconjurate de lame de argint, de pietre încrustate sau montate. Efectul era grandios şi orbitor, atunci când razele soarelui le atingeau. Cea mai mare parte a capacelor sarcofagelor aveau formă de acoperiş în două ape. In afară de minunăţia exterioară, fiecare sarcofag conţinea câte un mic tezaur de bijuterii opulente.

Mulţi Patriarhi, dintre cei mai respectaţi, îşi aveau mormintele tot la biserica Sfinţii Apostoli. S-a păstrat numele multora dintre cei înmormântaţi acolo, în particular cel al lui Ioan Chrysostom.

Mormintele au fost profanate de către nemernicul de împărat trădător Alexis (Alexios) Anghelos pentru a se folosi de tezaurele din ele la cumpărarea păcii şi bunăvoinţei cruciaţilor, cărora le făcuse promisiuni fără acoperire. Cruciaţii nu s-au lăsat mai prejos şi au continuat jefuirea mormintelor imperiale în noaptea dintre 13 şi 14 aprilie 1204, fără nici un respect creştin.

Dervişii fanatici ai lui Mahomed al II-lea definitiv tot ce mai rămăsese. Din relatările lui Critobulos, dervişii au petrecut paisprezece ore pentru a sfărâma ultimele rămăşiţe ale sarcofagelor cu lovituri de ciocan şi cu bare de fier.

Cea mai mare moschee a Istanbulului, Moscheea Fatih Camîi, sau Moscheea Cuceritorului, a fost construită pe fundaţiile vechii biserici. La trecerea pe străzile alăturate se mai pot vedea întâmplător cuve de marmură lustruită, care pot resturi ale sarcofagelor imperiale creştine.

CONSTANTINOPOL - MARELE PALAT

Constantinopolul acoperă un  pământ aproape sfânt pentru civilizaţie. Toate mărturiile, toate percepţiile şi toate simţurile conduc la înţelegerea că la Constantinopolul bizantin civilizaţia antică greacă nu a fost o floare supranaturală, căzută din cer, ci produsul unui arbore  înfipt adânc. Arbore pe care l-a ajutat o sevă romană mai tânără şi mai pragmatică. Faimoasa simplitate a antichităţii, echilibrul şi seninătatea ei, nu au fost numai virtuţi naturale, ci şi trofeele unor campanii umane periculoase, pline de suferinţă. La Constantinopol, seninătatea antică a vieţii, complexă şi tragică, a reuşit să se împace cu dorinţa de fast şi de lux ce a cupris lumea Imperiului Roman de Răsărit, lume prea apropiată de Orientul plin de parfum şi de promisiuni.

Un element care conferă imaterialitate tuturor colţurilor din lume este lumina. In Italia lumina este moale şi catifelată, în insulele Ioniei este extrem de blândă şi plină de doruri orientale, în Egipt este densă şi tranşantă, iar pe malurile Bosforului lumina este spiritualizată şi meditativă.  

De la venerabila biserică Sfânta Sofia spre Moscheea Albastră, de astăzi, fusese amenajată de pe timpul lui Constantin cel Mare o piaţă vastă numită Augusteum, adică Forumul lui Augustus. Pe partea opusă Sfântei Sofia, piaţa era limitată de zidurile Marelui Palat imperial şi de porţile masive, cu trei arcuri, ale Hipodromului.

Piaţa Augusteum avea laturile de 140 metri lungime şi 170 de metri lărgime. Era pavată cu marmură şi decorată cu numeroase statui. Ea reprezenta centrul oficial al oraşului. In mijlocul pieţei era plasată Mila de Aur, punctul de la care se măsurau toate distanţele spre periferiile imperiului. Era reprezentată prin-un monument în formă de arc de triumf care purta statuile lui Constantin şi a mamei sale Helena, precum şi doi îngeri. In Augusteum exista o coloană de porfir cu statuia împăratului Constantin, alta decât cea care se înălţa în Forul lui Constantin. In apropiere de Mila de Aur, împăratul Phocas (602-610) a ridicat mai târziu un oratoriu dedicat Sfântului Ioan Evanghelistul. Tot în piaţă, s-a înălţat după mai mult de două secole o statuie ecvestră a lui Justinian I-ul. Era orientată spre răsărit de unde venea pericolul regatului persan al parţilor. Statuia a înfruntat un mileniu, până în sec.al 16-lea, când au topit-o turcii pentru a turna tunuri din bronzul ei.

Cu faţada spre Augusteum era orientată şi clădirea Senatului (sau palatul Magnaura), ridicată tot pe vremea lui Constantin cel Mare, pe latura de răsărit a pieţei vaste şi cu spatele la Marea Marmara. Clădirea aceea simbolică pentru statul roman a suferit două incendii, unul pe timpul împăratului Arcadius şi al doilea sub Justinian. Cel din urmă a reclădit-o cu măreţie deşi instituţia Senatului nu mai avea decât un rol decorativ în viaţa politică.

Spre latura de răsărit, adică spre Marea Marmara, piaţa Augusteum era ornată de un portic cu şase coloane de marmură albă. Pe latura de apus a Pieţei Augusteum, cea dinspre oraş, se alătura Capela Sfântului Constantin, loc în care împăraţii bizantini primeau supunerea inamicilor prizonieri, aşezându-le piciorul pe cap. Latura de nord a pieţei era dominată şi închisă de domeniul Sfintei Sofia.

La sud-est de Augusteum se desfăşurau vastele domenii şi construcţii ale Palatului Imperial, adică în partea opusă Sfintei Sofia şi la răsărit de Hipodrom spre Marea Marmara, pe locul şi în împrejurimile Moscheii Albastre de astăzi. Palatul era un ansamblu neregulat de edificii adăugate succesiv, timp de peste şase secole, la primele construcţii palaţiale ale lui Constantin cel Mare. Ansamblul Marelui Palat nu a fost terminat decât în sec. al 10-lea, adică în momentul în care a încetat orice adăugire şi orice corectare a degradărilor. După modelul său s-a dezvoltat mai târziu palatul al sultanilor otomani, Palatul Topkapî, plasat nu departe, pe fostul acropolis al oraşului..

Palatul imperial cuprindea trei sectoare principale: Palatul Chalke, cu deschidere spre Augusteum la nord, Palatul Daphne paralel cu precedentul şi situat în spate, mai la sud de Chalke şi de grădinile care coborau spre Marea Marmara. Intre cele două palate se interpunea faimosul Triclinium cu nouăsprezece paturi. Cel de al treilea sector îl reprezenta Palatul Sacru, sau Theophylactes („păzit de Dumnezeu“), devenit edificiul principal sub dinastia macedoneană. Era plasat la sud-est de Palatul Daphne şi de Auguseum. Acest palat era la fel de vast ca şi primele două.

Chalke cuprindea un vestibul, cu poartă la fier monumentală, care corespundea spre Augusteum. Acest palat a dat numele său unui întreg corp de construcţii, care cuprindea în plus sălile de gardă ale pretorienilor, sala de tribunal numită Lychnos, în care împăratul făcea primiri, sala Consistoriului, o altă sală de recepţii cu trei porţi de fildeş, la care era anexată o sală pentru servitul mesei de către împărat şi o biserică a lui.

Triclinium-ul cu nouăsprezece paturi, era o sală vastă luminată prin plafon. Era numită astfel pentru că era mobilată cu nouăsprezece mese şi paturi în stil roman, pe care se serveau ospeţe de ceremonie la sărbători, precum cea de Crăciun. Masa cu pat a împăratului era plasată pe o poziţie mai înaltă, având aranjate în stânga şi în dreapta câte alte nouă mese cu pat pentru invitaţi. La mijlocul sec.al 10-lea (949), Luitprand, episcop de Cremona, a descris luxul prodigios al ospeţelor servite în veselă de aur, sau în vase care nu puteau fi deplasate decât pe cărucioare învelite în purpură. Tricliniumul celor nouăsprezece paturi era folosit atât pentru marile recepţii, dar şi pentru expunerea catafalcului imperial înainte de înmormântare.

Sectorul Palatului Daphne se afla în apropierea Moscheii Albastre de astăzi. La el se ajungea printr-o galerie sau peripatos, plasată în spatele absidei Palatului Chalke, galerie care trecea paralel cu latura răsăriteană a Hipodromului la Biserica Sfântul Ştefan. Palatul Daphne se înălţa cu două etaje. Incăperile lui aveau destinaţii asemănătoare celor din Chalke, în special pentru recepţii. El avea trei intrări: una dinspre Hipodrom, una dinspre Tricliniumul celor nouăsprezece paturi şi ultima dinspre Auguseum. Dinspre Hipodrom accesul era barat de o poartă grea de fier, precauţie utilă în caz de revolte.

Palatul Daphne cuprindea trei oratorii, iar alături avea Biserica Sfântul Ştefan, în care se celebrau căsătoriile împăraţilor. Prin galeria lui superioară, împăratul se îndrepta spre loja sa din Hipodrom. Pe latura răsăriteană a tribunelor acestuia suveranul avea micul său palat numit Kathisma, construcţie ce deţinea şi alte încăperi necesare, precum vestiar, sufragerie, etc. Locul Palatului Kathisma este acoperit astăzi de Moscheea Albastră. In spatele edificiilor aparţinând palatului Daphne, alături de grădina dinspre mare, exista un manej şi un mic hipodrom acoperit.

De la Palatul Daphne se trecea în Palatul Sacru, cel de al treilea şi cel mai important palat, care era special rezervat acestei numiri oficiale. La acela se ajungea printr-o curte, sau o fiala sub cerul liber, numită Fiala misterioasă, Fiala Sigma sau Triconc. Curtea era formată din două hemicicluri cuprinzând între ele un bazin de bronz bordat cu argint şi un vas de aur. Unul dintre hemicicluri era acoperit, în el adăpostindu-se de obicei curtenii şi funcţionarii ce-l aşteptau pe împărat.

Printr-un peristil al palatului în formă de arc, numit Sigma, ei intrau în Triconc, hemiciclul cu trei abside, unde împăratul se ducea adesea. Sunt imposibil de descris toate sălile decorate cu marmură, cu coloane de porfir şi marmură, cu pavimente de marmură sau cu mozaic, cu bolţi de mozaic de sticlă, cu o bogăţie de metale preţioase, pietre fine şi emailuri. Era o etalare de bogăţii ca în basmele din „O mie şi una de nopţi“. Se pot cita în continuare: galeria Losiacos, din latura de sud-est a grădinilor, spre apele Mării Marmara şi sala numită Chrysotriclinium, cea mai frumoasă sală a tronului, cu porţi de argint lucrate sub diriguirea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

Chrysotriclinium era un sanctuar al cultului imperial, amintind de o biserică. Avea o sală centrală cu plan octogonal acoperită de o cupolă străpunsă de şaisprezece ferestre. Din ea se desprindeau opt abside care comunicau între ele. Absidele aveau profunzime şi formau, la rândul lor, adevărate săli. Una servea drept tezaur, iar alta drept oratoriu. Cea plasată în faţa intrării era închisă de două porţi acoperite cu argint. Cu ocazia recepţiilor, acele porţi rămâneau închise până în momentul în care mulţimea pătrundea în Chrysotriclinium şi până se restabilea liniştea. Atunci doi ofiţeri o deschideau şi lăsau a fi văzut împăratul aşezat pe tron în partea adâncă a absidei. Mulţimea se prosterna în semn de omagiu.

Acele recepţii constituiau doar o măruntă parte a protocoalelor bizantine. Strălucite erau şi procesiunile organizate în palat prin lungi galerii, procesiuni la care participau diverse corpuri de slujitori într-o ordine riguroasă.

Apartamentele private egalau în eleganţă şi lux încăperile oficiale. Unele erau destinate pentru locuirea de vară, iar altele pentru cea pentru iarnă, după obiceiurile Orientului lasciv. Unii împăraţi abandonau adesea locuinţa predecesorilor şi îşi construiau alta. Dintre cele noi, cea a lui Vasile I-ul Macedoneanul, numită Cenurgion, a fost descrisă de Constantin al VII-lea Porfirogenetul drept o revărsare de artă a mozaicului şi a bogăţiei.

Ansamblul palatelor imperiale se întindea pe 40 de hectare şi era înconjurat de o fortificaţie aparte. In sec. al 10-lea, ansamblul cuprindea şapte peristiluri sau vestibule, opt curţi interioare, două fiale sau vestibule în aer liber, patru mari biserici (Sfântul Ştefan, Domnul, Sfânta Maria a Farului, Biserica Nouă – numită şi Nea), nouă mari capele, nouă oratorii, un baptiseriu, patru săli de gardă, trei mari galerii de recepţie, cinci săli ale tronului (Lychnos, Marele Consistoriu, Tricliniumul celor nouăsprezece paturi, Tricliniumul de la Magnor, Chrysotriclinium), zece apartamente imperiale, o bibliotecă, trei mari sufragerii, şapte galerii de comunicaţie, trei alte galerii deschise(peripatos), două terme, un carusel, un port.

Prin palatele şi luxoasele anexe, basileii nu au dorit numai artă pentru artă, frumuseţea edificiilor a avut scopul să le slujească viaţa şi  grandoarea. In structuri măreţe au adăpostit creaţiile unor maeştri artizani puternici şi echilibraţi, formaţi la şcoala antichităţii echilibrate. Un colţ de rai plămădit din piatră, marmură, mozaic, frescă şi metale preţioase, un colţ de viaţă puţin artificială şi închistată de protocoale complicate în care nu vom şti niciodată ce rol a avut vegetaţia.

In afara palatelor Chalke şi Daphne, din marea reşedinţă imperială mai făceau parte alte opt palate: Kathisma, Magnor, Bucoleon, Porfir, Pentacubuclon, Aetos, Tresor, Grada Mobilă, palatul Bisericii Noi. In plus, la răsărit de Biserica Sfânta Sofia, pe malul mării, domina ţărmul Marmaralei Palatul Manganes. Unele din palatele alăturate Marelui Palat, îl egalau în splendoare. Palatul Magnor, situat probabil între biserica Sfânta Sofia şi incinta Marelui Palat, se distingea cu unele capodopere de orfevrărie bizantină executate la iniţiativa împăratului Theophilos (829-842), dar cuprindea şi camera nupţială a împăraţilor. Intre Marele Palat şi apele mării era plasată Biserica Nouă cu cinci cupole, ridicată de Vasile I-ul Macedoneanul şi descrisă pentru frumuseţea sa deosebită de către Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). La sudul Marelui Palat, către Marea Marmara, se găsea Palatul Porfir, acoperit şi dalat cu porfir roşu. Era palatul destinat naşterii copiilor imperiali.

Chiar pe ţărmul Mării Marmara se afla Palatul Bucoleon, cu un port privat al împăraţilor şi cu un far. Portul era creat artificial şi era mărginit de un magnific chei de marmură. Numele îi provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu ce dobora un taur, grup statuar plasat pe chei. Acea sculptură a fost dezgropată cu ocazia lucrărilor la calea ferată, fapt ce a permis, localizarea exactă a Palatului Buculeon. Bazele edificiului fuseseră puse în sec. al 5-lea, sub domnia lui Theodosius al II-lea. Cu timpul aici se adunaseră multe alte lucrări sculpturale în afara celei de pe chei. In sec. al 10-lea, Nikephoros Focas (963-969) a întărit fortificaţiile palatului dorind să-l transforme într-o citadelă cu un donjon. A sperat ca puterea şi izolarea palatului să-l ferească de mâna unor eventuali asasini, dar nu a avut noroc.

Fortificaţiile ridicate de Nikephoros Focas (963-969) au fost ultimele lucrări întreprinse pe teritoriul Marelui Palat. Succesorii la tron l-au lăsat cu încetul pe drumul degradării, fiind considerat ca nesigur în mijlocul unei populaţii turbulente. Pe de altă parte nici tezaurul statului nu mai avea puterea de a-l întreţine corespunzător.

Incepând cu sec.al 10-lea, împăraţii s-au arătat atraşi de colţul de nord vest al oraşului, colţ care domina Cornul de Aur, la întâlnirea zidurilor de apărare dinspre uscat cu cel dinspre Cornul de Aur. Pe acea suprafaţă unghiulară, cuprinsă între fortificaţii, numită Blachernes,, departe de vechiul centru istoric, a luat naştere un nou complx palaţial, pentru ultimile secole de existenţă precară a Imperiului Bizantin.

Chiar după amenajarea progresivă a reşedinţei de la Blachernes, uneori împăraţii au mai rezidat în donjonul şi castelul Bucoleon. Spre exemplu, Manuel Comnen (1143-1180), care îşi construise un nou palat alături de cele existente la Blachernes, a primit pe regele Amaury al Ierusalimului tot în vechea reşedinţă. Aceasta cu toate că prefera  izolarea şi siguranţa de la Blachernes. Palatul Bucoleon a fost singurul palat descris, în sec. al 11-lea, de Benjamin de Tudela în lucrarea sa cu impresii din Constantinopol.

Conducătorii cruciadei a IV-a, după cucerirea mârşavă a capitalei bizantine, au locuit la început în Bucoleon (Bandouin I-ul) şi abia mai târziu la Blachernes şi la mănăstirea Pantocrator, ambele în lungul Cornului de Aur (1204-1261).

După recucerirea Constantinopolului, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282), s-a instalat la început (1261) tot în vechiul palat, în Marele Palat, dar starea de degradare de acolo l-a determinat curând să se instaleze la Blachernes.

In sec. al 14-lea, toate construcţiile Marelui Palat se ruinaseră, mai ales după ce toate valorile lui fuseseră jefuite de cruciaţii apuseni, în 1204 şi după ce se mai recuperaseră ultimele valori. El a servit drept carieră pentru noile construcţii civile din zonă.

In 1422, vizitând Constantinopolul, florentinul Bondelmonti nu a mai putut vedea vechiul palat, deoarece dispăruse aproape cu totul. Vestigiile lui se pierduseră sub noile construcţii de locuinţe răspândite deasupra. Au urmat construcţiile otomane din lemn, care au menţinut o locuire mizeră până la începutul sec. al 20-lea.

Incendiile erau evenimente curente în timpul stăpânirii otomane. Cele care s-au produs însă în urmă cu un secol au avut darul de a descoperi terenul şi de a aduce la suprafaţă vestigii consistente ale Marelui Palat. Guvernele Turciei moderne au întrerupt reconstrucţia cartierelor de locuire peste zona istorică curăţită de incendii. O mare parte a vestigiilor se pierduseră deja sub gigantica Moschee Albastră, iar altele mai stau ascunse sub cartierele de locuinţe care încă subzistă împrejur, pe fostul teren imperial.

Din fericire, unele mozaicuri ale Palatului Daphne s-au descoperit la răsărit de Moscheea Albastră, loc unde s-a deschis un Muzeu al mozaicurilor, în zona noului bazar Arasta In afara acelora se mai pot vedea astăzi resturi ale Palatului Bucoleon şi ale Palatului Magnor. O capelă imperială este bine conservată în subsolul unui magazin, în timp ce pe multe străduţe din fosta arie a Marelui Palat se pot remarca frânturi de ziduri bizantine, pe lângă care turiştii neavizaţi trec cu nepăsare.

Prin dorinţa lor de lux şi de grandoare, împăraţii primelor secole au sfinţit fiecare bucăţică de pământ din inima capitalei lor, i-au conferit un sens exaltat şi o esenţă inimitabilă. Prin sensul frumosului şi prin nestăpânirea patimilor spre lux, ei au convertit natura darnică a Bosforului în ceva metafizic. Spiritul lor s-a întrupat în zidiri pline de graţie, de confort şi de artă, devenite subiect de mituri pentru călători şi ambasadori.