luni, 24 ianuarie 2011

ROMA - BASILICA SFANTUL PETRU

Biserica Sfântul Petru (în latină Sancti Petri), sau mai exact Sfântul Petru de la Vatican (San Pietro in Vaticano) este cel mai important edificiu religios al cultului creştin catholic, cu dimensiuni exterioare impresionante, de 219 metri în lungime, şi 137 de metri în înălţime. Dimensiunile interioare sunt de 188 metri în lungime, 154,60 în lăţime şi 119 de metri în înălţime, de la sol la crucea de pe cupolă. Acoperă o suprafaţă de 21.103 metri patraţi și o încărcătură artistică stupefiantă, cu 778 de coloane, 44 de altare, 135 de tablouri mozaicaie și 395 de statui. Tronul Sfântului Petru este ridicat la mai mult de 20 de metri. Basilica se află pe malul drept al Tibrului pe un teren puţin înălţat, în opoziție cu Câmpul lui Marte, teren numit de romani ager Vaticanus. In faţa sa s-a deschis o piaţă vastă, numită Piaţa Stântul Petru. Piața se deschide în partea de apus a basilicii și constituie locul de adunare pentru miile de credincioși în zilele de mari sărbători religioase celebrate de papă, precum benedicțiunea urbi et orbi.
Inainte de construirea actualei basilici, partea de apus a pieței era ocupată de o parte a peristilului care asigura intrarea în vechea basilică, costruită pe timpul împăratului Constantin I-ul, supranumit de creștini cel Mare. Piața cu plan eliptic, a actualei basilici, are dimensiuni impresionante. Axa ei nord-sud, paralelă cu fațada basilicii, are lungimea de 198 de metri, iar cea mică numai 148 de metri, orientată pe direcția est-vest.
Impresionanta piață a fost comandată de papa Alexandru al VII-lea, marelui arhitect Bernini. Marele om de artă al Barocului, sculptor, arhitect, pictor și poet, a găsit o soluție urbanistică și simbolică elegantă, fără a ocoli o anumită teatralitate. A proiectat două colonade impresionante, care, pornind de la bazilică, se curbează spre exterior, ca fălcile uui clește imens, de parcă ar dori să îmbrățișeze și să salute mulțimea creștinilor ce vin spre ea. Bernini ar fi dorit să închidă piața cu o a treia colonadă la est de celelalte două, dar moartea papei Alexandru al VII-lea a întrerupt definitiv lucrările.
Magnifica Piață a Vaticanului este încoronată, în centru, de un obelisc egiptean, cu cele mai mari dimensiuni din Roma. Cu un mileniu și jumătate înainte, obeliscul, dăltuit în carierele Egiptului fusese transportat la Alexandria din ordinal împăratului Augustus, până la un forum Augustum nou construit. Se pare că enormul monoșit nu aputut fi transportat pe mare cu mijloacele de atunci. El era cu mult mai mare decât cele transportate până atunci. Dar după mai mult de două decenii, împăratul Caligula, în anul 37 e.N, a adus obeliscul la Roma pentru a-l așeza pe spina din circul Vatican, aflat în construcție. Pliniu cel Bătrân a povestit că a trebuit construită o navă, Mirabilis Navis, de o mărime nemai văzută până atunci, navă cu o lungime de 104 metri. Nava aceea a adus obeliscul la Roma și apoi a fost folosită la o operațiune portuare inedită. A fost încărcată cu arocamente și scufundată pentru a constitui fundația submarină a unui dig al portului împăratului Claudius, la Ostia. Cercetările arheologice au descoperit vestigiile acelui dig și ale navei extraiordinare, sub un teren al aeroportului Fiumicino.
Amplasamentul circului lui Caligula este foarte bine cunoscut. Spina circului, al cărei centru era marcat de obelisc, se găsea la câțiva metri de latura sudică a basilicii Sfântul Petru, construită de împăratul Constantin. Toată partea de nord a gradenelor se găsea sub actuala basilică. Obeliscul a avut o soartă foarte fericită pentru că este singurul din Roma care nu a căzut niciodată. El a rămas cu strășnicie pe primul loc unde a fost plasat, loc care, conform tradiției marca locul aproximativ al martiriului Apostolului Petru, la câțiva metri spre sud de exteriorul absidei celei antice, apoi de cea actuală. In urma săpăturilor s-au găsit vestigiile fundației sale în apropiere de actuala sacristie. 
Obeliscurile aduse la Roma de împărații romani fuseseră uitate pe timpul evului mediu. Patru papi au avut ideea de a le reamplasa. Nicolae al V-lea, care a dat dovada celei mai remarcabile imaginații, vroia să le pună pe umerii a patru statui colosale și să le încoroneze cu o statuie a lui Iisus șinând crucea sa. Toate proiectele sale s-au lovit de timiditatea arhitecților și a papilor ulteriori. Michelangelo a refuzat să preia această sarcină, sub pontificatul papei Paul al III-lea, iar devizul întocmit de Camillo Afrippa a fost respins de papa Grigore al XIII-lea.
Mai puțin timid, papa Carol al V-lea (Carol Quintus) a decis să transporte și să reamplaseze aceste valori ale antichității, pentru a le pune în valoare în fața edificiilor religioase creștine. Ca urmare a organizat un concurs și a ales planul lui Domenico Fontana, vechi constructor cunoscut de el, opunându-se cu căldură tuturor celor care considerau planul nerealizabil.

Fontana a reușit, în 1586, să deplaseze marele obelisc până în mijlocul Pieții Sfântului Petru. Intre vechiul și noul amplasament al obeliscului a existat o distanță de 833 de picioare, adică circa 300 de metri. Era vorba de deplasarea unei mase enorme, de aproximativ 750 de tone și de ridicarea ei pe noul amplasament. Fontana s-a folosit de o puternică platformă din rogojini și lemn, încinsă de odgoane și de legături din fier. Platforma gigantică, numită castel, a fost manevrată de șase cabestane puternice. La 30 aprilie 1586, a ridicat obeliscul de pe vechiul amplasament, iar la 7 mai l-a adus pe noul său loc. I-au trebuit 37 de zile pentru parcurgerea distanței. I-a trebuit toată vara pentru preparativele de ridicare, astfel că la 10 septembrie 75 de cai înhămați prin atelaje de patru cabestne și 800 de oameni conduși de sunetele trompetelor și opriți de sunetul unui clopot, au ridicat imensul bloc și l-au lăsat să cadă pe noul piedestal.
Incurajat de succes, papa Sixtus Quintus a repus pe verticală încă trei obeliscuri. Pe unul l-a dus în piața basilicii Santa Maria Maggiore, provenit dela Mausoleul lui Augustus, iar altele două le-a recuperat din Circus Maximus. L-a ridicat pe cel mai înalt în fața basilicii Sfântul ioan din Latran, iar pe cel ce părea cel mai remarcabil, prin hieroglifele sale, în Piazza del Popolo. Prin ridicarea acestor obeliscuri edgiptene pe locuri ale Romei moderne, papa Sixtus al V-lea le-a impus botezul creștin și le-a decorat cu cruce. Prin această emblemă, el le-a purificat de superstiția păgână. și a consacrat triumful creștinismului. Pe latura răsăriteană a obeliscului el a scris: „Iată Crucea Domnului: fugiți, vechi dușmani, leul tribului lui Juda v-a învins”.

După scurgerea unui secol, în 1660, Bernini a reamenajat Piața Sfântului Petru, aducând-o la aspectul cunoscut acum, cu cele două colonnade identice, la nord și la sud, în jurul monolitului antic. 
Obelicul de la Vatican este lucrat din granit roșu de Syena (Assuan). Are o înălțime de 25 de metri și este al doilea, ca mărime, din Roma, după cel de la Latran, dus la Roma trei secole mai târziu. Acest obelisc este lipsit de orice inscripție hieroglifică, dar comportă pe două laturi ale sale o dedicație pentru Augustus și Tiberiu, dedicații datorate lui Caligula.
La trecerea dintre era antică și era nouă, când a început epoca imperială a statului roman, întinderea pe care se află acum Basilica Sfântul Petru era ocupată de de câteva sate, care înconjurau grădinile imperiale, grădini care au aparținut la început Agrippinei cea Bătrână. Fiul său,împăratul Caligula (37-41 e.N) a  construit acolo un circ privat, Circus Vaticanus, sau Circul lui Caligula și al lui Nero. Aceasta deoarece Caligula a început circul, dar a fost terminat de Nero. Actualul obelisc din Piața Vaticanului a rămas singurul vestigiu al acelei arene. Circul era destinat curselor de care, una din distracțiile favorite ale romanilor, dat era prea îndepărtat de centrul orașului și mai puțin atractiv.
După marele incendiu suferit de Roma în anul 64 e.N, atât circul, cât și grădinile înconjurătoare au devenit loc de martiraj pentu creștinii făcuți vinovați de incendierea orașului. Invinuirea lor și a evreilor, cu care erau asimilați a apărut spontan .i, mai mult ca sigur a fost sprijinită și răspândită de însuși Nero. Atunci, nimeni nu-și putea închipui ce amploare va lua prigonirea creștinilor. Ei erau numai un pumn de fanatici, o sectă curioasă și marginală, ca foarte multe altele din Roma, iar romanii nu manifestau ostilitate față de credințele veneticilor aciuiți prin oraș.
O tradiție imemorială a susținut permanent versiunea că Sfântul Petru a fost martirizat în Cicul Vaticanus, între două borne ale Spinei, adică preajma Obeliscului Vaticanus, plasat chiar în centrul acesteia.
     Conform tradiției populare, scrierile apocrife ulterioare au susținut că Apostolul a fost martirizat, în jurul anului 65 e.N, prin crucificare cu capul în jos, dar și prin alte metode de supliciu obișnuite la romani. S-a considerat, pentru umilire, că Apostolul nu merita o crucificare normală, ca cea a lui Christos. Toată legenda a avut scopul să convingă posteritatea  de sălbăticia persecuțiilor din timpul lui Nero. Ca și ceilalți martiri, Sfântul Petru a fost îngropat în cimitirul aflat la nord de circ, dincolo de o cale secundară, Via  Cornelia. Tot tradiția a susținut că mormântul lui Petru a fost însemnat, în cimitir, cu o piatră de culoare roșie.
Tacitus și Suetonius au prezentat în operele lor represaliile odioase de după marele incendiu, dar informațiile lor nu pot beneficia de o documentare  sigură. Pe timpul incendiului Tacitus avea 6 ani, iar Suetonius nici nu se născuse.
Oricum, acel personaj straniu, care a fost Nero, a devenit marele reconstructor al Romei. Marele incendiu l-a ajutat să-și pună în aplicare un mare plan de urbanism. Au fost desființate mulțime de străduțe strâmpte, sinuoase și mizere, cu străzi late și întretăiate în unghi drept, cu lădiri înalte și lipite una de alta. Unei părți a aristocrașiei mu a plăcut inițiativa împăratului artist, dar marea masă a locuitorilor s-a arătată foarte mulțumită de noile transformări,
In realitate nu există decât puține surse fiabile în raport cu moartea lui Petru, pe atunci nefiind un personaj de luat în seamă. Au trecut anii și două secole și jumătate în care creștinismul s-a extins, făcând față persecutiilor.
Deoarece creștinii și evreii au susținut că marele incendiu a constituit o pedeasă divină pentru poporul roman, ei au fost considerați mereu drept dușmani ai umanității și, ca atare, pedepsiți crunt de cei ce respectau vechea religie romană.
Este sigur că imediat după marele incendiu s-a trecut la execuții extrem de dure, conform vremurilor și că Sfântul Petru a murit în acele circumstanțe. Este extrem de neplăcut pentru dogmele creștine că o personalitate a creștinismului timpuriu, Clement de Roma, papă pe timpul împăratului Domitianus, a susținut că moartea Sfântului Petru a fost provocată de niște disensiuni dintre creștini și că a fost denunțat de către ai săi.
După cele două secole și jumătate de prigoană, creștinii au găsit un apărător și un aderent nedecis în împăratul Constantin I-ul cel Mare. Acesta a fost influențat de mama sa Elena, trecută la crștinism din tinerețe. Viața extrem de agitată a lui Constantin nu a permis ca acesta să facă analize religioase profunde, dar el a simțit creșterea nestăvilită a noii religii și a decis să o folosească pentru unitatea imperiului său, unitate care era pe calea destrămării spirituale. Prin edictul de la Milano, din anul 313 e.N, împreună cu Licinius, împăratul părții dev est a imperiului, a dat libertate cultului creștin, făcând din el o religie egală în drepturio cu celelalte.
O nouă religie avea dreptul la un locaș reprezentativ, ca și celelalte ața că din credință, sau interes, Constantin a inițiat, împreună cu papa Sylvestru, ridicarea unui locaș reprezentativ al creștinilor din Roma. Acesta nu putea să se asemene cu templele religiilor tradiționale, așa că a fost conceput ca o basilică, tip de clădire obișnuit în Imperiul Roman.

Locul cel mai potrivit era Vaticanul, loc venerat de crștinii Romei și legat strâns, prin tradiție, de martiriul creștinilor celor mai vechi și de cel al lui Petru. Pentru noua construcție, Costantin a ras toate vestigiile vechiului Circus Vaticanus, intrat în părăsire încă din timpul bravului împărat Vespasianus și cimitirul de la nord de circ. Deși exista credința căacolo se aflau și rămășițele Sfântului, constantin nu avea timp de cercetări.
Lucrările la Basilică au înceut între anii 320-329 e,N, dar au durat trei decenii, deoarece au fost nedesare ample lucrări de nivelare și terasare. In aceste condiții, Constantin nu ar fi putut să-și vadă opera terminată. Impăratul a gândit să construiască altarul basilicii sale deasupra prezumtivului mormânt al lui Petru.
In basilica antică a fost amplasat un edicul pe locul obișnuit al altarului, la capătul navelor. El semnifica locul virtual al mormântului Sfântului Petru. Era plasat pe o mică estradă din marmură. Avea forma unui baldachin susținut de coloane răsucite din bronz. Baldachinul era prelungit de un portic cu coloane. In centru, sub baldachin, se găsea un mic edicul de marmură, cu porți de marmură aurită, care lăsau accesul, în zilele de sărbătoare, către presupusul mormânt al Sfântului Petru. Această amenajare a fost una dintre primele manifestări a cultului  relicvelor de sfinți. Biserica creștină a început să fragmenteze sălbatic rămășițelor unor personaje, considerate sfint, și să le expună în racle. Metodă cu totul sălbatiucă și rușinoasă care persistă și în mileniul trei. In loc să fie venerate, osemintele considerate sfinte au fost au fost ciopârțite ca la măcelărie și împărțite între locașurile creștine.
La 23 decembrie 1950, papa Pius al XII-lea a anunțat descoperirea unui mormânt sub cripta basilicii, mormânt inaccesibil încă din sec. al IX-lea. Ascea descoperire a încoronat zece ani de căutări arheologice dispuse de Sfântul Scaun, dar nu a putut fi cert că osemintele descoperite ar fi cele ale sfântului martir.  Studiile arheologice ale resturilor descoperite au permis formularea unei ipoteze de identificare, dar care nu putea să impună o ipoteză incontestabilă:
- Osemintele au fost păstrate într-o țesătură prețioasă de culoarea purpurei, brodată cu fir de aur, țesătură care nu putea servi decât la învelirea unui personaj ilustru.
- Nici un os al picioarelor nu a fost găsit, fapt ce putea indica  că fuseseră tăiate defunctului. Modalitatea se aplica celor care mureau cu capul în jos, așa cum spunea tradiția despre suplicil Sfântului Petru.
- Rotulele erau poziționate așa cum ar fi fost cele ale unui pescar care își împingra barca spre mare.
In anul 1968, papa Paul al VI-lea, după ce a luat cunoștiință de studiile ștințifice privind mormântul, a anunțat că exista toată probabilitatea să fie vorba de resturile corpului Sfântului Petru. Acele resturi mult comentate laqv mijlocul secolului al 20-lea nu aos  expuse niciodată public, pentru adorare.Ponbabil nesiguranța  cercetărilotr nu a permis înalțlor demnitri să ia  decizias finală
Basilica Sfântul Petru este considerată drept cea mai mare concepţie şi realizare arhitecturală a timpului său, dar şi un edificiu de o bogăţie artistică greu de egalat. Este unul dintre locurile cele mai vizitate ale lumii. Dearece planul său nu este de simplă bazilică, ci unul cu o cruce latină şi transept, ar trebui numită Biserică, nu bazilică, dar probabil că tradiţia şi-a avut de spus cuvântul.
Actualul edificiu grandios a luat locul basilicii ridicate de împăratul Constantin cel Mare (306-337 e.N). 
Basilica datorată inițiativei lui Constantin avea lungimea de 103 metri (după  unii autori sar  fi avbut numasi lungimea de 90 de metri) şi ocupa cea mai mare parte a edificiului actual. Edificiul semăna cu mai toate basilici din Imperiul Roman, basilici care aveau numai rol comercial, social, de întâlniri zilnice pentru comentarii diverse și de ședințe de judecătă.  Intrarea ei era precedată de un mare peristil (sau atrium, sau quadriportic), care se situa pe partea de vest a actualei basilici, spre Piaţa Sfântul Petru. Basilica a devenit, de-a lungul mileniului care a urmat, din ce în ce mai importantă. Carol cel Mare a primit coroana imperială în această basilică, în ziua de crăciun a anului 800. In august 846, basilica a fost profanată pe timpul unei invazii sarazine, iar la începutul sec.al 14-lea, pe timpul mutării papalităţii la Avignon, s-a aflat în prag de ruinare.
Edificiul creștin ridicat simbolic din dispoziția împăratlui Constantin cel Mare a evoluat cu timpul prin decorațiuni și prin subiecte acestora. De aceea o descriere trebuie să fie apropiată de momentul cel mai reprezentativ și mai glorios al edificiului. El a beneficiat de artiștii cei mai valoroși ai diferitelor epoci parcurse, iar subiectele reprezentărilor artistice s-au depărtat de cele păgâne și s-au creștinizat treptat. La fel s-a produs și evoluția subiectelor creștine reprezentate. Incă de la început, bazilica construită de Constantin cel Mare a stârnit admiraţia contemporanilor.
Era o basilică cu cinci nave, tăiată de un transept îngust și cu o absidă al cărei zid era situat exact în spatele actualului altar papal. Ea era precedată de un atrium, în centrul căruia se construise o fântână decorată cu conul de pin (la Pigna) care poate fi văzut astăzi într-una din curțile palatului Vaticanului. Fațada strălucea de mozaicuri. Confesion-ul (cripta care conține mormântul unui martir) nu era în totalitate subterană. Adâncitura, deschisă la nivelul pavimentului, permitea credincioșilor să se apropie de mormânt (mormânt presupus). La sfârșitul sec.al 6-lea, papa Grigore cel Mare a dispus ridicarea corului. Sub acesta a rămas confesionul, în formă de culoar care îmbrățișa curba absidei și unde s-a inserat o capelă numită ad caput.
In secolul care a urmat basilica a fost jefuită și profanată de barbari.. După  Alaric, care a intrat în Roma în anul 410 , pînă la Totila, în 546..In anul 846 locașul a fost jefuit de sarazini. Prestigiul basilicii a rămas intact în lumea celor trecuți la creștinism. In anul 800, în ziua de Crăciun, papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare împărat al Occidentului. După 75 de ani a venit rândul nepotului său, Carol cel Chel. Acest fapt s-a petrecut sub pontificatul lui Ioan al VIII-lea, primul papă militar și primul papă asasinat. Arnoul, ultimul dintre carolingieni, a fost sacrat de papa Formosus, la 22 februarie 896.
Ioan al XII-lea, care a trăit ca un prinț musulman, înconjurat de sclave și de eunuci, l-a încoronat, la 2 februarie 962, pe Otho I-ul. Pe  urmă a complotat împotriva lui. Aceste mașinațiuni au plasat papalitatea sub tutela împăratului germanic pentru mai mult de un seol.
In pofida multiplelor restaurări și înfrumusețări, basilica, după un mileniu de existență, era amenințată de rună. Trebuie luată în seamă o descriere veche și cu unele semne de întrebare. 
Pentru a intra în bazilică se urcau 35 de trepte, precedate de statuile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, amplasate mai târziu. Scara era dominată de faţada porticului cu patru arcade, flancat în dreapta de un turn clopotniţă inalt. Deasupra clopotniței strălucea o sferă de bronz aurit pe care se afla un cocoş din bronz. Cocoșul era un simbol ce amintea de viaţa Sfântului. Petru. După un grilaj, urma o curte mare, lungă de 56 m și largă de 62 m, delimitată pe cele patru laturi de un portic, cu patru arcade pe fiecare latură. Porticul ra susţinut de 46 de coloane. In centru era amenajat un Cantharus, un bazin pentru spălări rituale, acoperit de un baldachin susținut de opt coloane, decorate în partea superioară cu doi păuni şi patru delfini auriţi. Un grilaj special proteja un imens con de pin, din bronz, de factură romanică, de fapt element ce aparținuse unei vechi fântâni romane din sec. I - II e.N. Marele con de pin a aparținut apoi vechii basilici și se află astăzi într-o curte interioară a Muzeului Vatican – Cortile della PignaFaţada Basilicii lui Constantin era decorată cu mozaic în trei registre. Deasupra fațadei se afla o impunătoare cruce de marmură. Cinci uşi permiteau accesul în bazilică. Cele trei registre exterioare de mosaic, de pe fațadă, ca și alte ornamentații interioare, s-au executat, cu siguranță, în epoci diferite. Arta și cerințele față de ea au evoluat cu scurgerea timpului și a  perindării papilor pe Sfântul Scaun.
Suprapunerea planurilor Circus Vaticanus,
Basilica lui Constantin și basilica actuală
Interiorul bazilicii propriu-zise se prezenta ca o sală mare, de 90 m lungime (după alte mărturii de 103 metri) şi 84 m lărgime. Spațiul era împărţit în cinci nave, având în capăt o absidă. Largă de 23 m, nava centrală era separată de navele laterale de patru rânduri a câte 22 de coloane fiecare. Lumina pătrundea în bazilică prin cele 72 de ferestre. Pentru a completa lumina naturală, erau zilnic aprinse 700 de lumânări, din care 122 erau așezate împrejurul mormântului Sfântului Petru. Peretele navei centrale era decorat de un mare ciclu de fresce reprezentând scene din Vechiul și Noul Testament, fresce care se desfășurau pe două registre. Pe peretele din dreapta, scenele din Vechiul Testament ilustrau Geneza și Exodul, în timp ce pe peretele opus erau reprezentate scene din Viața şi Patimile lui Hristos. Răstignirea ocupa un loc aparte, era singura scenă pictată pe două registre în centrul navei. In partea superioară, între ferestre, erau reprezentați Patriarhii, Profeții și Apostolii. Unde nu era aplicată frescă, pereții erau împodobiți cu marmură prețioasă, sau  cu mozaic. In afara altarului propriu-zis, numit Confesion, construit deasupra mormântului Sfântilui Petru și locul unde numai papa putea să oficieze slujbele, mai existau alte 70 de mici altare, dintre care 16 erau închinate Maicii Domnului. Trecerea dintre nava centrală și transept era separată de un arc triumfal. Sub împăratul Constantin cel Mare, un simplu edicul proteja mormântul Sfântului Petru. Acel edicul era delimitat de o platformă de marmură, numită pavonazzetto, deschisă la suprafață, pentru a permite creștinilor să vadă mormântul venerat. Trei secole mai târziu, dorind să celebreze slujbele deasupra mormântului Sfântului Petru, papa Grigore cel Mare (590-604) a modificat ceea ce se făcuse pe timpul împăratului Constantin. Pavimentul din presbyterium, loc rezervat exclusiv clerului, a fost supraînălţat. Această nouă modificare a dus la separarea de restul bazilicii a acestui loc, prin două rânduri de câte șase coloane răsucite.
Această bazilică avea să constituie nucleul viitorului Stat Pontifical, alcătuit din totalitatea teritoriilor aflate sub suzeranitatea papei. Existența sa a fost totdeauna justificată pe baza documentului cunoscut în istorie drept Donația lui Constantin, un document în care se narează convertirea împăratului Constantin cel Mare și cum acesta, din recunoștință față de papa Silvestru I, i-ar fi oferit pontifului puterea temporală asupra Italiei și primatul față de celelalte biserici, descriindu-se amănunțit condițiile în care s-ar fi realizat împărțirea lumii și a puterii asupra acesteia: soldatului îi revenea puterea temporală, iar preotului puterea spirituală. Documentul a fost adesea folosit pentru a justifica nașterea puterii papale, iar asupra autenticității sale s-au purtat multe discuții, mai ales de către strălucitul ciceronian al secolului al XV-lea, Lorenzo Valla, filolog de primă mărime între umaniști.
Frescă ce ilustrează schematic o secțiune a vechii basilici
Izvoarele istorice transmit faptul că pentru a răsplăti recunoașterea de către pontif a dinastiei sale, Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel și tatăl lui Carol cel Mare, a acordat, în 756, papei Ștefan al II-lea teritoriile cucerite de la longobarzi și Exarhatul bizantin (actualele provincii Ravenna, Ferrara, Bologna şi Forli), Pentapolisul bizantin (Marche) şi o parte din Umbria. In 774, Carol cel Mare a adăugat la Statul Pontifical ducatele Spoleto, Benevento, Luni, Berceto, Parma, Reggio Emilia, Mantova, Veneția, Istria, Tuscia şi Corsica. Acestea au fost întărite, ulterior, cu alte concesiuni mai mici (787) S au adăugat vele întărite de împărații germani Ludovic cel Pios (817), Otto I (962), Henric II (1020). In 1077 și 1102, Matilda de Canossa a dăruit şi ea, lui Grigore al VII-lea şi lui Pascal al II-lea, teritorii întinse. In ultimul sfert al secolului al VIII-lea Roma și-a încheiat procesul de metamorfozare în cetate creştină:, ea identificându-se de acum cu Biserica și cu succesorul Sfântului Petru. Au fost construite noi biserici, au fost reparate, mărite şi reconstruite vechile biserici, sau marile galerii cu coloane, menite a proteja accesul pelerinilor la bazilica San Pietro, sau la San Paolo şi San Lorenzo Fuori le Mura.
Basilica lui Constantin cel Mre
In ajunul căderii Imperiului Roman de Apus, într-o predică adresată Romei, papa Leon I-ul (440-461) anunţase naşterea unui nou imperiu, sui generis: ,,Ei (Sfinții Apostoli Petru şi Pavel) au fost cei care te-au ridicat la această glorie, astfel ca… devenită capitală a lumii, ca locaş al Preafericitului Petru, să poţi domni, sprijinindu-te pe religia divină, peste ținuturi mult mai întinse decât te-ai sprijini pe puterea lumească. Căci, într-adevăr, deși…ce ai supus prin război este mult mai puțin decât ceea ce ai supus prin pacea lui Hristos”.
Incoronarea ca împărat a lui Caroș cel Mare
în ziua de crăciun a anului 800
Cetatea, sau oraşul Vatican, va reprezenta cea mai mare întreprindere urbană a Evului Mediu timpuriu din întregul Occident creștin, devenind un nou pol de concentrare urbană și bulversând structura antică. Incepând cu această perioadă, castelul Sant Angelo nu a mai fost doar piesa principală a noilor fortificații, el a constituit şi punctul de întâlnire al structurii bipolare formate din bazilica San Giovanni Latran, mamă și cap al tuturor bisericilor din oraș și din lume, centrul puterii episcopale citadine şi Vatican, centrul sacru al Occidentului creștin, deoarece mormântul Sfântului Petru a legitimat preeminenţa pontificală.
Basilica Sfântul Petru din timpul lui Constantin
Preeminenţa papei a reprezentat de departe rezultatul cel mai remarcabil a ceea ce a fost numit în istorie imitatio imperii pe care a practicat-o Biserica Romană. Formula trimite fără îndoială la amintita Donaţia lui Constantin, care pretindea că tocmai ad imitationem imperii Constantin le-ar fi atribuit papei Silvestru I şi succesorilor săi elementele constitutive ale ceremonialului imperial, care urma să țină cont și de doctrina celor două puteri enunţate de papa: auctoritas sacrata pontificum, pe de o parte, şi regalis potestas, pe de altă parte. Conform aceleia episcopii aveau responsabilități superioare, în măsura în care, în faţa Judecății Domnului, erau responsabili și pentru deţinătorii puterii regale. Impăratul întrecea ca demnitate întreaga spiță omenească, fiindcă puterea sa era de origine divină; dar, în materie de religie, chiar şi împăraţii trebuiau să se supună reprezentanților Bisericii, și mai cu seamă episcopului Romei, adică papei.
In treacăt fie spus, denumirea de papă datează doar din timpul lui Grigore al VII-lea Hildebrand (1072-1085), considerat în Martyrologium Romanum, drept luptător de frunte în apărarea libertății Bisericii, el contribuind considerabil la restabilirea prestigiului moral al papalității. Apelativul papă a fost extins retroactiv, asupra tuturor predecesorilor săi.
După reîntoarcerea papilor de la Avignon la Roma, în 1378, primul papă care s-a gândit serios la reconstrucţia basilicii a fost Nicolas al V-lea. Acesta a cerut un plan pentru o nouă bazilică lui Bernardo Rossellino Acesta, respectând suprafața edificiului lui Constantin, a conceput un plan în cruce latină. cu cupolă și cor. In 1455 papa a murit și proiectul a fost abandonat. trebuie spus că și probleme politice l-au împidicat să-şi continue proiectul. Timp de cincizeci de ani, succesorii săi s-au limitat să consolideze edificiul antic.
In anul 1505 (sau 1503), papa Iulius al II-lea (supranumit Papa Furtună) a decis să demoleze vechiul edificiu şi să-l înlocuiască cu unul mai mare şi mai modern, care să îndeplinească şi atributele unei basilici pontificale. Proiectul a provocat un concurs de arhitectură, la care au luat parte un mare număr de artişti renumiţi pe parcursul a 120 de ani. Lucrarea a revenit, pentru început lui Giuliano da Sangallo și lui Bramante, sosit la Roma în 1499. Proiectul lui Bramante a fost cel ales. Era vorba de un planîn cruce greacă, cu abside adânci și mici cupole. In centrul crucii grecești a proiectat o cupolă de tipul celei de la Pantheon. La 18 aprilie 1506 s-a așezat prima piatră e la baza unui pilastru. O mare parte a vechiukui transept și absida fuseseră înlăturate, dar se prevăzuse un cor provizoriu. Faptul i-a dat lui Bramante supranumele de Maestrul ruinător. Uneori, un tânăr venea să privească lucrările. Acesta era Michelangelo. Lui îi conferise, papa Julius al II-lea, construirea mormântului său, mormânt care urma să fie plasat în centrul noii basilici. Mchelangelo admira planul lui Bramante, dar nu se sfia să critice conducerea sa. Considerat drept un intrus, el a fost gonit de B ramante. Considerându-se amenințat, michelangelo s-a reîntors la Florența. El a revenit la Roma după după ce a proferat mustrări acide la adresa papei și a Romei. Pentru acea ocazie a scris: "se fac căști de protecție și săbii cu potirele". 
In 1513, Julius al II-lea a murit, iar Bramante ]n anul următor, 1514. In următorii treizeci de ani ce au urmat planul edificiului s-a menținut ca problemă. Raphael și Giuliano da Sangallo au propus a se trece la un plan de cruce lartină. Baldassare Peruzzi a conceput un plan nou, bazat pe cel al luii Bramante. Antonio da Sangallo, nepotul lui Giuliano, a dorit să păstreze planul e cruce greacă, dar adăugându-i o travee ca un portic. Dorea să flancheze fașada cu două turnuri și să modifice cupola. Și acest Sangallo a murit în 1546.
In 1547, papa Paul al III-lea l-a numit pe Michelangelo, în vârstă de 72 de ani, arhitect șef al tuturor lucrărilor de las Vatican și l-a însărcinat să remedieze  toate ezitările. Maestrul a declarat atunci : "Indepărtarea de proiectul lui Bramante inseamnă ăndepărtarea de adevăr". El a revenit, deci,la planul de cruce greacă, plan simplificat prin insistarea asupra planului circular: "cercul, simbol al infinitului, va glorifica Reînvierea". Cupola nu a mai fost concepută aplatizată, ca cea de la Panthenon, ci se înalța către cer. Intransigența cu care conducea lucrările îi dispera pe detrctori. Muncea la Sfântul Petru printre intrigi, refuzând orice plată pentru munca sa, dorind să aducă glorie lui Dumnezeu și onoare Sfântului Petru.
Michelangelo a murit în 1564. Absida și cele două brațe transversale erau terminate. Cupola se ridicase până la capătul tamburului.
Giacomo Della  Porta, ajutat de Domenico Fontana au terminat cupola, așa cum s-a relastat mai sus, dându-i elan și inspirându-se. probabil, dintr-o variantă desenată a Maestrului.
In 1606, papa Paul al V-lea (1605-1621) a optat definitiv pentru planul în cruce latină, mult mai apt pentru marile ceremonii și predicilor. Acest plan răspundea, pe de o parte, preocupărilor Contrareformei și, pe de alta, el acoperea pe de-a întregul spațiul ocupat de basilica antică, abandonată, în parte  către est de către Michelangelo.
Ansamblul urma a fi precedat de o fațadă a cărei realizare a fost conferit lui Carlo Maderna. Ceea ce rămăsese din fostul edificiu a fost distrus în această perioadă.Urban l VIII-lea a consacrat noua basiică.
Ultima fază a istoriei arhitecturale a Sfântului Petru a fost realizată de Bernini, devenit șeful lucrărilor după moartea lui Maderna, în 1629. Edificiul, care trebuia să reprezinte curentul Renașterii, a devenit un somptuos monument baroc. In total, de la lucrările lui Bramante la cele ale lui Bernini, s-au scurs mai mult de 120 de ani, au domnit 20 de papi și au lucrat 10 mari arhitecți.
Lucrările s-au derulat sub pontificatul unui număr de 20 de papi: Léon X (1513-1521), Adrien VI (1522-1523), Clément VII (1523-1534), Paul III (1534-1549), Jules III (1550-1555), Marcel II (1555), Paul IV (1555-1559), Pie IV (1559-1565), Pie V (Sfântul) (1565-1572), Grégoire XIII (1572-1585), Sixte V (1585-1590), Urbain VII (1590), Grégoire XIV (1590-1591), Innocent IX (1591), Clément VIII (1592-1605), Léon XI (1605), Paul V (1605-1621), Grégoire XV (1621-1623), Urbain VIII (1623-1644) et Innocent X (1644-1655).
Inegalabila bazilică pontificală de astăzi a început în anul 1506 şi s-a terminat în 1626, dar adăugiri estetice au urmat în continuare. Spre exemplu, Bernini a adăugat în interior giganticul său baldachin, de 29 de metri înălţime, din bronz cu coloane răsucite şi ornate cu frunze de măslin şi cu albine, din emblema papei Urban al VIII-lea (1623-1644). Baldachinul este considerat cea mai mare structură artistică de bronz din lume. Bronzul a fost jefuit de papă de la Pantheonul antic, ceea ce a atras repulsia populaţiei.
Tot Bernini a realizat piaţa în stil baroc din faţa basilicii, lucrare care a durat între 1656-1677. In spaţiul luat în lucru, Bernini a folosit o axă formată de bazilică şi obeliscul lui Caligula, reamplasat de Domenico Fontana, în 1586, şi o axă transversală, formată de obelisc şi o făntână arteziană realizată de Maderna, în 1613  (cea din dreapta). A înconjurat piaţa cu două braţe imense semi-circulare, așa cum s-a arătat mai sus, sub formă de porticuri imense cu coloane toscane. Cele două mari porticuri lăsau deschisă calea spre răsărit. Pentru a încheia ansamblul, Bernini a mai adăugat pieţei o fântănă simetrică cu cea a lui Maderna, în raport cu obeliscul (cea din stânga). Deasupra celor două porticuri semi-circulare s-au plasat cincizeci de statui concepute tot el. Porticurile respectă gigantismul basilicii, având patru coloane în secțiune.
Intre cele două fântâni și obelisc, sunt inserate în paviment două discuri. Ele marchează punctele geometrice ale elipsei care conturează piața..Din cele două puncte colonadelr par compuse dintr-un singur rând de coloane, nu din patru. Bernini a reușit această perspectivă menținând egale spațiile dintre coloane, al c[ror diasmetru cre;te pe m[sur[ ce se merge spre exterior.
Arhitecţii cei mai importanţi care au contribuit la lucrări şi cu planuri au fost: Donato Bramante, Giuliano da Sangallo, Raphael, Baltassarre Perizzi, Antonio da Sangallo cel Tânăr, nepotul lui Giuliano, Michelangelo, Giacomo della Porta, Domenico Fontana, Carlo Maderna şi Bernini. La decoraţiile interioare au participat o mulţime de maeştri în sculptură şi pictură, greu enumerat.
Planul final al basilicii Sfântul Petru este o cruce latină cu trei nave. De la începutul construcţiei planurile au fost supuse reanalizării timp de 200 de ani. In pilaştrii navei centrale, ai transeptului şi în absidă sunt săpate 39 de nişe cu statuia câte unui sfânt. De jur-împrejurul bolţii sunt înscrise, în limba greacă veche şi în latină, cuvintele adresate de Christos sfântului Pretru, cuvinte care, conform catolicilor au fondat puterea pontificală: „Tu eşti Petru (Piatră) şi pe această piatră eu voi construi Biserica mea şi porţile Infernului nu se vor deschide către ea. Eu îţi voi da cheile Regatului cerurilor”.
Imensa faţadă a basilicii a fost concepută de Carlo Maderna. Ea se întinde pe 144 de metri şi are o înălţime de 45 de metri. Este realizată din travertin, cu coloane corintice gigantice şi cu un fronton central dreptunghiular, pe care tronează statuile lui Iisus Christos, Ioan Botezătorul şi unsprezece Apostoli. In faţa frontonului principal se află un fronton triunghiular clasic, de dimensiuni mai reduse. La baza marelui fronton s-a plasat inscripţia:
IN HONOREM PRINCIPIS APOST PAVLVS V BVRGHESIVS ROMANVS PONT MAX AN MDCXII PONT VII – prin care papa Paul al V-lea din familia Borghese a vrut să-şi imortalizeze ultimul aport la terminarea construcţiei. 
Faţada este adesea citată drept o parte a edificiului mai puţin satisfăcătoare, construită în grabă şi cu constrângerea de a nu se reveni la planurile lui Michelangelo şi de dorinţa de a se adăuga două turnuri la extremităţi. Turnurile nu au mai fost ridicate, dar faţada a rămas cu defectul de a împiedica vizibilitatea spre domul basilicii, privind din Piaţa Sfântul Petru. De fiecare parte a faţadei sunt plasate în mici turnuleţe ornamentale, două orologii. Cel din stânga a fost electrificat în anul 1931.
Basilica nu are clopotniţă independentă, clopotele fiind montate în dreptul unei ferestre deschise a faţadei, plasată în latura stângă, sub orologiul din acea parte. Dispune de şase clopote, din care numai trei pot fi observate din Piaţa Sfântul Petru. Clopotele servesc şi ca sonerie a orologiului. Cel mai mare a fost turnat în 1775,cântăreşte 9 tone şi are un diametru de 2,30 metri. Cel mai vechi clopot a fost turnat în anul 1288.
Clopotele nu se bat decât în câteva zile ale anului, la mari sărbători. Incepând cu conclavul din 2005 rolul clopotelor a crescut. Sunetul lor va fi semnalul înţelegerii pozitive a conclavului la alegerea noului papă. Astfel urma a se elimina vechiul obicei al emanării de fum negru sau alb, care avea înţelesul de Habemus Papam. Tradiția fumului a rezistat însă și la alegerea ultimilor doi papi, Benedict al XVI-lea și Francisc.
In faţa basilicii propriu-zise, Maderna a adăugat un nartex transversal grandios, de care era foarte mândru. In nartex se pătrunde direct de sub marile coloane de la marea faţadă. Bolta lungă este decorată cu stucaturi şi elemente aurite. La capete s-au rezervat două spaţii teatrale, încadrate de coloane ionice, în care s-au aşezat statuile ecvestre ale lui Constantin cel Mare, la nord (realizat de Bernini, în 1670) şi Carol cel Mare, la sud (realizat de Cornacchini în sce.al 18-lea).
Cinci porţi gigantice, din care trei încdrate de coloane antice, asigură accesul din nartex în bazilică. Cea de a şasea, numită Poarta Sfântă, se găseşte la extremitatea nordică şi rămâne închisă între Jubilee. Portalul central cu canaturi de bronz, a fost creat de Antonio Averulino (1455) prin asamblarea unor panouri recuperate din vechea poartă a basilicii lui Constantin. Poarta de sud, numită Poarta morţilor, se datorează sculptorului Giacomo Manzû (sec.al 20-lea). In plastica ei se poate observa Papa Ioan al XXIII-lea în grnunchi în faţa Sfântului Petru. crucificat. Printre comorile principale ale basilicii se află şi ansamblul de mozaic situat deasupra portalului central. Numit Novicella, această lucrare realizată după un desen de Giotto (sec.al XIII-lea), reprezintă o navă care simbolizează Biserica creştină.
Nava centrală, corectată ca aliniament de Maderna, cu Obeliscul din afară, se sprijină pe pilaştri pereche, conform planurilor lui Michelangelo. Vizitatorul este în asemenea măsură de stupefiat de dimensiunile interioare încât este împiedicat să perceapă cu adevărat proporţiile edificiului. Planurile pentru grandioasa cupolă a basilicii au parcurs și ele un drum complex prin concepțiile lui Bramante, Sangallo, Michelangelo, Giacomo della Porta și Domenico Fontana. Ultimii doi au avut bucuria de a finaliza domul în anul 1590, ultimul an de pontificat al papei Sixtus al V-lea (Sixtus Quintus). Lucrările finale au început la 15 aprilie 1588, cu 600 de muncitori și s-au finalizat în 22 de luni. La 14 mai 1590 s-a așezat ultima piatră, sfințită de pontif, în bubuitul tunurilor de pe castelul Sant Angelo. 
S-au folosit frânghii de 500.000 de livre, frânghii cu care s-au ridicat materialele, 30.000 de livre de fier pentru a lega cupola dublă și unită la interior de două cercuri și un milion de livre de plumb pentru acoperișul exterior. Numai pentru cele două bolți s-au cheltuit 200.000 de coroane de aur.
Sub pontificatul succesorului papă, Grigore al XIV-lea, arhitectul Fontana a realizat lanterna din vârful domului și s-a gravat inscripția în onoarea papei Sixtus Quintus. Papa care a urmat, Clement al VIII-lea, a ridicat crucea din vârful basilicii, în dunetul tuturor clopoyelor din Roma. Brațele crucii au închis în cutii de plumb un fragment din "Adevărata Cruce" și o relicvă a Sfântului Andrei.

Fațada edificiului este o parte specială a sa. Pentru că piața din fața basilicii prezintă o ușoară înclinare, a trebuit construită o scară majestoasă. Concepută de Bernini, ea este străjuită de două statui, reprezentând pe Sfântul Petru și Sfântul Pavel (realizate în sec.19). Această fațadă începută de Carlo Maderna, în 1607, și terminată, în 1614, a făcut subiectul unor vii controverse. Cu 45 de metri înălțime și 115 metri largime, această fațadă a mascat cupola. Din loggia de sub fronton, papa urma să dea binecuvântarea urbi et  orbi. Fereastra centrală de la care glăsuiește papa și de unde este anunțat numele noului papă ales, când este cazul, are tonuri roșii și verzi. Ea este pusă în valoare frontonul triunghiular. Antablamentul poartă dedicația papei Paul al V-lea. Un fronton orizontal este încoronat de statuile a 11 apostoli (Sfântul Petru fiind absent), a lui Iisus și a Sfântului Ioan-Botezătorul. Cele două orologii de la extremități sunt opera lui Giuseppe Valadier (în sec.al 19-lea).

Pridvorul din spatele fațadei este tot opera lui Carlo Maderna, pentru că formează un ansamblu unitar cu aceasta. El are un plan prelung și îngust, cu dimensiunea cea lungă spre piață. In partea din stânga, dincolo de un grilaj, se află statuia ecvestră a lui Carol cel Mare (sec.al 18-lea), realizată de Agostino Cornacchini iar la dreapta, în vestibulul ce conduce la Scala Regia (acces interzis), a fost plasată statuia primului împărat creștin, Constantin, operă a lui Bernini (1670).
Intre pridvor și imensul naos al basilicii sunt practicate cinci mari porți. Poarta cea mai de nord (cea din stânga), Poarta Morții, are batanții din bronz, cu sculpturi sobre. Este opera lui Giacomo Manzu (1964). In partea de jos, dreapta, a batantului din dreapta, un basorelief îl reprezintă pe papa Ioan  al XXIII-lea. Poarta Centrală, dintre cele cinci, a fost sculptată tot din bronz, în 1445, de către Antonio Averulino. Spiritul propriu artei Renașterii se regăsește în modul de asamblare a scenelor religioase (în cele șase panouri), a episoadelor vieții lui Eugeniu al IV-lea (în spațiile dintre panouri) și a figurilor mitologice, a animalelor și a personajelor din epocă (în friza ce încadrează panourile). Sunt de remarcat în cele două panouri centrale curioase inscripții cu caractere arabe, plasate împrejurul personajelor Petru și Paul, precum și în nimbul lor.
Poarta Sfântă
Poarta din extrema dreaptă, numită Poarta Sfântă, este cea pe care numai papa are dreptul să o deschidă și să o închidă, pentru a marca începutul și sfârșitul unui An Sfânt. Deasupra porții centrale se află astăzi mozaicul numit Novicella. Acesta a fost de nenumărate ori deplasat și restaurat. Executat de Giotto în 1300, el a ornat un timp basilica primitivă. Mozaicul evocă furtuna de pe lacul Tiberiada, unde Christos a pășit peste ape. In afară de Poarta Sfântă și cea centrală, celelalte trei aparțin sec.al 20-le, autorGiacomo Manzu. Porțile sunt succesiv rectangulare, cele mai înalte și ronde, cele mai joase.

In interior "proporțiile demonstrează că nemăsurarea, devine măsură". Este suficient de a te apropia de primii doi pilaștri, pe care îi susțin doi îngeri, ca să constați că măimea lor, care pare normală, ă se dovedească gigantică. Basilica Sfântul Petru este deținătoarea a circa 450 de statui, 500 de coloane și 50 de altare. Se apreciază că ar putea adăposti 60.000 de persoane. Ea permite a se retrasa toată istoria creștinătății și a artei Romei. Totodată dovedește cât de mult s-a depărtat Biserica creștină de principiile sale inițiale, privind modestia și chiar sărăcia lumească.
O descriere şi o evaluare corectă a basilicii necesită o expunere extinsă a proiectării și construcției structurale, dar și o analiză a tezaurului artistic adunat în interior de-a lungul a cinci secole. Basilica este un simbol al Contrareformei, al bogăției Bisericii Catolice și valoarea unor maeștri artiști ai barocului italian. Este un monument unic şi stupefiant atât din punct de vedere constructiv, cât şi prin tezaurul inestimabil cu care este împodobit, fără a mai aminti de tezaurul inimitabilul din muzeul Vaticanului.

Lungimea totală a basilicii, cuprinzând și lățimea Pridvorului, este în jur de 211 metri. Se pot face comparații cu lungimea altor mari biserici ale lumii datorită unor repere plasate pe pavimentul navei principale. Discul de porfir inserat în paviment la câțiva metri de intrarea în nava centrală  rste cel pe care a îngenunchiat Carol cel Mare în ziua de Crăciun a anului 800, pentru a primi coroana din mâinile Papei. In basilica primitivă el se afla în fața altarului principal.

Toate spaţiile interioare sunt bogat decorate cu marmură, cu stuc şi elemente ornamentale aurite, cu sculpturi şi mozaicuri. In mod surprinzător există destul de puţine picturi sub formă de tablouri, dar unele, precum Madona realizată de Raphael pentru Capela Sixtină, au fost reproduse aici în mozaic. Pictura cea mai preţioasă este icoana Fecioarei, provenită basilica antică. Intr-o enumerare succintă, se poate vorbi că de la basilica lui Constantin au mai rămas extrem de puține vestigii : obeliscul egiptean, marele con de bronz mozaicul de la Novicella, placa de porfir a încoronării lui Carol cel Mare și icoana Fecioarei (se mai pot adăuga părțile de substructură care au fost înglobate).

Imediat în dreapta, după ce se pătrunde în naos, se află Capela PietaPietà este o sculptură creată în 1499-1500 de către titanul Renașterii, Michelangelo Buonarroti.
In prezent, această capodoperă de o valoare inestimabilă se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo. Semnătura poate fi văzută pe centura care îi încinge pe diagonală pieptul Fecioarei.
Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese repartizat în Roma. Statuia a avut destinația de monument funerar al cardinalului, dar a fost mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în sec.al 17-lea, unde se găsește actualmente.

Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Iisus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară pe atunci în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste.Pentru prima dată, Pietà a fost găzduită la capela Santa Petronilla, un mausoleu roman aflat lângă transeptul sudic al bazilicii antice a Sfântului Petru, pe care cardinalul o alesese drept capela unde vor avea loc funerariile sale. 

Capela a fost demolată de către arhitectul Donato Bramante în timpul reclădirii bazilicii.Conform spuselor lui Giorgio Vasari, la scurtă vreme după instalarea Pietà în capelă, Michelangelo a auzit unele remarci cum că ar fi lucrarea unui alt sculptor, Cristoforo Solari, nu a sa. De supărare, Michelangelo a sculptat MICHAELA[N]GELUS BONAROTUS FLORENTIN[US] FACIEBA[T] (Michelangelo Buonarroti, din Florența, a facut-o) pe centura de pe pieptul Fecioarei Maria. A fost singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Mai târziu și-a regretat gestul, considerându-l o aroganță și a jurat că nu-și va mai semna niciodată vreo lucrare.De-a lungul timpului, Pietà a suferit mai multe deteriorări. Patru degete de la mâna stângă a Fecioarei au fost sparte în timpul unei mutări. Au fost restaurate în 1736 de către Giuseppe Lirioni, iar unii savanți sunt de părere că restauratorul și-a permis să aducă modificări, făcând poziția mâinii mai puțin "emfatică".

Cea mai mare distrugere a suferit-o la 21 mai 1972, în Duminica Rusaliilor, când un geolog dezaxat mintal pe nume Laszlo Toth, a intrat în capelă și a atacat sculptura cu un ciocan geologic strigând "Eu sunt Iisus Hristos". Martorii au luat bucățile de marmură care au sărit. Mai târziu, unele dintre acestea au fost returnate, însă multe dintre ele nu, printre care și nasul Fecioarei, care a trebuit să fie reconstruit dintr-un bloc tăiat din spate.
Baldachinul și altarul principal

După atac, capodopera a fost minuțios restaurată și înapoiată bazilicii Sfântul Petru, imediat după intrare pe partea dreaptă, între Sfânta Ușă și altarul Sfântului Sebastian, așa cum s-a  amintit, iar acum este protejată de un geam blindat.O copie a statuii Pietà, realizată de sculptorul Toth Istvan, a fost amplasată, în 1906, fața Bisericii romano-catolice din Oradea, de pe actuala str. Republicii. Lucrarea a fost renovată în 1959, dar la 22 mai 1961, a fost mutată în curtea Bisericii romano-catolice, în locul ei fiind amplasat bustul lui Alexandru Moghioroș, statuie îndepărtată și ea după Revolta (nu revoluție) Română din 1989.

Tot pe dreapta naosului, imediat după Capela Pieta, se găsește Capela Crucifixului (sau a relicvelor). Capela are un plan eliptic, conceut de Bernini, și adăpostește un crucifix de lemn, atribuit lui Pietro Cavallini (începutul sec.al 14-lea). In fața Capelei Crucifixului, lipit de un pulastru, se află monumentul funerar al Christinei de Suedia. Această regină a abdicat, s-a convertit la catolicism și a venit la Roma, în 1655. Ea este îngropată ân Grotele Vaticanului, aflate sub basilică și destinate mormintelor papilor și păstrării unor diverse obiecte provenite de la basilica antică. Monumentul acestei regine nordice a fost executat în sec. al 18-lea de către G. Theodon după proiectul lui Carlo Fontana. Tot pe dreapta naosului , la sud de cel de al doilea pilastru, se găsește monumentul funerar al contesei Mathilda de Toscana. Aceasta a fost prima femeie inmormântată în basilică. Pe timpul controverselor pentru investitură, ea l-a primit pe împăratul german Henric al IV-lea, venit să se umilescă la Canossa, în fața papei Grigore al VII-lea (1077). Basorelieful de pe sarcofag reliefează acest eveniment. Monumentul a fost realizat de Bernini ajutat de unii elevi.

Mai departe, în adâncimea naosului, pe dreapta, se dechide Capela Sfântului Sacrament. Acesta este precedată de un grilaj din fier forjat, desenat de Borromini. Pe retablul altarului, marele tablou al lui Pietro de Cortona, care figurează Trinitatea, este unul dintre puținele picturi ale basilicii (cea mai mare parte dintre tablouri sunt realizate din mozaic). Pe altar, tabernacolul, operă a lui Bernini (1675), reproduce construcția "tempietto" de la biserica San Pietro in Montario, din cartierul Transtevere. Ingerii îngenunchiați sunt tot o reușită a lui Bernini (1675). Ingerul din dreapta este opera unui elev al lui Bernini.
Capela Sfântul Saceament

A treia pereche de pilaștri ai naosului marchează aliniamentul unde Maderna și-a alăturat prelungirea naosului său de cel al celui realizat de Michelangelo, când s-a avut în vedere planul de cruce greacă. Bernini a avut sarcina să facă ca această unire să nu fie observabilă, adăugând elemente de decorațiune format dincoloane asemănătoare cu cele care flancau porțile monumentale ale navei și prin umplerea spațiului dintre arcade și frontonul printr-un blazon susținut de doi îngeri. Pe un pilastru de sud al aliniamentului, spațiul destul de strâmt, se află monumentul funerar al papei Grigore al XIII-lea. Realizat numai din marmură albă, el a fost terminat în 1723.. Basorelieful sarcofagului evocă reforma calendarului pe care a întreprins-o acest papă, în1582. Calendarul gregorian se alflă și astăzi în folosință.

Vis-a-vis, tot pe un pilastru pereche, aparținător tot părții de basilică cu plan grec, se găsește monumentul funerar al papei Grigore al XIV-lea. Aspectul său amintește de legendă și este consecința cheltuielilor enorme de care a avut nevoie sănătatea deficientă a papei, care a trebuit  tratată cu o mixtură de aur și pietre prețioase. Sarcofagul său, executat, la început, din stuc, a fost refăcut din marmură, în 1842. Transformarea a avut ca scop păstrarea demnității papale și a basilicii.

Dincolo de transept, tot pe partea dreaptă a basilicii se găsește monumentul funerar al papei Clement a XIII-lea. Inaugurat în 1792, el reprezintă o frumoasă realzare neoclasică a lui Canova. Răceala, reproșată adesea artei lui Canova, a contribuit aici la puritatea liniilor. Echilibrul ansamblului suferă de prezența statuii din stânga, cea care simbolizează triumful religiei.
In fața acestui monument se află unul dintre cei patru piloni enormi, care susțin cupola, unul dintre cei  patru piloni de la intersecția navei centrale cu transeptul, piloni începuți de Bramante și terminați de Michelangelo. In 1629, Bernini i-a placat cu marmură și a prevăzut la baza lor nișe mari, în care a așezat patru statui de circa 5 metri. Deasupra, a imaginat loge de unde se puteau arăta relicvele vechi și a refolosit coloanele răsucite (de la care se inspirase la realizarea baldachinul grandios de la altarul principal), coloane care proveneau de la basil;ica din sec.al 4-lea. Fiecare statuie amintește de relicvele posedate de basilică: 1- un fragment de la Sfânta Lance, operă a lui Bernini care evocă soldatul care a străpuns cu lancea sa coastele lui Christos, scenă devenită simbol al misericordei. Lucrarea  este plasată pe primul pilon din dreapta, cu deschiderea spre altar. Cea de a doua statuie a fost plasată, într-un spațiu asemănător, în pilonul al doilea, cel plasat tot  în dreapta. Ea se referă la un fragment din Sfânta Cruce, adusă la Roma de Sfânta Helena Ca atarte stauia este orientată catre centrul spașiului, spre altar.
Constantin cel Mare
Pilonul din stânga spate adăpostaște în nișă statuia ce amintește de Voalul sfintei Veronica. Cel  de al ptrulea pilon, cel din stânga față, adăpostaște statuia ce simbolizează pe sfântul Andrei. Ultimile trei statui au  fost opera elevilor lui Bernini - F. Mochi, A. Bolgi și F. Duquesnoy. Altarul principal, plasat sub Baldachin și sub măreața cupolă, este înconjurat de cei piloni gigantici, cu  nișele și stauile amintite, la vedere.
Cu timpul, în marea basilică au început a fi traduse în mosaic, prin sec.al 16-lea, tablouri celebre. Urmând spiritul Contra-Reformei, Biserica a gândit că astfel vor fi apropiați credincioșii, prin materializarea imaginilor semnificative ale grandorii sale. Această tehică s-a dezvoltat mai mult când papa Benedict al XIII-lea  a creat o școală de mozaicari, în 1727.. Tablourile create au asvut o semnificație religioasă imensă. Ele ilustrează puterea lui Petru : Sfântul Petru pățind peste ape ( tablou plasat pe partea de sud a pilonului din dreapta spate, în fața monumentului funerar al  lui Clement al XIII-lea - descris anterior; Invierea de la Tabitha,, tablou mzaical plasat pe aceași pilon dreapta spate, spre răsărit sepre absida edificiului.
Aceste opere mozaicale glorifică pe martiri, celbrează pe papi, pe sfinți și îngeri și contestă Reforma.
In extrema dreaptă a naosului, în dreapta abidei centrale se gsete Capela Sfântului Mihai, sau a Sfintei Petronilla. Aici, un tablou de mozaic reproduce martiriul Sfintei Petronilla realizat după o pânză de Guerchin (se vede în Muzeo del Palazzo dei Conservatori, Muzeo Novo, sala 7). Sfânta Petronilla, ale cărei rămășițe au fost depuse sub altar, a fost venerată la Sfântul Petru din sec.al 8-lea. Pepin cel Scurt i-a ridicat o capelă în care trebuia să fie adusă statuia Pieta, comandată lui Michelangelo.

Absida basilicii este dominată de tonul Sfântului Petru, realizat de Bernini, pentru a adăposti resturile unui tron episcopal, simbolic atribuit sfântului Petru. Acele resturi ce datau din sec.al 4-leaerau închise într-un tron ornat cu fildeș, oferit de regele francez Carol cel Chel papei Jeanal VIII-lea, la încoronarea sa, în 845. "Catedra" lui Bernini este un mare tron de bronz sculptat, înconjurat de cei patru Doctori ai Bisericii, destinați a-l susține (ei măsoară de la 4,5 la 5,5 metri). Deasupra domnește o "glorie", din stuc aurit și o mulțime de îngerași. In centru, precum un soare, o deschidere lasă să pătrundă lumina și poartă porumbelul Sfântului Spirit (aripile lui se deschid pe 1,75 metri). Această operă, terminată în 1666, atunci cnd Bernini era  aproape septuasgenar, constituiie încoronarea artei sale amețitoare prin mișcare și lumină.Opera se găsește in absidiola centrală a marii abside.

In absidiola din dreapta, spre nord, se găsește monumentul funerar al papei Urban al VIII-lea. Comandat lui Bernini în 1628, a fost terminat în 1647. A fost considerat drept capodopera artei funerare a sec.al 17-lea. Papa, cu un gest de imperial de binecuvântare, tronează deasupra sarcofagului înconjurat de statuile justițieiși a Carității, în timp ce mortul își înscie numele.
In absidiola din stânga absidei principale se găsește monumentul funerar al papei Paul a III-lea. Autorul său, Gugliemo Della Porta (1500 ?-1577), discipol al lui Micheangelo, și-a imaginat un proiect grandios. Inconjurat de opt statui alegorice, monumentul trebuia plasat în centrulcorului. Micheangelo s-a opus și cerut reducerea numărului statuilor la patru. Atunci când Bernini a reamenajat absida, în 1628, a redus numărul statuilor la două. Celelalte două au fost se află la palatul Farnese.

Pornind de la absida centrală spre aApus, pe latura de sud a naosului, se întâlnesc o altă serie de monumente glrioaser. Primul monument de sud care se întâlnește este Altarul sfântului Leon cel cel Mare, plasat în extrema răsăriteană a naosului, alături de absidă. Retablul este un tablou de marmură, datorat lui Algarde. Tabloul îl reprezintă pe papă oprind cu un gest pe Attila, la poțile Romei. Acest tip de sculptură, apropiată de de o pictură, prin efectul de culoare pe care îl produce, este caracteristic artei baroce.
Pe latura sudică, urmând drumul spre ieșire din naos, se întâlnește monumentul funerar al papei Aexandru al VII-lea, înainte de a se ajunge la Transept. Bernini a murit cu doi ani înainte de terminarea monumentul, în 1678. El dorea să sculptezed cu mâna lui caul papei care -a fost protector. Acela, îngenunchiat și înconjurat de statui alegorice, opere ale elevilor săi, cu dorința de al imita pe maestru, au un efect puțin exagerat de mșcare. Arta lui Bernini a ajuns aici la exces (Moartea este reprezentată printr-un schelet care invită pe papă apărând după o draperie de marmură care imită japsul).
In centrul basilicii, cu plan de cruce greacă, conceput de Michelangelo, exact sub cupolă s-a plasat altarul principal, de la care au dreptul să oficieze numai papii. 
Mormântul Sfântului Petru de sub Altarul central și de sub
Baldachin
Deasupra lui s-a plănuit construirea unui baldachin impresionant. Bernini a început această operă ieșită din comun, în 1624, iar papa Urban al VIII-lea a inaugurat-o în 1633. In ciuda greutății sale datorată bronzului intrat în componență și a înălțimii de 29 de metri, egală cu cea a palatului Farnese, acest edificiu a păstrat aspectul lejer al unui baldachin. De obicei un baldachin era construit din lemn și din stofă, putând fi deplasat în procesiuni. Privirea atrasă de mișcarea liniilor imenselor coloane răsucite, fac a părea că zboară draperiile. Albinele turnate, ca ornament, pe coloane și pe draperii, sunt cele de pe blazonul familiei Barberini, din care provenise papa Urban al VIII-lea. Această operă a fost foarte criticată, mai ales că fusese realizată din bronzul antic de pe Pantheonul roman, respectiv de pe plafonul atriumului aceluia.. Baldachinul a fost taxat drept un procedeu teatral de prost gust și așa a rămas. Are aspectul și linile unui baldachin oriental căruia îi lipsesc însoțitorii cu turban și elefanții.
Cupola basilicii este cea mai mare din Roma (nu din lume, așa cum se exprimă unii admiratori). Pare că întregul edificiu a fost destinat să o primescă, ca simbol al perfecțiunii lui Dumnezeu. Pe pandantive se află patru medalioane de 8 metri diametru, în care sunt reprzentați, în mozaic, Evangheliștii. Deasupra se derulează inscripția latină prin casre Christos a instituit Biserica: "Tu ești Petru și pe această piatră eu am clădit Biserica mea. Eu am să-ți dau cheile regatului cerurilor". In compartimentele calotei figurează Papii, Doctorii Bisericii, apoi, așezați, Christos, Fecioara, sfântul Iosif, sfântul Ioan Botezătorul și Apostolii. Mai sus, îngeri. Pe bolta lanternonului este figurat Dumnezeu Tatăl.

Pe primul pilastru din dreapta, unul din cei patru care susțin cupola, se află statuia din bronz a Sfântului Petru, realizată în sec. al 13-lea și atribuitălui Arnolfo di Cambio. Un număr incalculabil de pelerini vin pentru a săruta piciorul statuii.Statuia este elementul ce se bucură de cea mai mare venerație.O legendă spune că statuia a fost turnată din bronzul de la statuia lui Jupiter din templul  de pe Capitoliu. Revenind pe partea de nord a naosului, la limita vestică a părții în cruce greacă se întâlnește mormântul papei Pius al VII-lea, care a murit în 1823, după cd a deșuat furtuna lui Napoleon. mormântul său se datorează danezului Thorwaldsen.

Intre pilaștrii din stânga cestui mormânt, pilaștri ce aparțin basilicii cu plan în cruce greacă, concepută de Michelangelo, după plnurile lui Bramante, se găsește monumentul funerar al papei Leon al XI-lea. această operă din marmură albăse datorează sculptorului Algarde (1642-1644). Basorelieful de pe sarcofag ilustrează coversia la catolicism a regelui Henic al IV-lea, primită de viitorul papă, pe atunci legat al papei Clement al VIII-lea.
Statuia Sfântului Petru
Monumentul funerar al lui Innocentius al VIII-lea, realizat de florentinul Antonio Pollaolo (1431-1498) este o operă a renașterii și este unul din rarele monumente păstrate de la baslica primitivă. Concepția mormântului, plasat lângă ziddul edifuiciului, era caracteristică pentru sec.al 15-lea. Monumentul se află în dreptul primei perechi de pilaști ai naosului adăugat de Maderna și Bernini, la construcția cu plan de cruce greacă a lui Michelangelo. Când a fost recompus monumentul, în 1621, cele două statui ale sale au fost inversate. La început omul ăntins se găsea deasupra pontifului care binecuvânta, semnificând, astfel, puterea supremă a morții. In epitaf s-a srecurat o greșală. Acolo se pșate citi că papa a viețuit (vixit), în loc de (regna) a domnit "8 ani, 19 luni și 25 de zile".

Urmează pe dreapta, spre ieșire, Capela Prezentării, iar lângă peretele său dinspre apus monumentul funerar al papei Ioan al XXIII-lea. Acest basorelief se datorează sculptorului contemporan Emilio Greco.
Ultimul monument funerar dinspre ieșire din basilică este cel lucrat de Canova (1817-1819) spre gloria ultimilor reprezentanți al familiei regale scoțiene, Stuart. Monumentul se află între primul pilastru din stânga naosului și peretele de nord.
Calea sub altar
Revenind spre interiorul basilicii, în perete nordic din drptul pilonului de nord-vest, dintre cei patru care susțin cupola,se deschide intrarea în Muzeul istoric și tezaurul bailcii. Diminuat pe timpul invayiei sarazine din anul 846, apoi de jefuirea Romei în 1527 de către armatele creștine ale lui Carol Quintul, sau pe timpul tratatului de la Tolentino al lui Bonaparte, în 1797, tezaurul de la Sfântul Petru a fost totdeauna reconstituit și apoi îmbogățit de donațiile unor diverse țări. In Sala I se găsește "Sfînta Coroană, identică celor pe care Bernini le-a refolosit în logiile pilonilor principali, care susțin cupola, provenind din vechiul edificiu antic, din sec.al 4-lea". Cocoșul din metal aurit a fost plasat pe vărful aceleiași basilici antice de către Leon al IV-lea în sec.al 9-lea. In Sala II se găsește o frumoasă dalmatică, despre care se zice că ar fi aparținut lui Carol cel Mare, dar este vorba de un veșmânt liturgic în stil bizantin, posterior sec.al 10-lea. Această sală mai adăpostește o copie, în lemn și fildeș, a tronului realizat de Bernini în marea absidă. In capela beneficiarilor, un frumos tabernacol este atribuit lui Donatello,  maestru florentin al Renașterii. Mulajul din ipsos al statuii Pieta de Michelangelo a devenit prețios cănd a treuit restaurat originalul dteriorat în 1972. 

Sala III adăposterște mormântul papei Siztus al IV-lea,realzat de Antonio Pollaiolo (1493), capodoperă a sculpturii din broz. In diverse alte săli se găsesc obiecte de orfrevrărie și de cult și îngerul fasonat din lut ars de Bernini, înainte de a-l turna în bronz pentru Cpela Ssântul Sacrament. In galerie se păstrează tiara din aur, argint și pietre prețioase cu care se împodobește statuia Sfântului Petru în zilele de ceremonie. Sarcofagul lui Junius Bassus, din sec.al 4-lea, a fost descoperit sub basilică și constituie un exemplu remarcabil al sculpturii funerare creștine, bogat decorat cu scene biblice.

"Grotele" vaticane sunt o suprafață de sub basilcă care cuprind morminte de papi, precum și diverse obiecte de la vechea basilică. Anssamblul este compus dintr-o parte semicirculară ce copiază forma absidei primitive și se pelungește spre est cu capela ad caput. Față de centrul absidei la stânga se găsește mormântul lui Pius al XII-lea, iar la dreapta capela ad caput. In navele laterale se găsesc numeroase morminte, printre care ale Ioan al XXIII-lea, Christina de Suedia și Benedict al XV-lea.

Prin partea de sud a edificiului se coboară sub aceasta pentru a se vizita săpăturile realizate între 1939-1950, din inițiativa lui Pius al XII-lea. acolo s-a scos la lumină o necropolă romană pe cae Constantin a nivelat-o pentru a construi basilica primitivă. Cu această ocazie a săpăturilor a fost descoperit mormântul Sfântului Petru. După ce s-a traversat un zid al basilicii primitive, s-a găsit necropola. S-a juns în zona a două rânduri de morminte, din secolele 1-4 e.N, separate de un drum. Acestea erau disuse în lungul pantei ce cobora spre Tibru, aproape paralel cu nava centrală actuală, Deasupra intrării unui mormânt, situat la extremitatea de est, o inscripție exprima voința defunctului de a fi îngropat in Vaticano, ad circum. Mormintele romane au fost refolosite de creștini, precum unul de copil din familias Julia, care cuprinde mozaicuri creștine, mozaicuri ce sunt considerate dintre cele mai vechi din câte se cunosc (anterioare sec.al 4-lea). Aici Christos este reprezentat printre ramuri de vuță de vie, aureolat de raze de soare și conducând un car tras de cai.

Urcând spre absida actualei basilici, se întâlnește un drum perpendicular pe cel principal. Acest drum este mărginit spre est de un zid din sec.al 2-lea, numit zidul roșu. In spatele aceluia a fost descoperit un edicul pevăzut cu nișe și două colonete, csre a adăposdtit modestul mormânt al lui Petru. acesta a determinat, probabil, pe Constantin să ridice basilica pe aceste locuri accidentate și umede.
Mormântul lui Petru as suscitat și încă suscită controverse între istorici, arheologi și teologi. in 258 creștinii au mutat relicveleîn catacomba San Sebastian, iar către 356 le-au readus la Vatican, la locul lor deorigine. Relicvele sfâtului au suferit, cu aceste ocazii, unele deteriorări.
Capela Clementina, este Capela ad caput (la capul sfântului Petru). Situată în spatele ediculului, ea este foarte aproape de mormîntul apostolului. hidul arată oseminte regăsite într-unul din zidurile care, în sec.al 3-lea borda ediculul la nord. ele par a fi aparținut Sfântului Petru. (întortochiate  sunt căile Bisericii).






  

duminică, 23 ianuarie 2011

ROMA - BASILICI MAJORE

In ierarhia bisericilor (basilicilor) Romei s-au desemnat patru locaşuri de primă importanţă pentru Biserica catolică. Acelea se numesc Basilici Majore şi trebuie să fie primele cărora să li se închine pelerinii.
Conceptul de Bazilică majoră s-a născut în anul 1300, anul în care papa Bonifacius al VIII-lea a promulgat bula Anticuorum fida relatio. Prin aceasta instituia Anul sfânt şi preciza condiţiile de acordarea indulgenţelor, printre care şi vizitarea a două basilici din Roma: San Pietro din Vatican şi San Paulo din afara zidurilor (San Paolo fuori de mura), locurile de odihnă veşnică ale celor doi sfinţi apostoli.
Cu ocazia celui de al doilea jubileu, în 1350, Clement al VI-lea a adăugat o a treia bazilică majoră: San Ioan de Latran, catedrală a Romei, care poartă titlul de omnium urbis et orbis ecclesiarum mater et caput, ceea ce semnifică : «  mama şi capul tuturor bisericilor oraşului şi ale lumii » .
Cu ocazia celui de al treilea jubileu, prezidat de Bonifacius al IX-lea, în 1390, s-a a dăugat cea de a patra basilică majoră. Santa Maria Maggiore, cea mai veche biserică consacrată Sfiintei Fecioare.
Trebuie precizat că basilica San Ioan de Latran, reşedinţă papală, este cea mai veche şi prima în ordinea protocolară a basilicilor papale, înaintea celor lalte : San Pietro de Vatican, San Paolo fuori de mura şi Santa Maria Maggiore. Fiecare dinre aceste basilici este înzestrată cu câte o Poartă Sfântă, care se deschide solemn la fiecare început de An Sfânt, după care se închide şi se izolează până la anul următor.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

ISTANBUL - FORTIFICATII ANTICE

Primele fortificaţii ale locuirii ce avea să devină cea mai mare capitală a sfârşitului de antichitate şi a evului mediu european, au fost ridicate în sce.al 7-lea e.A de către coloniştii greci care au fondat cetatea Byzantion, sub conducerea legendarului Byzas. Colonia s-a folosit timp de secole de avantajul plasării pe marea cale comercială dintre Marea Egee şi Marea Neagră, dar şi comerţul pe uscat dintre Europa şi Asia.Pe atunci zidurile înconjurau numai acropolisul din vârful peninsulei cuprinse între Marea Marmara şi Cornul de Aur şi o suprafaţă restrânsă de locuire înconjurătoare.
 Pe timpul imperiului roman importanţa sa a scăzut, până în momentul când s-a opus lui Septimius Severus care se afla în război civil cu alţi generali pretendenţo la tronul imperial. Byzantion-ul a căzut în mâinile viitorului împărat roman după un asediu foarte lung şi supărător pentru acela. După cucerirea cetăţii, împăratul s-a răzbunat sălbatic pe el, distrugându-l până apropape de dipariţie. După câţiva ani, Septimius Severus a revenit la gânduri mai bune, influnţat şi de fii săi, Caracalla şi Gela. A reconstruit fortificaţii noi şi câteva edificii civile, printre care şi un hipodrom.
Când a transferat capitala imperiului la Byzantion, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a trasat o nouă incintă fortificată, cu mult mai cuprinzătoare. Zidul său a avut o lungime de 2,8 km de la marea Marmara la Cornul de Aur. Noua fortificaţie a început în anul 324 e.N şi s-a terminat sub domnia urmaşului la tron, Constantius al II-lea (337-361 e.N). Avea o singură linie de zid, apărată de turnuri repartizate regulat. Fortificaţia începea la ţărmul Cornului de Aur, în dreptul podului Atatürk de astăzi, se orienta spre sud-vest şi apoi spre sud, trecând pe la est de marile cisterne deschise Mocius şi Aspar pentru a atinge marea Marmara între viitoarele porţi Sfântul Emilianus şi Psamathos.
Impresionantele fortificaţii, admirate astăzi, ale bătrânului Constantinopol, sunt datorate în mod special prefectului pretoriului Athemius, patrician care le-a început în anul 413 e.N, când împăratul Theodosius al II-lea era minor Ele se pot clasifica în două categorii: fortificaţiile dinspre pământul balcanic, dinspre uscat şi cele dinspre cele două laturi scăldate de apele mării (Marea marmara şi golful Cornul de Aur). Bizantinii, urmaşi spirituali şi de sânge ai grecilor antici, vroiau să aibă trupuri puternice şi armonioase care să fie însoţite de minţi sănătoase şi echilibrate, iar dincolo de toate aveau un scop suprem; să-şi apere cetatea fără egal.
Fortificaţiile dinspre uscat aveau formă de arc de cerc larg cu o lungime de peste 6,5 kilometri. Ele apărau peninsula capitalei de atacurile dinspre continent şi se întindeau de la Marea Marmara, de lângă Turnul de Marmură (Mermer Kule), până la Cornul de Aur. Acele fortificaţii au înglobat şapte coline, ca şi Roma. Ultimele porţiuni ale acestor fortificaţii, cele dinspre Cornul de Aur, au primit adăugiri imprsionante sub domnia basileului Manuel al II-lea Comnen, în anul 1150. Ele au avut destinaţia expresă de protecţie a Palatului Blacherne, palat care până atunci se bizuise numai pe propriile ziduri. In prezent nu mai există nici o urmă a zidurilor de apărare ridicate sub Septimius Severus şi sub Constantin I-ul cel Mare, ziduri care apărau o porţiune mult mai restrânsă a peninsulei Byzantionului.
La 7 noiembrie 447 e.N, un curemur foarte puternic a distrus o mare porţiune a zidurilor măreţe începute de Athemius şi 57 de turnuri. Alte cutremure succesive, printre care şi unul major din ianuarie 448 e.N, au agravat dezastrul. Fortificaţiile au fost reparate în mare grabă, în timp record de numai 60 de zile, deoarece hunul Attila intrase în peninsula balcanică. De-a lungul existenţei lor milenare, impresionantele fortificaţii au suferit distrugerile a numeroase alte seisme, toate consemnate în istoriile timpului.
Fortificaţiile dinspre uscat ale lui Athemius erau compuse din patru elemente: zidurile interioare, zidurile exterioare, Parateihion-ul şi fosa cu apă.
Zidurile interioare erau cele mai puternice, aveau 13 metri înălţime, 3-4 metri lăţime şi dispuneau de 90 de turnuri de câte 15-20 de metri înălţime.
Zidurile exterioare formau o centură mai largă, depărtată la câţiva metri de prima. Ele aveau numai 8 metri înălţime, 2 metri lăţime şi dispuneau de 96 de turnuri înalte de 10-12 metri.
Fosa cu apă avea 18 metri lăţime şi 7 metri adâncime, fiind umplută numai pe timpul asediilor. Pe marginea interioară a fosei, spre fortificaţiile principale, se găsea un zid simplu care îngreuna ieşirea din apă a atacatorilor. Acela se numea Parateihion.
Zidurile erau construite din straturi alternative din piatră calcaroasă şi din cărămidă. Pe porţiunea terestră, spre uscat, ele erau străpunse de 12 porţi de acces. Cele mai renumite fiind:
- Poarta Adrianopolis, numită azi Edirnekapî şi deschisă spre drumul ce ducea la Adrianopolis, azi Edirne. Poarta se găsea cam la a 5-a parte din lungimea zidurilor de uscat, pornind de la Cornul de Aur. Intre această poartă şi Cornul de Aur s-au ridicat edificiile imperiale numite Palatul Blachernes.
- Poarta Sfântul Romanos, numită astăzi Topkapî. Este poarta prin care au reuşit să intre turcii în 1453. Ea se află cu aproximaţie la jumătatea întinderii zidurilor între Marea Marmara şi Cornul de Aur. Este un loc sfânt al eroismului, unde ar trebui înălţat un altar al celor jertfiţi pentru creştinism şi mai ales pentru un ideal de civilizaţie.
In preajma acestei porţi reînvie în imaginaţie trupul impunător şi tenul palid, cu pecetea morţii, al împăratului Constantin al XI-lea Dragases, una dintre cele mai dramatice şi eroice personalităţi ale lumii creştine ortodoxe, cel ce s-a sacrificat ca un martir apărând umbra vechiului Imperiu Roman de Răsărit. La Mistra, în mijlocul Peloponezului, este fixată în pardoseala naosului unei bisericuţe o placa de marmură pe care se zice că a îngenunchiat Constantin, înainte de a pleca să preia coroana vremelnică, stropită cu sânge, a imperiului muribund. Era 6 ianuarie 1449. Privind îndelung acea marmură lustruită de vremuri şi de paşii călugăriţelor, vizitatorul se roagă pentru odihna şi gloria lui. Suspinul ancestral şi dorurile nerostite ale eroicului împărat, îndemnă pe oricine să cedeze inimii.
Autorii timpuli spun că în ultimile clipe ale luptei pe zidurile Constantinopolului, împăratul şi aruncat toate veşmintele cu însemne imperiale şi, împreună cu trei apropiaţi, s-a aruncat în mijlocul ienicerilor pentru o ultimă şarjă sinucigaşă. Corpul său nu a putut fi identificat niciodată, ajungând într-o groapă comună alături de oştenii săi. Este posibil ca unii dintre puţinii creştini supravieţuitori să-l fi îngropat pe ascuns. Cert este că, în anul 1990, pe timpul unor săpături pentru reparaţii la fundaţiile unei biserici vechi din Istanbul s-a găsit un schelet decapitat ce purtase încălţări de purpură decorate cu un vultur argintat, simbolul dinastiei Paleologilor. Este posibil să fi fost vorba de rămăşiţele împăratului erou, dar nimic nu a fost comunicat ştiinţific.
- Poarta de Aur, numită astăzi Altinkapî. Este poarta cea mai sudică a zidurilor, foarte apropiată de ţărmul Mării Marmara. Prin aceasta îşi făceau intrarea triumfală împăraţii bizantini după victorii militare, sau cu alte ocazii festive.
Porţiunea de sud a arcului fortificaţiilor, adică porţiunea de arc dinspre Marea Marmara, este bine păstrată, precum şi porţile Belgrad, Silivri, Melvana şi Topkapî. Pe porţiunea nordică zidurile sunt admirabile, începând de la Poarta lui Hadrianus sau Poarta Adrianopolis până la Cornul de Aur, în zona palaţială Blachernes.
Cred că este interesantă şi edificatoare o enumerare a tuturor porţilor oraşului dinspre uscat. Pornind de la Marea Marmara spre Cornul de Aur porţile se succedau astfel: 1 – Poarta de Aur, prima la nord de Turnul de Marmură; 2 – A doua poartă militară; 3 – Poarta Pighi (Izvorul); 4 – A treia poartă militară; 5 – Poarta Rhegion; 6 – A patra poartă militară; 7 – Poarta Sfântul Romanos, numită de unii autori şi Poarta Romanilor, plasată cam la jumătatea distanţei dintre Marea Marmara şi Cornul de Aur; 8 – A cincia poartă militară; 9 – Poarta Charistios, cea care conducea pe drumul spre Adrianopolis, numită uneori Poarta lui Hadrianus şi mai adesea Poarta Adrianopolis; 10 – Poarta Kaligari din zona palatului Blachernes; 11 – Poarta Xylokerkos (a barierei de lemn) tot din zona Blachernes; 12 – Poarta Blachernai (Blachernes).
Tronsonul de fortificaţii dintre Poarta Romanos şi Poarta Charistios, pe o lungime de circa 1250 de metri, este partea cea mai slabă a lor, datorită morfologiei terenului. Această potţiune a apărării a suferit cele mai multe asedii, inclusiv pe cele finale ale otomanilor (1453).
De menţionat că Poarta de Aur se deschidea spre calea triumfală  (via triumfalis), sau calea imperială, care străbătea oraşul pe un traseu lung. Via triumfalis parcurgea Forul lui Arcadius, Forul Boului, Forul lui Theodosius sau Forul Taurului, Forul lui Constantin şi se termina în Augustaion (Forul lui Augustus).
Pe parcurs calea triumfală lăsa spre dreapta marea biserică cu mănăstire Sfântul Ioan Studios, sau Studion, imediat după ce pornea de la Poarta de Aur, iar între Forul Boului şi Forul lui Theodosius lăsa în dreapta mănăstirea Myrelaion.
De asemenea, pornind de la Poarta Charistios sau Adrianopolis, oraşul era străbătut de o altă cale principală. Aceea trecea pe lângă Biserica Sfinţilor Apostoli, lăsând-o în stânga, apoi pe lângă Apeductul lui Valens, pe care îl lăsa tot în stânga, mai aproape de Cornul de Aur. Ajungea în Forul lui Theodosius, în Forul lui Constantin, sfârşind tot în Augustaion (Forul lui Augustus).
Fortificaţiile dinspre mare erau constituite numai dintr-un singur rând de ziduri. Cele dinspre Marea Marmara începeau din vârful peninsulei, adică de la intrarea în Cornul de Aur, copiau conturul ţărmului spre apus până la Turnul de Marmură, unde se întâlneau cu zidurile dinspre uscat. Aceste fortificaţii erau şi ele impresionante, cu o înălţime între 12 la 15 metri, cu 150 de turnuri şi 8 porţi. Acum acele ziduri îşi fac apariţia numai pe anumite porţiuni ale traseului, sau prin resturi triste dar impresionante. Foarte mare parte din acele fortificaţii au fost demolate de turci pentru extragerea materialelor de construcţie.
Partea cea mai bine conservată se află între Yedikule şi cartierul Samatya şi între cartierul Kumkapi, de pe malul mării şi vârful peninsulei, spre Topkapî. Cea mai frumoasă poartă din acest tronson, mult modificată de otomani în sec. al 17-lea este Poarta Hebraica din apropierea Bazarului Egiptean. Ea a fost încorporată în Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni), pentru a servi numai accesului sultanilor. Inainte de construirea moscheii în acel loc se aciuise o mică colectivitate de evrei de la care s-a dat şi numele porţii.
Fortificaţiile dinspre Cornul de Aur au avut 5 kilometri lungime, 10 metri înălţime, 100 de turnuri şi 14 porţi. Aproape de vârful peninsulei, spre Marea marmara, prima care se deschidea spre Bosfor şi se numea Poarta Basilica.
 Această porţiune de ziduri urmărea ţărmul sudic al Cornului de Aur până pe la jumătatea acestuia. Acolo se întâlnea cu zidurile duble care apărau capitala dinspre uscat. Pe suprafaţa interioară cuprinsă între cele două aripi ale fortificaţiilor, In unghiul format de fortificaţiile dinspre uscat, cele duble, şi fortificaţiile dinspre Cornul de aur, s-a înălţat complexul palaţial Blachernes, sau Palatul Blachernes, pe o colină ce coboară spre Cornul de Aur.
Ansamblul de palate, biserici, terase, porticuri şi grădini de la Blachernes a constituit ultimul cuib de locuire al basileilor bizantini. Asemănător tuturor palatelor orientale, cel din Blachernes nu era alcătuit dintr-un singur edificiu palaţial, ci se prezenta ca un ansamblu de edificii ce rivalizau în bogăţie şi frumuseţe, ansamblu căruia fiecare împărat îi adăuga câte o bijuterie arhitectonică, sau câte o modificare, pe timpul domniei.
Palatul Blachernes îngloba, în final, şase palate diferite şi multe biserici sau altare, ridicate sub diverse domnii, toate pe o colină ce domina Cornul de Aur. Ansamblul  era alăturat zidurilor de apărare dinspre uscat pentru a se înlesni fuga în caz de revoltă populară, sau de victorie a unor uzurpatori.
Din punctul de unire al fortificaţiilor de pe uscat cu cele din lungul Cornului de Aur, adică din colţul cuprins de domeniul Blachernes, primele două porţi care se deschideau spre Cornul de Aur erau, Poarta Kynogon şi Poarta Phanaror, mergând spre răsărit, adică spre centrul oraşului, spre ieşirea din golf. Erau cele mai apropiate porţi de domeniul Blachernes, îndreptate spre calea de ape din Cornul de Aur. Urmau multe altele până la confluenţa dintre golf şi Bosfor.

ISTANBUL - BISERICA SFANTUL SALVATOR IN CHORA

Biserica este muzeu şi se numeşte Muzeul Kariye (probabil de la Chora) sau Kariye Cami Műzesi sau Hora eski Bizans kilisesi. Este un monument bizantin de vasloare inestimabilă, salvat de la distrugere printr-un miracol.
In străvechiul locaş se pot admira unele dintre cele mai frumoase mozaicuri bizantine din Istanbul. Edificiul este de neprecupeţit pentru iubitorii de artă şi istorie, unii specialişti recomandând chiar să fie vizitat înaintea Sfintei Sofia. Este un colţ de Istanbul de esenţă greacă ortodoxă care convinge de faptul că spiritul este continuarea şi floarea materiei, iar mitul este expresia simplă şi, totuşi complexă a celei mai pozitive realităţi. Spiritul păşeşte pe zidirile greco-bizantine şi oriunde mergi în fostul lui areal, îi descoperi urmele divine.
In preajma venerabilei biserici atmosfera este plină de blândeţe, de culoare, de caldă înţelegere umană în pictura mozaicală bizantină.
Se ştie că pe locul bisericii a existat un alt locaş în sec.al 5-lea, situat în afara zidurilor lui Constanti cel Mare din sec.al IV-lea. Când s-a ridicat zidul lui Theodosius al II-lea (413-414 e.N), biserica a fost cuprinsă în interiorul sistamului defensiv al capitalei  Existenţa ei a fost semnalată şi pe timpul domniei lui Justinian.
La numele locaşului s-a adăugat precizarea „in Chora“, pentru faptul că el s-a aflat în câmpia apropiată. O altă explicaţie pentru cuvintele adiacente, „in Chora“, este aceea că nişte inscripţii din interiorul bisericii, scrise în limba greacă, repetă de mai multe ori cuvintele „Pământul lui Dumnezeu“ (în limba greacă chora însemna pământ). Dar mai există şi alte opinii.
Seismul din anul 558, care a dus şi la prăbuşirea cupolei Sfintei Sofia, a distrus complet biserica Sfântul Salvator. Reconstruită imediat, ea a rezistat bine până la distrugerile aplicate ornamentaţiei interioare de iconoclaşti. Pe parcurs biserica a devenit şi mănăstire, iar între anii 1077-1081 s-a bucurat de o reconstrucţie amplă prin dărnicia Mariei Dukas, soacra basileului Alexios I-ul Comnen. Apoi, în anul 1120, Isaac Comnen, nepotul celui dinainte, a restaurat din nou locaşul, din nou grav avariat.
Starea bună a edificiului nu a durat mult, suferind o nouă distrugere din partea credincioşilor cruciaţi, în 1204.
Theodoros Metochites, celebru logograf al curţii imperiale, a întreprins o restaurare minuţioasă a bisericii, între anii 1315-1321, cheltuindu-şi întreaga avere. Mozaicurile şi frescele ce pot fi admirate astăzi sunt datorate acestui ultim binefăcător, care a adăugat locaşului un exonartex şi un paracclesion. In 1328 Metochites a fost exilat de Andronic al III-lea Paleolog, dar a fost autorizat să revină după doi ani, când a devenit călugăr. Şi-a încheiat viaţa în acest loc sfânt, unde a şi fost înhumat.
După cucerirea otomană, biserica bijuterie a fost transformată în moschee, în 1511, de către Atik Ali Paşa, marele vizir al lui Baiatid al II-lea. Faptul a condus la acoperirea decoraţiilor interioare cu un strat de tencuială, după moda musulmană. Stratul acela a protejat o mare parte din mozaicuri şi fresce, fiind îndepărtat între anii 1948-1959 de către Institutul bizantin din America. Din 1948 biserica a devenit muzeu, păstrând alături şi un minaret simplu cu tencuială roz. Din anul 1958 a fost deschisă publicului ca muzeu.
Biserica este de talie mică în raport cu alte biserici ale Constantinopolului, având o suprafaţă de numai 742,50 metri patraţi. Talia sa mică este compensată de majestatea interioară, fapt obişnuit în arhitectura bizantină. Edificiul se compune din trei zone principale: holul de intrare, sau nartex, corpul principal, sau naos şi capela alăturată, sau parecclesion.
Minunatele mozaicuri şi fresce de la începutul sec. al 14-lea descriu viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos, dar reprezintă şi chipurile altor sfinţi, sau altor personalităţi bizantine importante ale timpului. Unele imagini sunt legate de Evanghelii apocrife. Mişcările elegante ale personajelor le transmite lejeritate şi eleganţă incomparabilă, alături de un colorit viu. In plus, vasta gamă de teme biblice creează o idee despre forţa creatoare a maeştrilor bizantini, în ciuda ordinii iconografice impuse.
Din punct de vedere artistic Chora reprezintă un minunat exemplu al începutului Renaşterii bizantine din timpul Paleologilor. Cu toate că este mic şi greu de găsit, acest edificiu venerabil merită o atenţie specială. Nartexul este divizat în două: nartexul exterior, sau esonartex şi nartexul interior, sau exonartex. Separarea dintre cele două este netă, fapt datorat refacerii bisericii. Esonartexul a făcut parte din construcţia originală.
Biserica are şase cupole, două pe esonartex, una pe parecclesion şi trei pe naos. Cupola cea mai mare, cu 7,7 metri diametru, se află în centrul naosului.
Părăsind acest loc sfânt, recuperat de sub umbrela nocivă artistic a Islamului, orice iubitor de artă şi istorie trăieşte o strângere de inimă, o durere a dorinţei de reîntoarcere.
Văzută sau nevăzută, senină sau mutilată, istoria continuă să trăiască în noi, alături de mărturiile culturilor trecute. La Chora vizitatorul simte o tresărire a amintirilor păstrate genetic prin credinţa creştină şi pentru locaşurile ei străbune. Cu toate că o simţim apropiată, cultura creştin-bizantină ne surprinde des cu forţele ei creatoare enigmatice. Acele forţe nu ni le putem explica decât după o matură analiză, mai ales că ni se înfăţişează dintr-odată la apogeul lor.

ISTANBUL - APEDUCTUL LUI VALENS

Apeductul este un termen roman, provenit din cuvintele aqua (apă) şi ductus (a conduce).Apeductul poate fi subteran şi să conducă apa prin canale săpate prin trupul obstacolelor naturale, sau suprateran. La cel din urmă, canalul apei s poate fi susţinut de un zid continuu, de o construcţie cu arcade, sau de un pod.
Egiptul şi Assiria au folosit apeducte utilitare pentru folosul irigaţiilor, toate deschise sub cerul liber şi apropiate de sol.. Grecii au avut înclinaţii spre apeducte subterane, sau conduse, la suprafaţă, prin conducte din piatră sau ceramică. Apeductele cu arcade şi de dimensiuni impresionante, prin lungime şi înălţime, s-au multiplicat neasemuit în epoca romană. Eiecare apeduct deversa apa într-un castel terminal (castellum), de unde se făcea distribuţia spre cartierele oraşului.
In marea aglomeraţie urbană de la Roma, apeductele au devenit o necesitate vitală chiar înainte de dezvoltarea extinsă a băilor publice şi a termelor. Spre Roma s-au îndreptat etapal: Aqua Appia, Aqua Marcia, Aqua Iulia, Aqua Claudia şi Aqua Traiana. Primul s-a materializat în anul 312 e.A, adică cu aproape şapte secole înaintea Apeductului lui Valens de la Constantinopol. 
Apeductul lui Valens (Bozdoğan Kemeri) este singurul apeduct antic existent în mijlocul Constantinopolului, el fiind terminat în anul 368 e.N, sub domnia nefericitului împărat Valens (364-378 e.N), mort şi dispărut într-o mare bătălie cu goţii invadatori ai spaţiului balcanic. Nu este, însă, singura cale de transport al apei spre marea capitală antică şi medievală, dar singura care şi-a lăsat amprenta inconfundabilă chiar în interiorul ei.
Romanii au avut mândria şi tenacitatea de a exporta modelele lor arhitecturale, sau constructive pe tot întinsul imperiului. Au fost asimilate atât de contemporani cât şi de păosteritate pentru toate au reprezentat paşi ai culturii şi civilizaţiei. 
Această construcţie impresionantă şi de stringentă utilitate unea a treia şi a patra colină a cetăţii, în drum spre centrul ei şi a rămas în folosinţă pe toată perioada de existenţă a Imperiului Bizantin şi apoi sub puterea otomană o lungă perioadă de timp. Construcţia este masivă şi impresionantă în mijlocul oraşului modern şi agitat. Indeamnă cugetul spre visări despre o lume romană herculeană, cu vocaţie unică de constructor. Prin arcurile robuste, înfipte ca pentru veşnicie în pământ, puterea Romei încă sfidează debila creaţie otomană şi chiar primitivismul ei de început. Faptul de a se afla în mijlocul unei mari metropole îi conferă apeductului antic mai multă prestanţă şi atrage mai mult interes.
Vechiul apeduct cu două etaje şi arcade masive a avut la origine o înălţime totală de 26,50 metri. La origine pare să fi avut o lungime de circa 1000 de metri, din care a mai rămas astăzi un tronson de 971 de metri cu o înălţime de numai 20 de metri. Circa 6 metri din înălţime s-au pierdut în sol datorită depunerilor milenare. Astăzi cele două coline unite de el se numesc Süleymaniye şi Fatih. Pe sub arcadele apeductului şi printre picioarele lui solide, alcătuite din blocuri grele de granit, se scurg râuri de maşini pe şase benzi de circulaţie şi două şiruri umane pe trotuare. Structura romană nu resimte nici o vibraţie.
Construcţia este nu numai impresionantă prin volum şi dimensiuni, dar este şi una dintre cele mai vechi din Istanbul. Ea aminteşte de apeductele de la Pont du Gard, din sudul Franţei şi de apeductul de la Segovia, din Spania. Cel din urmă are şi el o grandoare aparte printr-o înălţime mai mare, dar comparabilă, de 28,50 metri, din care depunerile milenare nu au răpit mai nimic. Arcadele apeductului de la Segovia sunt mai multe şi mai înguste, deci mai dese, fapt ce atribuie un plus de zvelteţe lucrării. La acel gigant iberic, pe o lungime de 813 metri şi tot pe două nivele, se deschid 128 de arcade. Printre pilonii lui nu s-ar putea strecura, însă, o circulaţie modernă asemănătoare cu cea care invadează pe sub Apeductul lui Valens. 
In împrejurimile Constantinopolului mai există multe apeducte bizantine. Turcii le-au mai adăugat altele şi au înlocuit pe cele ruinate.

joi, 20 ianuarie 2011

ISTANBUL - CROAZIERA PRIN CORNUL DE AUR

Cornul de Aur este un golf lung şi îngust, asemănător unui şarpe acvatic. Numele lui în limba turcă este Haliç, iar în limba greacă, Khrusokeras (Χρυσοκερας). Malurile sale au cunoscut de-a lungul secolelor o mulţime de seminţii, cu diverse religii şi cu diverse condiţii sociale. Cartierele Cornului de Aur au reprodus totdeauna o imagine completă a compoziţiei şi a diversităţii etnice şi sociale din întreaga capitală.
O croazieră durează în jur de două ore, timp în care se poate admira priveliştea largă a  malurilor golfului cu istoria legată de începuturile civilizaţiei europene, nobleţea şi liniştea lui meditativă. Este o cale de ape veselă şi primitoare, strecurată între dealurile blânde, protejată de vânturile reci din nord şi deschisă numai spre răsărit, de unde vine apa proaspătă a mărilor înrudite. Privitorul trăieşte un oarecare regret că locuirea umană, că arhitectura şi urbanitica nu au îmbogăţit darurile naturii. Pe timpul Imperiului Bizantin de-a lungul golfului se întindeau şantiere navale, iar spre sud, spre capitală, şerpuia un zid înalt de apărare, străpuns de mai multe porţi. Fortificaţia impresionantă nu se prelingea numai până la punctul unde se întâlnea cu fortificaţiile duble dinspre continent, adică cu puţin peste jumătate din lungimea golfului.
Apele Cornului de Aur se unesc cu cele ale Bosforului şi ale Mării Marmara în dreptul peninsulei pe care s-a aflat acropolisul cetăţii antice, loc ales apoi de sultani pentru palatul lor, Palatul Topkapî. Acesta este punctul cel mai răsăritean al golfului, de unde pătrunde adânc în trupul uscatului, spre apus. Pentru a uni partea veche a Constantinopolului cu cea nouă, s-au aruncat peste apele lui trei poduri: Galate, Atatürk, şi Haliç, în ordine de la est la vest.
O croazieră în lungul Cornului de Aur începe de la baza nordică a Podului Galata, pe partea vechiului Constantinopol, de la un chei secundar plasat la apus de capătul podului. Dincolo de capătul podului se întinde un chei naval mai important, de la care pleacă nave mai mari, unele cu scopuri turistice şi majoritatea cu atribuţii de traversare sau de navetă spre cartierele de pe ţărmul asiatic. Acela a fost timp de aproape două moilenii portul principal al marii capitale bizantine şi otomane. 
La desprinderea vaporaşului turistic de lângă la tura apuseană a Podului Galata, imediat pe stânga, adică pe fondul vechiului Constantinopol, privirile sunt atrase de cupola şi rotunjimea diversă a semicupolelor Moscheei lui Rűstem Paşa. Ea se află pe panta orientată spre Cornul de Aur pe un plan inferior Moscheei lui Soliman I-ul Magnificul. Este cuprinsă între Bazarul Egiptean şi cartierul istoric, înghesuit, de comercianţi mărunţi, Tahtakale. Cartierul dezvăluie un Istanbul înghesuit, sărac şi învechit, unde clădirile par a se căţăra unele peste altele.
Intre anii 1560-1564, marele arhitect Mimar Sinan a construit moscheea pentru Marele vizir Rűstem Paşa, soţul prinţesei Mihrimah, fiica preferată a sultanului Soliman I-ul Magnificul şi a soţiei sale Roxelana. Talia mică şi proporţiile fac din moschee un exemplu perfect al artei otomane, o capodoperă de artă prin decoraţiunile sale florale în faianţă de Iznik (faianţă desenată cu garoafe, margarete, lalele, crin şi liliac). Faianţa acoperă zidurile interioare şi curtea interioară. Are un plan rectangular cu o cupolă centrală sprijinită pe patru semicupole şi pe cinci cupole mici. Este aşezată deasupra unor arcade de magazine şi printre străduţe strâmpte cu hanuri (caravanseraiuri), ale căror ziduri provin, în mare parte, din epoca bizantină. O restaurare recentă a pus monumentul în valoare, dar cutremurul din 1999 a distrus cupolele cele mici ale edificiului. Imprejurimile moscheii aduc aminte călătorului că se află într-o lume orientală, într-o lume meşteşugărească şi negustorească măruntă, aflată la limita pauperităţii.
Mormântul fondatorului, Rűstem Paşa, se află în cimitirul de la Moscheea Prinţului, iar al soţiei sale, Mihrimah, lângă Moscheea lui Soliman Magnificul, tatăl ei.
Navigând spre vest, Spre interiorul golfului, înainte de Podul Atatűrk privirile cuprind cartierul Unkapani, care se ghemuie sub zidurile Moscheei Soliman Magnificul. Cartierul s-a făcut cunoscut pentru bomboanele sale renumite, care pleacă în toată Turcia. Dincolo de podul Atatürk, pe ţărmul de nord, se întinde cartierul Kasimpaşa, cartier care odinioară era desprins de ţesătura oraşului. Nici astăzi nu are un aspect atractiv, singurele edificii de remarcat fiind Palatul Comondo şi Spitalul Marinei. Casele tradiţionale din lemn, care ar fi dat locului un plus de pitoresc, au dispărut în timpul „freneziei betonului” din anii '60. In spatele vechiului sat se găseşte totuşi una dintre cele mai frumoase moschei ale Istanbulului, Moscheia Piyal Paşa.
In faţa vechiului sat, pe ţărmul sudic al golfului, se aşterne cartierul Cibali, cartier dominat de Moscheea Cuceritorului şi de Biserica Pantocrator, locaş crrştin venerabil. De altfel acea zonă se găsesc multe biserici bizantine în bună stare, iar ţărmul este mai agreabil.
Tot pe ţărmul sudic, spre vechiul oraş, cartierul următor este Fanar-ul (Fener în turcă) de care se leagă urâte amintiri pentru ţările române. Impreună cu cartierul vecin, Balat, formează un areal cu mare densitate de monumente istorice. Fanar-ul este dominat de două mari edificii: Moscheea Yavuz Selin, cu perspective dominatoare spre Cornul de Aur şi Marea Şcoală, (de învăţământ creştin), surprinzătoare construcţie roşie din sec. al 19-lea. La picioarele lor, o mulţime de biserici sărace şi Patriarhatul ecumenic ortodox, reamintesc că centrul creştinătăţii orientale a rămas totdeauna la Constantinopol, chie sub dominaţia otomană. Unele dintre biserici încă mai îndrăznesc să oficieze, iar altele şi-au apărat venerabilitatea însoţite de câte un minaret. Toate sunt locaşuri mărunte, bătrâne şi stighere, aproape uitate de istorie.
Când se ajunge în dreptul cartierului următor de pe ţărmul sudic, Balat, ai senzaţia stranie că ai intrat într-un sat. Străzi strâmte şi case joase dau o impresie particulară de cartier evreiesc în care sinagogile sunt încă utile. Centru Balat-ului este cuprins de comerţul mărunt şi odată pe săptămână de un târg cu produse agricole din împrejurimi.
Cuprins între cartierul Balat şi zidurile Constantinopolului de pe timpul lui Theodosius al II-lea, cartierul sudic următor, Ayvansaray, este învăluit de o atmosferă cu adevărat tihnită. Aici se pot vedea încă multe case construite cu vechile pietre şi cărămizi bizantine şi tot aici s-a situat centrul guvernării Imperiului Bizantin în ultimele sale secole de existenţă, în cele ale decadenţei.
După ce au abandonat vechiul Mare Palat din centrul capitalei, împăraţii şi-au construit succesiv somptuoase palate în acest loc, pe malul sudic al Cornului de Aur, acolo unde încep şi marile fortificaţii dinspre uscat ale Constantinopolului. In acest colţ îndepărtat al capitalei, împăraţii u conturat, desigur, un nou centru de putere al capitalei. In 1204, cruciaţii s-au lăsat impresionaţi de bogăţia şi eleganţa acestor palate orientale, înainte de a le jefui.
Au rămas multe vestigii ale acelei glorii artistice imperiale. Ele sunt împrăştiate pe o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi, în unghiul cuprins între zidurile Cornului de Aur şi zidurile de apărare spre uscat. Ocupau cea de a şasea colină, suprafaţă care este astăzi dominată de Moscheea Mihrimah şi de faimoasa Biserică Sfântul Salvator din Chora.
Ayvansaray este cartierul care marchează limita dintre vechiul Constantinopol şi periferiile din afara zidurilor. In faţa sa, la nord de apele golfului, cartierul Haskőy a fost odinioară un sat al unei secte evreieşti, unde se pot găsi astăzi multe muzee locale, două sinagogi şi câteva vestigii interesante din piatră. Haskőy este urmat, spre ieşirea din golf de şantiere navale, care-l despart de cartierul amintit Kasimpaşa.
Eyűp a fost ultimul cartier pe lângă care se prelinge vaporaşul turistic minuscul, cartier aflat pe latura sudică a golfului. Cu mult timp în urmă satul de aici era despărţit de oraş. Se situa la poalele unei coline cu o panoramă relaxantă asupra întregului Corn de Aur. Pe o poziţie cu largi perspective se afla o cafenea iubită de scriitorul Pierre Loti (1850-1923), pe timpul cât a locuit în capitala turcă, ca ofiţer instructor de marină.
Eyűp este cunoscut cu deosebire pentru mausoleul celui ce a fost purtătorul de stindard al profetului Mahomed pe timpul asediului Constantinopolului, Eyűp Ensary. Osemintele acelui personaj sfânt musulmanilor, ucis la asediul dintre anii 672-679, au fost regăsite miraculos în urma cuceririi otomane, aşa că s-a construit o moschee comemorativă, prin voinţa lui Mahomed al II-lea, în anul 1458. Este o moschee sfântă pentru turcii musulmani sunniţi şi face parte dintre locurile sacre, alături de Mecca, Medina şi Ierusalim. Moscheea a devenit locul în care sultanii îşi încingeau sabia lui Osman, fondatorul dinastiei otomane, atunci când preluau tronul. Ceremonia se asemăna cu altele de pe întinsul Europei la încoronarea regilor.
Croaziera prin Cornul de Aur nu se ridică la înălţimea aşteptărilor prin diversitate urbană şi prin oferta de perspective. Dăruieşte numai plăcerea de a repera multe din monumentele cunoscute şi de a observa multe turle de biserici pitite, mărunte şi timide. Mai adaugă cunoaşterea stării de sărăcie a unei părţi a Istanbulului.
La întoarcere spre cheiul de plecare de lângă Podul Galata, se poate constata,în zilele de vară, de ce anticii au numit acel golf lung de 11 kilometri, cu forma unui corn prelung, drept Cornul de Aur. La apusul soarelui apele sale iau culoarea aurului cu sclipiri fugare de diamante.
Uitând de sărăcia locativă care însoţeşte golful, trebuie să recunosc că nici un alt loc din Istanbul nu-ţi trezeşte un sentiment de pace, de împăcare cu sine, atât de blând şi de captivant prin darurile naturii. Cu ochi fără greş, anticii l-au ales drept loc al unor prime aşezări bine ascunse de sălbăticie. Considerat drept protector pentru oameni şi nave, a primit atributul de adăpost, sporindu-şi liniştea şi chiar înalta apreciere a împăraţilor.
Din primele secole ale Imperiului Roman de Răsărit, numit Imperiul Bizantin, Accesul navelor străine în Cornul de Aur a fost împiedicat de un lanţ foarte gros, întins de la un turn al Constantinopolului vechi, în sud, la un turn de pe malul nordic, acolo unde s-a născut cetatea cartierului genovez Galata. In istoria Imperiului Bizantin s-a încercat de trei ori depăşirea ostilă a acelui lanţ :
- în sec.al 10-lea s-a produs o invazie navală rusă în cursul căreia invadatorii, sosiţi în monoxile, au încercat să depăşească lanţul bizantin ocolind pe uscat, peste actualul cartier Galata. Au fost distruşi de bizantini cu ajutorul renumitului „foc grecesc”.
- în 1204, pe timpul celei de a IV-a cruciade, navele veneţiene au reuşit să rupă lanţul cu ajutorul unui berbec.
- în 1453, otomanii lui Mahomed al II-lea au copiat tactica ruşilor, trecând navele din Bosfor în Cornul de Aur peste colina Galata, tractându-le pe uscat.
După cucerirea otomană populaţia greco-bizantină, evreii, negustorii italieni, alţii decât genovezii, şi alţi  nemusulmani, s-au deplasat cu locuirea în lungul malurilor Cornului de Aur, în special pe malul sudic, cel al vechiului Constantinopol. Acolo s-a retras şi năpăstuitul, dar eroicul, Patriarhat Ecumenic Ortodox şi au dus o viaţă plină de pericole multe bisericuţe creştine.


miercuri, 19 ianuarie 2011

ISTANBUL - TURNUL LUI LEANDRU

Turnul lui Leandru este numit în limba turcă Kiz Kulesi – adică „Turnul fecioarei“. Este un nume legendar al unei insuliţe stâncoase din apropierea coastei asiatice din dreptul Constantinopolului, insuliţă care marchează simbolic limita dintre apele Mării Marmara şi cele ale Bosforului. In dreptul său, pe malul asiatic, se afla odinioară cetatea Chrysopolis, astăzi pierdută în masa cartierelor noi.
In timpurile moderne micul edificiu de pe insulă, care nu  mai este un turn medieval, a devenit unul dintre simbolurile Istanbulului.
Insuliţa stâncoasă a fost fortificată cu un turn de piatră încă de pe timpul Greciei antice. Alcibiades a ridicat pe insuliţă un prim turn, în anul 408 e.A, pentru a supraveghea mişcările navelor persane în apele strâmtorii. Pe timpul Imperiului Roman pe insuliţă a existat un turn, păstrat ca punct de pază şi sub Imperiul Bizantin. Mult timp bizantinii au folosit stânca nu numai ca post de observaţie şi de atac asupra navelor inamice, ci şi ca sprijin pentru un lanţ greu ce traversa strâmtoarea şi bloca trecerea navelor inamice, lanţ asemănător ca cel ce bloca trecerea în Cornul de Aur. Turnul a fost reconstruit şi transformat de către împăratul bizantin Alexis Comnen, în anul 1100, pe timpul primei cruciade.
Cu toate că avea dimensiuni minuscule, turnul a servit pe timpul Imperiului Otoman ca punct strategic, punct care tria trecerea navelor prin strâmtoare. Sub această stăpânire turnul a suferit numeroase modificări şi reamenajări, printre care cele mai importante în anii 1509 şi 1763. Marele călător turc Evliya Çelebi a menţionat că insula era apărată de 40 de tunuri şi 100 de ostaşi. Uneori sultanii mai moderni au primit pe insuliţă pe unii oameni de stat străini. Tot de aici se trăgeau salve de tun când un nou sultan se urca pe tron.
Pe mica insulă s-a aflat totdeauna un far, a cărui bază o constituie astăzi un turn modern. Turnul a avut mult timp şi sarcini de salvare a navelor învinse de curenţi, nave care erau prinse cu harpoane şi trase la mal. In anumite perioade a servit ca loc de carantină, iar astăzi încă mai păstrează rolul de post de salvare. Alături de turnul farului, insuliţa adăposteşte acum un mic restaurant cu ambient  medieval şi o cafenea.
Reparat cu atenţie în 1995, turnul farului a suferit grav în urma cutremurului din 1999, când s-a trecut la o nouă renovare. Atunci a fost întărit cu  chingi de oţel.
Asemănător tuturor locurilor atinse de vieţuirea grecilor, turnul trăieşte şi în lumea legendelor. După o legendă greacă, o tânără pe nume Heros era închisă în turn. Cu ajutorul unui felinar ea indica în fiecare noapte iubitului său, Leandros, calea de urmat prin apele ostile. Tînărul cuprins de iubire parcurgea distanţa de la mal la insuliţă înotând. Intr-o zi furtuna a stins flacăra felinarului, iar Leandru a pierdut direcţia şi s-a înecat. Legenda a dat turnului numele lui Leandros cel sacrificat pe altarul dragostei.
Turcii nu s-au lăsat mai prejos şi au alăturat turnului o altă legendă. Conform aceleia oracolele au prezis unui împărat bizantin că fiica lui urma a muri dintr-o muşcătură de şarpe. Pentru a o proteja, tatăl şi-a închis fiica în turnul din mijlocul apelor. Dar un şarpe s-a strecurat într-un coş cu fructe trimis de iubitul prinţesei şi a îndelinit prezicerea. De la acea legendă turcii au dat turnului numele de Kiz Kulesi, adică, „Turnul fecioarei“. Ca învăţătură trebuie înţeles că nimeni nu poate scăpa de propriul destin.
Balcoanele farului oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra Mării Marmara, asupra Palatului Topkapî, asupra Podului Galata şi a cartierelor Galata şi Pera, din ”Oraşul Nou”, asupra Bosforului până la primul său pod şi asupra malurilor asiatice.
Tot acolo se poate aştepta un apus de soare extraordinar, dar pentru aceasta trebuie să-ţi angajezi o ambarcaţiune mică, dintre cele multe care îşi oferă serviciile pe cheiul turistic.

ISTANBUL - ANADOLU HISARI

Castelul de Anatolia, de malul Bosforului, la nord de Constantinopol a fost ridicat de temutul sultan otoman, Baiazid I-ul, între anii 1393-1394, pe timp ce se afla în plină expansiune în peninsula balcanică. Anadolu Hisari avea rolul de a constitui un bastion otoman înaintat şi punct sigur de trecere a strâmtorii Bosfor pentru traficul trupelor otomane între Asia şi Europa, prin ocolirea a ceea ce mai rămăsese din pământul bizantin.
Puterea otomană, în primele sale etape de extindere, s-a afirmat ca putere sud-est europeană, adică balcanică, dezvoltarea asiatică nefiind prima prioritate.
Noua cetate a avut rol în cel de al doilea asediu al capitalei creştine, în anul 1395, asediu terminat fără succes. Ea ocupă 7.000 de metri pătraţi şi ocupă malul Asiei Mici în punctual unde strâmtoarea are cea mai mică lăţime, de numai 660 de metri. In apropiere se revarsă un mic râuşor, pe nume Göksu (numit de grecii antici Aretos). In vecinătatea lui nordică zboară astăzi peste apele strâmtorii Podul Fatih Sultan Mehmed, cel de al doilea construit (1988) pentru comunicaţia modernă între continente.
O altă fortăreţă turcească, Rumeli Hisari, cu mult mai mare, a fost construită după scurgerea a şase decenii, exact în faţa sa, pe malul european. Era anul 1452 şi sultanul Mahomed al II-lea se pregătea pentru asaltul decisiv asupra Constantinopolului. Cele două cetăţi, aşezate faţă în faţă, au asifurat otomanilor controlul asupra traficului naval prin strâmtoare, trafic care era vital pentru genovezii aliaţi ai Imperiului Bizantin şi care deţineau cetăţi puternice în interiorul Mării Negre (Caffa, Sinope, Amasra).
Anadolu Hisari a fost ridicată ca cetate de supraveghere. Are plan pentagonal neregulat, cinci turnuri de pază la colţuri. In fortăreaţă se edificase şi o moschee.
Este cea mai veche structură otomană de la Istanbul şi a fost numită în documente Güzelce Hisar. Sultanul Mahomed al II-lea a întărit cetatea cu un zid nou lat de 2 metri şi cu trei turnuri de supraveghere. După căderea capitalei bizantine, cetatea a servit ca închisoare, ca şi vecina ei de peste apele strâmtorii.
Astăzi cetatea creează un tablou pitoresc împreună cu locuinţele de lemn din imediata apropiere şi care o înconjoară de departe. Face parte din patrimoniul muzeal al Turciei, dar nu este deschisă publicului.

ISTANBUL - RUMELI HISRARI

Sultanul cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea (1432-1481) a dispus ridicarea cetăţii cu un an înainte de a-şi ataca prada, în1452. La lucrări au participat 10.000 de salahori şi 1.000 de meşteri constructori, astfel că numai după patru luni visul sultanului fusese realizat, blocarea strâmtorii, astfel ca dinspre Marea Neagră să nu poată veni în ajutorul bizantinilor, genovezii din Crimeea, respectiv din cetăţile Caffa, sau din Sinope şi Amasra. Numele de Rumeli Hisari provine de numele de Rumelia dat teritoriului sud-estic al peninsulei balcanice.
La o tentativă anterioară ce cucerire a Constantinopolului, sultanul Murad al II-lea (1404-1451), tatăl lui Mahomed al II-lea, întâmpinase mari dificultăţi datorită blocusului naval realizat de creştini în strâmtoare. De aceea a devenit indispensabilă pe malul european a unei cetăţi pereche a fortăreţei Anadolu Hisari de pe malul asiatic şi în dreptul punctului unde strâmtoarea are cea mai mică lăţime, de numai 660 de metri. Cetatea Anadolu Hisari fusese ridicată anterior, la sfârşitul secolului anterior de sultanul Baiazid al I-ul (1393-1394).
Pe locul respectiv existase odinioară o cetate bizantină, folosită ca închisoare atât pentru bizantini, cât şu pentru genovezi. Acolo s-a cuibărit ulterior o mănăstire. Lucrările la cetate s-au desfăşurat într-un timp record, în numai 4 luni şi 16 zile (între 15 aprilie şi 31 august 1452).
Este recunoscut că la lucrările făcute în mare grabă au participat şi demnitarii sultanului. Cetatea este înconjurată de ziduri puternice cu creneluri dreptunghiulare (nu ascuţite după stilul arab). Zidurile sunt legate de un turn mic, de 3 turnuri mari circulare şi 13 mai mici pentru supraveghere. Dintre cele din urmă unul are plan patrulater, şase au planuri cu unghiuri multiple, iar altele şase sunt circulare.. Cele trei turnuri mari poartă astăzi numele celor trei viziri care au supervizat lucrările (Sadrazam Candarli Halil Pasha, Zağanos Pasha et Sarica Pasha). Pe timp de iarnă cele trei turnuri mari adăposteau cartierul general al ienicerilor, iar vara soldaţii trăiau în corturile aşezate în spaţiile dintre ziduri. Dintre turnurile de la nord, turnul Sarica Pasha are formă cilindrică, 9 etaje,o înălţime de 28 de metri, un diametru de 23,30 metri şi o grosime a zidurilor de 7 metri. Astăzi este numit Turnul Fatih (Cuceritorul). Un timp, Rumeli Hisari a servit ca închisoare otomană.
In spaţiul interior al cetăţii s-a aflat o  moschee a ienicerilor. Pe locul ei s-a amenajat astăzi un teatru de vară. Tunurile care odinioară trăgeau au şi scufundau navele inamice sunt expuse la poarta de intrare a cetăţii devenite muzeu. Imediat la nord de cetate trece Podul Fatih Sultan Mehmed, cele două fiind despărţite de cinci veacuri şi jumătate de istorie.

ISTANBUL - PODUL FATIH SULTAN MEHMED


Podul Fatih Sultan Mehmed, este cel de al doilea pod ce traversează strâmtoarea Bosfor, legând Europa de Asia, la Istanbul. Locuitorii îl numesc direct  Podul Cuceritorului. El poartă numele sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel ce a cucerit Constantinopolul în 1453. Silueta podului s-a profilat pe cerul strâmtorii la numai 15 ani după cea a Podului Bosfor (Boğaziçi Köprüsü), construit în 1973. El traversează apele în dreptul cartierului Hisarüstü de pe malul european şi al cartierului Kavacik, pe malul asiatic.
Inaugurat în 1988 acesta are lungimea totală de 1510 metri, cu distanţa între piloni de 1090 metri. Tablierul cu lăţimea de 39,40 metri, se înalţă tot la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Este un pod suspendat pe cabluri torsadate, câte două pe fiecare parte a tablierului. Cablurile trec peste dou piloni ce depăşesc cu 105 metri platforma rutieră.  La data construirii, în 1988, s-a clasat pe locul al 6-lea în lume, între podurile suspendate. Astăzi el se clasează pe locul al 15-lea. La construcţie au participat trei companii japoneze, una italiană şi una turcă.
La deschidere, primul care l-a traversat a fost preşedintele Turciei Tugut Özal.
Podul Fatih asigură cuntinuitatea în Asia Mică a autostrăzii Edirne-Ankara. Posdă câte 4 benzi de rulare pe fiecare sens de circulaţie şi câte una de urgenţă pe fiecare parte. Spre deosebire de Podul Bosfor, pietonii nu au acces pe acest pod traversat zilnic de minim 150.000 de vehicule, în cea mai mare parte autoturisme.
In 2012 este planificată darea în folosinţă a traversării pe printr-un tunel săpat pe sub albia strâmtorii, cale modernă numită Marmaray şi asemănătoare celei ce uneşte continentul de insula britanică pe sub Marea Mânecii. Acest tunel, cel mai adânc prin metoda sa de realizare, va trece la o adâncime de 60 de metri, din care 55 de metri de apă şi 4,5 metri de rocă, fiind realizat din prefabricate imense rezistente la pericolele seismice mari în zonă (77% din prognoze se referă la eventualitatea unui cutremur de 7 grade, sau mai mult, pe scara Richter în următorii 30 de ani). Tunelul Marmaray face parte dintr-un proiect amplu de reconstrucţie reamenajare a reţelei feroviare din Istanbul. Va fi capabil să traverseze circa 75.000 de pasageri pe oră, în ambele sensuri.
Un al treilea care pod de traversare peste Bosfor este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.