TRONUL ROMEI - NERO (NERO CLAUDIUS DRUSUS GERMANICUS CAESAR)

Ani de viaţă 37-68 d.Ch.
Impărat roman 54-68 d.Ch.
A guvernat Imperiul Roman între 13 octombrie 54­ şi 9  iunie 68 d.Ch. S-a născut la Antium, port în Latium (azi Anzio) şi a murit prin sinucidere la 9 iunie 68 d.Ch., în apropierea Romei.

Fiind fiul lui Cneius Domiţius Ahenobarbus şi al Agrippinei Minor, fiica lui Germanicus şi sora lui Caligula, s-a numit la început Lucius Domiţius Ahenobarbus. Tatăl său se trăgea din ginta Domitia, făcând parte dintr-o familie ilustră a acestei ginte. Supranumele de Ahenobarbus a fost purtat de toate generaţiile de bărbaţi din familie şi însemna “Barbă roşie”, ceea ce era o caracteristică fizică a familiei.

            Nero şi-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani, iar mama fiindu-i gonită de către Caligula, a trebuit să fie crescut de mătuşa Domitia Lepida.

            Când s-a măritat cu unchiul său, împăratul Claudius, Agrippina Minor a devenit cea de a patra soţie a aceluia. Ea a reuşit repede să-l determine pe soţ să-i adopte fiul din prima căsătorie. Tânărul a primit, pe această cale, numele de Nero Claudius Caesra Drusus Germanicus (anul 50 d.Ch.). In anul 53 d.Ch, pe când avea numai 16 ani, a  fost căsătorit cu fiica legitimă a lui Claudius, Octavia, fiică avută de acela din căsătoria cu destrăbălata Messalina.

            Nero era un cognomen purtat de unii membrii ai familiei Claudia şi după cele relatate de istoricul Suetonius era un cuvânt de origine sabină care însemna: viteaz sau puternic.

            Intrat în familia imperială, Nero a primit drept perceptor pe Seneca. Acela a ajutat-o pe Agrippina să-l înlăture pe Britannicus, moştenitorul natural al lui Claudius, provenit tot din căsătoria cu Messalina. S-au bazat pe firea slabă a lui Claudius care nu a arătat fermitate în stabilirea succesiunii şi s-a lăsat purtat de hotărârile liberţilor cu care seb înconjurase la curte şi în administraţie.

            Cu încetul, Nero a fost aşezat de mamă înaintea lui Britannicus. El a devenit consul desemnat, apoi prinţ al tineretului. Investit foarte curând cu putere proconsulară, a primit dreptul de a distribui în numele său un “donativum” (donaţie) soldaţilor şi un “congiarium” poporului roman, căi prin care putea să obţină bunăvoinţa celor gratulaţi. A primit şi dreptul să celebreze jocuri splendide pentru atragerea mulţimii. Când a devenit avocatul provinciilor, a avut ocazia să pledeze în greceşte, în faţa senatului, cauzele Ilionului, Rodosului şi Apameiei, alt pas spre afirmare publică.

            Nero apărea în public înveşmântat în roba triumfală, iar Britannicus numai în cea pretextă, fapt ce crea un alt motiv de diferenţă în faţa mulţimilor.

Toate metodele de reclamă populară, de apariţii publice flatante, precum şi toate demnităţile politice acordate prematur, au avut menirea de a-l umbri treptat pe Britannicus şi de a obişnui opinia romană cu întâietatea şi calităţile de urmaş ale lui Nero la tron. Prin orice mijloc se întărea poziţia lui Nero de reprezentant al curţii imperiale, căutându-se obişnuirea tuturor claselor sociale cu prezenţa lui permanentă, prezenţă susţinută de fast, prestanţă şi demnităţi politice. Demnităţile nu puteau fi obţinute decât prin excepţie, prin încălcarea legilor şi tradiţiilor.

            Pe de altă parte, i se tăiau lui Britannicus, cu câţiva ani mai tânăr, toate posibilităţile de a fi ridicat, sfătuit, sau sprijinit. Toţi perceptorii acestuia au fost ucişi, iar partizanii lui îndepărtaţi, creându-se în jurul lui un gol de sfătuitori sau de sprijinitori. Când libertul Narcissus a îmbrăţişat cauza partidului lui Britannicus era prea târziu, cu toate că acest personaj se bucura de foarte mare trecere şi putere la curtea lui Claudius.

            Ambiţioasa Agrippina urmărea şi scopul de a împărţi cu tânărul său fiu, Nero, conducerea imperiului. De aceea supunerea şi afecţiunea acestuia îi era absolut necesară. Pentru a nu mai avea nici o concurenţă în acest domeniu a organizat dispariţia, prin moarte, a cumnatei sale, Domitia Lepida, cea care îl crescuse un timp pe Nero şi pentru care tânărul avea afecţiune şi respect.

            Profitând de o absenţă scurtă de la palat a lui Narcissus, conducătorul treburilor palatului şi proteguitorul împăratului, Agrippina a organizat otrăvirea soţului său şi deschiderea căii spre tron a lui Nero.

            Creaţia Agrippinei, Sextus Afranius Burrus, prefectul pretoriului, a organizat aclamarea lui Nero de către pretorieni ca nou împărat. Senatul nu a avut decât să asculte de puterea sabiei şi să confirme decizia trupelor, decizie agreată şi aclamată de populaţia câştigată cu spectacole, ceremonii şi cadouri, în perioada anterioară.

            Tânărul împărat, de numai şaptesprezece ani, era moştenitorul caracterului crud, depravat şi violent al familiei paterne. Ascendenţii săi pe linie paternă au fost prezentaţi de Suetonius, cu funcţiile deţinute în virtutea vechimii familiei lor, dar şi cu o mulţime de caractere şi fapte urâte. Crassus aprecia acea familie cu cuvintele: “Cap de fier şi inimă de plumb”.

            Trăsăturile negative ale neamului s-au accentuat cu fiecare generaţie culminând la tatăl lui Nero, om cu o viaţă destrăbălată din toate punctele de vedere, ucigaş, perfid, incestuos şi trădător. Convins de caracterul său nenorocit, se zice că la naşterea lui Nero ar fi spus că din el şi din Agrippina nu se putea naşte decât ceva detestabil, o nenorocire pentru cei din preajmă.

            Prin educaţia primită, Nero a căpătat gustul artelor. Ştia să picteze, să sculpteze, să graveze, să se acompanieze la liră, să versifice şi era chiar bun actor.

            Vanitatea dusă la extrem prin atotputernicia imperială, l-a determinat, mai târziu, să caute înainte de toate succesele zgomotoase ale circului şi ale teatrului, aplauzele mulţimii, risipa cu vizitii de care de concurs, sau cu comedianţii încoronaţi.

 Nu avea nici-un talent oratoric, fiind primul împărat care nu-şi compunea singur discursurile, dar compensa declamând în rolurile de actori.

            Vechii autori au distins, în domnia lui, o primă perioadă numită “quinquennium Neronis” din care au rămas amintiri frumoase. Acea perioadă s-a aflat într-un brutal contrast cu nebuniile şi crimele anilor următori.

            Nero se distra cu amicii apropiaţi, Otho, Senecio şi cu alţii, lăsând guvernarea pe seama lui Burrus, a lui Seneca şi a mamei sale. Primea totuşi sfaturi şi de la libertul Pallas, intendentul palatului.

            Agrippina dorea să fie asociată oficial la conducerea imperiului simţindu-se, desigur, mult mai capabilă şi mai raţională decât smintitul de fiu. Efigia sa a fost reunită pe monede, alături de a lui Nero, iar la ceremoniile oficiale prezidau împreună. Bărbaţilor din anturajul lui Nero nu le plăcea interpunerea Agrippinei între ei şi putere, deci între ei şi Nero. O simţeau mai ageră şi mai fermă, cu posibilităţi mari să le citească şi să le mai anihileze intrigile şi corupţia.

            Lupta Agrippinei s-a angajat cu Burrus şi cu Seneca, dar foarte curând şi cu Nero însuşi. Indrăgostit de o libertă a palatului, Actea, Nero şi-a văzut amorul contrat de Agrippina, care o proteja pe Octavia, soţia sa legală. Pe de altă parte, o legătură incestuoasă dintre mamă şi fiu părea, la un moment dat, iminentă. A fost împiedicată de Actea dar şi de anturajul de bărbaţi ajunşi la putere care se temeau de Agrippina în cel mai înalt grad.

            Pallas, intendentul palatului a fost dizgraţiat, iar în locul lui a fost numit Etruscus, alt libert, care a rămas în această slujbă până la venirea pe tron a împăratului Domiţian, al şaselea împărat după Nero.

            Simţindu-se ameninţată, Agrippina a amintit de drepturile la tron ale lui Bitannicus, ceea ce i-a atras moartea tânărului de paisprezece ani. A fost otrăvit la un banchet la care asistau Octavia (sora lui Britannicus) şi chiar Agrippina (55 d.Ch.).

            După un timp, Agrippina s-a trezit acuzată de conspiraţie, dar a primit ajutorul lui Rubellius Plautus şi a altora. Prea perspicace pentru a cădea la prima încercare a delatorilor, Agrippina s-a răzbunat prompt.

            Relaţiile dintre ea şi Nero s-au înrăutăţit continuu. Nero a încercat diverse metode de a o îndepărta şi de a o speria, luându-i orice autoritate, orice pază şi chiar dreptul de a locui cu el. Nici în exil, în provincii, nu o lăsa în pace, înscenându-i diverse acţiuni jignitoare şi terorizându-i prietenii. Inspăimântat, la rândul său, de ameninţările şi caracterul ei violent, Nero a hotărât să o suprime. Mai multe încercări de otrăvire, sau încercări de înscenarea unor accidente, inclusiv maritime, nu au avut succes.

            Evenimentul decisiv al luptei de palat l-a constituit legătura lui Nero cu frumoasa curtezană Poppeea Sabina, soţia amicului său Otho. Trimis în Lusitania, la marginea de vest a imperiului, acela a rămas guvernator acolo zece ani, până la moartea împăratului. Poppeea, dorind să se căsătorească cu Nero, s-a izbit de opoziţia Agrippinei, care se opunea din nou repudierii Octavei, soţia legală a împăratului.

            In această situaţie Nero a atras-o pe Agrippina la Baiae pentru o presupusă împăcare. La plecare i-a oferit mamei o corabie special construită să se desfacă în timpul plutirii. Accidentul naval s-a produs, dar Agrippina s-a salvat şi de această dată înotând. Un mesager s-a dus în goană la Nero să-i anunţe vestea fericită că mama sa fusese salvată. Aruncând un cuţit la picioarele mesagerului, Nero l-a învinuit pe acela de încercare de asasinat, pus la cale de mama sa. Prin această acuzare mârşavă a reuşit să-şi condamne mama la moarte. Senatul şi întreg imperiul, după practica de viclenie şi falsitate a vremurilor, l-au felicitat şi au mulţumit zeilor (59 d.Ch.) pentru salvarea vieţii suveranului. Agrippina a fost asasinată în propria locuinţă de la Baiae de ucigaşi plătiţi.

            Scăpând de mamă şi vroind să sperie cu orice preţ de Octavia, Nero a încercat câteva tentative de strangulare, dar nereuşind a izgonit-o ca fiind sterilă. Dar cum poporul nu aproba acest divorţ şi erau proferate invective la adresa lui, a exilat-o. In cele din urmă a ucis-o, învinuind-o de adulter pe baza unei depoziţii smulse cu forţa de la pedagogul ei. Sub tortură acela a declarat că a profitat de împărăteasă prin viclenie.

Pe Poppeea Sabina a luat-o de soţie după douăsprezece zile de la divorţul cu Octavia şi a iubit-o foarte mult. Dar a ucis-o şi pe ea cu o lovitură de picior în burtă pentru că îl certase că se întorsese târziu de la o cursă de care. Când a primit lovitura mortală Poppeea Sabina era gravidă şi bolnavă. Unica fiică pe care a avut-o Nero a fost cea provenită din căsătoria cu Poppeea Sabina, dar a pierdut-o de mică.

            Mai târziu a ucis pe Antonia, altă fiică a lui Claudius, acuzând-o de conspiraţie împotriva lui. Aceasta refuzase să se căsătorească cu el după moartea Poppeei. După o pângărire corporală la trimis la moarte pe Plautius, fostul aliat al Agrippinei. Pentru că fiul Poppeei, Rufinus Crispinus, din căsătoria anterioară a aceleia, se juca de-a generalul şi de-a împăratul, a poruncit servitorilor să-l înece în mare pe timp ce pescuia. Pe Seneca, profesorul său, l-a forţat să se sinucidă. Prefectului pretoriului, Barrus, promiţându-i un leac pentru gât, i-a trimis otravă. A pricinuit moartea unor liberţi bogaţi şi bătrâni, punându-le otravă fie în mâncare, fie în băutură, deşi aceia îl ajutaseră să fie adoptat şi apoi îi fuseseră slujitori în conducerea imperiului.

Pe lângă legăturile lui vinovate cu tineri de condiţie nenorocită, pe lângă adulterele cu femei nemăritate, a violat şi o fecioară vestală. Pe Sporus, un copil, l-a castrat şi l-a considerat femeie. Ca urmare i-a acordat dotă şi un văl de culoarea flăcării, după care a organizat o nuntă în regulă, cu solemnitate deosebită. L-a tratat ca pe o soţie astfel că a apărut o glumă: “Ce bine ar fi fost pentru neamul omenesc, dacă Domiţius, tatăl lui Nero, ar fi avut o astfel de soţie”. Pe acest Sporus l-a împodobit ca pe o împărăteasă, îl lua cu el în lectică, la adunări şi la târgurile din Grecia, sărutându-l necontenit.

            Aşa de mult şi-a prostituat pudoarea, încât nu i-a rămas nemurdărită nici o parte a corpului. A inventat un fel de joc. Se acoperea cu piele de fiară şi stătea într-o ascunzătoare. De-acolo se repezea la trupurile bărbaţilor şi femeilor legate de un stâlp. După ce îşi satisfăcea poftele bestiale, se ducea la libertul Doryphorus cu care era “măritat”, după cum se “însurase” şi cu Sporus.

            Pe timpul primilor cinci ani (perioadă numită de istorici quinquennium aureum, adică cei cinci ani de aur )imperiul a fost bine guvernat sub influenţa lui Seneca şi a lui Barrus. Politica externă a înregistrat succese. A fost dată Armenia Mică unui evreu, Aristobul, iar Sophena lui Sohemus.
Parţii lui Vologeze I-ul, atacând Armenia (54 d.Ch.) i-au devenit rivali. Atunci a trimis pe frontiera de la Eufrat pe excelentul general Cneius Domitius Corbulo. Acesta a reorganizat armata şi apoi a invadat Armenia, unde, în anul 55 d.Ch, domnea Tiridates, fretele lui Vologeze. A incendiat capitala acestuia, Artaxata, a cucerit Tigranocerta şi a reunit întregul regat căruia i-a dat drept rege pe Tigranes (60 d.Ch.). Protejatul roman a atacat imprudent regatul lui Vologeze ceea ce a tras o reacţie puternică şi imediată a parţilor. Armata romană condusă de Caesennius Paetus s-a retras.

            Nero a investit atunci pe generalul Corbulo cu puteri mai ample şi parţii au fost nevoiţi să ceară pace. Tiridates a rămas credincios şi a venit la Roma pentru a primi din mâna împăratului coroana Armeniei (62 d.Ch.). Ceremonia a avut loc în Forum Romanum, în prezenţa mulţimii.

            Pe Dunăre, Plautius Aelianus, guvernatorul Moesiei, a stabilizat 100.000 de barbari, care, amestecaţi cu coloni romani, au repopulat teritoriul. Pe Rhin au fost ruinate, din punct de vedere al forţei de ameninţare, o serie de triburi germane.

            Paulinius Pompeius a terminat în partea de jos a fluviului digurile începute de Drusus cu şapte decenii în urmă. S-a obţinut regularizarea cursului Rhinului. Lucius Vetus a încercat să sape un canal care să unească actualele râuri Saône şi Moselle. In insula Britanică, Suetonius Paulinus a pătruns, spre nord, până la sanctuarul druizilor de la Mona şi a înfrânt o teribilă revoltă, condusă de Boudicca, regina tribului celtic al icenilor şi văduva regelui Prusatagus, regele clientelar din estul Britaniei.

            Răscoala a debutat cu masacrul a circa 80.000 de cetăţeni şi aliaţi ai romanilor, cu cucerirea oraşelor Camulodunum, Londinium şi Verulanium, situaţia romanilor devenind critică.  In acelaşi an, 61 d.Ch., forţele răsculaţilor au fost înfrânte de generalul Suetonius Paulinus, iar Boudicca s-a sinucis.

In anul 66 d.Ch, la Caesareea a izbucnit revolta iudeilor, revoltă care a cuprins întreaga provincie. Nero s-a văzut obligat să-l numească pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al forţelor romane din Orient (circa 6 legiuni).

            Din cele câteva acţiuni politico­militare relatate reiese că armata, generalii şi administraţia romană funcţionau normal şi rece, cu toate că la vârf era demenţă şi ruşine umană. Discrepanţa dintre capitala coruptă, dominată de o monarhie desfrânată şi restul imperiului apărea impresionantă. Se demonstra încă odată forţa civilizatoare şi militară a imperiului. Eea zguduitor de nedrept ca un astfel de popor luptător şi constructor să fie condus de cele mai detracate scursuri umane. Depărtarea generalilor, a legiunilor şi a provinciilor romanizate de capitala depravată a fost şansa dăinuirii şi chiar înfloririi vastului imperiu, departe de cangrena de la vârf.

            In anul 62 d.Ch, Burrus a murit, iar Seneca s-a retras din viaţa politică. Cei doi povăţuitori echilibraţi au lăsat locul gol şi liber pentru desfrâu şi corupţie. Prefectura pretoriană a fost împărţită de Nero între incapabilul Foenus Rufus şi Tigellinus, redutabil intrigant, care flatase mereu viciile stăpânului.

            Impăratul a început să se dedice arenei. Din 59 d.Ch, el a început să-şi afişeze predilecţia pentru jocurile de modă heleistică. Intâi a condus care de curse în hipodromul privat de la Vatican, apoi a chemat poporul să admire îndemânarea sa. Intr-un teatru de palat a început să declame în chip de actor. A instituit “jocurile neroniene” gândite, în principiu, pentru o periodicitate de cinci ani. „Jocurile” se încheiau cu premii pentru elocinţă şi poezie (anul 60 d.Ch.).

            Suetonius pretinde că, în mai puţin de zece ani, 400 de senatori şi 600 de cavaleri au descins în arenă ca gladiatori, influenţaţi de extazul împăratului pentru tot ceea ce se petrecea în arenă. El distribuia poporului, Sub forma biletelor de tombolă, Nero distribuia poporului şi tuturor celor prezenţi la jocuri, alimente, animale de preţ, pietre preţioase, vase şi pământuri.

            O înclinaţie naturală, favorizată de Poppeea şi de noul prefect al pretoriului, Ofonius Tighellimus, a condus pe Nero şi mai adânc în lumea nebuniilor şi a crimei, înclinaţie care au aruncat asupra numelui său o lumină tot mai sinistră. In afara celor din familie pe care i-a trimis la pierzanie, a mai dus la moarte pe Pallas, pe Cornelius Sulla şi Rubelius Plantus. Ii considera pretendenţi posibili la tron, deşi îi exilase pe unul în Galia şi pe altul în Orient.

            In iulie 64 d.Ch., un incendiu de nouă zile a devorat complet trei cartiere şi parţial din alte şapte, din cele paisprezece ale Romei. Nero a fost învinuit că a stat la baza acestui incendiu devastator pentru a putea reconstrui capitala după fantezia sa şi, mai ales, pentru a face loc noului său palar, Domus Aurea. Incendiul a mistuit pe lângă locuinţele înghesuite şi de proastă calitate (insulae), multe monumente vechi şi multe temple seculare.

            Se zice că Nero privea incendiul devastator din turnul lui Maecenas, declamând, cu lira în mână, versuri despre ruina Troiei. A fost însă destul de conştient de pericolul pe care îl reprezenta ura populaţiei aşa că a îndreptat bănuielile privind provocarea incendiului asupra creştinilor. Mânia populaţiei s-a manifestat crunt, mai ales că era dirijată şi sprijinită chiar de împărat. Creştinii au fost jertfiţi fiarelor sălbatice, sau au fost unşi cu răşină şi arşi de vii, ca nişte torţe, care să lumineze orgia serii.

            Peste ruine Nero a trasat planul unei Rome noi, cu străzi largi, drepte şi cu case mai înalte. Intre Palatin şi Esquilin şi-a rezervat un spaţiu vast unde s-a ridicat un palat cu porticuri lungi de 1000 de paşi şi s-a amenajat un parc imens. In faţa vestibulului “Casei de aur” a aşezat statuia sa înaltă de 120 de picioare. Statuia a rivalizat cu Colosul din Rodos, dar a fost realizată cu trei secole mai târziu. In preajma acelei statui colosale s-a construit curând cea mai mare arenă a lumii antice, arenă care, cu timpul, a fost numită “Colosseum”, tocmai datorită vecinătăţii cu colosul lui Nero. Arena în sine era şi ea un colos al creaţiei umane.

            Bogăţia nemaiauzită al palatului, risipa festinurilor şi a veşmintelor ce nu se îmbrăcau de două ori, călătoriile cu cai potcoviţi cu argint şi împodobiţi cu aur, cadourile către curtezani şi curtezane, către actori, jocurile şi distracţiile pentru plebe, au înghiţit sume enorme.

            Pentru cheltuielile necesare extravaganţelor şi inconştienţei, impozitele nu mai erau suficiente. Procedeul uzual de strâgere a noi sume a devenit uciderea celor bogaţi şi confiscarea averilor acestora. “A ucide pentru a trăi” era politica imperială. Templele au fost despuiate de bogăţiile acumulate în ele de secole, dându-se la topit până şi statuile zeilor penaţi.

            Nero a organizat o veritabilă vânătoare de testamente, atribuind veniturilor statului moştenirea celor care s-au arătat ingraţi faţă de prinţ. O altă metodă de îmbogăţire frauduloasă a fost falsificarea monedelor, prin dublarea metalelor de aliaj în detrimentul conţinutului în aur şi argint.

            Excesele de tot felul au provocat conspiraţii, dintre acestea cea mai semnificativă fiind cea organizată de Milichus, libert al senatorului Flavius Scaevinus. Conspiraţia a unit un număr de nobili, printre care: C. Calpumius Piso, Lucanus nepotul lui Seneca, Plautius Lateranus şi Vestinus. Toţi au fost osândiţi la moarte, iar Seneca, cel care îl crescuse şi educase pe Nero, a primit ordin să se sinucidă (prin tăierea venelor), anul 65 d.Ch. O altă victimă a represaliilor a fost caius Petronius Arbiter, prezumtivul autor al Satyricon-ului.

            Execuţiile s-au înmulţit în continuare, vizând, cu predilecţie, personalităţile ilustre şi bogate. O altă conspiraţie puternică a fost condusă de Vinicius în Benevent.

Dorind să o ia de soţie pe Statilia Messalina, Nero a dispus uciderea soţului aceleia, Vestinus.

            Monotonia acelor preocupări crude a fost întreruptă de recepţia dată în onoarea regelui vasal al Armeniei, Tiridates, ocazie cu care Nero a închis templul lui Ianus, ceea ce însemna că realizase o pacificare pe întreg cuprinsul imperiului (66 d.Ch.).

            La un moment dat şi-a dorit şi o glorie de cuceritor, vizând o expediţie spre izvoarele Nilului, sau prin trecătorile Caucazului. Pentru aceasta a constituit o legiune de excepţie, cu soldaţi aleşi să aibă cel puţin şase picioare înălţime. Pentru visurile sale avea nevoie de o oaste de elită.

            Fantezia lui era schimbătoare, aşa că a plecat în Grecia, unde a făcut să întârzie doi ani Jocurile Olimpice ca să poată lua parte. La Olimpia el a cântat, a condus care de curse în hipodrom, s-au dat 1800 de coroane de învingător şi s-au doborât statuile vechilor câştigători ale jocurilor. Tot acolo i s-a ridicat şi o locuinţă specială.

            La o cursă, deşi a căzut din car, a fost totuşi declarat învingător, nedreptate care a aruncat o pată de mare ruşine asupra juriului.

            La Corint, Nero a proclamat, la “Jocurile istmice”, libertatea Ahaiei, parodiind pe Flaminius, dar s-a şi murdărit dispunând strangularea unui actor concurent. Atunci a avut şi ideea de străpungerea istmului corintic printr-un canal, lucrare pe care a început-o imediat, răsturnând prima cazma de pământ şi cărând primul sac de pământ. Iniţiativa a fost sclipitoare, dar a renunţat curând la ea. Canalul a devenit realitate abia după optsprezece secole.

            L-a atras pe marele general Corbulo, printr-o scrisoare afectuoasă, la Corint, unde l-a obligat să se sinucidă. Renumele de cel mai bun general al imperiului a atras invidia lui Nero (67 d.Ch.) Cnaeus Domitius Corbulo era descendentul unei ilustre familii senatoriale, înrudită cu dinastia iulio­claudiană. Corbulo a fost guvernator al provinciei Germania Inferior (46­47 d.Ch.), unde s-a distins prin victorii stabile împotriva unor triburi. Momentul izbucnirii războiului cu parţii, pentru Armenia, l-a găsit pe Corbulo în post de guvernator al provinciei Asia (53­54 d.Ch.). A fost desemnat comandant al forţelor romane din Orient, cu titlul delegat al Cappadociei şi Galatiei (54­60 d.Ch.). Priceperea sa în luptă a determinat pacea de compromis cu Regatul Part, prin care Armenia devenea provincie romană, condusă de dinastie partă (regele Tiridates încoronat de Nero, la Roma). Corbulo a fost lovit, după un serviciu lung în slujba Romei, de recunoştinţa tipică a lui Nero, a unui scelerat, ce-i urmărea cu moartea pe toţi ce-i apărau desfrâul, slujind imperiul cu mintea sau cu spada.

            Prin şederea în Grecia a mai reuşit să devalizeze oracolul de la Delfi de 500 de statui, luând, separat, statuia “Eros” de Praxiteles.

            Intors în Italia pentru a celebra “triumfurile” de la jocurile sacre, a intrat în Neapole pe un car tras de zece cai albi, printr-o breşă făcută special în zidurile oraşului. La Roma a intrat cu carul de triumf al lui Augustus, învelit în purpură, cu o hlamidă presărată cu stele de aur. Purta pe cap coroana olimpică, iar calea îi era presărată cu sofran. A ornamentat palatul cu statuile sale (67 d.Ch.).

            Libertul Helius, pe care l-a lăsat ca guvernator al Romei în absenţa sa, simţind apropierea vijeliei sociale şi politice, l-a presat să se reîntoarcă.

            Nebuniile lui Nero, exacţiunile sale financiare, au obosit şi dezgustat imperiul. Populaţiile de limbă greacă beneficiau de un tratament mai bun decât celelalte. Evreii începuseră o revoltă în anul 66 d.Ch. şi înfrânseseră pe guvernatorul Siriei, Cestius Gallus. Din Ahaia, Vespasian, general cu vechime şi experienţă, a fost expediat în Palestina, iar în Siria generalul Macianus.

            In Gallia, Julius Vindex, guvernator la Lugdunum, profitând de exasperarea produsă de un nou recensământ ce avea ca scop strângerea de noi biruri pentru reconstruirea Romei, a refuzat să se mai supună unui “prăpădit de cântăreţ” (martie 68 d.Ch.). Vindex s-a înţeles apoi cu Galba, guvernator în Hispania Tarraconensis, care anterior refuzase tronul, după moartea lui Caligula.

            Galba s-a revoltat şi el având ataşamentul lui Otho, guvernatorul Lusitaniei (expediat acolo de Nero pentru a-i lua nevasta deşi fuseseră prieteni de desfrâu). Galba devenind stindardul revoltei, din prudenţă, s-a declarat modest “legat al senatului şi al poporului roman”. Vârsta înaintată şi experienţa l-au determinat să fie prudent (aprilie 68 d.Ch.).

In acea nouă situaţie, Nero a revocat consulii şi s-a declarat consul unic, aşa cum procedase odinioară Cneius Pompeius, adversarul lui Iulius Caesar.

De altfel, la începutul revoltei, când numai Vindex ridicase armele, Nero nu s-a arătat prea impresoinat, continuându-şi viaţa destrăbălată. Abia când a aflat de formarea unei adevărate coaliţii de generali şi de provincii revoltate, a început să perceapă pericolul şi să ameninţe cu moartea pe cei revoltaţi. Nimic nu l-a afectat mai mult din proclamaţiile lui Vindex decât faptul că l-a făcut “prost harpist” şi l-a numit Ahenobarbus în loc de Nero.

            Verginius Rufus, guvernator al Germaniei Inferioare, a pornit împotriva lui Vindex şi deşi se pare că au avut o întrevedere în care s-au înţeles, armatele au angajat lupta. Vindex a murit în luptă, dar aliaţii au continuat marşul spre Roma. Legiunile conduse de Rufus au încercat proclamarea lui ca împărat, dar acela a refuzat categoric.

            Nero era ultimul reprezentant al familiei adoptive a lui August, aşa că toţi şefii de armate puteau aspira la dobândirea imperiului.

            Sceleratul împărat nu a făcut nimic pentru a preîntâmpina pericolul, ci doar se lamenta şi trecea prin stări psihice contradictorii, de la speranţe deşarte, la planuri de masacrare în masă a tuturor senatorilor, guvernatorilor şi comandanţilor de legiuni. Făcea planuri de împăcare cu revoltaţii, sau cu parţii, sau planuri de a-şi câştiga existenţa ca artist particular, considerând că “Tot pământul cultivă artă”. A plănuit chiar o expediţie în Gallia unde credea că va putea îmbuna legiunile prin simpla sa prezenţă. Planurile expediţiei le-a început cu alegerea carelor care să-i transporte instrumentele scenice şi muzicale, precum şi cu tunderea şi înarmarea concubinelor pentru a arăta precum amazoanele.

            Jalnice speranţe şi jalnice manifestări. A fost părăsit repede de toată pleiada de prieteni şi profitori, nimeni nevroind să-l ajute cu bani sau cu forţe. S-a trezit într-o noapte chiar părăsit de gărzi. S-a dus personal pe la casele prietenilor dar a găsit toate uşile închise. La întoarcere în palat, a constatat că şi paznicii fugiseră, luând chiar aşternuturile de pe pat.



Agippina Minor



            In paralel cu revolta guvernatorilor din Gallia, Hispania şi Lusitania, guvernatorul Africii, Claudius Macer a oprit transporturile de grâu spre Roma, provocând foamete şi ostilitatea populaţiei împotriva împăratului. Ca o ironie, atunci când toată lumea aştepta corăbiile cu grâu a sosit una care aducea nisip pentru arene tocmai de la Alexandria.

            Prefectul praetoriului, Nymphidius Sabinus, a trecut în partida cu Gabla, promiţând pretorienilor o formidabilă gratificaţie de 30.000 de sesterţi de fiecare.

            Abandonat de toţi, Nero s-a furişat noaptea, travestit în haine mizerabile, în afara Romei. S-a refugiat la 4 mile de capitală, la libertul său Phaon. Acolo l-a ajuns vestea că senatul îl declarase duşman al patriei şi era căutat pentru a fi pedepsit.

            La apropierea urmăritorilor a murit în mod laş, cu ezitări şi cu văicăreli înainte de a se sinucide. A trebuit să fie ajutat de secretarul său, Epaphrodit. Se pretinde că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Ce mare artist piere” (9 iunie 68 d.Ch.).

            Rămăşiţele sale pământeşti au fost arse şi depuse într-un cavou al familiei Domitiilor în Câmpul lui Marte, aşezat pe colina grădinilor. In acel cavou, coşciugul de porfir, ridicat pe un altar cu piatră de Luna, a fost înconjurat cu o balustradă de piatră de Thasos. De funeralii s-au îngrijit doicile lui Egloge şi Alexandra, împreună cu concubina Actea (68 d.Ch.).

            Nero avea statura aproape mijlocie, corpul plin de pete şi respingător, părul blond, o faţă plăcută, ochii albaştri şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri şi dispunea de o sănătate excelentă. Umbla cu părul totdeauna coafat, iar prin îmbrăcăminte şi îngrijire era foarte puţin decent.

            A murit în al 32-lea an de viaţă, în aceeaşi zi a anului în care omorâse pe Octavia. In teritoriile greceşti şi chiar la Roma, sângerosul cabotin a păstrat un fel de popularitate postumă, astfel că la aniversarea morţii i se puneau flori pe mormânt şi i se expunea tabloul pe o tribună. Nebuni care se dădeau drept Nero au mai apărut încă douăzeci de ani după dispariţia lui.

            Apocalipsul creştin l-a marcat drept Antichrist.

            Dinastia care a luat sfârşit odată cu Nero, a fost numită, de către istorici, dinastia iulio­claudiană. Intemeiată de Iulius Caesar şi real consolidată de Augustus, această dinastie a fost continuată numai de suverani cu sânge claudian: Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Tarele psihico­comportamentale ale acestor dinaşti au fost îngrozitoare, fiind de mirare că poporul roman a putut să accepte monarhia ca mod de guvernare. Dinaştii cu sânge claudian au dezonorat încă de la început noţiunea de monarhie, astfel că regretele, declarate sau nedeclarate, după republică, deveneau îndreptăţite.

            La această dinastie, firicelul de sânge iulian a fost prea slab în venele acelor monştri ce s-au numit împăraţi ai Romei, după dispariţia lui Augustus. Chiar Augustus avea prea puţin sânge iulian, dar avea în schimb o moştenire sănătoasă din partea tatălui.

            O analiză, fără prea multe controverse, incriminează numai moştenirea genetică a familiei Claudia pentru crearea acelor detracaţi ce s-au numit împăraţi. Comportamentul mai puţin crud al lui Claudius poate să fi fost rezultatul infirmităţilor şi al timidităţii datorate unei vieţi periferice, în familie, până la 50 de ani. Asta nu înseamnă că el nu a fost totuşi un reprezentant tarat al aceleiaşi familii.

            După 50 de ani de “domnie” claudiană, Roma a rămas răvăşită, ruinată, depravată şi anarhică. Faptele groaznice şi totodată revoltătoare ale împăraţilor cu sânge claudian au influenţat toată viaţa şi chiar civilizaţia romană, constituind un regres în dezvoltarea generală a imperiului, cu toate că la hotare generalii şi legiunile şi-au făcut datoria. Faptele amintite, demne pentru lumea animalelor şi în unele cazuri, nici pentru aceasta, au preocupat în aşa măsură pe autorii vremurilor, încât s-au estompat adevăratele fapte mari de arme, de jertfă, de demnitate şi de creaţie ale lumii romane din acea perioadă.

            Istoricii au dat mai multă importanţă comportamentului şi vieţii dezgustătoare a dinaştilor, decât faptelor demne şi de glorie ale poporului roman în ansamblul său. De fapt decadenţa de la curtea imperială şi din lumea bogată a Romei a influenţat, totuşi, negativ respectul ce trebuia acordat puterii supreme din imperiu, cu efecte în disciplina generalilor şi a legiunilor.

            Impăraţii claudieni au reprezentat nu numai ca o năpastă asupra imperiului pe timp de o jumătate de secol, dar au constituit şi un exemplu dezastruos pentru moravurile de mai târziu ale societăţii din peninsulă şi din provincii. Au cultivat teama şi corupţia, dar nu respectul. Au creat un precedent dezastruos lăsând gărzile pretoriene şi pe liberţii palatului să se implice în suprimarea şi numirea împăraţilor. Foarte curând legiunile externe au ridicat aceleaşi pretenţii de a proclama şi de a izgoni împăraţi.



Agrippina Minor



            Cu toate aceste defecte ale conducerii, disciplinei, corupţiei şi desfrâului, imperiul va mai dăinui încă patru secole, la început ofensive şi apoi defensive. Latura sa răsăriteană va străluci politic, militar şi cultural încă un mileniu din evul mediu, devenind exemplu şi sursă de civilizaţie pentru toate statele barbare ce au împânzit Europa şi estul Mării Mediterane.

            Pe timpul claudienilor toate trăsăturile murdare ale fiinţei umane au fost afişate, căpătând libertate şi autoritate de afirmare. Comportamente umane dezonorante, precum homosexualitatea, au existat atât înainte cât şi după aceea, atât la romani cât şi la alte popoare, dar niciodată la vedere şi autorizate.

            Desfrâul şi decadenţa cărora le-au dat frâu liber claudienii au dus la pieirea Imperiului Roman, iar mai târziu, în istorie, aceleaşi carenţe au dus la dezintegrarea tuturor imperiilor, sau a statelor care nu au  mai ştiut ce să facă cu bogăţia şi care n-au ştiut să-şi oprească la timp, prin orice metode, stăpânii marcaţi de desfrâu şi cu defecte psihice.

            Păcat că vieţile conducătorilor sceleraţi fac parte din istoria omenirii, au influenţat-o şi trebuie consemnate.

            Omenirea nu a ştiut niciodată să tragă la timp învăţăminte din faptele trecute ale istoriei. Europa secolelor 20 şi 21 se află într-o situaţie asemănătoare cu cea a Imperiului Roman din primul secol de după Christos. Are o forţă economică şi culturală în plină consolidare, dar permite, cu vinovăţie, existenţa şi proliferarea unor manifestări animalice de perversiuni sexuale, sub masca falsă a “drepturilor omului”. Aceste drepturi “ale animalului om” vor duce Europa la decădere în perioadele următoare, iar lumea va pune în frunte popoare tinere şi sănătoase din acest punct de vedere.

ROMA - TEMPLUL LUI PORTUNUS - sau FORTUNA VIRILIS

Templul lui Portunus (numit şi Portunes), zeul apărător al porturilor şi al cheilor, apărătorul antrepozitelor de grâu de pe malurile Tibrului, se află în Forum Boiarium şi este un templu de talie mică în cu capitele în stil ionic. Astăzi este integrat în tabloul grădinii publice în care se găseşte şi templul circular Hercules Victor, fals denumit templu al Vestei, dastorită planului său circular.

Templul lui Portunus este un edificiu rectangular, construit între anii 100-80 e.A. Este un pseudoperipter greco-italic, înzestrat cu un portic adânc, fără coloane interioare, cu o scară de acces largă și înaltă, prinsă între antele podiului. Cele patru coloane ionice ale porticului (faţadă tetrastil), de la intrarea în templu, sunt independente, iar cele şapte de pe fiecare latură lungă şi cele de pe latura din spate sunt solidare cu pereţii (semi-coloane adosate). Ele înconjoară naosul. Arhitectural este un templu foarte asemănător cu cel de la Nimes, din Franţa. Coloanele ionice au cele două fețe diferite, cu excepția celor de colț ale căror volute sunt întoarse la 45 de grade.

Edificiul este construit din tuf şi travertin, cu o suprafaţă acoperită cu stuc. Este realizat din travertin pentru ornamentul podiumului, pentru crepis, stilobat şi pentru părţile care susţin greutăţile cele mai mari (coloanele de unghi de la cella şi coloanele porticului de la faţadă). Tuful s-a folosit pentru structurile mai puţin solicitate, mai puţin portante : ziduri, interiorul podiumului. Canelurile coloanelor şi decorurile arhitectonice sunt executate din stuc. Restaurările din sec.al 20-lea au folosit beton, fără grijă  de a-l ascunde, cărămidă (scara de la faţadă) şi stuc pentru restaurarea canelurilor coloanelor. Se aseamănă mult cu templul roman din Nimes, Franța, numit acum Maison Carre și care este cu ceva mai mare.

După degradarea din sec.al 6-lea, templul lui Portunus a reapărut sub forma unei biserici dedicate Fecioarei, în anul 842 e.N, dar a trebuit să mai aştepte trei secole şi jumătate pentru a primi menţiunea clară de biserica Santa Maria in Gradelis. Conform ipotezelor, acest nume provine de la scările templului, sau de la cele care coborau spre Tibru. In sec.al 14-lea, biserica şi-a schimbat numele, devenind Santa Maria Egiziaca (adică Egipteanca), cu referire, de această dată, la picturile ce datau de pe timpul primei menţiuni a ei.

Pe timpul epocii contemporane, templul a fost investigat arheologic cu multă atenţie. Primele săpături au avut loc în anul 1921. Ele au consistat, în principal, din degajarea şi restaurarea edificiului.. Arheologii au distrus edificiile alăturate, au degajat porticul, distrugând intercolonamentele laterale neoriginale şi au restaurat într-o manieră generală zidurile de la cella. Pe timpul acelor săpături s-a adus la lumină un podium mai vechi (din tuf de la Grotta Oscura), precum şi urme ale unor magazine boltite, pe latura de vest a templului, situate sub templul actual şi datând ambele din epoca medio-republicană.

A doua etapă a săpăturilor a avut loc în anul 1948. Atunci s-au operat o serie de sondaje pe tot conturul edificiului, permiţând scoaterea în evidenţă a unor magazine pe latura de est, contemporane cu actualul templu. S-au mai găsit şi structuri periferice, precum ziduri de peribol (incintă sacră din jurul vechilor temple), sau calea de acces. In prezent templul este supus unei renovări a picturii interioare de natură medievală.

In trecut templul a fost atribuit de autori ca dedicat unor două divinităţi. In timpul Renaşterii a fost numit templul Fortuna Virilis. Mai târziu, în sec.al 19-lea, a fost atribuit şi divinităţii Mater Matuta. Ambele atribuiri s-au dovedit false, prin descoperirea unui templu dublu la nord-est de templul Portunus. Acel templu avea două cella, una dedicată zeiţei Fortuna (adjectivul virilis nu a apărut în nici o sursă şi ca atare poate fi abandonată) şi alta divinităţii Mater Matuta. In plus, atribuirea templului ionic lui Portunus nu are nimic surprinzător, el fiind zeul râului şi al portului. Forumul Boarium era portul fluvial al Romei, prin care se lega oraşul cu Ostia. Prin apropiere de templu trecea zidul servian (atribuit regelui etrusc Servius Tullius), străpuns în acel loc de o poartă.    

ROMA - TEMPLUL LUI HERCULES VICTOR

Templul lui Hercules Victor, numit şi Olivarius, se află în Forum Boiarum. Este uneori numit şi templul zeiţei Vesta, din cauza planului circular, plan care aminteşte de templul Vesta din Forum Romanum. Este unul din monumentele Romei antice care a avut soarta de a străbate mileniile în stare bună.

Construit la sfârşitul sec.al 2-lea e.A, la sud de templul Portunus, el constituie astăzi o minunată mărturie, bine păstrată, a antichităţii romane.

La Roma, cultul lui Hercules coboară adânc în timp. Vergilius, în Eneida, povesteşte cum eroul l-a ucis pe banditul Cacus pa Aventin, una din cele şapte coline ale Romei, în apropiere de locul care s-a numit Forum Boarium. Hercules, cu ajutorul lui Evandrus, a ridicat un altar unde a sacrificat un taur pentru Jupiter. In acel timp Roma nu fusese fondată.

Templul lui Hercules Victor a fost dedicat eroului Hercules, proptectorul corporaţiei olearii, adică negustorilor de ulei de măsline. A fost reconstruit  de către împăratul Tiberius în anul 15 e.N, în marmură de Pentelic și de Luni. Are două tipuri de coloane,unele realizate din marmură de Pentelic, iar celelalde din marmură italiană de Luni. Primele se disting prin frunzele lor de cant suple și curbate lejer. Cele din marmură de Luni au foile de acant mai încovoiate și mai închise.

Templul lui Hercules Victor, sau Hercules Olivarius este un templu peripter circular de tradiții elenistice, construit în sec.al 2-lea e.A. Este compus dintr un şirag de coloane corintice, care formează un cerc în jurul unui naos cilindric. Are 20 de coloane împrejur, una fiind dispărută. Ridicat inițial pe un podium, templul a căpătat ulterior, după modelele greceșrti, șapte gradene perimetrale. Coloanele sale corintice sunt foarte svelte, având o înălțime egală cu zece  diametre. In partea superioară era ornat cu o arhitravă şi un acoperiş, ambele dispărute. Acoperişul a fost înlocuit cu unul simplu cu olane şi straşină mică. Templul lui Hercules Victor este cel mai vechi edificiu de marmură din Roma, a cărei structură a ajuns până astăzi. Are un diametru de 16,5 metri și intrarea pe la est. A fost construit de Hermodoros din Salamina, un grec foarte activ la Roma în a doua jumătate a sec. al 2-lea e. A. Cel ce a comandat lucrarea a fost un negustor roman îmbogățit din comerțul cu ulei de măsline, numit Marcus Octavius Herrenus. Numele lui s-a regăsit în Agora din insula Delos, ceea ce dovedește legăturile lui cu Grecia. Hercules era, printre altele și patronul negustorilor de ulei, olearii. O inscripție menționează numele unui sculptor grec, care a executat, probabil, o statuie de cult, Scopas cel Tânăr.

Templul a fost construit în două faze, fapt dovedit și de cele două calități de marmură folosite la executarea capitelurilor. Prima etapă a construcției s-a realizat în a doua jumătate a sec. al 2-lea e.A., iar a doua în al doilea sfert al sec.1 e.A. Secționarea lucrărilor s-a datorat unor grave distrugeri provocate de o inundație a Tibrului. Este menționată o reconstrucție de pe timpul lui Tiberius, prin anul 15 e.N.

 In evul mediu, în cella circulară a templului s-a amenajat, pentru început, biserica San Stefano delle Carrozze. In sec.al 19-lea lăcaşul a devenit biserica Santa Maria del Sole. Sub cel de al doilea nume a rezistat un număr de decenii, numai până în anul 1935. Alegerea creştinilor de a dedica templul credinţei lor, l-a salvat pe acesta de la distrugere.

Astăzi templul, readus la liniile sale originale, încântă pe cei ce-şi plimbă paşii prin prietenoasa piaţă Bocca della Verita, între pinii umbrelă şi leandrii albi sau roz ai unui părculeţ odihnitor.                              

ROMA - FORUM BOIARUM

Această parte de oraş era cuprinsă în cartierul Velabru (Velabrum) şi înconjurată de Capitoliu, la nord, Palatin , la sud-est şi de Aventin , la sud. La apus toată suprafaţa era mărginită de Tibru. Se poate afirma că aici a luat naştere primul forum roman, Forum Boarium.

Zona s-a aglomerat cu mai bine de 2500 de ani în urmă, în epoca regilor etrusci şi a Repulblicii tinere. Incă din sec.al 6-lea e.A, mulţimea se înghesuia spre piaţa de legume (forum Olitorium, sau Holitorium), la baza de apus a Capitoliului şi spre piaţa de animale (forum Boarium), mult mai întinsă, la poalele Palatinului. Zona a devenit foarte repede un centru religios al oraşului. S-au ridicat un număr de temple. Fundaţiile unora au fost atribuite perioadei de domnie a regelui Servius Tullius (578-534 e.A), printre care templul Fortuna Virilis şi templul Mater Matuta. In apropiere de forum Boarium s-au construit şi primele poduri peste Tibru, Pont Sublicius şi Pont Aemilius (numit azi Ponte Rotto).

L a sfârşitul epocii republicane, Caesar a început construirea, spre nord, a magnificului teatru al lui Marcellus. Alături de acel teatru se întindea Circus Flaminius, arenă vastă şi alungită, construită în anul 221 e.A, în care se derulau curse de care, spectacole de vânătoare, spectacole de circ şi  manifestaţii diverse.

Odată decăzută Roma, edificiile din spaţiul Boarium au căzut şi ele în ruină. Cu toate acestea, în evul mediu cartierul a rămas foarte populat, iar micul comerţ, mult diminuat faţă de perioada imperială, a fost preluat treptat de o comunitate foarte cosmopolită, formată în principal din greci. Evreii s-au adunat şi ei aici începând cu sec.al 13-lea. Ghetoul format a fost împrăştiat în anul 1888.

Degajarea monumentelor antice şi medievale dintre edificiile mizere a început pe timpul conducerii lui Benito Mussolini. In acel timp s-a deschis o cale largă de circulaţie şi au dispărut o mare parte din străduţele murdare şi mulţime de case vechi insalubre.

Se poate remarca faptul că din timpurile cele mai vechi ale Romei, Forum Olitorium şi Forum Boarium au luat naştere nu departe de forumul administrativ şi politic al oraşului, Forum Romanum.

Forum Olitorium, sau piaţa de legume, ocupa un spaţiu limitat de Porticul Octaviei, de Tibru şi de Vicus Jugarius. Forum Boarium sec întindea până la baza colinei Aventin, spre sud,. Arcul lui Janus (Arco di Giano) şi arcul celor care se ocupau de schimburi băneşti (Arco degli Argentari) îl limitau la răsărit.

Cele două piaţe erau plasate în imediata apropiere a portului de pe Tibru. Navele urcau pe râul pe atunci navigabil şi acostau pe malul stâng, în zona podului Aemilius (azi Ponte Rotto).

Printre divinităţile şi eroii veneraţi în cartier era şi Hercules, care, după legendă, trecuse prin Forum Boarium. Templul Hercules Victor se găsea pe locul unde s-a ridicat ulterior biserica Sfânta Maria in Cosmedin. Templul s-a ridicat drept recunoştinţă pentru victoria eroului asupra lui Cacus, hoţul de bovine. In paralel cu resturile templului lui Apollo, s-au găsit vestigii ale unui sanctuar dedicat zeiţei romane a războiului, Bellona. Un alt edificiu religios legat de activitatea comercială a fost Ara Maxima, iar în sec.al 2-lea e.a, s-a ridicat şi un templu dedicat zeiţei Vesta.

Trei temple dispuse alăturat ocupau amplasamentul bisericii San Nicola in Carcere. Nu departe de biserica Omobono, lângă Vicus Jugaris, au fost scoase la lumină un grup de locuri sacre antice.

Intr-o parte a forumului se afla templul Fortuna pe care, Servius Tullis, l-a dedicat divinităţii norocului şi bogăţiei, care i-a schimbat destinul, având în vedere că regele fusese sclav în tinereţe. Portunus, zeul protector al porturilor, avea şi el, în mod natural, un sanctuar în apropiere de port, uneori identificat nesigur cu micul templu numit astăzi Fortuma Virilis, sau Hercules Victor. 

In aval de Forum Boarium şi de port, se găsea un port militar  numit Navalia inferiora. Mai târziu s-a amenajat un alt port la marginea Câmpului lui Marte. Acela era numit Navalia superiora.

Pe timpul în care Roma s-a lansat în cucerirea mărilor, locuitorii veneau aici ca să admire navele capturate. Pintenii navelor erau expuşi pe tribuna cuvântărilor din Forumul Roman. In anul 58 e.A, la reîntoarcerea sa din expediţia în Cipru, Caton din Utica a abordat aici încărcat de bogăţiile Ptolemeu al XII-lea Auletes (Neos Dionysos), regele Egiptului (cântăreţ din flaut şi tatăl degradat al renumitei Cleopatra).

Forum Boiarum a fost distrus de un incendiu, în anul 213 e.A, dar reconstruit în anul următor.

La sfârşitul Imperiului Roman, forumul era asfixiat de mulţimea prăvăliilor şi a tarabelor, iar odată cu dezvoltarea creştinismului, cele două temple rămase în picioare, templul lui Hercules Victor şi templul lui Portunus, au fost transformate în biserici. Această adopţie a creştinilor le-a salvat de la distrugerea plină de ură a acelora.

Templul lui Hercules Victor, sau Hercules Olivarius (Hercules era socotit şi protectorul comerţului cu ulei de măsline) este un templu peristil circular construit în sec.al 2-lea e.A. Este compus dintr-o serie de coloane corintice, care formează un cerc în jurul unui naos cilindric. In partea superioară era ornat cu o arhitravă şi un acoperiş, ambele dispărute. Acoperişul a fost înlocuit cu unul simplu cu olane şi straşină mică. Templul lui Hercules Victor este cel mai vechi edificiu de marmură din Roma, a cărei structură a ajuns până astăzi.

Templul lui Portunus este un edificiu rectangular, construit între anii 100-80 e.A. Este compus dintr-un portic în stil clasic şi dintr-un naos ridicat pe o platformă. La acel nivel se ajunge pe o scară frontală înaltă. Cele patru coloane ionice ale porticului, de la intrarea în templu, sunt independente, iar cele şase de pe fiecare latură lungă şi cele de pe latura din spate sunt solidare cu pereţii (semi-coloane adosate). Ele înconjoară naosul. Edificiul este construit din tuf şi travertin, cu o suprafaţă acoperită cu stuc.

Cele două temple, unul dedicat zeiţei Fortuna şi celălalt lui Mater Matuta s-au disipat sub construcţiile noi ale secolelor medievale.

Astăzi Piazza della Verita ocupă, cu aproţimaţie, suprafaţa vechiului Forum Boarium. Cu pinii săi umbrelă, cu leandrii roz şi albi, servind drept cadru unui ansamblu de monumente antice, mrdievale, şi baroce, piaţa compune un tablou caracteristic al pisajului roman. In poziţie centrală şi în faţa bisericii Sfânta Maria in Cosmedin, o fântână arteziană. Creată în sec.al 18-lea, fântâna este compusă dintr-un vas larg de piareă, susţinut de doi tritoni.

In Forum Boiarum au avut loc primele lupte de gladiatori, în anul 264 e.A, la iniţiativa celor doi fii ai aristocratului Iunius Brutus Pera, Marcus şi Decius.

TRONUL ROMEI - CLAUDIUS I (TIBERIUS CLAUDIUS CAESAR AUGUSTUS GERMANICUS)

Ani de viaţă 10 a.Ch. - 54 d.Ch.

Impărat roman 41 - 54 d.Ch.

Claudius I-ul  Tetradrahmă

Claudius I-ul a urmat la tron nepotului său de frate, sceleratului Caligula. Accederea lui Caludius la tron a fost o surpriză a istoriei şi cu atât mai mult a populaţiei romane şi a apropiaţilor familiei imperiale. Claudius nu fusese luat niciodată în calculele familiei imperiale, ale Senatului sau ale oamenilor simpli, pentru accederea la tron.

            El era fiul lui Drusus, fratele mai mic al împăratului Tiberius, şi al Antoniei Minor, fiica lui Marcus Antonius. Drusus murise într-un accident de călărie, în Germania, înainte ca Tiberius să devină împărat şi urmaş al lui Augustus, prin adopţiune. Pe această filiaţie, Claudius era fratele mai mic al celebrului general Germanicus, general a cărui amintire, iubită populaţiei, l-a ajutat să obţină, fără contestaţii semnificative, tronul.

            S-a născut la Lugdunum (Lyon), în Gallia, la 1 august în anul 10 a.Ch. In copilărie a fost victima a numeroase boli care şi-au lăsat amprenta asupra slăbiciunii corpului şi spiritului, slăbiciuni care s-au adăugat unor infirmităţi congenitale, dificultăţi de mers şi de vorbire. Totuşi, de copil, a avut o înclinaţie deosebită spre disciplinele liberale şi chiar a publicat adesea lucrări ţn diferite domenii, cu predilecţie istorie.

            Era desconsiderat în familie, fapt ce trebuie să-l fi marcat profund pentru viitor, accentuându-şi nesiguranţa şi timiditatea. Mama sa, Antonia, spunea adesea că el “este o arătare de om pe care natura numai a început-o, fără a o termina” Iar dacă acuza pe cineva de prostie, spunea că este mai prost decât fiul său Claudius.

            Bunica sa Augusta, Livia Drusilla, l-a privit totdeauna cu dispreţ. Nu i-a vorbit decât foarte rar, nu i-a dat sfaturi decât prin bilete scurte şi aspre, trimise prin intermediari.

            Sora sa Livilla, când a auzit că va deveni împărat, blestema în gura mare soarta aşa de nedreaptă şi crudă a poporului roman.

            Bunica lui dinspre mamă fusese Octavia, sora lui Augustus, soţia lui Marcus Antonius şi căsătorită cu acesta în urma unei tranzacţii între Octavianus şi Antonius, pentru reîntărirea triumviratului

            Augustus, fratele bunicii, era şi el foarte sceptic în ceea ce priveşte pătrunderea tânărului Claudius în viaţa politică. Nu vedea cu ochi buni nici afişarea lui în public.

            Se pare, deci, că toţi ai săi, mama, Antonia, bunica, Livia Drusilla, bunicul prin alianţă şi Tiberius, unchiul său, l-au stimat foarte puţin. Aceasta, cu toate că existenţa retrasă şi dedicată studiului îl ridica mult peste contemporanii săi.

            Din cauza sănătăţii şubrede, cu ocaia unui joc de gladiatori, organizat de el şi de fratele său în memoria tatălui lor, a fost nevoit să prezideze cu capul acoperit cu o glugă, ceea ce era împotriva obiceiului. Iar în ziua când a îmbrăcat toga virilă, a fost dus de lectică în Capitoliu cam pe la miezul nopţii, fără nici-o solemnitate şi ascuns de ochii lumii.

            Cu toate că familia îl obliga să trăiască în izolare, n-a fost lipsit, totuşi, niciodată de respectul oamenilor şi de stima publică. Ordinul cavalerilor l-a ales de două ori şeful unor delegaţii: prima oară, când au cerut să ducă ei, pe umeri, corpul neînsufleţit al lui Augustus şi a doua oară când au dorit să aducă mulţumiri consulilor pentru suprimarea lui Seianus. Ba mai mult, când Claudius apărea la spectacole, cavalerii se ridicau în picioare şi-şi dezbrăcau mantalele.

            La rândul său, senatul a dat un decret prin care i se acorda dreptul să fie numit, în mod extraordinar, în rândurile preoţilor lui Augustus. Altă dată s-a aprobat să i se refacă, pe banii Senatului, o casă distrusă de un incendiu. Mai târziu s-a dorit să i se acorde dreptul de a-şi da avizul la decizii în rândul consulilor.

            La acest ultim decret s-a opus unchiul său Tiberius, aducând ca motiv imbecilitatea lui Claudius şi promiţând că-l va despăgubi. Cu toate acestea, prin testament, Tiberius l-a numit pe rândul al treilea al moştenitorilor, lăsându-i două milioane de sesterţi şi recomandându-l, printre celelalte rude, armatei, senatului şi poporului roman. In concluzie, familia imperială era jenată de semi-infirmitatea lui, situţie care într-o lume de luptători era greu de acceptat, mai ales când se punea pe picioare o dinastie.

            Pe parcursul întregei perioade de excludere a sa din viaţa politică şi de la onoruri, a făcut studii ştiinţifice care se refereau mult la literatură şi gramatică. Mai târziu când a ajuns împărat, a profitat de autoritatea suverană pentru a introduce, pentru un timp, trei noi litere în alfabetul latin, antisigma, digama eolică şi o a treia literă necunoscută, probabil, un i consonant. A compus în latină “Memorii” şi opt cărţi sub titlul “Apoligie lui Cicero” destul de erudită, care se opunea cărţilor lui Asunis Gallus şi multe alte opere istorice în limba greacă. După nişte celebre table de bronz descoperite la Lyon, în 1528, se cunoaşte textul pe care l-a pronunţat, în anul 48 d.Ch, la admiterea unor gali în senat.

            A fost un erudit istoric. In tinereţe a scris mai ales istorie la îndemnul lui Titus Livius şi al lui Sulpicius Flavius. A început istoria sa de la moartea dictatorului Iulius Caesar, dar a trecut la vremurile mai apropiate căci simţea că nu va putea scrie liber şi adevărat despre timpurile anterioare, fără a ofensa pe mama şi bunica sa. A lăsat două volume din prima istorie şi patruzeci din a doua. A mai scris opt volume despre viaţa sa.

            Şi pe timpul domniei a scris mult, dar totdeauna lucrările i-au fost citite de un lector, datorită greutăţilor în vorbire pe care le-a avut toată viaţa. Toate acestea probează că dacă Claudius nu a reuşit o afirmare în viaţa de zi cu zi, în schimb a fost departe de a nu se realiza ca valoare intelectuală.

            Cu toate că făcea parte din familia imperială prin căsătoria bunicii sale, Livia Drusilla, cu Augustus, a fost ţinut totdeauna în afara politicii. Augustus nu i-a acordat decât însărcinarea de augural. Tiberius i-a conferit numai ornamentele consulare, iar nepotul său Caligula a făcut din el un consul pentru două luni, alegându-l drept coleg de consulat (37 d.Ch.). După patru ani a fost ales din nou consul prin tragere la sorţi.

            Prezidând, uneori, spectacolele în locul lui Caligula, primea aclamaţiile poporului care striga: “Trăiască unchiul împăratului” sau “Trăiască fratele lui Germanicus”.

            Oricum nimic nu părea să îl desemneze ca viitor împărat, atunci când împlinea vârsta de 50 de ani. Ridicarea sa la tron a fost imprevizibilă pentru toată lumea.

            In momentul în care Caligula a fost asasinat, Claudius s-a refugiat într-un pavilion al palatului de pe Palatin. Un soldat din garda pretoriană l-a descoperit printr-o întâmplare, după o draperie, l-a tras din ascunzătoare şi l-a salutat ca împărat, tocmai în momentul când Claudius se aruncase în genunchi pentru a cere îndurare. A fost dus după aceea în tabăra pretorienilor.

            In acel timp, senatul şi consulii se sfătuiau cum să reinstaureze republica. Dar pretorienii ţineau la părerea lor şi la împăratul lor, aşa că, sub imperiul ameninţării cu forţa, senatul a ratificat repede dorinţa acelora. In noua situaţie ieşit repede la iveală că sub apatia lui Claudius exista o judecată iute, atunci când se concentra. El a promis fiecărui ostaş pretorian 15.000 de sesterţi. Astfel, a devenit primul împărat roman ridicat la tron prin voinţa soldaţilor şi mai ales prin corupţia lor, cu bani. Exemplul său urma a fi folosit în viitor de mulţi alţi pretendenţi la tron.

            Augustus când a creat corpul pretorienilor a avut în vedere apărarea împăratului într-o Romă mereu fierbinte, clevetitoare şi plină de comploturi. Nu-şi imaginase că prin garda pretoriană va da naştere celui mai periculos analist al monarhiei şi celei mai periculoase forţe de manevră în schimbarea împăraţilor. Imediat după Augustus forţa pretoriană începuse să-şi scoată colţii. Tiberius a fost asasinat cu ajutorul lui Macronius prefectul praetoriului, iar Caligula a fost ridicat la tronul moştenit tot prin acea susţinere. Asasinarea lui a survenit în urma unui complot la care au participat pretorieni. Caludius, la numai 25 de ani de la moartea lui Augustus, a fost efectiv aşezat pe tron de garda pretoriană mituită, fără să fi avut drept de moştenitor desemnat, sau ereditar.

            Noul împărat, stângaci, timid şi indecis, s-a dovedit, pe timpul a treisprezece ani, o plămadă uşoară pentru liberţii săi şi pentru soţii. A fost, desigur, o domnie a liberţilor, Claudius abandonând în mâinile lor administraţia curţii şi a serviciilor statului. Patru dintre ei au jucat un rol, aproapiat de cel de vice-împăraţi, atrăgându-şi avantaje enorme: Pallas, Narcisses, Polybus şi Callistus.

            Aşa cum a afirmat energic Tacitus, în ale sale “Anale”: “Nimic nu li se părea lor dificil, cu un prinţ care nu avea nici-o afecţiune şi nici o ură care nu-i fusese sugerată sau prescrisă”.

            Trebuie ştiut, totuşi, că în acest regim al libertăţilor, multe măsuri excelente au emanat de la Claudius. El a un impuls viu treburilor publice. Au fost executate lucrări de mare anvergură, dintre care unele plănuite încă de Iulius Caesar, sau Augustus, rămase nerealizate din cauza greutăţilor. Roma s-a dotat cu două noi apeducte “Aqua Claudia” şi “Anionovus”, lucrări enorme care au costat nu mai puţin de 55 milioane de sesterţi. Au fost aduse la Roma izvoarele bogate şi reci ale apelor claudine numite: Caeruleus, Curtius şi Albudinus, precum şi apa de la Anio. Construcţiile apeductelor erau din piatră şi deversau în rezervoare frumos amenajate.

            O altă lucrare a fost asanarea lacului Fucinus, lucrare discutată încă de pe timpul lui Augustsus. Pe o lungime de trei mii de paşi s-a realizat străpungerea, săpând dintr-o parte pe sub munte, iar în cealălaltă săpând un canal. A terminat, cu greutate canalul după unsprezece ani, deşi au lucrat la el treizeci de mii de oameni. Inainte de a seca lacul Fucinus, Claudius a organizat o luptă navală (se numea “Naumahie” ). In acel spectacol de gladiatorii a luptat în două flote, una siciliană şi alta din Rodos, cu douăsprezece trireme fiecare Lupta a îănceput la sunetul de trompetă al unui Triton de argint, care fusese ridicat în mijlocul lacului, cu ajutorul unei maşini.

            La Ostia a amenajat portul aşa cum plănise însuşi Iulius Caesar. A întărit malurile Tibrului şi a înălţat două puternice diguri, aruncate în plină mare şi luminate de un far. In acesr fel s-a creat o rudă artificială. Suetonius relatează că la baza unui dig, pentru consolidare, a fost scufundat vasul pe care fusese adus Obeliscul din Egipt.

            A terminat şi arcul de triumf de marmură al lui Tiberius, de lângă teatrul lui Pompeius, început de senat şi apoi părăsit.

            Legislaţia romană s-a îmbogăţit sub domnia lui Claudius, Unele reforme au fost fericite: asimilarea omorului sclavilor cu cel al oamenilor liberi, ameliorarea condiţiei juridice a mamei de familie etc. Claudius a trăit cu clarviziune sentimentul exact al rolului civilizator al imperiului, atunci când a luat hotărârea de a ţine piept prejudecăţilor învechite ale aristocraţiei romane printrîo măsură novatosre, acceptarea în senat Romei a primilor cetăţeni ai Galliei “pletoase”. (Galii purtau plete).

            Domnia sa n-a fost lipsită nici de glorie militară. In anul 43 d.Ch., împăratul în persoană, a început cucerirea Britaniei, supunând sudul insulei, iar generalul său, Corbulo, a oprit triburile germane la malurile Rhinului. In anul 51 d.Ch., în cinstea împărătesei Agrippina (Minor Iulia) s-a fondat, pe malul stâng al fluviului, în ţinutul ubienilor, unde s-a născut, o colonie militară care a primit numele ei, Colonia Agippinensis. Acolo se află în prezent marele oraş german Köln (numit până în secolul trecut şi Colonia şi unde s-a realizat pentru prima dată “Apă de Colonia”).

            După ocuparea ei, Britania a devenit cea mai vestică provincie a imperiului. Ulterior, în 43 d.Ch. Licia, în 44 d.Ch. Indeea, iar în 46 d.Ch. Tracia, au fost transformate în provincii romane. In Africa s-au creat provinciile Mauretania Caesariană şi Mauretania Tungitană. Printre enumerările de teritorii ataşate imperiului se remarcă, ca o ironie a soartei că un împărat roman semi-infirm şi nerăzboinic şi-a legat numele de o extindere semnificativă a Imperiului Roman.

            Marea nenorocire a lui Claudius a fost aceea de a se fi lăsat dominat de soţiile sale.

            Pe când era încă destul de tânăr, s-a logodit de două ori: întâi cu Aemilia Lepida, strănepoata lui Augustus şi a doua oară cu Livia Medullina, care purta şi porecla de Camilla, fiind din neamul vechi al dictatorului Camillus. Pe cea dintâi a repudiat-o încă fecioară, fiindcă părinţii săi supăraseră pe Augustus. Cea de a doua s-a îmbolnăvit şi a murit chiar în ziua când era fixată căsătoria. După aceste două logodne au urmat patru căsătorii.

            Intâi s-a căsătorit cu Paustia Urgulanilla, al cărui tată primise onorurile triumfale şi după aceea cu Aelia Petina, fiica unui consular. A divorţat de Petina din cauza unor supărări, iar de Urgulanilla din cauza desfrânării ei şi a unei bănuieli de omucidere.

            După aceea s-a căsătorit cu Valeria Messalina fiica vărului său primar Barbatus Messala (39­40 d.Ch.). Aceasta era cea de a treia soţie cu care trăia chiar în momentul încoronării sale.

            Imediat după ocuparea tronului, Claudius a trebuit să facă faţă unei conspiraţii care urma să-l înlăture de la putere. Conspiraţia a fost condusă de Annius Vinicianus şi Camilus Scriboniamus, guvernatorul Dalmaţiei, dar a eşuat repede tocmai datorită ostaşilor, care numai după cinci zile, l-au trădat pe cel ce-i răsculase.

            Cei doi răzvrătiţi, care vroiau să se instaureze republica, au provocat în rândul  aristocraţiei romane o veritabilă teroare.

            O altă teroare s-a dovedit a fi Messalina, soţia care a devenit celebră prin intrigile, cruzimea şi desfrâul ei. A determinat executarea unor bărbaţi care îi refuzaseră avansurile sau la care râvnea, a salvat amanţi de la moarte sau dezonoare, a răpit un artist (mim) de pe scenă pentru a-şi satisface un capriciu. Ea avea o putere nemăsurată asupra soţului ei, dispunând onoruri, vânzând favoruri, torturând, sau executând în public, pe adversari. Şi-a acordat titlul de “Augusta” şi dreptul de a asista la toate adunările. Ceea ce a pierdut-o a fost războiul cu liberţii lui Claudius. Ea a reuşit să-l ducă la pierzanie pe Polybus, însă Narcissus a reuşit să o elimine. Libertul a profitat de o supremă bravadă a împărătesei. Inamorată de tânărul Caius Silius, l-a făcut să-şi repudieze soţia şi în timpul unei absenţe a lui Claudius, s-a măritat cu acesta. Narcissus a smuls împăratului, speriat pentru viaţa sa, ordinul de condamnare la moarte. Messalina a fost executată în grădinile lui Lucullus, unde ucisese pe unul din bărbaţii ce-i căzuseră victimă (48 d.Ch.).

            Foarte repede, subjugat de farmecele Agrippinei (Minor), fiica fratelui său Germanicus, Claudius s-a căsătorit a patra oară. Era căsătorie incestuoasă, dar aprobată, prin aranjamente, de către senat.

            A avut copii de la trei soţii: de la Urgulanilla, pe Drusus şi Claudia; de la Petina, pe Antonia, iar de la Messalina, pe Octavia şi pe Britannicus. Drusus a murit de când era mic, iar pe Claudia a abandonat-o deoarece nu era sigur asupra paternităţii sale. Pe Antonia a căsătorit-o cu Cneius Pompeius Magnus, apoi cu Faustus Sylla, tineri din înalta nobilime. Pe Octavia a căsătorit-o cu fiul său vitreg Nero (fiul ultimei soţii, Agrippina Minor).

            Pe Britannicus, singurul fiu, l-a recomandat încă de mic armatei şi poporului. Era purtat alături de tatăl său cu orice ocazie, când se puteau provoca aclamaţiile populare. Dintre gineri a adoptat, mai târziu (50 d.Ch.), pe Nero, ceilalţi doi fiind nu numai refuzaţi dar, se pare, chiar omorâţi cu complicitatea lui Claudius.

            Adoptarea lui Nero, sub presiunile Agrippinei Minor şi a libertului Pallas, a trecut pe planul doi drepturile de unic moştenitor ale lui Britanicus.

            Subordonat, în actele de domnie liberţilor săi şi alr soţiilor, Claudius s-a comportat fără vigoare şi fără fermitate. Astfel s-au manifestat mai accentuat scăderile caracterului său, inegalitatea de spirit în luarea hotărârilor: când circumspect şi înţelept, când imprudent şi repezit, adesea uşuratic şi asemănător unui nebun. Pe deasupra a permis, ca în numele lui, să se comită fapte reprobabile sau mârşave de către anturajul amintit: daruri revocate, judecăţi anulate, numiri în serviciu contrafăcute, sau modificate pe faţă, ucideri, exproprieri şi multe acte de corupţie. Din această cauză, a libertăţilor de care s-au bucurat liberţii şi soţiile nu se poate stabili cu o oarecare exactitate câte din faptele reprobabile ale guvernării lui Claudius au pornit de la el, au fost aprobate de el, sau de câte a ştiut. Prin conduita slabă în conducere şi-a pătat loarte mult domnia..

            Planurile Agrippinei de a-şi vedea pe fiul, Nero, moştenitor prin adopţie, au găsit sprijin la libertul Pallas, la Burrus şi Seneca. Nero fusese născut în anul 37 d.Ch. din căsătoria Agrippinei cu senatorul Cneius Domiţius Ahenobarbus.

            După actul de adopţie Claudius a devenit inutil Agrippinei şi conjuraţilor ei. A apărut şi teama că împăratul nu va lăsa ca fiul legitim, Britannicus, să piardă dreptul la succesiune şi deci fiul adoptiv, Nero nu va ajunge să ocupe tronul.

            Agrippina era însă inteligentă, ambiţioasă şi lipsită de scrupule. Ea a recurs la serviciile unei celebre otrăvitoare, Locusta, pentru a se debarasa de soţul şi unchiul său. In cursul unei perioade de indispoziţie, lui Claudius i s-a pus otravă într-o farfurie cu ciuperci, mâncarea sa favorită (54 d.Ch.).

            Nici după moarte necazurile lui Claudius nu au luat sfârşit. Succesorul său, Nero, s-a opus ca să-i acorde titlul de “divi” (divin) defunctului. Deasemeni, Seneca a râs de Claudius într-un pamflet crud “Apokolokyntosis” sau “Metamorfoza într-un dovleac” unde amintea de nişte aventuri ridicole şi imaginare ale sufletului fostului împărat. Seneca vroia să se răzbune în acest fel pe faptul că fusese exilat de Claudius, pentru opt ani, în insula Corsica.

            Ca om Claudius a fost nefericit toată viaţa: s-a născut cu defecte fizice şi psihomotorii, a fost tratat totdeauna ca o fiinţă nedorită, a condus un imperiu fără a fi iubit de cei ce-l înconjurau şi care îi pătau reputaţia, a fost ucis mişeleşte, nu a reuşit să-şi ridice unicul fiu la tron şi a fost batjocură după moarte.

            Poate că de dincolo de moarte a avut parte de zâmbete atunci când a văzut că soarta le-a jucat renghiuri şi i-a batjocorit pe cei care i-au făcut viaţa grea şi chiar i-au luat-o (nu a murit de moarte bună nici Agrippina, nici Seneca, nici Nero şi nici mulţi alţii).

            Tânărul Britannicus, considerat ca pericol legitim pentru tronul lui Nero a fost destinat morţii, prin otrăvire, din ordinul noului împărat, care era şi el un tânăr. Britannicus avea 14 ani (41­55 d.Ch.), iar Nero avea 18 ani când a ordonat moartea fratelui vitreg (născut în 37 d.Ch.).

            Atât Britannicus cât şi Nero erau ultime vlăstare ale familiei Claudia ce se găseau în umbra tronului. Britannicus făcea parte din ilustra familie prin linie bărbătească, ca fiu al lui Claudius, iar Nero prin linie femeiască, prin mama sa Agrippina.

            Claudienii aduşi la domnie de către Augustus prin adopţia lui Tiberius nu au reprezentat o onoare pentru familia imperială furnizând conducerii imperiului o serie de indivizi, de ambele sexe, marcaţi fizic şi psihic. Chiar Claudius, care nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul de duritate, răutate şi apăsare psihică a celorlalţi membri ai familiei, a avut şi el doza lui de cruzime şi instabilitate.

            Cu toate acestea domnia lui a reprezentat pentru Imperiul Roman un moment de relaxare politică internă, de sedimentare administrativă şi legislativă, de extindere teritorială şi de construcţii de mare amploare cu caracter util şi militar. Pe lângă un larg sistem de fortificaţii la Rhin şi Dunăre, provinciile au beneficiat de o administrare bună şi de o bogată activitate edilitară, cu şosele, porturi şi poduri. Claudius a fost primul împărat care a intuit că populaţia provinciilor trebuia atrasă şi politic în amplul proces de romanizare.

            Provincialii care primeau cetăţenia romană, cu drepturi politice, deveneau mai ataşaţi cauzei romane şi mai sensibili la asimilarea rânduielilor şi civilizaţiei romane.

ROMA - AMFITEATRUL CASTRENSE

Amfiteatrul Castrense (amphitheatrum Castrense) se găseşte înlimita răsăriteană extremă a romei antice, lângă domeniul imperial Sessorium, cu palatul său.

A fost construit, cel mai probabil în primele decenii ale sec.al 3-lea, sub domnia împăratului Rlegabal (Helegabalus), între anii 218-222 e.N. Castrense însemna locaţie imperială apărată.dar şi campament militar. A făcut parte , probabil, din anexele palatului Sessorium, complex început de Septimius Severus şi terminat de Elegabal. Cel din urmă, care era ahtiat după jocuri de circ şi lupte de gladiatori, a dotat complexul cu acest amfiteatru şi cu un circ (Circul lui Varus), rezervate numai nebuniilor sale.

Amfiteatrul, în care se puneau în scenă spectacole şi manevre militare în onoarea curţii imperiale, nu a fucţionat decât circa cincizeci de ani, până când Aurelianus a decis să împrejmuiască Roma cu un nou zid de apărare mai puternic şi mai cuprinzător (272 e.N). Cu acea ocazie,amfiteatrul a fost cuprins între ziduri , fiind atins de acestea pe laturile de est şi vest. Jumătatea externă a edificiului, ale cărei arcade dădeau spre exteriorul noilor ziduri de apărare, au fost zidite, astfel că acesta a devenit un bastion de apărare. Amenajările interioare ale amfiteatrului au fost, în mare parte, demolate, astfel că nu a mai putut servi conform destinaţiei iniţiale.

Zidul lui Aurelianus a fost întreţinut cu regularitate, aşa că amfiteatrul a rezistat, parţial, până în zilele noastre. El a păstrat până la jumătatea sec.al 16-lea şi resturi ale etajelor superioare. Acelea au fost dărâmate de papa Paul al IV-lea, din raţiuni defensive. Materialele rezultate au servit la ridicarea unor edificii noi.

Alături de Colosseum este al doilea amfitetru care a traversat timpul până în zilele noastre. Avea o formă eliptică consacrată, cu axa mare de 88,5 metri şi cea mică de 75,8 metri. 

A fost construit în întregime din cărămidă, spre deosebire de altele la care s-a folosit piatra sau lemnul. Zidul exterior era constituit din trei rânduri de arcade deschise, ornate cu pilaştri şi semi-capitele corintice. Cel de al treilea etaj a dispărut cu totul. A mai rămas numai o singură arcadă din cel de al doilea etaj.

Amfitetrul este utilizat astăzi ca grădină a basilicii Sfânta Cruce de Ierusalim.

ROMA - COMPLEXUL IMPERIAL SESSORIUM

Sessorium a fost un complex rezidenţial imperial a cărui construcţie s-a început pe timpul împăratului Septimius Severus (193-211 e.N) şi s-a terminat pe timpul lui Elegabal (218-222 e.N). Este situat la răsăritul colinei Esquilin, deci în răsăritul Romei şi în apropierea Apeductului lui Claudius, la intrarea în oraş.

Complexul era format dintr-un palat, din terme, din amfiteatrul Castrense, din Circul lui Varus, din grădini şi edificii astăzi necunoscute.

In Historia Augusta se vorbeşte de o scenă din palatul Sessorium, din anul 221 e.N: după ce îşi exprimase dorinţa de a asasina pe vărul său Alexandru Severus, considerat un pericol pentru tron, în templul numit ad Spei Veteris, Elegabal (Helegabalus) a pregătit o cursă de care, probabil în Circus Varianus.

Zidul lui Aurelianus de protecţie a Romei, început în anul 272 e.N, a făcut o buclă pentru a include în incintă majoritatea suprafeţei ce aparţinea de Sessorium, cu excepţia pistei şi gradenelor Circului lui Varus. Amfiteatrul Castrense a fost transformat în bastion al acelor noi ziduri.

La începutul sec.al 4-lea complexul Sessorium a devenit reşedinţa mamei împăratului Constantin I-ul, Helena. Termele au fost renovate şi au preluat numele de Termele Helenei. O mare sală rectangulară, lungă de 36 de metri şi lată de 22 de metri, a fost transformată de Constantin I-ul în bazilică creştină (sec.al 4-lea e.N), pentru mama sa (conform celor consemnate de Liber Pontificalis).

Conform tradiţiei creştine, o capelă a basilicii adăpostea relicvele aduse de Helena de la Ierusalim. Acea bazilică a fost transformată de-a lungul timpului, devenind după ultimele lucrări din sec.al18-lea, basilica Sfânta Cruce de Ierusalim (Santa Croce in Gerusalemme), basilică ce face parte din cele şapte ale pelerinajului la Roma.