TRONUL ROMEI - VITELLIUS (AULUS VITELIUS)

Ani de viață 12-69 d.Ch.

Impărat roman ianuarie - decembrie 69 d.Ch.

Originea familiei lui Vitellius a fost foarte controversată. După aprecierile adulatorilor sau ale detractorilor lui, originea era apreciată, ori ca foarte veche şi nobilă, cu stăpânitori vechi peste Latium, ori de foarte joasă condiţie, cu un urcuş lent pe scara ierarhiei sociale.

            Ceea ce este sigur este faptul că un Publius Vitellius a fost cavaler roman (rang social secundar) şi intendent al bunurilor lui Augustus. Acel bunic al împăratului a avut patru fii care s-au ridicat la ranguri foarte înalte, de consuli, senatori şi pretori.

            Cel de al patrulea fiu, Lucius, tatăl viitorul împărat Vitellius, a devenit guvernator al Siriei după ieşirea din consulat. De la nivelul acelui rang a reuşit să determine pe regele parţilor, Artaban, să accepte tratative, făcându-l chiar să se plece în faţa drapelelor legiunilor romane.

            Lucius Vitellius  a deţinut de două ori funcţia de consul şi o dată pe cea de cenzor, împreună cu împăratul Claudius. Acestuia i-a ţinut locul la conducerea imperiului în timpul expediţiei de cucerire a Britanniei. Lucius s-a bucurat de apreciere ca om corect şi priceput.

            O dragoste exagerată faţă de o libertă i-a mai scăzut din reputaţie. Totodată atitudinea linguşitoare faţă de Caligula şi Claudius nu i-a făcut prea mare onoare.

            A introdus adorarea lui Caligula ca zeu, iar aprecierea lui Claudius a menţinut-o prin linguşirea soţiilor şi liberţilor din anturaj. Linguşirea lui nu era una oarecare, ci s-a manifestat dezonorant. A ajuns la sărutarea picioarelor Messalinei şi la confecţionarea de chipuri de aur pentru liberţii atotputernici, Narcisus şi Pallas, chipuri pe care le-a aşezat în rândul zeilor casei sale.

            Este foarte de mirare cum un om care a dat dovadă de bărbăţie şi curaj în serviciile militare din provincii şi care a îndeplinit, cu onoare, funcţii în stat, se putea transforma atât de grav, odată ce intra în atingere cu curtea imperială, sau avea interese acolo.

            Lucius a avut ca soţie pe Sextilia, femeie foarte cumsecade şi de familie nobilă. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, apropiaţi ca vârstă, care au ajuns la funcţia consulară în acelaşi an (48 d.Ch.), la un interval de numai şase luni.

            Unul dintre aceşti fii, viitorul împărat Aulus Vitellius, s-a născut la 23 septembrie anul 12 d.Ch. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe la Caprea (Capri) între prostituatele lui Tiberius şi a fost stigmatizat toată viaţa de viciile căpătate în acea perioadă. In anii următori s-a pătat cu toate infamiile, păstrându-şi un rang însemnat la curte, pe lângă Caligula şi apoi pe lângă Claudius. Caligula îl aprecia pentru talentul său de a conduce carul de curse, iar Claudius ca partener la jacul cu zaruri.

            Nero, cel de al patrulea împărat la a cărui curte a rămas, l-a simpatizat şi mai mult, atât pentru calităţile anterioare, dar şi pentru că era sensibil la harul său de cântăreţ.

            Sub Caligula, Claudius şi Nero, Vitellius s-a fost bucurat numai de onoruri şi demnităţi religioase. In calitate de guvernator al Africii s-a comportat cu o cinste rară, dar ca administrator al treburilor publice din Roma s-a pătat cu sustragerea multor ofrande şi podoabe ale templelor, sau prin schimbarea lor cu unele fără valoare în aur sau argint.

            A fost căsătorit de două ori. Prima dată, cu Petronia, fiica unui consular, cu care a avut un fiu cu o infirmitate la un ochi. Din motive legate de moştenirea averii mamei, acest fiu a fost ucis prin otrăvire cu învinuirea de a fi voit să-şi omoare tatăl. S-a pretins ca din cauza remuşcărilor ar fi înghiţit otrava care o pregătise pentru Vitellius.

            Cea de a doua soţie a fost Galeria Fundana, fiică de pretor, cu care avut doi copii, un băiat grav bâlbâit şi o fată, de care s-a îngrijit, mai târziu, împăratul Vespasianus.

            Fiind numit, de Galba, guvernator (proconsul) al Germaniei Inferior, în decembrie 68 d.Ch., s-a pomenit proclamat împărat de trupele din subordine, revoltate la 1 ianuarie 69 d.Ch. In acelaşi timp, la moartea lui Galba, în ziua de 15 ianuarie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat Otho, susţinut de trupele pretoriene şi recunoscut de senat.

            Vitellius a trimis asupra Italiei trupele de avangardă comandate de Fabius Valens şi de Alienus Caecina. După patru confruntări, de mică anvergură, câştigate de trupele lui Otho, în bătălia cea mai mare şi finală legiunile lui Vitellius au ieşit învingătoare la Brediacum. Greşeala cea mare a lui Otho a fost aceea că a stabilit o conducere multiplă legiunilor sale ceea ce a îngreunat coordonarea forţelor cu toate că acestea erau superioare şi puteau fi întărite cu altele dinspre Illyricum, Dalmaţia şi Moesia.

            Vitellius se găsea încă în Gallia când a primit vestea sinuciderii lui Otho. De la înălţimea unei tribune, alături de soţie şi de fiu, l-a numit pe acesta Germanicus şi imperator, deşi băiatul nu avea decât şase ani şi era infirm, prin bâlbâială.

            Nu a întârziat să desfiinţeze, printr-un decret, cohortele pretoriene ca unele care dăduseră un foarte rău exemplu prin implicarea în uciderea unui împărat şi la impunerea altuia. Totodată a poruncit să fie cercetaţi şi pedepsiţi cu moartea o sută douăzeci de soldaţi care făcuseră petiţii către Otho, cerând recompense pentru ajutorul dat la uciderea lui Galba.

            Aceste acte de dreptate erau menite să dea speranţa în apariţia unui împărat vrednic. In continuare s-a comportat, însă, conform firii şi apucăturilor lui anterioare.

            Drumul spre Roma i-a prilejuit străbaterea oraşelor după obiceiul triumfătorilor. S-au folosit echipaje luxoase şi nave luxoase de trecerea cursurilor de ape, iar în fiecare localitate aleasă s-au pregătit ospeţe exagerat de bogate şi costisitoare. Armatei i-a fost îngăduită orice dezordine, violenţă, furt sau crimă.

Denarus - Vitellius

            Străbătând câmpiile de luptă de lângă Cremona nu s-a arătat deranjat de mirosul cadavrelor intrate în descompunere spunând că: ”Un duşman mort miroase foarte bine“. A băut vin în apropierea cadavrelor, cu semeție și insolență, oferind şi celorlalţi. Nu a avut nici bunul simţ să ordone îngroparea cadavrelor.

            A intrat în Roma în sunetele trompetelor, îmbrăcat în uniformă de comandant suprem, încins cu sabia, între steaguri şi drapele, cu țnsoțitori îmbrăcaţi cu mantale de război şi cu soldaţi purtând armele în mână. Pentru a nu lăsa îndoială asupra opţiunilor privind guvernarea imperiului a celebrat în Câmpul lui Marte sacrificii pentru zeii mani ai lui Nero, arătând cât de plecat era memoriei acelui împărat. La un banchet a cerut să i se cânte unele din cântecele   maestrului şi le-a aplaudat în picioare.

            Domniei lui Vitellius s-a transformat într-o beţie şi o orgie continuă. Varietăţile gastronomice erau uimitor de bogate şi de costisitoare, iar pentru a se putea face faţă la atâta îmbuibare se folosea metoda vărsăturilor, provocate cu pană introdusă pe gât, după exemplul împăratului.

            Spre exemplu, a comandat într-o zi o mâncare în care intrau limbi, creieri şi ficaţi de peşti şi de păsări, mâncare ce a costat două sute cincizeci de mii de denari. Cum o astfel de mâncare nu putea fi pregătită în vase de ceramică, s-a fabricat un vas special de argint, păstrat perioadă îndelungată ca ofrandă adusă zeilor. Impăratul Hadrianus a dispus topirea vasului.

            Casa de aur (Domus Aureus) a lui Nero nu-i mai ajungea lui Vitellius, cu toate că nutrea o admiraţie pentru renumele şi felul de viaţă al fostului împărat şi pentru toate obiceiurile aceluia. Exprima aprecieri critice privind locuinţa nesatisfăcătoare a lui Nero, cu mobilier puţin şi sărăcăcios, după părerea lui. Soţia sa, Galeria, se distra pe seama puţinelor obiecte de toaletă găsite în palatul imperial.

            Cu un astfel de comportament de parvenit, Vitellius şi-a atras dispreţul populaţiei şi al soldaţilor, care nu mai aveau nici-un respect pentru datorie. Pretutindeni era numai violenţă şi abuz al puterii.

            Vitellius a ajuns destul de repede de râsul supușilor. Se ridiculiza faptul că apărea în public plin de gravitate, ştiindu-se cât era de putred în comportament. Se vorbea cu venin că apărea călare, îmbrăcat în purpură, cel care ţesălase caii în grajdurile de la cârciumi. Când urca în Capitoliu cu o gardă militară numeroasă, mulți își aminteau că altădată nu putea ieşi în for de mulţimea creditorilor. Când primea omagii de profund respect, nimeni nu-l săruta cu plăcere.

            Deşi ducea o viaţă incalificabilă de depravat şi parvenit, s-a arătat capabil şi de unele realizări onorabile. A fost moderat în măsurile de represalii şi chiar îngăduitor cu faptele şi persoanele legate de domniile anterioare. A permis păstrarea efigiilor monetare ale lui Nero, Galba şi Otho fără resentimente, a menţinut toate daniile făcute de predecesorii săi fără să ia nimic înapoi, nu a pretins impozitele restante şi nu a confiscat bunuri.



Denarus - Vitellius

             Deşi a dispus câteva execuţii între partizanii declaraţi ai lui Otho, nu a confiscat moştenirile rudelor acelora, iar pe de altă parte, a restituit tot ce se confiscase familiilor celor executaţi înainte de venirea lui la putere. Nu a atacat testamentele acelora care luptaseră împotriva lui şi a interzis senatorilor şi cavalerilor să mai participe la lupte cu gladiatori, sau să mai apară în vreun spectacol.

            In general era comunicativ şi nu prea protocolar în viaţa curentă. Numai în situaţiile oficiale căuta să-şi pregătească o demnitate şi o grandoare care nu-i reuşea.

            Generalul Vespasianus se afla din anul 67 d.Ch. în Iudeea, pentru reprimarea răscoalei generalizate din acea parte a imperiului. După dispariţia lui Nero, generaluul îl trimisese pe fiul său, Titus, pentru a-l saluta pe împăratul Galba.

            La întoarcerea lui Titus, Vespasianus a aflat de revolta lui Vitellius şi de conspiraţia lui Otho încheiată cu asasinarea lui Galba. Evenimentele l-au determinat pe Vespasianus să-şi dorească tronul Romei, considerând că este mult superior celor doi revoltaţi. Legiunile lui și ale fiului erau bine călite în lupte, disciplinate şi ataşate. El avea o experienţă de campanii incomparabilă cu a marionetelor care-şi disputau tronul imperiului.

            Mucianus, guvernatorul Siriei, i s-a aliat imediat cu gândul ascuns că va fi aliat la domnie. Imediat, Vespasianus l-a trimis pe acesta cu trupele sale spre Italia, împotriva lui Vitellius. El și-a îndreptat atenția spre cele ce se petreceau în Siria, în absenţa lui Mucianus. Concomitent a încredinţat fiului său, Titus, războiul din Iudeea, pentru a trece în Egipt cu scopuri bine gândite. Acolo, la 1 iulie 69 d.Ch., a fost proclamat împărat de legiunile din Orient şi a folosit timpul pentru a strânge fonduri băneşti şi grâne pentru Roma.

            Legiunile din Moesia, aflând de reacţia lui Vespasianus, nu au mai aşteptat sosirea lui Mucianus şi l-au ales în fruntea lor pe Antoninus Primus, condamnat la exil de Nero şi rechemat de Galba. La data ridicării exilului Primus era legatul legiunilor din Pannonia şi datorită repeziciunii cu care s-au derulat evenimentele la Roma nu dăduse curs rechemării. S/a aliat cauzei lui Vespasianus.

            El a primit, aşadar, investirea cu puteri depline fără să fi primit vreo numire anterioară de la împărat sau de la senat. Soldaţii lui erau nerăbdători să-şi reverse furia asupra lui Vitellius şi să jefuiască Italia, într-un război civil, ceea ce s-a şi întâmplat.

            Deşi informat de cele ce se petreceau şi de calitatea forţelor ce se îndreptau spre metropolă, Vitellius ducea în continuare o viaţă de huzur, cu mese, spectacole şi lupte de gladiatori. Depăşit de evenimente, a rămas prea mult timp inactiv, la Roma. Grija războiului a lăsat-o în seama lui Alienus (Aulus Caecina Alienus), care ajunsese unul dintre conducătorii de fapt ai imperiului datorită exageratei indulgenţe a lui Vitellius. Alienus fusese unul din cei care cuceriseră peninsula pentru Vitellius, în lupta cu trupele lui Otho.

            Alienus a ajuns în nord, la Cremona, pe care a ocupat-o înainte de venirea lui Primus. Era conştient de calităţile inferioare ale trupelor sale în comparaţie cu ale lui Primus şi mai ales cu cele ale lui Mucianus, care urma să sosească în al doilea val. In această situaţie a dus tratative prieteneşti cu Primus şi a încercat să-și convingă trupele să treacă de partea lui Vespasianus. După o primă fază în care a avut putere de convingere a urmat o reacţie a trupelor care au confirmat ataşamentul faţă de Vitellius şi l-au pus în lanţuri pe Alienus, la Cremona.

            Lupta s-a dat fără ca trupele lui Vitellius să aibă comandant suprem. A fost lungă de o zi şi o noapte, cu succese alternative. La ivirea zorilor celei de a doua zile, soldaţii legiunii a III - a Gallica, ale cărei tabere de iarnă erau în Siria şi care luptau pentru cauza lui Vespasianus, au salutat, după obicei, ivirea soarelui. Trupele lui Vitellius au crezut că uralele semnalizau sosirea lui Mucianus cu trupele din Orient şi au cerut încetarea luptei. Dar după atâta sânge vărsat, adepţii lui Vespasianus nu au mai vrut să trateze. De teamă, trupele lui Vitellius l-au eliberat repede din lanţuri pe Alienus şi l-au trimis cu tot onorul să trateze încetarea luptei. Primus a fost convins să accepte condiţiile de capitulare aduse de Alienus, care fusese la un pas de moarte.

            Deschizând porţile, Cremona s-a trezit devastată de trupele în debandadă, mai ales de cele ale lui Vitellius, pe care orăşenii le ajutaseră. Pe câmpul de luptă de lângă Cremona și în oraș și-au pierdut viața 50.000 de oameni.

            Inainte de confruntare Vitellius făcuse recrutări la Roma şi în peninsulă, lansând mari promisiuni. O parte din recruţi, împreună o trupă de gladiatori şi o flotă, se aflau sub comanda fratelui său Lucius Vitellius.

Aureus - Vitellius

            Când a aflat de înfrângerea de la Cremona a trimis urgent pe acesta la Terracina pentru a-şi asigura credinţa garnizoanei de acolo. In schimb, la Roma el a avut o comportare atât de contradictorie și fluctuantă în atitudini şi în fapte, încât desconsiderarea faţă de persoana lui a crescut, iar oamenii au început să se gândească la propriile interese.

            Slăbiciunea şi laşitatea sa din acele zile următoare înfrângerii, dar şi apropierea lui Primus de Roma au determinat pe consulii Caius Quintius Atticus şi Cnaeus Caecilius Simplex (rudă cu Vespasianus) să se îndrepte spre palat urmaţi de cetăţeni de vază şi de  ostaşi. Doreau să-l determine pe Vitellius să renunţe la imperiu de bună voie, sau prin forţa armelor.

            Intâmpinaţi de gărzile germane ale lui Vitellius au fost respinşi cu mari pierderi şi s-au refugiat pe Capitoliu unde i-a însoţit şi Domitianus, fiul lui Vespasianus, şi rudele acestuia.

            Imprejurimile Capitoliului au fost incendiate, iar soldaţii lui Vitellius i-au zdrobit sângeros pe asediaţii asfixiaţi de fum. După aceea soldaţii au jefuit toate ofrandele sacre şi au incendiat templele, printre care şi marele templu. Făcând prizonieri pe Sabinus, fratele lui Vespasianus şi pe Atticus, i-au predat lui Vitellius. Acesta, sub presiunea plebei amatoare de spectacole sângeroase, a dispus executarea lor.

            Povestind aceste evenimente care l-au îndurerat foarte mult pentru că au dus la distrugerea monumentelor antice, de pe timpul regilor, istoricul Tacitus și-a exprimat părerea: ”Sordida pars plebis“ (Partea urâtă a plebei).

            Domitianus, fiul, şi Sabinus nepotul de frate al lui Vespasianus, au reuşit să scape de încercuire şi au rămas ascunşi în case particulare.

Vitellius - Luvru

            Trupele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus şi de senatorul Quintius Petilius Cerealis erau la curent cu toată debandada ce domnea la Roma și în viaţa lui Vitellius. Dar când au văzut cum se ridicau flăcările din Capitoliu s-au grăbit. Prima încercare a lui Cerealis de a intra în oraş a fost respinsă. Vitellius a încercat să negocieze unele înţelegeri cu adversarii, prin solii, dar n-a avut noroc. Soldaţii care devastaseră Cremona vroiau de acum şi Roma. Neputând să atace frontal garnizoana care apăra podul peste Tibru, cavaleria a trecut râul înotând şi a căzut în spatele apărătorilor. Cam în acelaşi timp soldaţii pătrundeau în capitală din diverse alte direcţii. Capitala a fost prădată şi trecută prin sabie, cu mari pierderi pentru cetăţenii care încă mai păstrau cauza lui Vitellius, dar şi pentru atacatorii ce nu se puteau desfăşura pe străzile strâmte.

            Vitellius s/a travestit în haine ponosite și s-a ascuns într-un loc întunecosal palatului, acolo unde erau hrăniţi câinii. Soldații l-au găsit repede şi l-au identificat.

            Cu hainele rupte, sângerând şi legat cu o funie de gât, l-au târât în afara palatului, cu mâinile legate la spate. L-au mânat, cu lovituri, pe Via Sacra, pe unde trecuse de atâtea ori în litiera sa imperială. A fost batjocorit şi insultat aşa cum numai plebea instabilă și dezlănţuită ştia să o facă.

            Un gal a încercat să-i scurteze chinul străpungându-l cu sabia, după care s-a sinucis. Rana provocată de gal nu s-a dovedit mortală, așa că Vitellius a mai stat un timp, închis alături de statuile lui, într-un arest. Plictisiţi, după un timp, soldaţii i-au tăiat capul la Genonii şi l-au purtat prin tot oraşul (20 decembrie 69 d.Ch.). Când rămăşiţele lui n-au mai prezentat interes, soția a putut să-l îngroape în taină.

            A trăit cincizeci şi şapte de ani (12 ­ 69 d.Ch.) şi a domnit un an fără zece zile.

            Fratele său, deşi a încercat să trateze cu învingătorii, nu a reuşit să-şi salveze viaţa. Fiul minor al lui Vitellius a urmat aceeaşi soartă deşi Vitellius însuşi nu omorâse pe nimeni din neamurile lui Otho, sau Vespasianus.

            Mucianus a ajuns la Roma când toate aceste fapte erau de domeniul trecutului. A preluat conducerea treburilor publice împreună cu Domitianus şi ducându-l pe acesta în mijlocul trupelor, l-a îndemnat să ţină o cuvântare. Pe atunci Domitianus, fiul lui Vespasianus, era foarte tânăr. Avea 18 ani, aproape de vârsta lui Octavianus când venise la Roma să preia moştenirea lui Iulius Caesar.

Sestert - Vitellius

            Lui Mucianus, care îl susţinuse pe Vespasianus din primele clipe, chiar dacă nu fusese oficial recunoscut drept asociat la domnie, i se încredinţase girarea treburilor publice la Roma, cu drepturi depline.

            Moartea lui Nero (iunie 68 d.Ch.) a inaugurat aşa-numitul  an al celor patru împăraţi. In perioada foarte scurtă, de până în decembrie 69 d.Ch., pe tronul Romei s-au aşezat şi chiar s-au suprapus patru împăraţi: Nero, Galba, Otho şi Vitellius. A fost un an cu nenorociri, violenţe, omoruri, jafuri, pierderi materiale şi omeneşti imense, lupte interne, corupţie, trădări, răzbunări şi pe deasupra victorii, triumfuri, parade strălucitoare, ospeţe şi spectacole strălucitoare. Toate acestea în dauna populației, a imperiului, a monarhiei şi a credibilităţii în stabilitatea puterii romane.

            Anul celor patru împăraţi  a reprezentat prima criză a Principatului  inaugurat de Augustus.

            Dintre cei nouă suverani ce stăpâniseră până atunci discreţionar Roma, luând în calcul și dictatura lui Iulius Caesar, numai Augustus a murit de o moarte naturală. Ceilalţi opt suverani au avut o moarte violentă datorată conspiraţiilor, trădărilor şi revoltelor. Doi dintre Principi, Nero şi Otho, şi-au luat singuri viaţa, dar tot constrânşi de evenimentele potrivnice.

            Cu Nero s-a stins dinastia iulio­claudiană (preponderent claudiană), iar cu Vitellius s-a încheiat perioada scurtă de războaie civile din anii 68­69 d.Ch., perioadă cu împăraţi efemeri.

ROMA - BISERICA SAN GEORGIO IN VLABRO

Veche diaconie, biserica s-a născut, probabil, în sec.al 6-lea e.N, la inițiativa papei Grigore cel Mare (590-604). O refacere este atribuită papei Leon al II-lea (682-683), care a consacrat-o Sfîntului Sebastian. Ea era situată în cartierul grecilor din Roma (Schola Graeca).

Papa Zaharia (741-752), grec de origine, a transferat aici relicvele Sfântului Gheoghe de Cappadocia. Astfel acest sfânt a avut un lăcaș dedicat la Roma, cu mult înainte de difuzarea cultului său de către cruciaţi.

Papa Grigore al IV-lea (827-844) a operat o nouă restaurare.Bisericii i s-au adăugat un portic de faţadă şi o cloponiţă cu 5 etaje (campanilla) la mijlocul sec.al 12-lea.

Intre 1923-1926 s-a efectuat o renovare de amploare cu scopul de a reda edificiului caracterul său medieval. Pavimentul a fost readus la nivelul său iniţial de la baza coloanelor. Vechile redeschise, redând lumina avută navei centrale. In cursul restaurărilor s-au adus la lumină unele vestigii din străvechea Schola Cantorum.

Inetriorul este dominat de simplitate. In evul mediu foarte timpuriu Roma era devenise forte săracă, inclusiv instituția Bisericii. Pentru a se folosi de fundațiile existente din epoca antică, constructorii au ridicat biserica pe un plan asimetric. Nava centrală şi cea dreaptă se îngustează mult spre absidă, iar cea din stânga se depărtează puţin de axa centrală a bisericii. Tot din economie, s-au folosit coloane și capiteluri disparate de la edificii antice necunoscute. In absidă, o frescă atribuită lui Pietro Cavallini (1295), îl reprezintă pe Christos botezând și înconjurat de Sfânta Fecioară și de Sfinții Gheorghe, Petru și Sebastian.

Relicva Sfântului Gheoghe de Cappadocia, o parte de craniu, este păstrată sub altar. Baldachinul şi altarul principal sunt opere ale familiei Cosmas, din sec.al 12-lea şi al 13-lea.

            Biserica aparține cartierului străvechi Velabrum și forului Boiarium. Este plasată în partea de răsărit a forului, în spatele Arcului lui Janus. De faţadă este alăturat Arcus Argentariorum (Arco degli Argentari), ridicat în anul 204 e.N. în onoarea împăratului Septimius Severus şi al soţiei sale Julia Domna. Cu o înălţime de 6,15 metri şi o lăţime de 3,30 metri, el se compune dintr-o arhitravă susţinută de doi pilaştri cu basoreliefuri pe interior şi pe exterior. Jumătatea sa răsăriteană a fost încorporată bisericii în sec.al 7-lea.

            La 27 iulie 1993, o maşină capcană a fost parcată în faţa bisericii. Ea a explodat fără a face victime omeneşti, dar a distrus porticul din sec.al 12-lea şi a făcut o mare gaură în zidul pricipal. Ministerul italian al patrimoniului a restaurat edificiul, păstrănd unele detalii care să amintească de tristul eveniment. Se presupune că atentatul a fost îndreptat împotriva Romei, ca centru al guvernului italia, iar locul ales a fost legat de faptul că în zona respectivă au fost găsiţi Romulus şi Remus, loc cu valoare simbolică.

ROMA - CASA FORTAREAȚĂ CRESCENZI DIN FORUM BOIARIUM

Este un ansamblu curios, unul dintre rarele vestigii ale perioadei istorice numite Roma Turrita. Este vorba de perioadă din evul mediu timpuriu când Roma decăzuse într-o gravă dezorganizare feudală. Insecuritatea, violențele, lupetele politice și lipsa unei autorități puternice, a determinat familiile nobiliare puternice să-și asigure securitatea într-o mulțime de fortărețe amenajate, în principal pe osatura unor monumente antice. Respectivele familii se aflau într-o permanentă competiție de interese și în conflicte ce se acutizau până la lupte armate și crime.

Casa Crescenzi a fost amenajată ca fortăreață, în sec.al 12-lea, în Forum Boiarium pe latura de apus, dinspre Tibru. Fortăreața, sub formă de turn, era  destinată a apăra Podul Aemilius (astăzi Podul Rotto). Pentru trecerea podului familia Crescenzi percepea o taxă de traversare. Folosirea sălbatică a elementelor constructive din monumentele antice (la cornișă și la arcul porții de intrare) demonstreză inconștiența cu care au fost despuiate valorile Romei chiar de moștenitorii civilizației romane pe timpul evului mediu. Astăzi nu se poate cântări cât din Roma antică a fost distrus de barbari și cât de clericii creștini, sau de locuitorii Romei medievale, bogați sau săraci.   

ROMA - ARC DEGLI ARGENTARI (AL CORPORAȚIEI CELOR CE FĂCEAU SCHIMBURI)

Este vorba de o poartă monumentală sprijinită de latura stângă a bisericii San Giorgio di Velabro. Ea a fost construită în anul 204 e.N. de corporația celor care făceau schimburi de bani (Argentari) în onoarea împăratului Septimius Severus (193-211 e.N.), a fiilor săi Caracala și Geta, dar și a soției imperiale, Julia Domna și a  Fulviei Plautilla soția lui Caracala. Inscripțiile cu numele Plautillei (exilată în 205 și ucisă în 211 ) și al lui Geta (ucis în 212 chiar de fratele său Caracalla ), ale căror damnatio memoriae fusese decretată, au fost ulterior șterse. Monumentul se află în partea răsăriteană a fostului Forum Boiarium și în imediata apropiere a Arcului lui Janus. El are o înălțime totală de 6,15 m, iar pasajul are o lățime de 3,30 m. 

Arcul constă dintr-o arhitectură susținută de doi stâlpi groși, cu pilaștri decorați la colțuri, din care estul a fost încorporat în secolul al șaptelea în biserica din apropiere San Giorgio din Velabro. Structura este acoperită cu plăci din marmură albă, cu excepția bazei de travertin.

Ambii soți imperiali sunt reprezentați, în interiorul arcului, pe panoul din dreapta, efectuând o ofrandă în fața unui trepied. Un al doilea basorelief din interiorul arcului îl reprezintă pe urmașul lor, Caracalla (211-217 e.N), efectuând o libațiune rituală.

Decorul este foarte bogat și umple întreaga suprafață disponibilă: pe frontul sudic, inscripția dedicată, care se suprapune frizului și arhitecturii trabajului, este încadrată de două basoreliefuri care ilustrează pe Hercules și un geniu. Panourile din interiorul trecerii au reliefuri cu scene de sacrificiu, cu suprafețe simetric opuse: în partea dreaptă (pilonul estic) sunt reprezentați Septimius Severus și Julia Domna, în timp ce o figură abrahamată era reprezentată de Geta, iar pe partea opusă Caracalla, care inițial a avut alături de Plautilla și Plauziano, de asemenea șters după damnatio memoriae. Pe partea exterioară a stâlpului vestic, panoul prezintă pe soldații barbari și prizonierii, în timp ce pe partea din față, între cei doi pilaștri de colț, decorați cu subiecte militare, se păstrează o suprafață ruinată parțial. Panourile mai mici, cu victorii sau vulturi care sprijină coroanele, și mai jos, scene de immolare a victimelor sacrificate completează setul, deasupra reliefelor mai mari. Este interesant să se  observe aranjamentul frontal al figurilor imperiale care anticipează o modalitate care va fi tipică pentru Constantin.

ROMA - ARCUL LUI JANUS



Arcul lui Janus și biserica San Giorgio in Velabro

Edificiul impunător și masiv este numit în latină Janus Quadrifrons nu este un arc de trimf veritabil ci o tertrapylă de mari dimensiuni situat în cartierul străvechi Velabrum, în partea de  răsărit a celui mai vechi for al Romei, Forumi Boarium ( piața de animale), nu departe de templul lui Hercules Victor (sau Invictus) și de templul lui Portunus. Tertrapyla este un edificiu ce comportă patru intrări , sau porți (de la termenii grecești tetra -  patru și pyle - porți monumrntale). In afara zeului Janus, numele monumentului are legătură și cu termenul latin janus care semnifică un pasaj acoperit, sau o poartă.

Velabrum a fost numită mlaștina alăturată Tibrului în care au fost găsiți, conform legendei, cei doi frați gemeni, Romulus și Remus, într-un coș de nuiele adus de apele râului lângă rădăcinile uni smochin. Este vorba, deci, de un loc dintre cele mai simbolice privind nașterea Romei. Cartierul de mai târziu era cuprins între colina Capitoliu și colina Palatin pe o suprafață joasă.  Prin acesta se realiya o comunicație între Forum Romanum și Forum Boiarium. Chiar și după ce s-a amenajat mare lucrare de drenaj a orașului, Cloaca Maxima, zona a rămas expusă inundațiilor Tibrului. Nivelul solului a fost ridicat abia după marele incendiu care a devastat Roma pe timpul împăratului Nero (54-68 e.N).  

Edificiul special, Arcul lui Janus, a fost ridicat în cinstea împăratului Constantius, în anul 356 e.N, fără a avea rol de arc de trimf. Servea, în primul rând ca intersecție a două străzi, ca loc de tranzacții al negustorilor din forum Boarium și ca adăpost pentru comercianți pe vreme proastă. Pe timpul evului mediu timpuriu, când Roma s-a caracterizat printr-o divizare feudală și s-a umplut de locuințe sau puncte întărite, edificiul Janus a servit ca fortăreață a familiei romane Frangipani.

Janus Quadrifrons este un arc cu patru fețe (tetrapylă) cu un plan patrat cu latura de 12 metri și cu o înălțime de 16 metri. Este construit din patru piloni masivi din beton roman, acoperiți cu blocuri de marmură refolosite. Desupra purta un acoperiș în formă de piramidă, realizat din cărămidă și placat tot cu marmură. Acel acoperiș originar a fost înlăturat în anul 1827.

Spre exterior, pilonii au săpate două rânduri de câte trei nișe cu mici coloane susținute în consolă (48 de nișe în total). Nișele au în partea superioară semi-cupole săpate în marmură. Ele serveau la adăpostirea unor statui. S-au păstrat numai patru sculpturi cu figuri feminine în punctele cele mai înalte ale arcurilor celor patru intrări sub edificiu. Identificarea a două dintre ele ca reprezentând pe Junona și pe Ceres, este incertă. In anul 1830 s-a înlăturat atât aticul și coronamentul, care s-au considerat ca nefiind originale. 

In biserica vecină, San Giorgio di Velabro, diaconie din sec.al 5-lea, sunt conservate unele fragmente ale monumentului, imposibil de reamplasat. Unele sunt incluse în zidărie, iar altele se pot vedea în atic, în reliefurile medievale.

ROMA - OTHO (MARCUS SALVIUS OTHO

Ani de viaţă  32 - 69 d.Ch.
Impărat roman  ianuarie - aprilie 69 d.Ch.

             Familia lui Otho era originară din Etruria, oraşul Ferentium, o familie veche şi respectată. Bunicul său fusese fiul unui cavaler roman şi al unei femei de condiţie umilă, libertă, sau sclavă. A avut însă favoarea de a creşte sub protecţia Liviei Drusilla Augusta, devenind senator, dar netrecând peste nivelul unei simple preţuiri.

            Tatăl său, Lucius Otho, a provenit dintr-o familie ilustră, după mamă, cu rude multe şi de rang mare. S-a bucurat de o mare iubire din partea lui Tiberius şi semăna atât de mult cu acesta, încât se bănuia că este fiul lui.

Lucius Otho a exercitat magistraturile oraşului cu foarte mare severitate, apoi demnitatea de proconsul al Africii şi alte comandamente extraordinare. A avut doi fii şi o fiică, cu Albia Terentia, o femeie de neam ilustru. Băieţii s-au numit Lucius Titianus şi Marcus. Fiica a fost logodită încă de minoră, cu Drusus fiul lui Germanicus, victima de mai târziu a lui Tiberius.

            Viitorul împărat Otho (Marcus) s-a născut la 29 aprilie anul 32 d.Ch. Incă din prima tinereţe s-a arătat atât de risipitor şi neastâmpărat încât, deseori, tatăl trebuia să intervină disciplinar, prin bătăi cu biciul.

            După moartea părintelui, care reuşea să-l mai ţină în frâu, s-a ataşat de o libertă bătrână şi aproape decrepită care i-a înlesnit apropierea de curtea imperială şi de Nero.

            Odată atins scopul, a reuşit foarte uşor să obţină primul loc între prietenii împăratului pervers, datorită asemănării de moravuri, dar şi datorită unor legături intime de detracaţi homosexuali, statornicite între ei.

            Alături de acel împărat nebun, Otho a ajuns un personaj foarte puternic şi influent. A devenit şi complice la planurile lui Nero de a-şi suprima mama. A contractat o căsătorie simulată cu Poppeea Subina, care era deja prietena lui Nero, femeie pe care a smuls-o de lângă soţul ei şi a dus-o, provizoriu, la casa sa.

            Până să o cedeze lui Nero, Otho s-a îndrăgostit de trecătoarea soţie şi nu s-a mai arătat dispus să o împartă cu împăratul. Diferendul s-a terminat prin îndepărtarea soţului îndrăgostit, aşa că Otho s-a trezit trimis la guvernarea Lusitaniei. Nero a socotit această măsură ca suficientă, deşi ar fi putut să fie radical ca şi în cazul altor oponenţi. Pedepsirea mai aspră asupra lui Otho, ar fi dat pe faţă toată comedia acelei căsătorii de formă. Povestea a ieşit totuşi la suprafaţă şi a făcut să circule distihul următor:

            Ştiţi de ce Otho a fost exilat pentru o falsă onoare ?

            Fiindcă-ncepuse a fi, pentru soţie, amant.

            Otho a administrat provincia timp de zece ani,în calitate de questor, arătând o rară moderaţie şi o un mare dezinteres. (58 ­ 68 d.Ch.)

            Ocazia de a se răzbuna s-a ivit atunci când Galba a acceptat să se aşeze în fruntea revoltei împotriva lui Nero. S-a asociat primul la planurile lui Galba, dar a început să-şi dorească domnia şi pentru el. Anturajul lui Galba l-a ajutat să câştige cu linguşiri şi daruri tot mai mulţi adepţi. Căuta cu predilecţie prietenia gărzilor, dar şi a militarilor în general.

            Având în vedere vârsta înaintată a lui Galba, spera ca urcarea sa la tronul Romei să fie cât mai apropiată în timp. Când a văzut însă că altul trebuia să moştenească pe Galba, tânărul Piso, s-a hotărât să recurgă la violenţă. Nu vroia să piardă tronul, pentru că nu putea să mai amâne pe creditorii care-l asaltau. Numai tronul de împărat îl putea salva de datoriile contractate.

            Declamarea lui Lucius Calpurnius Piso Frugi Lucinianus, drept moştenitor imperial şi drept coregent, s-a anunţat la senat în ziua de 10 ianuarie 69 d.Ch. Cu câteva zile înainte, Otho luase o sumă de un milion de sesterţi de la un sclav pentru a-i obţine un post de intendent. Cu acei bani a reuşit cumpărarea ultimelor forţe praetoriene, forţe care să se revolte, să-l declare pe el împărat şi să-l suprime pe Galba, împăratul mult prea sever, milităros şi strâns la pungă.

Dinar - Otho

            Planul a mers exact cum şi-a dorit. Galba a fost ucis şi ciopârţit în mijlocul forumului, iar nevinovatul Piso a avut aceeaşi soartă (15 ian. 69 d.Ch.). Spre seară, Otho s-a prezentat în senat şi a făcut o expunere scurtă, în care s-a lamentat că a fost constrâns de mulţime să primească domnia, dar s-a angajat că va conduce după voinţa generală.

            Pe lângă salba de felicitări şi linguşiri adresate de plebe, a scandat şi numirea sa drept  Nero, apelativ pe care nu l-a refuzat. Dorea să le fie tuturor pe plac. Apelativul i-a plăcut, aşa că în diplomele şi în primele scrisori pe care le-a trimis în provincii a adăugat la semnătură numele de Nero. A permis reaşezarea portretelor şi statuilor lui Nero la loc de cinste şi a chemat pe procuratorii şi liberţii acestuia să ocupe funcţiile pierdute.

            Prima grijă i-a fost să ceară senatului 50 de milioane de sesterţi pentru terminarea palatului început de Nero, Domus Aureus . Cu numai cincisprezece zile înainte de proclamarea lui Otho ca împărat, pe 15 ianuarie 69 d.Ch., se declanşase revolta legiunilor din Germania cu Vitellius în frunte,omul dispreţuit de Galba.

            A trebuit să acţioneze imediat pe mai multe căi. Pe de o parte a propus senatului să trimită o delegaţie la Vitellius şi să-i explice că s-a confirmat deja un împărat, îndemnându-l la linişte şi unire. Pe de altă parte, prin soli şi prin scrisori, i-a oferit lui Vitellius asocierea la domnie şi pe fiica sa de soţie.

            Războiul a devenit însă de neevitat. Vitellius trimisese înainte, spre peninsulă, trupe şi comandanţi care se apropiau cu fiecare zi.

            Otho a început războiul cu voiciune, dorind să dea lupta cât mai repede. Nu a elaborat nici-o strategie pentru confruntare. Nu gândea decât să scape de situaţia de nesiguranţă şi spera ca bătălia decisivă să se dea înainte de venirea lui Vitellius. La rândul lor, trupele doreau şi ele să înceapă confruntarea în cel mai scurt timp.

            Otho nu a luat parte la operaţiile de luptă conduse de fratele său, ci a stat la Brixellum, pe fluviul Pad, la sud de teatrul de confruntare. In trei lupte de mică importanţă, în apropiere de Alpi şi într-un loc numit castor, legiunile sale au fost învingătoare. In schimb, în ultima şi cea mai mare bătălie, la Bedriacum, forţele sale au fost înfrânte prin înşelăciune. Induse în eroare că se plănuieşte o împăcare, o parte din trupele sale au ieşit din tabără relaxate, ca şi cum urmau tratativele de pace. Tocmai când cele două părţi au început să se salute s-a produs atacul prin surprindere al armatelor germane, fidele lui Vitellius.

            Deşi după înfrângere lui Otho îi mai rămăseseră trupe pentru ripostă, iar altele îi veneau din Dalmatia, Panonia şi Moesia, el a renunţat la luptă gândindu-se direct la moarte, la sinucidere. Unele izvoare justifică această hotărâre ca pornind de la raţiuni înalte, raţiuni de protejarea poporului roman şi a legiunilor de la un masacru pe care le-ar fi adus sângerosul război civil (aşa a apreciat Suetonius).

            Un om ca el, care asistase cu sânge rece la moartea camaradului său de revoltă şi care toată viaţa se comportase fără vigoare, fără ţeluri înalte şi chiar fără ruşine, nu poate să se fi transformat într-o clipă. Probabil a avut o cădere psihică, sau vreo prezicere i-a anihilat hotărârea de luptă. De altfel, Otho nu a fost niciodată un luptător, ci numai o haimana abilă şi trândavă.

            Moartea şi-a pregătit-o cu mare meticulozitate. Şi-a luat rămas bun de la frate şi de la fiul acestuia şi apoi de la prieteni, sfătuindu-i să ia fiecare hotărârea pe care o crede de cuviinţă.

            A scris două scrisori de consolare, una surorii sale şi cealaltă unei femei din anturajul lui Nero, cu care vroia să se căsătorească. A ars toate scrisorile pe care le avea de la diverse persoane pentru a nu le periclita situaţia viitoare. Seara a încheiat-o distribuind oamenilor din casă toţi banii pe care îi avea în numerar. Camera de culcare a rămas deschisă până târziu şi a primit pe toţi care au vrut să-l viziteze. Şi-a pregătit două pumnale cu lama bine verificată, dintre care unul a fost aşezat sub perne.

            Considerândd că toate şansele erau pierdute, la începutul serii a zis:”  Să adăugăm vieţii şi această noapte”.

            A dormit adânc, iar în zori s-a străpuns cu o singură lovitură în zona inimii. Moartea i-a fost demnă. După dorinţa sa, înmormântarea s-a făcut repede.

            Era în al 38-lea an al vieţii (32­69 d.Ch.) şi într-a nouăzeci şi cincea zi de domnie. (ianuarie ­ aprilie 69 d.Ch.)

            Se spune că era un om scund, cu picioare urâte şi încovoiate, dar de o eleganţă femeiască. Toate apucăturile şi aranjamentele exterioare se armonizau cu înclinaţiile lui spre perversiune. Era chel şi purta perucă foarte bine aranjată pe cap. In fiecare zi îşi rădea faţa. De când începuseră să-i crească perii, obişnuia s-o frece cu pâine muiată pentru ca să nu aibă niciodată barbă.

            Nu era primul ucigaş de monarh din istoria de scurtă durată a monarhiei, dar a fost cel care a declanşat forţa oarbă a ostaşilor, cărora li s-a creat convingerea că pentru avantaje, sau bani, pot ucide sau ridica împăraţi. Creând acest precedent, Otho a influenţat profund negativ evenimentele istorice ulterioare. Prezenţa lui pe tron a constituit o ruşine pentru monarhie şi pentru Roma.

            Se pare că umbra oşteanului Galba l-a urmărit în scurtele zile de domnie, turburându-i bucuriile şi somnul, dar nici soarta nu l-a iertat. Şi nici nu putea să-l ierte.

ROMA - PODUL SUBLICIUS

Era un pod de lemn şi este probabil ca numele său să derive de la termenul Sublica,din limba volscilor, termen care semnifica „ planşă de lemn”. Este primul şi cel mai vechi pod al Romei. Se situa în aval de insula Tiberina, între Forum Boarium şi Transtiberium. La începuturile istoriei romane Forum Boarium a ocupat un rol central de locuire, de comerţ şi religios.

Podul a fost construit peste Tibru pe timpul regelui etrusc Ancus Marcius (640-616 e.A).

De-a lungul timpului a fost distrus de mai multe ori şi a fost totdeauna reconstruit fără nici un element de metal pentru consolidare. Condiţia de a nu se folosi metal avea motivaţii strategige nu religioase. Trebuia să poată fi demontat repede în cazul că relaţiile dintre dintre lanitii de malul stâng al râului şi etruscii de pe malul drept s-ar fi deteriorat, aşa cum s-a dovedit în cursul istoriei. Totuşi podul Sublicius a avut şi un ril principal în schimburile dintre latinii de pe Palatin şi etrusci.  In fiecare an, în ziua de 14 mai, se aruncau în Tibru manechine de răchită cu forme umane, pentru a-l îmblânzi.

Ultima sa distrugere s-a petrecut în anul 69 e.N.



Podul Sublicius şi Podul Aemilius în perspectivă

S-a aflat în sarcina colegiului pontifilor, păstrarea sa fiind atât o problemă religiosă, cât şi, mai ales, una legată de distrugerile provocate de inundaţii Podul era încă în serviciu mai târziu de sec.al 5-lea e.N.

Legenda vorbeşte despre o confruntare dintre latini şi etrusci după izgonirea ultimului rege etrusc din Roma, Taquinius Superbus, la sfârşitul sec. al 6-lea e.A. Titus Livius a povestit admirabil evenimentul. Etruscii, grupaţi sub conducerea lui Porsenna, mărşăluiau spre Roma. In acea zi Horatius Cocles se găsea de gardă la pod. Pe timp ce soldaţii latini se grăbeau să demonteze podul, el a înfruntat inamicii singur, proferând şi invective. Când podul s-a prăbuşit, Horatius Cocles a sărit în Tibru cu echipamentul pe el şi s-a alăturat soldaţilor latini. Eroul a primit terenuri, a fost onorat cu o statuie  la Comitium şi „ fiecare cetăţean a donat o parte din alimentele sale pentru a i le dărui ”.

Spre acest pod s-a refugiat Caius Gracchus Sempronius din faţa inamicilor politici. Doi dintre prietenii săi au căzut în lupte, dar el a reuşit să se salveze împreună cu un sclav, în pădurea sacră Furrina. Acolo a murit puţin mai târziu, dar în condiţii neelucidate: asasinat de sclavul să, prin sinucidere, sau capturat de urmăritorii săi.

ROMA - BASILICA SANTA MARIA IN COSMEDIN

Deşi mult mai cunoscută pentru “ Bocca della Verita “, biseria Sfânta Maria In Cosmedin este una dintre bisericile cele mai interesante din Roma, pentru arta medievală încorporată, pentru o criptă neobişnuită şi o atmosferă de antichitate.

Biserica este situată în partea de sud a centrului istoric al Romei,pe locul fostului templu al Hercules Victor (sau Invictus), construit în Forum Boarium în sec. al 2-lea e.A şi reconstruit pe timpul împăratului Tiberius (14-37 e.N). Locul a fost ocupat mai târziu, de un Annonae Statio, unul dintre centrele de distribuţie alimentară al Romei antice. In sec.al 4-lea e. N. s-a construit un potic (loggia) pe latura de nord-vest al edificiului Annonae Statio.

In sec.al 6-lea e.N. cartierul dintre Anventin şi Tibru, în Forum Boarium, era populat de greci. Aceia, ca şi alte colonii străine din Roma formaseră o grupare (schola) care avea şi o formaţiune militară. Pentru a-şi întări trupele din oraş, necesare în situaţia ameninţării lombarde, Biserica romană a fondat „diaconii” (centre de binefacere pentru creştinii săraci), organisme compuse din laici şi religioşi care se substituiau celor ale imperiului dispărut. Biserica romană a instalat pe acel amplasament una dintre „diaconiile” sale în jurul anului 600 e.N. Atunci spaţiile dintre coloanele porticului mai vechi au fost astupate pentru a forma o sală pentru „diaconie”. In sec.al 7-lea, edificiul religios astfel amenajat a fost numit Schola graeca, iar o străduţă strâmtă se numeşte şi astăzi della Greca.

Edificiul a fost mărit şi transformat într-o mare biserică de către papa Hadrianus I-ul (772-795). S-au demolat părţile de deasupra solului ale templului antic şi partea din spate a porticului pentru a costrui o basilică cu trei nave, fiecare cu câte o absidă, după modelul bizantin. Basilica a fost donată grecilor bizantini refugiaţi din faţa persecuţiilor iconoclaste din Imperiul Bizantin şi s-a numit iniţial Aecclesia Grecorum.  Călugării greci refugiaţi au decorat biserica în jurul anului 782. Din păcate nimic din acea decoraţiune nu a supravieţuit până astăzi.

Noua basilică şi a luat numele de Sfânta Maria in Cosmedin, sau Sfânta Maria de Schola Graeca (a comunităţii greceşti). Originea termenului de „cosmedin” nu este certă, ea putând desemna un cartier din Constantinopol, sau să provină de la termenul grecesc „kosmidion”, care semnifica „ornament”, amintind de bogăţia decoraţiunii cu care a împodobit-o papa Hadrianus I-ul.

Biserica a fost renovată şi mărită de către papa Nicolas I-ul (858-867), ocazie cu care i s-a adăugat un oratoriu, un tricliniu şi o reşedinţă papală. Atunci s-au pictat fresce în nava centrală.

Edificiul a fost parţial distrus pe timpul jefuirii Romei de către normanzii lui Robert Guiscard, în anul 1084/1085. In cursul sec.al 12-lea, basilica a beneficiat de atenţia papilor Gelasius al II-lea şi Calixtus al II-lea şi de noi modelări. S-a adăugat un portic la faţadă, o clopotniţă (campanilla) splendidă şi foarte frumoase decoraţiuni în stil Cosmas la interior, precum mobilierul de marmură. Campanila se află în dreapta basilicii şi este cea mai înaltă din Roma. Ea are arcade îndrăzneţe şi este foarte elegantă. Atât campanila, cât şi porticul s-au realizat în stil roman, cu cărămidă roşie. Porticul are şapte arcade deschise şi şapte ferestre deasupra.

Sub portic, în partea stângă, se găseşte încastrată în zid Bocca dalla Verita (Gura Adevărului). Conform credinţei populare, acel mare disc de marmură antică, sculptată cu o figură plată puţin fioroasă (un triton sau Neptun), devorează mâna celor mincinoşi, care o introduc în gura deschisă. Pe timpul antichităţii acest disc servea drept gură de canal, sau un element al unei fântâni. Placa a fost plasată sub portic în anul 1632.  Sub portic se află şi o uşă din sec.al 11-lea, sculptată cu motive clasice de către Giovanni di Venetia, inscripţii antice şi un acoperământ de morminte medievale cu urme de frescă dedesupt.  

Santa Maria in Cosmedin a găzduit alegerea papilor Gelasius al II-lea, Celestin al III-lea şi antipapa Benedict al XIII-lea.

O restaurare importantă s-a realizat între anii 1118-1124 de către Alfanus, un demnitar al papei Calixtus al II-lea. După ce a revenit benedictinilor şi după o perioadă de decadenţă, în 1718, biserica a fost învăluită de decoraţiuni greoaie în stil baroc, în special la faţadă, realizate de Giuseppe Sardi. Adăugirile baroce au fost îndepărtate la renovarea din anii 1894-1899, de către Giovanni Battista Giovenale şi s-a redat lăcaşului autenticitatea medievală.

In exterior, pe latura stângă se găsesc resturi de coloane şi de arcade ale porticului din sec.al 4-lea şi ziduri de astupare care formaseră „diaconia”. Pe zidurile laterale există zece ferestre în plin cintru (câte cinci de fiecare parte) ale basilicii din sec.al 8-lea şi blocuri mari de tuf refolosite din vechiul templu al Hercules Victor.

Interiorul basilicii are înfăţişarea din sec.al 8-lea, cu unele elemente din sec.al 12-lea. Are trei nave cu abside individuale şi nu are transept. Navele sunt despărţite de şiruri de pilaştri, alternând de coloane, câte doi pilaştri şi nouă coloane de fiecare parte. Coloanele clasice poartă capiteluri sculptate fin, unele utilizate de la edificiile antice, iar altele din sec.al 8-lea. Spaţiul bisericii degaje o ambianţă mistică prin talia sa modestă, arhitectura sa şi penumbra care domneşte. Plafonul de lemn este plat, tipic pentru basilicile bizantine. Pardoseala este magnifică prin lucrătura de tip Cosmas, cu încrustaţii de marmură în diverse culori. La fel, o balustradă de marmură, cu panouri tot în stil Cosmas delimitează zona rezervată clerului. Tot acelor meşteri Cosmas, din sec. al 13-lea, li se datorează cele două amvoane, sfeşnicul pascal, ciborium-ul (lucrat în stil gotic florentin, în 1294) de deasupra altarului  şi tronul episcopal.

In sacristie se găseşte un frumos mozaic, din sec.al 8-lea, provenit de la basilica Sfântul Petru. Este o mică parte dintr-un mare mozaic comandat de papa Ioan al VII-lea pentru oratoriul Sfintei Fecioare din vechea bazilică Sfântul Petru.

Cripta de sub altar aparţine sec.al 8-lea, fiind amenajată cu plafon şi podea din tuf aparţinând podiumului vechiului templu roman. In formă de mică bazilică, ea are trei nave despărţite de colonete, un transept şi o absidă. In zidurile laterale sunt excavate 16 nişe în plin cintru, cu etajere de marmură, pentru adăpostirea unor numeroase relicve recuperate din catacombe.

Intreaga bazilică este un exemplu excelent de arhitectură antică cu influenţe bizantine.

TRONUL ROMEI - GALBA (SERVIUS SULPICIUS GALBA)

Ani de viaţă 3 a.Ch-69 d.Ch.
Impărat roman (iunie 68 d.Ch.-ianuarie 69 d.Ch.)

Galba (3 a.Ch.-69 d.Ch.) era guvernator în provincia Hispania Tarraconensis atunci când s-a raliat răscoalei lui Caius Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensis, împotriva lui Nero.

In aprilie 68 d.C,. când a fost proclamat împărat de către armata sa avea şaptezeci şi unu de ani. Vindex, cel care începuse revolta, i-a propus să se aşeze în fruntea revoltei şi să ia conducerea imperiului.

            Galba provenea dintr-o mare şi veche familie senatorială, a cărei genealogie se pierdea în timpurile legendare, urcând până la Jupiter, după tată, şi la Pasiphae, soţia lui Minos, după mamă. Această genealogie întocmită după obiceiurile vremii, cu descendenţă din zei şi semizei şi-a afişat-o în vestibulul palatului atunci când a ajuns împărat. Prin acea genealogie vroia să arate că prin origine nu este mai prejos decât foştii împăraţi. Pe statuile sale se întâlneau cuvintele: “strănepot al lui Quintus Catulus Capitolinus”. Acest înaintaş al lui Galba se remarcase în reconstruirea Capitoliului, cu peste un secol în urmă, când acesta fusese distrus de un incendiu.

            Numirea lui Quintus Catulus o făcuse însuşi Iulius Caesar pe timpul când în că nu plecase în Gallia.

            Genealogiile familiilor vechi erau mai totdeauna întărite cu începuturi pierdute în legendă pentru a da mai multă greutate şi tradiţie.

            Inaintaşii dinspre tată ai lui Galba s-au remarcat prin demnităţi civile şi militare, unii au fost ostaşi străluciţi, alţii comandanţi de legiuni şi de teritorii cucerite, iar unii s-au dedicat studiilor şi avocaturii, ca în cazul tatălui său. Mamă i-a fost Mumia Achaiea, nepoata lui Catulus şi strănepoata lui Lucius Mumius, general roman, care a distrus Coriuntul în anul 146 a.Ch.

            Servius Galba s-a născut pe data de nouă ale calendelor lui ianuarie în anul 3 a.Ch, într-o casă de ţară, aşezată la poalele unei coline aproape de Terracina (Latium). A fost adoptat şi crescut de mama vitregă Livia Ocellivia, o femeie foarte bogată şi frumoasă, foarte ataşată de tatăl său. A înaintat pe scara demnităţilor înainte de vârsta legală, sub domnia împăratului Tiberius.

            Anul 31 d.Ch. l-a petrecut ca guvernator în provincia galică, Aquitania, după care a exercitat, imediat, consulatul obişnuit, timp de şase luni. A urmat la consulat după Lucius Domitius, tatăl lui Nero, iar lui i-a urmat Salvius Otho, tatăl viitorului împărat, Otho. Această succesiune pare a fi fost o prevestire că va domni exact între fii celor doi consuli. Galba l-a urmat pe Nero, iar Otho l-a urmat pe Galba.

            In anul 33 d.Ch, a fost numit comandant al trupelor din Germania Superior în locul lui Getulicus, general ce fusese ucis pentru că urzise un complot, împotriva împăratului, împreună cu Lepidus. Imediat ce s-a prezentat în fruntea legiunilor sale a marcat o cotitură a disciplinei acestora, astfel că în tabără s-a răspândit lozinca: “Învaţă soldat milităria, acum este Galba, nu mai este Getulicus “. Getulicus era un comandant mai blând şi mai puţin milităros, deci mai agreat de ostaşi.

            Galba şi-a întreţinut, totdeauna, trupele în stare optimă de antrenament fizic şi militar. Intărirea se făcea prin muncă şi exerciţii militare.

            Cu ocazia unei invazii a unor triburi barbare, în Gallia, trupele lui Galba s-au remarcat în comparaţie cu cele aduse din alte teritorii. Caligula fiind de faţă a adus elogii armatei şi comandantului. Galba s-a remarcat mai ales prin aceea că a condus lupta în câmp deschis cu scutul în mână şi alături de trupe. Starea lui fizică i-a permis să alerge pe lângă carul împăratului pe o distanţă de 20.000 de paşi. Era un exemplu de general de carieră care se integra efortului legiunilor pentru a fi exemplu. Atitudinea lui a impus totdeauna ostaşilor.

            Moartea lui Caligula l-a surprins ca guvernator în Germania Superior şi deşi a fost îndemnat de mulţi să profite de ocazie şi să ia puterea, el a preferat liniştea şi păstrarea jurământului. Această atitudine l-a făcut foarte drag viitorului împărat, Claudius.

            Claudius l-a primit în grupul prietenilor şi l-a tratat cu deosebită consideraţie. Atunci când sănătatea lui Galba a fost zdruncinată pe neaşteptate şi nu prea grav, Claudius a amânat ziua expediţiei spre Britannia. Tot Claudius l-a desemnat preconsul în Africa fără a se consulta sorţii, aşa cum era obiceiul. Şederea de doi ani în Africa era menită ca, prin talentele sale, Galba să pună ordine în acea provincie neliniştită de dezbinări interne şi de năvăliri barbare. Galba a făcut ordine cu meticulozitate, severitate şi dreptate, până în cele mai mici amănunte.

            Pentru serviciile aduse imperiului atât în Germania cât şi în Africa, experimentatul general a primit onorurile triumfului şi un triplu sacerdoţiu, fiind cooptat între quindecemviri, cei ce erau desemnaţi cu păstrarea Cărţilor Sibiline.

            Deasemeni, a fost cooptat între preoţii titieni, cei care păstrau, la Roma, tradiţia sacrificiilor şi ceremoniilor religioase sabine, precum şi între preoţii augustali, cei care întreţineau cultul în memoria lui Augustus.

            După prima perioadă de afirmare a vieţii sale, a trăit retras în viaţa particulară, dar sub domnia lui Nero, în anul 60 d.Ch., a primit, din nou să deţină o funcţie de stat. Atunci a peimit demnitatea de guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis. La început a guvernat provincia conform principiilor lui înrădăcinate, adică aspru şi cu reprimarea exemplară a delictelor. Insă cu timpul, în următorii opt ani, vârsta şi-a spus cuvântul aşa că a condus cu mai multă largheţe, fără o programare drastică.

            Acolo l-a găsit scrisoarea lui Vindex, care vorbind în numele provinciilor răsculate din Gallia, îi propunea să devină eliberatorul şi conducătorul poporului roman.

Nu a ezitat să dea curs propunerii, deoarece aflase că Nero trimisese instrucţiuni procuratorilor pentru asasinarea lui şi fiindcă unele preziceri îl îndreptăţeau să spere că va ajunge la cea mai înaltă demnitate în imperiu. A complectat armata prin recrutări de ostaşi şi de auxiliari din provincia sa.

            In aprilie 68 d.Ch, când a fost aclamat de armată ca împărat, s-a rezumat numai la titlul de:  “legat al senatului şi al poporului roman”. A trimis edicte în provincii, sfătuind guvernatorii şi generalii să i se alăture pentru o cauză comună. Moartea lui Vindex l-a afectat foarte mult şi l-a determinat să aştepte desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Era tributar, într-o oarecare măsură, şi inerţiei vârstei sale înaintate.

            Când curieri sosiţi de la Roma i-au adus vestea morţii lui Nero şi că i se jura credinţă, a părăsit titlul de general şi l-a luat pe acela de Caesar. A plecat spre Roma în echipament militar şi nu a făcut uz de togă decât după ce a distrus pe cei care urzeau planuri de conspiraţie şi anume prefectul pretoriului, Nymphidius Subinus, la Roma,  generalul Fonteius Capito, în Germania şi pe Cladius Macer, în Africa. Dintre aceştia, Nymphidius fusese la început de partea lui Galba, dar după moartea lui Nero se pare că a fost atras de alte perspective politice astfel că a trebuit să fie înlăturat.

            Cu toate că senatul a recunoscut proclamarea sa ca împărat chiar în ziua morţii lui Nero, în condiţiile în care lumea romană dorea să scape de un coşmar, sosirea lui Galba nu a fost aşteptată cu prea multă euforie.



Aureus - Galba

             Un conducător dur şi integru, cu o zgârcenie datorată formaţiei sale de administrator de provincii, dar şi vârstei, nu putea să aducă veselie unei populaţii care era obişnuită cu ani de dezmăţ financiar, când noţiunea de stat era măsurată prin cheltuielile cu distracţiile şi cu donaţiile imperiale fără justificare.

            Inaintea lui Galba ajunsese faima unei cruzimi şi a unei lăcomii ce speria pe toată lumea. Este adevărat că el pedepsise cetăţile din Spania, sau din Gallia, care se alăturaseră cu întârziere revoltei. Pedepsise prin tributuri grele şi chiar prin dărâmarea zidurilor. Unii comandanţi şi procuratori şi-au pierdut atât viaţa lor, cât şi a familiilor. In nişte teritorii în care domina debandada şi bunul plac, Galba făcuse ordine militară. Deşi fusese declarat împărat la 9 iunie 68 d.Ch. el a sosit în capitală abia în luna octombrie.

            Odată sosit la Roma s-a dovedit, de la început, ordonat, econom şi nedispus de a face concesii unor persoane, sau grupuri, care solicitau drepturi sau demnităţi necuvenite. Reputaţia de om dur s-a întărit repede, făcându-i pe toată lumea să înţeleagă ce înseamnă disciplina şi executarea ordinelor. O astfel de guvernare era bine venită la Roma, dar zeci de ani de corupţie, desfrâu şi debandadă politică erau greu de uitat.

            A dorit să constrângă, prin dispoziţii, pe lopătarii de pe nave, transformaţi de Nero în legionari, să-şi reia vechile meserii fără a mai aştepta lefuri de la visterie. Aceia însă nu s-au supus cerând cu impertinenţă steagul şi insignele de legiune. Galba, prompt, i-a împrăştiat printr-o şarjă de cavalerie şi apoi i-a decimat, drept pedeapsă.

            Tot astfel, cohorta de germani, instituită de împăraţii anteriori pentru paza lor personală şi foarte credincioasă în unele împrejurări, a fost desfiinţată şi oştenii trimişi în patrie fără nici-o recompensă.

            Se răspândise, în batjocură, o poveste despre comportarea lui Galba la palat. Se spunea că a suspinat văzând ce masă luxoasă i se servea, iar intendentului care i-a prezentat socoteala cheltuielilor i-a oferit o mică farfurie cu legume pentru zelul şi sârguinţa sa. Se mai spunea că unui flautist care cânta foarte frumos i-a dat numai 5 dinari pe care i-a scos din caseta sa particulară. Spiritul său de economie părea nenormal într-o lume anormală ca a Romei şi  luat în derâdere.

            Judecătorii au făcut o greşeală cerându-i să le adauge o a şasea decunie. Nu numai că i-a refuzat, dar le-a luat şi favoarea pe care le-o acordase Claudius, aceea de a nu fi chemaţi să judece iarna şi la începutul anului. Ca şi în viaţa sa de general, cerea de la toţi să muncească pentru a-şi menţine vigoarea. Se zice că avea de gând să reducă durata funcţiilor cu care se însărcinau membrii ordinului senatorial şi al cavalerilor la numai doi ani.

            Nu a acordat mai mult de o zecime din dărniciile lui Nero şi a rânduit ca 50 de cavaleri să recupereze de la cetăţeni toate darurile făcute nebuneşte de Nero, ori sub formă de bani, ori în natură.

            In rândul celor ce fuseseră adepţii sau apropiaţii lui Nero a făcut dreptate şi a aplicat pedepse aşa cum a considerat, fără a se lăsa influenţat de o anumită opinie publică. Faptul a nemulţumit diferitele grupuri de interese din Roma.

            Şi-a atras duşmănia soldaţilor care se aşteptau la gratificaţii mari pentru credinţa jurată în absenţa lui, adică pe timpul când era încă în Spania. Ofiţerii le promiseseră atunci ostaşilor gratificaţii mari, dar Galba n-a ratificat acele promisiuni spunând cu mândrie că el este obişnuit să recruteze soldaţi nu să-i cumpere. A nemulţumit toată soldăţimea imperiului obişnuită să târguiască serviciile cu comandanţii sau guvernatorii.

            Galba a reuşit să aducă frica şi ocara printre pretorieni, îndepărtându-i pe mulţi ca suspecţi, agitatori, sau prieteni ai fostului prefect Nymphidius. Armatele din Germania Superioară s-au agitat cel mai mult, considerându-se înşelate în primirea recompenselor. De aceea au refuzat să depună jurământul la calendele lui ianuarie, în numele altcuiva decât al senatului. Aceste armate au hotărât să trimită o delegaţie la pretorieni, cu mandat să le spună că lor nu le place împăratul ales în Spania şi că trebuie ales unul pe care să-l aprobe toate armatele.

            Armatele din Germania Inferior, deoarece nu putuseră să-şi realizeze dorinţa de a-l face împărat pe Rufus, au trecut la căutarea altui general care să dorească a fi împărat. Contra oricărei aşteptări, Galba a trimis pe Aulus Vitellius ca guvernator al Germaniei Inferioare, cu toate că-l desconsidera profund. Se pare că a făcut-o la insistenţele unuia dintre sfătuitorii săi de palat, Titus Vinius Rufinus, unul dintre cei mai avari şi mai lipsiţi de caracter oameni ai timpului, fost locţiitorul lui din Spania.

            Soarta a vrut ca tocmai acest personaj, Vitelius, de cea mai proastă calitate, fără nici-o realizare în cursul vieţii, să fie alesul trupelor din Germania, cu toate că era abia sosit. Pe deasupra avea trecutul îi era grotesc de pătat. Trupele au ţinut cont numai de prezumtiva lui origine nobilă, dar nu şi de perversiunile de care era învinuit, perversiuni de care nu se dezbărase.

            Când a aflat de revolta care îl avea pe Vitellius în frunte, Galba s-a grăbit să-şi asigure succesiunea. El a considerat că nu este apreciat de supuşi pentru că este bătrân şi nu are copii. L-a adoptat pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, un tânăr de familie foarte bună, modest şi cuminte. Acesta era un descendent al lui Cneius Pompeius Magnus, după mamă, şi al lui Marcus Crassus, după tată.

            Tânărul a fost declarat caesar printr-un decret. Apoi a fost prezentat pretorienilor şi senatului ca moştenitor al împăratului şi coregent.

            Marcus Salvius Otho, guvernatorul Lusitaniei, care-l însoţise pe Galba din primul moment al revoltei sale, se aştepta să fie el cel adoptat şi cu şanse de a lua tronul. S-a supărat şi a trecut imediat pe drumul conspiraţiei devenind sursa unor nemăsurate rele pentru romani. Galba îl apropiase pe Otho de tronul său, respectând pe această cale ataşamentul lui în timpul răscoalei care îl adusese la tron, dar nu s-a gândit să-l lase moştenitor deoarece cunoştea trecutul lui ruşinos şi depravat. Erau prea apropiate exemplele şi faptele unor împăraţi detracaţi şi ruşinos de pervertiţi.

            Otho se afla într-o situaţie financiară dezastruoasă, aşa că nu ascundea disperarea cu care-şi dorea să ajungă împărat. Faptul că nu mai putea face faţă creditorilor l-a determinat să recurgă la soluţia violentă. Cu puţin timp înainte, storsese de la un sclav al împăratului un milion de sesterţi ca să-i obţină un post de intendent. Acei bani l-au ajutat să-şi ducă la îndeplinire planul de răsturnare, prin omor, a lui Galba. A plătit complici în rândul pretorienilor, care la rândul lor, au plătit pe alţii.

            La numai cinci zile de la adoptarea lui Piso, s-a strecurat de la palat, de lângă Galba şi s-a dus în tabăra militară pretoriană. Acolo, cei mituiţi l-au aclamat ca împărat, dând naştere unui curent de opinie general, curent care s-a amplificat imediat.

            Cu toate că auzise de revoltă, Galba a plecat, totuşi, spre Capitoliu pentru a aduce nişte jertfe. L-au atras afară din palat zvonuri false privind încetarea răscoalei. Ajuns în Forum, s-a trezit întâmpinat de soldaţi călări şi pedeştri, care l-au măcelărit în faţa mulţimii şi a senatorilor. Nu s-a bucurat de nici-un ajutor din partea gărzilor sau a civililor. Numai un corp de cavalerie al unei legiuni din Germania i-a alergat în ajutor, dar a ajuns prea târziu.

            Fiind lăsat sfârtecat în mijlocul forului, un soldat i-a tăiat capul şi l-a dus lui Otho. Acesta l-a dat soldaţilor de la corvezi şi de la bucătărie. Aceia l-au înfipt într-o suliţă şi l-au plimbat, în batjocură, prin tabără. Un libert al unui oarecare Neronianus a răscumpărat capul, cu preţul a o sută de piese de aur, pentru a-l arunca pe locul unde fusese executat stăpânul său, din ordinul lui Galba.

            Intr-un târziu, intendentul Argius a adunat capul şi corpul la un loc şi le-a înmormântat în grădinile lui particulare de pe Via Aurelia.

            Galba, a fost un bărbat de statură mijlocie, cu capul chel, cu ochii albaştri, nasul coroiat, cu mâinile şi picioarele foarte strâmbe din cauza unei boli articulare, astfel că nu putea suferi încălţămintea şi nici să răsfoiască o carte sau să o ţină în mână. In partea dreaptă avea o hernie gravă.

            A fost căsătorit o singură dată. Pierzând, însă, pe soţia numită Lepida şi pe cei doi copii de la ea, nu a mai fost atras să se recăsătorească rămânând văduv toată viaţa. Nici chiar Agrippina Minor, rămasă văduvă prin moartea lui Domitius Ahenobarbus, tatăl lui Nero, nu a reuşit să-l atragă cu avansurile ei, chiar înainte de moartea Lepidei.

            In tinereţe s-a bucurat de simpatia Liviei Drusilla Augusta, favoare care i-a slujit foarte mult. Moştenirea lăsată de aceasta, de cinci milioane de sesterţi, i-a fost spulberată prin fals şi abuz de către împăratul Tiberius.

            Se pare că Galba s-a arătat un bărbat tare, cu multe calităţi de conducător şi mai ales de executant. A avut o sănătate şi o vigoare fizică de invidiat. O viaţă întreagă, parcursă ca militar şi comandant, îi formase o fire demnă, rece şi chiar dură, o fire ce nu admitea compromisurile sau laşitatea.

            Soarta l-a adus pe tron la o vârstă mult prea înaintată pentru el şi pentru acele vremuri. Vigoarea scăzută l-a făcut să scape multe aspecte ale guvernării şi multe fapte care se făceau fără voia lui, prin corupţie.

            Atât cât a domnit a fost mult influenţat de Titus Vinius Rufinus, locţiitorul lui din Spania, om lacom şi fără scrupule, de Cornelius Laco, ajuns din asesor, prefect al praetoriului, nesuferit prin aroganţa şi prostia sa şi de libertul Icellus ce avea inelul de aur al cavalerilor.

            Toţi aceştia, marcaţi de diferite vicii, au dominat cele câteva luni de guvernare ale bătrânului împărat, făcându-l şi mai impopular prin faptele lor. Toate relele se petreceau în umbra şi în numele lui. Toate secăturile vremurilor trecute se înghesuiau în preajma tronului, dar numai cei trei s-au bucurat de favorurile lui Galba. Suveranul ce parcursese o viaţă de austeritate militară, de privaţiuni şi de economii în slujba statului roman, a fost compromis cu repeziciune de nişte personaje de cea mai proastă calitate.

            Galba a pierit în al şaptezeci şi doilea an al vieţii şi în a şaptea lună de domnie (iunie 68­ianuarie 69 d.Ch.). Senatul a aprobat ridicarea unei statui care trebuia să fie aşezată pe o coloană în acea parte a forului unde a fost ucis. Viitorul împărat Vespasianus a anulat însă decretul deoarece îl bănuia pe Galba de a fi trimis oameni de încredere, din Spania, pentru a-l asasina în Iudeea.

            Cu toate că a domnit foarte puţin, Galba s-a manifestat ca un duş rece peste moravurile curţii romane, ale aristocraţiei pervertite, ale plebei nemuncitoare şi doritoare de distracţii, ale generalilor şi oştenilor.

            Asasinarea lui Galba şi a tânărului Piso în Forul Roman, la 15 ianuarie 69 d.Ch, de către pretorienii revoltaţi prin mituire, a devenit un precedent periculos. Vinovat se făcea coruptul şi corupătorul Otho. Până atunci prefecţii praetoriului şi subordonaţii lor luaseră parte la o serie de evenimente de cădere, sau ridicare, a împăraţilor, dar nu îndrăzniseră să pună mână pe armă pentru a asasina un împărat al Romei. Prin exemplul dat cu Galba, soldaţii erau, de acum, încredinţaţi că pot să asasineze şi să creeze un nou caesar.

            Totodată trebuie remarcată şi folosirea din ce în ce mai largă a liberţilor la conducerea statului, adică a unor interpuşi venali şi vicioşi, care au reuşit să submineze perpetuu autoritatea imperială, atunci când li s-a dat mână liberă.

            Acceptarea de interpuşi între ei şi evenimente, a adus împăraţilor mari deservicii, devenind victimele unor informaţii false sau înfrumuseţate, dar rupte de realitate. Unii dintre ei au devenit simple unelte de represiune, sau de acordare de privilegii, după placul anturajului ipocrit şi profitor.