miercuri, 19 ianuarie 2011

ISTANBUL - PODUL BOSFOR


Podul Bosfor (în limba turcă Boğaziçi Köprüsü) a reprezentat prima legătură dintre Europa şi Asia pe deasupra apelor strâmtorii şi a avut un rol simbolic. El a fost dedicat, la 29 octombrie 1973, celei de a cincizecia aniversări a Republicii Turcia, fiind pus în operă prin colaborarea unei societăţi germane cu una engleză. Are o lungime de 1074 de metri şi este suspendat de doi piloni înalţi de 165 de metri, unul pe malul european şi celălalt pe malul asiatic. Lungimea totală ajunge la 1560 de metri pentru a atinge colinele de pe cele două maluri, pornind de la cei doi piloni. Este primul construit dintre cele două poduri de la Istanbul, care traversează emblematica strâmtoare ce desparte  cele două continente. Rl uneşte cartierul Ortaköy de pe malul european al metropolei, cu cartierul Beylerbeyi de pe malul asiatic.
Tablierul, puţin curbat în sus la mijloc, seamănă cu o frunză subţire de grâu verde aruncată la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Lărgimea tablierului este de 33,40 metri. Tablierul suspendat între cei doi piloni este susţinut de imense cabluri torsadate.
La data construirii, elegantul pod suspendat de la Istanbul se clasa pe locul doi în Europa şi pe locul cinci în lume, după Humper Bridge din Anglia, Verranzano-Narrows din New York, Golden Gate Bridge din San Francisco şi Mackinac Bridge din Michigan. In prezent a trecut pe locul al 16-lea în lume.
In 1988 i s-a alăturat, ceva mai spre nord, un al doilea pod suspendat, Podul Fatih Sultan Mehmed, numit mai simplu Podul Cuceritorulu, iar în 2012 este planificată darea în folosinţă a traversării pe printr-un tunel săpat pe sub albia strâmtorii, cale modernă numită Marmaray şi asemănătoare celei ce uneşte continentul de insula britanică pe sub Marea Mânecii.
Un al treilea care pod de traversare peste Bosfor, pod de autostradă, este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.



Acest tunel, cel mai adânc prin metoda sa de realizare, va trece la o adâncime de 60 de metri, din care 55 de metri de apă şi 4,5 metri de rocă, fiind realizat din prefabricate imense rezistente la pericolele seismice mari în zonă (77% din prognoze se referă la eventualitatea unui cutremur de 7 grade, sau mai mult, pe scara Richter în următorii 30 de ani). Tunelul Marmaray face parte dintr-un proiect amplu de reconstrucţie reamenajare a reţelei feroviare din Istanbul. Va fi capabil să traverseze circa 75.000 de pasageri pe oră, în ambele sensuri.

marți, 18 ianuarie 2011

OBELISCUL EGIPTEAN DIN PLACE DE LA CONCORDE - PARIS

Obeliscul provenit din Egipt de la templul de la Luxor, este cel mai vechi tezaur antic al capitalei franceze. El a fost destinat Franţei în 1830, an în care Mehemed Ali, vice-regele Egiptului din partea Imperiului Otoman a oferit Franţei două obeliscuri măreţe de la Karnak. Propunerea şi dărnicia sa a fost stimulată de baronul Taylor şi de Jean-Françoix-Champollion, dar s-a sprijinit pe nepăsarea mahomedană faţă de vestigiile antice ce aparţinuseră altor civilizaţii. Dintre cele două monumente monolit numai cel din dreapta intrării în templu a avut soarta de a ajunge în Franţa.
Revoluţia din 1830, din Franţa, a amânat orice acţiune de mutarea colosului, deşi sarcina fusese atribuită unui inginer de marină. Cu toate acestea Mehemed Ali a reconfirmat dania în noiembrie 1830. In final, a fost însărcinat Chapollion să aleagă primul dintre cele două obeliscuri care să ajungă în Franţa. Champolllion a ales monolitul din dreapta, care era ceva mai mic avea mai puţine deteriorări.
O navă special destinată acestui transport unicat a plecat din Toulon în aprilie 1831 şi a urcat pe Nil în august. Nava a început lucrările de îmbarcare preţiosului monument în decembrie acelaşi an. A coborât pe Nil în august 1832. De la Toulon, unde a ajuns, în mai 1833, obeliscul a luat drumul Parisului, unde a ajuns mai târziu de un an, în august 1834, după ce a urcat Sena. Prnteu început a fost culcatt în poziţie orizontală pe cheiul Cours-la Reine.
Regele Ludovic-Philipe I-ul a decis ridicarea monumentului în Place de la Concorde. Alegerea unui monument total străin istoriei naţionale franceze erea destinat a împiedica sensibilităţile de memorie şi încercările de apropiere de acest loc al revoluţiei franceze de către oricare facţiune.
Realizat din granit roşu de Syena (Assuan), obeliscul avea 23 de metri înălţime şi circa 230 de tone,  A fost ridicat cu mare pompă şi curiozitate la 25 octombrie 1836, cu ajutorul unor maşini de ridicat gigantice. Ludovic-Philipe care se temea de un nou atentat, ca cel din 25 iunie 1836, nu a vrut să rişte să asiste la un eşec al operaţiunii. Ca atare, s-a instalat, împreună cu familia, în Palatul Marinei. In momentul în care obeliscul s-a aşezat pe postament, regele şi familia au apărut în balcon printr-o perfectă punere în scenă, şi au primit ovaţiile mulţimii.
Baza originală a obeliscului era înconjurată de 16 babuini sculptaţi în poziţie aşezată şi aflaţi în erecţie, fapt ce ar fi indecent şi şocant pentru societatea parisului, aşa că babuinii au fost expuşi ulterior în Muzeul Luvru.
Printre hieroglifele de pe laturile gigantului de granit nu lipsesc „cartuşele” ce conţin numele regelui Ramses al II-lea. Obeliscul se termină în vârf cu o mică piramidă (pyramidion) ascuţită şi scânteietoare din bronz aurit, adăugată în 1998. Vârful original a dispărut probabil  pe timpul invaziilor suferite de Egipt în sec-al VI-lea e.A.  
In schimbul Obeliscurilor, Franţa a oferit Egiptului un orologiu, aflat şi astăzi în Cairo, dar despre care anecdotica egipteană spune că nu a funcţionat niciodată.
Cel de al doilea obelisc, cel neridicat de Franţa, a fost retrocedat oficial Egiptului de către Preşedintele Franţei, François Mitterrand, pe timpul primului său mandat de şapte ani.

duminică, 16 ianuarie 2011

ROMA - OBELISCURILE ROMEI

Obeliscurile sunt o creaţie minunată şi inconfundabilă a arhitecturii şi sculpturii Egiptului antic. Ele au atras admiraţia altor popoare încă din antichitate şi au devenit un simbol al măiestriei şi cutezanţei creative. Din păcate, însă, o mulţime dintre ele au ajuns pe alte tărâmuri îndepărtate. Cea mai mare parte au fost smulse din mediul şi peisajul lor încă din antichitate.
Primele două le-a luat, din fosta capitală Teba, regele asirian Asurbanipal, în sec.al 7-lea e.A. A dorit să-şi împodobească cu ele capitala Ninive, după o expediţie victorioasă în Egipt. Dar cele mai multe au traversat Mediterana, pe timpul stăpânirii romane, pentru a împodobi capitala imperială şi alte oraşe italice. Aceste bijuterii ale arhitecturii au fost considerate trofee şi au sfârşit a fi plasate în faţa unor temple străine, a unor mausolee, sau pe spina unor circuri.
Mai aproape de zilele noastre, în ultimile două secole, alte câteva obeliscuri au luat drumul apusului pe calea unor donaţii ale stăpânilor musulmani ai Egiptului.
Ele dau prestanţă sporită unor capitale străine, dar niciodată nu vor mai avea valoarea decorativă produsă în apropierea vechilor temple şi în atmosfera mistică a vechiului Egipt.
Fiecare obelisc dorit de împăraţii Romei, şi adus în cetatea eternă, a avut parte de o existenţă foarte aventuroasă şi plină de pericole. Destinul lor a urmat destinul milenar al Romei, destin de glorie şi decădere. Astăzi sunt cunoscute paisprezece obeliscuri pe întinsul capitalei italiene, dintre care unul este încă ne decopertat şi încă nepus în valoare, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor.. Nu se poate contesta că ar mai exista şi altele sub marele giulgiu ce acoperă zidirile antice, aşa cum trebuie consemnat că foarte multe s-au descoperit într-o stare ce nu permitea refacerea.
Din cele 13 obeliscuri ale Romei, un număr de 8 sunt originale din Egipt, altele 5 au fost comandate a fi realizate în Egipt pentru romani. Obeliscul, care încă zace sub pământ, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor este şi el originar din Egipt.


Obeliscul de la Latran, sau din Piaţa Sfântul Ioan de Latran a împodobit templul lui Amon-Ra de la Karnak la iniţiativa faraonului Tutmosis al III-lea (1504-1450 e.A) şi terminat de urmaşul său Tutmosis al IV-lea cu hieroglifele sculptate pe trei laturi. Se spune că munca sculptirilor a durat în jur de 35 de ani.
Ammianus Marcellinus a relata că împăratul Augustus a dorit să aducă acest obelisc la Roma, dar a renunţat în favoarea unuia cu o talie mai modestă din motive legate de dificultăţile tehnice ale timpului său. După scurgerea a trei secole, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a dispus transportarea colosului monolitic de la Karnak la Alexandria, în anul 337 e.A, pentru a-l ridica la Constantinopol. El nu a mai apucat, însă, să-şi ducă la bun sfârşit planul. Fiul şi succesorul său, Constantius al II-lea (337-361 e.N), a preferat, după două decenii, în 357 e.A, să ducă obeliscul la Roma. L-a destinat să împodobească spina din Circus Maximus. Gigantul a primit loc lângă un alt obelisc, mai mic, adus petru aceeaşi spina de Augustus. Acela se găseşte astăzi în Piazza del Popolo.
Marele obelisc a fost regăsit după 1250 de ani pe acelaşi loc, la o profunzime de 7 metri şi rupt în trei bucăţi. Săpăturile s-au întreprins, în 1587, din dispoziţia papei Sixtus Quitus (al V-lea), care a avut grijă să restaureze monumentul şi să-l aşeze în Piaţa Sfântul Ioan de Latran, în anul următor, 1588. Lucrările au revenit inginerului Domenico Fontana, care a reuşit ridicarea pe data de 3 august. Inaugurarea a avut loc pe data de 10 august 1588, constituind un mare eveniment pentru o Romă aflată în ruină, mizerie şi decadenţă arhitectonică. Obeliscul a luat locul statuii ecvestre a împăratului Marcus Aurelius, care a fost mutată pe Capitoliu.
O parte din bază, pe o lungime de 0,30 metri nu s-a mai putut recupera, precum şi vârful piramidal. Inălţimea actuală atinge 32,18 metri, faţă de cea originară de 32,50 metri. Impreună cu piedestalul atinge 45,70 metri, iar greutatea monolitului este apreciată la aproape 350 de tone. Obeliscul este cel mai mare şi mai greu din Roma şi Europa.
Nu se poate trece cu vederea că fainosul Sixtus al V-lea (Quintus) a transformat anticul Forum Romanum, în depozit de materiale, acoperind vestigiile venerabile sub zece metri de resturi de dărâmături. Forumul, vechi de pe timpul Tarquinilor, a devenit atunci „Câmpul vacilor” (Campo vaccino), „o suprafaţă prăfuită înconjurată de biserici mediocre, pe lângă care se ridicau unele coloane ce ieşeau din pământ pe jumătate, o suprafaţă melancolică şi pustie”, de care nici un om cultivat nu se interesa.
Anterior acestei perioade, în anul 1536, sub pontificatul lui Paul al III-lea, Carol Quintus, apărătorul creştinătăţii la acea vreme, a făcut o vizită la Roma. Pentru a-i înlesni trecerea pe sub arcurile de triuf ale lui Constantin, Titus şi Septimius Severus, papa a dispus demolarea „ a mai mult de două sute de clădiri şi trei sau patru biserici”, după cum relatează scandalizat scriitorul francez Rabelais, martor ocular.
Este straniu că nici pe timpul Renaşterii italiene, decadenţa vechilor vestigii a fost tratată cu o indiferenţă vecină cu sacrilegiul. Mai mult, papii care domneau asupra Romei şi acordau protecţie fastuoasă celor mai mari maeştri – Michel Angelo, Bramante, Raphael, Bernini – se comportau adesea ca nişte vandali inconştienţi şi răzbunători cu vestigiile antice.

Obeliscul din Piazza del Popolo este unul dintre primele obeliscuri aduse la Roma. Pentru că este aşezat acum la începutul Viei Flaminia se mai numeşte şi Obelisco Flaminio. Impăratul Augustus a dispus să fie adus împreună cu un obelisc pereche de la templul lui Ra din Heliopolis, Egipt. El fusese ridicat în templul zeului soarelui de căte faraonul Sethi I-ul şi de urmaşul aceluia Ramses al II-lea, în sec.al 13-lea e.A. Trei faţete sunt gravate cu numele lui Sethi I-ul, iar una cu numele lui Ramses al II-lea. Cel de al doilea obelisc adus de Augustus se află astăzi în Piazza di Montecitorio, tot din Roma.
Cel din Piazza del Popolo a împodobit, începând cu anul 10 e.A, spina din Circus Maximus, unde urma să-i ţină companie un alt obelic, cel de la Latran, începând cu anul 357 e.N, deci după mai bine de trei secole şi jumătate. Ulterior, în lunga perioadă a devastărilor Romei, celor două monumente li s-a pierdut urma, fiind, probabil, răsturnate la o dată necunoscută. Ambele au fost regăsite de papa Sixtus al V-lea pe timpul săpăturilor din 1587 şi transportate, ca şi altele, pentru a ornamenta pieţe ale fostei capitale. Acesta a fost ridicat de Domenico Fontana, în 1589, în faţa bisericii Santa Maria del Popolo. Mai târziu a devenit monumentul central în Piazza del Popolo, amenajată împrejurul lui. A fost renovat odată în anul 1793, iar apoi în 1816 şi 1824. In 1818, la cele patru colţuri ale bazei s-a adăugat câte o fântână, străjuită de câte un leu sculptat şi aşezat pe un postament propriu.
Este lucrat din granit roşu de Syena, din apropiere de Assuan, măsoară 23,30 metri şi cântăreşte în jur de 235 de tone.

Obeliscul de la Pantheon sau Obeliscul din Piazza della Rotonda se numără printre obeliscurile de mici dimensiuni aduse la Roma. El a fost destinat să împodobească templul zeiţei egiptene Isis din capitala imperială. Hieroglifele săpate pe el adeveresc că a fost ridicat la Heliopolis, în Egipt, pe timpul faraonului Ramses al II-lea. A avut un obelisc pereche mult mai scurt, numit de italienii moderni, „Matteiano”, actualmente aflat la Villa Celimontana. Se apreciază că a ajuns la Roma pe timpul împăratului Domitianus (81-96 e.A).
Sub aceeaşi domnie au mai fost aduse multe altele, precum cel al Termelor lui Diocletianus (numit şi obeliscul Dogali), cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München. Toate acestea din urmă au fost găsite pe locul fostului templu al lui Isis, fiind destinate a ornamenta Propileele templelor divinităţilor egiptene Isis (Iseum) şi Serapis (Serapeum), din Câmpul lui Marte, temple amplasate foarte apropiat.
Templul zeiţei Isis a avut o existenţă foarte aventuroasă la Roma, fiind de câteva ori distrus. Printre cei care l-au persecutat a fost şi împăratul Tiberis. Acesta a dispus distrugerea templului şi aruncarea statuii zeiţei în Tibru. Templul lui Isis era plasat între Septa şi templul zeiţei Minerva şi era ornat cu mai multe obeliscuri de talie mică, aşezate în perechi. Aşa cum s-a spus mai sus, un număr dintre ele s-au găsit, distruse şi incomplete, în apropiere de biserica Santa Maria sopra Minerva din imediata apropiere a Pantheonului. Cele care s-au putut reface, au urmat destine diferite în timpurile moderne. Cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor zace încă nedeportat. 
Obeliscul de la Pantheon a fost regăsit, în anul 1373, în apropiere de Piazza di San Macuto, de la care a primit şi supranumele popular de „obelisco Macuteo”. A fost reînălţat la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. După aproape trei secole şi jumătate, în 1711, a fost dus în piaţa din faţa Pantheonului, pe timpul pontificatului lui Clement al XI-lea. Papa a cerut arhitectului Filippo Barigioni (1672-1753) să aşeze monolitul deasupra unei fântâni preexistente, fântână construită de Giacomo Della Porta (1533-1602).
Monumentul, dăltuit din granit roşu de Syena (Assuan), are înălţimea de 6,34 metri, dar împreună cu fântâna şi piedestalul atinge 14,52 metri.

Obeliscul de la monumentul Dogali sau Obeliscul Termelor lui Diocletianus a fost transportat la Roma pentru a fi plasat în preajma templului zeiţei Isis, ca şi cel de la Pantheon, cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München.
Este un obelisc mic din granit roşu de Syena (Assuan), cu o înălţime de 9,25 metri, care a fost ridicat împreună cu perechea sa în templul lui Ra de la Heliopolis, sub domnia faraonului Ramses al II-lea (1320-1278 e.A).
Redescoperit în 1883, şi a fost reinstalat în 1887, din ordinul regelui Humbert I-ul, în grădina din faţa gării centrale din Roma (gara Termini). El a devenit monument comemorativ în onoarea soldaţilor italieni morţi eroic în Etiopia, pe timpul bătăliei de la Dogali, din 26 ianuarie 1887. In acea bătălie toţi italienii au pierit după o rezistenţă îndârjită. In 1924/1925, obeliscul şi-a ocupat actualul loc, în grădina Muzeului Naţional Roman.

Obeliscul de la Villa Celimontana, este ridicat pe colina romană Caelius. Este de origine egipteană, fiind adus, ca şi altele pentru templul zeţei Isis (Iseum). A pierdut mult din dimensiunile antice, având astăzi o înălţime modestă de numai aproape de 3 metri fără piedestal. Se ştie foarte puţin despre acest monument deoarece a fost regăsită numai o mică parte a vârfului său. Poartă săpat un cartuş hieroglific cu numele lui Ramses al II-lea (1320-1278 e.A) şi este prezentat frecvent drept perechea celui de la Pantheon. Provine probabil,ca şi acela, de la Heliopolis.
Se pare că a fost redescoperit tot în sec.al 14-lea, ca şi perechea sa, şi că ar fi stat circa două secole la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. In 1582 a fost mutat de Cyriac Mattei în grădinile lui de pe colina Caelius. Familia Mattei l-a restaurat în 1820 şi l-a amplasat în grădina Villa Celimontana.
Obeliscul este foarte fragmentat. Numai partea lui superioară, de 2,68 metri, este originală. La reconstruire s-a adăugat un fragment străin, prelucrat modern, astfel încât a putut atinge înălţimea de 12,23 metri împreună cu piedestalul şi sfera adăugată în vârf. Prin lucrările de refacere a obţinut o siluetă prezentabilă.
Intre 2008-2010, obeliscul a fost restaurat din nou chiar pe locul său, primind un alt soclu şi un alt cadru peisagistic, prin crearea în jurul său a unei pieţe.

Obeliscul Montecitorio este un obelisc egiptean de la Heliopolis, de pe timpul faraonului Psammetic al II-lea (sec.al 6-lea e.A). A fost adus la Roma pe timpul împăratului Augustus, în anul 10 e.A) şi ridicat nu departe de locul actual, în Câmpul lui Marte, între actuala Piazza del Parlamento şi Piazza di San Lorezo. Astăzi se găseşte în Piazza Montecitorio (piaţa parlamentului), în faţa palatului parlamentului italian.
Provine din oraşul egipten Heliopolis, unde a străjuit templul zeului Ra. Este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan) şi poartă inscripţii hieroglifice cu multe lacune, dar dintre care se distinge cartuşul cu numele lui Psammetic al II-lea.
Augustus l-a destinat a deveni acul indicator al unui imens cadran solar orizontal în formă de sector cu o lungime de 160 de metri, realizat din travertin. Cadranul solar (horologiul lui Augustus) este bine cunoscut. Săpăturile recente au permis regăsirea unor fragmente ale lui, purtând litere de bronz ce datează de la o reamenajare de pe timpul lui Hadrianus (117-138 e.N). obeliscul s-a prăbuşit în sec.al 10-lea sau al 11-lea şi a fost redescoperit la începutul sec.al 16-lea.
După zeci de ani, în 1587, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a decis să-l restaureze şi a ordonat săpăturile necesare. Dar a renunţat când s-a constatat starea foarte proastă a monumentului, rupt în mai multe fragmente. Resturile obeliscului au fost reacoperite.
A rămas ascuns mai bine de un secol şi jumătate, până în 1748. Atunci, sub papa Benedict al XIV-lea, a fost readus din nou la lumină, în faţa edificiului cu numărul 3 din Piazza del Parlamento, acolo găsindu-se o placă comemorativă. Reinstalarea lui s-a făcut curând, sub pontificatul lui Pius al VI-lea, între 1787 şi 1792, în Piazza Montecitorio, în faţa palatului cu acelaşi nume, sediu al parlamentului italian din 1871.
Diversele fragmente găsite nu au permis reconstituirea integrală a monumentului, mai ales la bază. De aceea i s-a adăugat granit din resturile coloanei lui Antoninus, aflată în imediata apropiere. Astfel completat, monumentul prezintă un aspect foarte plăcut.
Pe vârful obeliscului s-a aşezat o sferă din bronz ajurată cu noduli, cu bandă zodiacală şi stele de bronz. Pe pavimentul pieţei s-a încrustat un meridian pe care se proiectează raza soarelui ce trece prin fereastra din globul de bronz. Datorită acestor proprietăţi obeliscul este numit „obeliscul solar”. Are înălţimea de 22 de metri şi 34 de metri împreună cu piedestalul şi sfera de bronz din vârf. Greutate lui atinge 230 de tone.

Obeliscul din Piazza della Minerva este unul dintre cele aduse din Egipt pentru a orna templul zeiţei Isis de la Roma (Iseum), din Câmpul lui Marte. Astăzi se află în faţa bisericii Sfânta Maria sopra Minerva.
La origine acest obelisc a aparţinut templului lui Neith de la Sais, în Egipt, fiind consacrat de faraonul Apries din dinastia a XXVI-a, în sec.al 6-lea e.A. Făcea pereche cu obeliscul ce se află acum în oraşul Urbino, în Piazza del Rinascimento.
In prima jumătate a primului secol din era nouă, Caligula a dispus construirea unui nou templu al zeiţei Isis la Roma. Pentru acela s-au importat numeroase statui şi sfincşi din Egipt. Nu se ştie dacă cele două obeliscuri de la Sais au fost transportate chiar atunci, sau mai târziu, sub domnia lui Domitianus, cel care a ordonat reconstruirea templului devastat de un mare incendiu din Roma.
Obeliscul a fost regăsit în 1655 şi reamplasat puţin mai departe, în 1667, în Piazza della Minerva, sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea. Maestrul Bernini a conceput atunci un piedestal ieşit din comun, sub forma unui elefant din marmură, ataşând şi o inscripţie inspirată din înţelepciunea înaintaşilor:
« Sapientis Ægypti / insculptas obelisco figuras / ab elephanto / belluarum fortissima / gestari quisquis hic vides / documentum intellige / robustae mentis esse / solidam sapientiam sustinere. »

 « Ces symboles de la science de l'Égypte, que tu vois gravés sur l'obélisque, que soutient l'éléphant, le plus puissant de tous les animaux, prends-les comme le précepte qu'il appartient à une âme forte de porter l'immuable connaissance ».

Obeliscul de la Vatican este un obelisc egiptean, adus la Roma de către Caligula pentru a orna spina noului său circ de la Vatican, pe atunci în construcţie. Astăzi se găseşte în vasta piaţă Sfântul Petru şi este singurul obelisc egiptean din Roma care, în mod fericit, nu a fost răsturnat pe timpurile vitrege.
Se presupune că obeliscul a provenit de la Heliopolis, în Egipt. El s-ar fi aflat lângă pilonul templului lui Ra şi este atribuit faraonului Amenemhatal II-lea (sec.al 19-lea e.A). Intr-o primă fază a fost transportat la Alexandria din ordinul lui Augustus, până în Forum Augustum nou amenajat. Augustus ar fi dorit să-l aducă la Roma, dar impedimentele tehnice de atunci l-au făcut să renunţe.
Caligula agăsit posibilităţi de a-l transfera în capitală, în anul 37 e.N. pentru circul său. Plinius cel Bătrân relatează că a trebuit să se construiască o navă cu dimensiuni ne mai văzute, cu lungimea de 104. După acel transport nava a servit la o acţiune inedită. Puţin mai târziu, ea a fost încărcată cu lest şi scufundată pentru a constitui fundaţie submarină a unui mare dig în portul lui Claudius la Ostia. Săpăturile arheologice au scos la lumină resturile zidului şi ale navei pe un teren situat în incinta aeroportului Fiumicino.
Amplasamentul Circului lui Caligula este foarte bine cunoscut. El a fost demolat încă din antichitate pentru a se ridica bazilica dedicată Sfântului Petru de către Constantin cel Mare (306-337 e.N). Pe spina acelui stadion se afla, plasat în centru, marele monolit adus de Caligula. Odată cu edificarea măreţei bazilici, obeliscul a rămas în picioare, la numai câţiva metri de latura ei sudică. Gradenele de nord ale circului au dispărut sub corpul bazilicii de astăzi. Obeliscul a rămas cu mândrie pe locul său originar, loc care, după o tradiţie imemorială, ar marca locul aproximativ al martiriului Sfântului Petru, la câţiva metri de absida bazilicii lui Constantin şi, apoi, a celei actuale. Pe timpul unor săpături s-au găsit urmele bazei sale originare lângă actuala sacristie.
Uitate pe timp îndelungat în evului mediu, obeliscurile antice au revenit în atenţia papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a hotărât să le restaureze pe unele şi să le reaşeze în faţa principalelor edificii religioase romane. Pentu cel de la Vatican, inginerul Domenico Fontana a conceput o maşină de lemn pentru culcarea monolitului, pentru a-l transporta cieca 300 de metri şi pentru a-l ridica din nou. Acela a funcţionat numai patru luni şi a constituit o realizare ne mai întâlnită din antichitate.
In secolul următor, în 1660, Bernini a reamenajat Piaţa Sfântul Petru sub forma cunoscută astăzi, cu două colonade ample şi grandioase la nord şi la sud, cu monolitul la mijloc şi cu două fântâni arteziene, câte una de fiecare parte.
Foarte cunoscutul obelisc de la Vatican este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan), Are înălţimea de aproape 25 de metri fiind al doilea ca mărime după cel de la Latran şi adus cu trei secole mai târziu la Roma. Ele este cu totul lipsit de inscripţii egiptene, dar are pe două feţe dedicaţii adresate lui Augustus şi Tiberius din timpul urmaşului lor Caligula.

Obeliscul din Piazza Quirinale este unul dintre cele două care străjuiau intrarea în mausoleul lui Augustus şi astăzi stă în faţa palatului preşedintelui Italiei. Este un obelisc tăiat în Egipt, pe timpul stăpânirii romane, probabil în primul secol al erei noi (e.N.). Nu are nici o inscripţie, fapt ce îl aseamănă cu perechea sa de pe Esquilin, dar îl aseamănă cu cel de la Vatican.
Cele două obeliscuri, cel de la Quirinale şi cel de la Esquilin, adică cel din dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore, au fost aşezate la intrarea mausoleului lui Augustus pe timpul lui Domitianus (81-96 e.N). Ambele s-au prăbuşit şi rupt pe timpul evului mediu timpuriu, cel mai sigur din rea voinţă umană.
Cel de la Quirinale are 14,60 metri înălţime şi a fost redescoperit în 1527. După două secole şi jumătate, în anul 1782, a fost ridicat în piaţa Quirinale, din iniţiativa papei Pius al IV-lea (1775-1799). Cu el s.a împodobit o fântână decorată, la rândul ei, de două statui romane monumentale ale Dioscurilor Castor şi Pollux împreună cu caii lor, statui provenite din Termele lui Constantin. Monumentul poartă însemnele papei Alexandru al VII-lea (1655-1667), o stea deasupra a şase munţi.

Obeliscul de pe Eschilin se află în dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore. La fel ca şi perechea sa de la Quirinale a fost dăltuit în timpul stăpânirii romane asupra Egiptului, în primul secol al erei noi (e.N.). A fost adus la Roma pe timpul domniei lui Domitianus (81-96 e.N) şi nu are săpate inscripţii cu hieroglife, fapt ce îl aseamănă cu perechea lui cu care a străjuit intrarea în mausoleul lui Augustus, dar şi cu obeliscul de la Vatican. Acest monolit a străjuit în stânga intrării în mausoleul lui Augustus. La fel ca cel de la Quirinale, s-a prăbuşit şi s-a rupt în evul mediu timpuriu, dispărând în uitare. Are o înălţime de 14,75 metri, foarte apropiată de a celui ce i-a stat alături.
Descoperit în 1527 în spatele bisericii San Rocco, el a fost reamplasat abia după şaizeci de ani, în 1587, pe timpul papei Sixtus al V-lea (Quintus), cel care a deschis apetitul pentru vechile obeliscuri din Roma antică, dar şi cel care a acoperit cu inconştienţă, cu resturi materiale, ceea ce mai rămăsese din străvechiul Forum Romanum, for ce s-a născut încă de pe timpul regilor etrusci ai Romei.

Obeliscul de la Trinita dei Monti este situat pe colina Pincio, situată la nord de Quirinale şi care domină Câmpul lui Marte. Este înălţat în partea de sus a scării monumentale din Piazza di Spania, unul dintre punctele cele mai aglomerate ale capitalei moderne. Are o înălţime de 13,97 metri şi poartă inscripţii hieroglifice cu numele faraonilor Sethi I-ul şi Ramses al II-lea, copii destul de stângaci executate ale inscripţiilor de pe obeliscul din Piazza del Popolo.
Executat din granit roşu din carierele de la Syena (Assuan), a fost semnalat de istoricul Ammianus Marcellinus ca monolit adus în Roma după domnia lui Augustus. Acela nu a precizat  pe timpul cărui împărat a traversat Mediterana monumentul. A relatat numai că a fost instalat în grădinile lui Sallustus pe colina numită Pincio, colină plină de grădini cu numele primit de la nişte proprietari din sec.al VI-lea e.A. Pincio nu a făcut parte dintre cele şapte coline ale Romei, cu toate că a fost cuprinsă între marile ziduri ridicate de Aurelianus, în anii 270-273 e.N.
Obeliscul s-a prăbuşit chiar pe locul consacrat în epoca romană. Papa Sixtus al V-lea (Quintus) l-a cuprins în planurile sale urbanistice, dar nu a mai apucat să-l folosească.
Athanasius Kircher a fost primul care a observat similitudinea inscripţiilor lui cu cele de pe obeliscul din Piazza del Popolo şi a sugerat papei Alexandru al VII-lea ideea unei noi folosiri a monolitului.
In 1734, papa Clement al XII-lea (1730-1740) a dispus ca obeliscul să fie depozitat la Latran. Acolo a rămas 55 de ani, existând tentative de negociere pentru mutarea lui la Paris în faţa bisericii Notre-Dame. Papa Pius al VI-lea (1775-1799) a luat decizia finală, contestată în epocă, apoi unanim aplaudată, de instalare a obeliscului în locul cu frumoasă perspectivă din capătul scării Spaniei, în faţa bisericii-abaţie Trinita di Monti, biserică franceză. Incoronarea cu flori de crin a obeliscului reprezintă o delicată atenţie acordată Franţei.
Baza obeliscului rămasă în grădina de pe Pincio a fost regăsită în 1843 şi remontată în apropiere de Villa Ludovisi, unde a rămas până în 1926. Mussolini s-a gândit să ridice un monument care să amintească de marşul asupra Romei, din anul 1922. Pentru acesta a transferat baza obeliscului pe Capitoliu, unde a decorat-o corespunzător şi unde a inaugurat noul monument în 1926.

Obeliscul din Piazza Navona sau Obeliscul de la Fântâna celor Patru Fluvii este un obelisc egiptea din epoca romană. El a ocupat la Roma trei poziţii succesive.
Originea egipteană a acestui obelisc de talie mijlocie, de 16,50 metri nu este pusă la îndoială deoarece este tăiat din granit roşu de Syena (Assuan), dar inscripţiile cu hieroglife de pe cele patru feţe ale sale amintesc de numele lui Domitianus (81-96). Este vorba, deci, de o comandă a acelui împărat, comandă legată de ascensiunea lui la tron.
Pe timpul lui Domitian, se pare că a fost ridicat între templele zeiţei Isis (Iseum) şi cel al lui Serapis (Serapeum), unde probabil s-au aflat şi  cele două mari statui ale fluviilor Nil şi Tibru, astăzi conservate una la Vatican şi alta la Luvru. Locul lui se pare că a fost indicat pe marea hartă de marmură creată pe timpul Septimius Severus (Forma Urbis Severiana), pe mijlocul străzii actuale „Piciorul de marmură” (via Pie di Marmo).
La începutul sec.al 4-lea e.N, a fost reutilizat pentru a împodobi spina Circului lui Maxentius (306-312 e.N), amenajat de împărat pe Via Appia, în onoarea fiului său Romulus, mort în 309 e.N. Acolo a fost găsit rupt în mai multe bucăţi.
Obeliscul nu a intrat în planurile urbanistice ale papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a trebuit să aştepte până în 1651, sub pontificatul lui Innocentius al X-lea, pentru a fi restaurat şi plasat de Bernini pe fântâna sa din Piazza Navona (Fântâna celor Patru Fluvii), fostul stadion al lui Domitianus. Este vorba de Fântâna celor Patru Fluvii.
Obeliscul este dotat cu un porumbel, emblema unei familii romane (Pamphili) ce deţinea un palat în Piazza Navona şi care a dat mai mulţi papi.  

Obeliscul de pe Pincio este un monolit egiptean din epoca romană. Pe feţele lui se găsesc hieroglife săpate numai cu scop decorativ. Monolitul a fost adus la Roma din dorinţa împăratului Hadrianus (117-138 e.N) de a comemora pe tânărul său amant, Antinoüs şi de a-l plasa pe Via Labicana.
In sec.al 3-lea a fost dus să decoreze spina Circului Varianus, din apropiere de Porta Maggiore, construită în anul 52 e.N, sub domnia împăratului Claudius. Poarta suportă apeductul Aqua Claudia la traversarea a două artere, Via Praenestina şi Via Labicana. In antichitate s-a numit Porta Praenestina-Labicana şi a fost integrată în zidurile lui Aurelianus, în 272 e.N. Pe acel loc a fost regăsit monumentul în sec.al 16-lea.
In 1633, s-a mutat în grădina palatului Barberini, apoi în Cortilla della Pigna, la Vatican. In final, el a fost reînălţat, de către Giuseppe Valadier în grădinile de pe colina Pincio, în 1822, sub pontificatul lui Pius al VII-lea (1799-1823).

Obeliscul nedezgropat. Se află încă acoperit alături de biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi este cel de al 14-lea obelisc al Romei cu existenţă cunoscută.
  





MONUMENTE - OBELISCURILE LUMII MODERNE


Subiectul privind obeliscurile ridicate din piatră, zidărie şi beton în epoca modernă, de după Renaştere este atât de vast încât nu poate fi cuprins de un singur articol. Obeliscurile nou ridicate în ultimele secole, de când s-a reluat moda lor, nu mai sunt elemente de artă sculpturală, sau arhitecturală, destinate unui cult religios. Ele sunt simboluri ale puterii şi ale mândriei statelor, sau monumente comemorative legate de mari evenimente istorice, sau de personalităţi remarcabile.
Prin silueta lor graţioasă şi demnă, au determinat lumea modernă să le refolosească şi să le multiplice. Uneori s-ar fi putut crea monumente individualizate, cu concepţii artistice noi şi mai diverse. Se pare că de multe ori au fost preferate din lipsa unor idei sau a unor creatori de valoare, a lipsei unei imaginaţii novatoare. Foarte multe autorităţi ce au iniţiat ridicarea de monumente demne pentru posteritate s-au ataşat de grandoarea şi perenitatea obeliscului.
O clasificare orientativă a obeliscurilor lumii moderne se poate realiza după criterii teritoriale şi de datare. Acest articol încearcă o clasificare a obeliscurilor moderne despre care s-au găsit informaţii, urmând ca pe parcurs averea informaţiilor să fie îmbogăţită cu noi obiective.

Italia
- Obeliscul de la Reggio Emilia, înalt de 17,75 metri, ridicat în 1843, cu şase tronsoane, pentru căsătoria ducelui de Modena.
- Obeliscul, din marmură de Carrara, ridicat de Benito Mussolini la Foro Italico de la Roma, în ideea de a restaura în ochii lumii grandoarea vechiului Imperiu Roman (înălţime de 17 metri fără bază şi cu inscripţia „Mussolini Dux”. (Inscripţia nu a putut fi ştearsă, fiind prea adânc săpată.) (1932).
- Obeliscul de la Villa Medicis din Roma, copie din sec.al 19-lea, al celui egiptean deplasat la Florenţa, în grădina Boboli.
- Două obeliscuri de la Villa Torlonia, executate tot în sec.al 19-lea din granit roşu de Baveno (Italia).
- Obeliscul dedicat lui Guglielmo Marcomi, într-un cartier nou al Romei, numit EUR. Monumentul a fost construit cu ocazia Jocurilor Olimpice din 1960 şi este acoperit cu 92 de panouri de marmură albă pe care sunt ilustrate scene cariera lui Marconi şi scene alegorice.
- Via della Conciliazione, de la Roma, degajată între 1936-1950 pentru a lega basilica Sfântul Petru de centrul capitalei, este străjuită pe ambele laturi de obeliscuri zvelte din beton ce servesc ca stâlpi de iluminat.
- Novecenta obelisco, Roma (2004)

Franţa

- Obeliscul din granit de la Nancy, ridicat în memoria preşedintelui asasinat, Sadi Carnot.
- Piramida de la Brunoy construită în 1779 de arhitectul curţii, Soufflot. Locul de întâlnire pentru vânătoare al regelui Ludovic al XVI-lea.
- Obeliscul de la Fontenoy, ridicat în 1860 pentru a comemora bătălia de la Fontenoy-en-Puisaye în care s-au confruntat fii lui Ludovic cel Blajin, în anul 841 e.N.
- Obeliscul de la Fontainebleau, ridicat în 1785, numit „obeliscul Mariei-Antoaneta”.
- Obeliscul de la Marsilia, construit prin zidire în 1811, copie a obeliscului de la Luxor de la Paris (la întoarcerea sa din Egipt Napoleon a adus în actualitate obeliscurile).
- Obeliscul de la Bordeaux, operă modernă din marmură roşie de Languedoc inaugurată în 2005 (alcătuit din şase blocuri de marmură cu greutate totală de 50 de tone).
- Obeliscul de la Aix-en-Provence, ridicat în 1667 pe Fântâna celor Patru Delfini.

Marea Britanie

- Obeliscul şcolii Stawe, Buckinghamshire, sau ObelisculWolfe, monument impresionant dedicat generalului James Wolfe (1759).
- Obeliscul Hamhead, construit ca ajutor pentru navigaţie (1742-1745).
- Obeliscul de la biserica anglicană Sfântul Luca, Londra (1727-1733).
- Memorialul amiralului lord Nelson, la intrarea în parcul Springfield, Liverpool,  (1805).
- Obeliscul de la Brightling.Are circa 20 metri înălţime şi a fost ridicat pe culmea cea de a doua ca înălţime din Sussex, pentru victoria lui Wellington asupra lui Napoleon. (1815).
- Obeliscul de 16 metri dedicat căpitanului James Cook de la Great Ayton, New Yorkshire (1827).
- Monumentul Rutherford de lângă Anwoth, Scoţia (1842).
- Monumentul martirilor politici de la Edimburg, Scoţia (1844).
- Monumentul Lansdowne, Wiltshire de 38 de metri (1845).
- Obeliscul de la Newcastle (1850)
- Monumentul Wellington, Somerset, de 53,34 metri (1854).
- Obeliscul de la Stoodley, West Yorkshire, de circa 35 de metri (1856).
- Monumentul lui Wellington, din parcul Phoenix de la Dublin (1862) de 62 de metri.
- Monumentul comemorativ al războiului, Southport, Lacanshire (1923).


Statele Unite ale Americii

- Obeliscul din marmură de la Washington DC (Washington Monument), cu înălţimea de 169 de metri (comemorează pe George Washington, părintele naţiunii americane), Este cel mai înalt din lume şi a fost terminat în 1884.
- Obeliscul de la Boston, de 67,3 metri, care comemorează bătălia de la Bunker Hill
- Obeliscul de la Miami Beach, insula Flagler, Florida, ridicat în 1920 şi dedicat lui Henry Morrison Flagler, bogat om de afaceri în domeniul imobiliar şi al căilor ferate.
- Obeliscul din vechiul cimitir de la Arlington (1818).
- Obeliscul Groton, Connecticut, 41,15 metri (1830).
- Mormântul preşedintelui Abraham Lincoln, Springfield, Illinois, de 35,66 metri (1865)
- Obeliscul memorial de la Harrisburg, Pennsylvania, 33,50 metri, (1876).
- Obeliscul bătăliei de la Battlefield, ridicat în orăşelul Roma, statul New York (1884).
- Monumentul bătăliei de la Bennington, Vermont (1889).
- Obeliscul de la Universitatea de Stat din Pennsylvenia (1896).
- Obeliscul dedicat lui Chipley, Pensacola, Florida (1901).
- Monumentul Sergentului Floyd, Siux City, Iowa (1901).
- Memorialul Joseph Smith, South Royalton,Vermont (1905).
- Monumentul McKinley, Buffalo, stat new York (1907).
- Monumentul vechilor combatanţi din Elizabethton, Tennessee (1904).
- Monumentul de la Chalmette, statul Luisiana, pentru comemorarea bătăliei de la New Orleans (1908).
- Memorialul Victoriei, Fort Recovery, Ohio (1913).
- Monumentul Jefferson Devis, Fairview, Kentucky, 107 metri, din beton (1924).
- Obeliscul cu cea mai mare sculptură a unui măr, Cornelia, Georgia (1925).
- Monumentul High Point, 67 metri, pentru comemorarea celor pieriţi în război, Montague, New Jersey, plasat pe cea mai înaltă culme a statului (550 m) şi de la care se pot vedea ţinuturi a trei state, New Jersey, New York şi Pennsylvania (1930).
- Monumentul San Jacinto, Deer Parck, Texas, pentru comemorarea independenţei faţă de Mexic prin bătălia de la San Jacinto (1939).
- Obeliscul Manzanar, monument ridicat în onoarea japonezilor din SUA internaţi în acel lagăr de concentrare pe timpul celui de al doilea război mondial, California (1943).
- Obeliscul Trinity Site, de talie mică, pe locul primei explozii nucleare experimentale, la 56 Km sud de Socorro, noul Mexic.
- Obeliscul de la Rugby, Dacota de Nord, loc socotit drept centrul Americii de Nord.
- Obeliscul de la Las Vegas, din faţa hotelului Luxor în formă de piramidă.
- Obeliscul Cyclisk, Santa Rosa, California
Statele Unite ale Americii au o înclinaţie deosebită pentru obeliscuri. Unele din ele sunt de talie mică şi ridicate pentru comemorări sau evenimente locale. Extrem de multe sunt ridicate drept monumente funerare.

Rusia

- Obeliscul Kagul din Ţarskoe Selo, ridicat din ordinul Caterinei a II-a în memoria bătăliei de la Kagul, în Moldova (1772).
- Obeliscul Victoriei,  de 141,8 de metri, Moscova (anii 1990).
- Obeliscul Demidovski, Barnaul, Siberia, în zona munţilor Altai
- Obeliscul Oraşului Erou, Leningrad, 36 de metri fără bază şi soclu, 360 tone, cu o stea aurie din oţel inoxidabil în vârf (1985).


România

- Obeliscul leilor de la Iaşi, cunoscut şi ca Obeliscul Regulamentului Organic se află în centrul Parcului Copou, în apropiere de Teiul lui Eminescu, planuri realizate de Gheoghe Asachi (1788-1869). Obelisc realizat între1834-1841.
- Obeliscul Carolina din Cluj (1831).
- Monumentul marinarilor sovietici de la Constanţa (1947).
- Obeliscul de la Alba Iulia, dedicat eroilor Horia, Cloşca şi Crişan, 20 de metri şi basoreliefuri la bază (1937).
- Obeliscul de la Buzău, la atestarea a 1600 de ani, are 26,8 metri (1976).

Alte obeliscuri

- Obeliscul de la Buenos Aires, de 67 de metri, ridicat în 1936 la a 400-a aniversare a fondării oraşului.
- Obeliscul Slottsbacken din faţa palatului regal din vechiul Stockholm (1800).
- Obeliscul din parcul de la Montreal  (1761).
- Obeliscul Nicholson,din Margalla Hills, Pakistan (1868).
- Obeliscul lui Cook, Kurnell, australia (1870).
- Obeliscul marchizului de Dalhusie (fost Guvernator general al Indiei), din piaţa centrală Raffles, Singapore (1891).
- Monumentul Femeii, sau Vruemonument, Bloemfontein, Africa de Sud (1913).
- Obeliscul de la Montevideo, Uruguay (1930).
- Obeliscul din Caracas, Plaza Francia, Venezuela (1944).
- Memorialul de la Safed, Izrael, zidărie de piatră pentru comemorarea soldaţilor morţi în războiul de independenţă din 1948.
- Monumentul Halom, în memoria soldaţilor morţi pentru independenţă în 1948, Izrael. Este inscripţionat pe cele patru feţe în ebraică, arabă, engleză şi cu hieroglife.
- Obeliscul de San Paolo, 72 de metri, pentru comemorarea revoluţiei constituţionaliste Brazilia (1954).
- Obeliscul abolirii sclavajului, Ponce, Puerto Rico (1956).
- Obeliscul Trujillo, 42 de metri, Santo Domingo, Republica Dominicană (1960).
- Obeliscul de la One Tree Hill, Auckland, Noua Zeelandă, zidărie de piatră  (1940).
- Obeliscul din La Paz, Bolivia.
- Obeliscul de la Belo Horizonte, Brazilia.
- Monumentul Independenţei, Piaţa Merdeka ,Jakarta, Indonezia (1975).
- Sanctuarul Naţional Capas, provincia Tarlac, 70 de metri, Philipine (2003).
- Obeliscul alb de la Vigan, Philipine.

Obeliscuri de talie modestă decorează o mulţime de monumente funerare din toată lumea, mai ales în lumea apuseană. Un obelisc al ideologiei comuniste nord-coreene a fost ridicat cu ostentaţie în capitala Pyongyang, cu un ornament sub formă de flacără roşie în vârf (1982).
 

duminică, 9 ianuarie 2011

MONUMENTE - OBELISC

Obeliscul este un element architectural, creaţie a Egiptului antic, constituit cel mai adesea dintr-un singur bloc de granit prelung, cu înălţime mare în raport cu baza pătrată. Era tăiat cu patru faţete dreptunghiulare, care se îngustează de la bază spre vârf, sub forma unor suprafeţe trunchi de piramidă foarte alungite. Vîrful obeliscului era terminat cu o mică piramidă, numită pyramidion, iar laturile se acopereau cu inscripţii hieroglifice.
            Datorită formei foarte alungite şi elegante, grecii au numit aceste creaţii egiptene drept „frigăruie”, sau „ac”, adică obeliscos (̃βελίσκος),nume care a rămas consacrat pentru astfel de monumente. Totdeauna la baza unui obelisc se află un piedestal care asigură echilibrul monolitului de mari dimensiuni, piedestal totdeauna bogat ornamentat cu sculpturi, simboluri, sau inscripţii.
            In Egiptul faraonic obeliscurile celebrau, în general, unele aniversări, sau unele evenimente strălucite din domnia unui suveran, dar se presupune că aveau şi unele legături cu un cult al soarelui. Ele se ridicau de obicei câte două, plasate simetric, de o parte şi de alta, în faţa porţii de intrare în pilonul exterior al unui templu. Ce mai reprezentative aveau înălţimi între 20 şi 30 de metri.  Spre exemplu, la templul lui Amon de la Karnak, cele două obeliscuri ale lui Thutmosis I-ul, care celebrau a 30-a aniversare a urcării pe tron, măsurau câte 24 de metri înălţime şi greutăţi de 143 de tone. Cele ridicate de regina faraon Hatşepsut măsurau câte 29 de metri înălţime şi cântăreau 325 de tone. Egiptul este însă un tezaur nemăsurat de obeliscuri mai mici, unele ridicate de faraoni mai puţin puternici, iar majoritatea ridicate, începând cu dinastia a IV-a, pentru a fi plasate în morminte, la dreapta şi la stânga camerei defunctului. Cele din urmă aveau înălţimi mult mai mici, între 1 şi 4 metri şi purtau gravate numele şi titlurile defunctului.
            Nu trebuie uitat că la marile obeliscuri, precum cele de la Luxor, cele patru faţete prezentau o slabă convexitate, calculată pentru a anula impresia optică de concavitate, care se produce privind de la depărtare. Acest mod de folosire a unei curburi convexe la monumente ample a fost, aproape sigur, împrumutat de greci la trasarea curburilor de corecţie optică la templele lor clasice.
            Din Egipt gustul pentru obeliscuri s-a răspândit la început în Orientul Apropiat antic, astfel că într-un templu de la Byblos, ridicat la începutul mileniului al 2-lea e.A, s-au găsit douăzeci de obeliscuri cu înălţimea variabilă între 1-3,5 metri.
 Aceste monumente minunate au atras şi pe regele asirian Asurbanipal în sec.al 7-lea e.A. El a transportat la Ninive două mari obeliscuri de la Teba drept trofeu al expediţiei victorioase în Egipt. O mulţime de astfel de monumente aciforme s-au descoperit ulterior în ruinele multor oraşe străvechi. Pe de altă parte, în sec.al 19-lea săpăturile arheologice au scos la iveală şi două obeliscuri originale asiriene, unul alb şi unul negru. Ambele s-au descoperit, la intervale de timp, în citadela Nimrud (vechea Kahlu). Este probabil ca primul, cel alb şi destul de distrus, să fi fost lucrat pe timpul lui Assurnazipal I-ul (1050-1031 e.A)), sau de Assurnazirpal al II-lea (883-859 e.A). obeliscul cel negru a fost ridicat de regele Salmanazar al III-lea şi este acoperit cu scene de supunere şi aducere de omagii şi o lungă inscripţie, ca ultimă versiune a analelor sale la cel de al 33-lea an de domnie.
Un tip aparte de obeliscuri, unele dintre cele mai vechi, a fost creat în Etiopia. In oraşul Aksum, vechea capitală a imperiului axumit, se găsesc obeliscuri antice în formă de stelă, născute probabil sub influenţa egipteană. Unul dintre ele a fost răpit de italieni, în 1937, pe timpul ocupaţiei lor în Etiopia, dar a fost restituit în anul 2005.
O stelă monolit, având proporţii de obelisc, s-a descoperit, în anul 1919, în Peru, reprezentând un monument al artei precolumbiene. Poartă numele „obelicul Tello”, după numele arheologului peruvian ce l-a scos la lumină.
In sec. al 10-lea e.N, împăratul Constantin al VII-lea Porphirogenetul (913-959) a ridicat în Hipdromul din Constantinopol un obelisc de inspiraţie egipteană, realizat din zidărie de piatră şi cu o înălţime de 32 de metri. Monumentul a fost realşizat în anul 940 şi a fost acoperit cu plăci de bronz aurit, plăci pe care erau săpate reliefuri ce reprezentau fermieri şi pescari. Acest obelisc zidit se află la mică distanţă de cel autentic egiptean pe centrul fostului Hipodrom antic. Placajul său a fost jefuit de cruciaţii din Cruciada a IV-a (1204).
 Foarte multe dintre cele mai atrăgătoare obeliscuri şi mai apropiate de ţărmul Mediteranei, au părăsit valea Nilului pe timpul stăpânirii romane asupra Egiptului, luând drumul peste ape spre Roma şi alte câteva oraşe ale Italiei. Numai impedimentele tehnice şi costurile transportului au împiedicat o jefuire generalizată a monumentelor celei mai vechi civilizaţii. Odată ajunse în capitala imperială, obeliscurile au urmat, timp de două milenii, destinul ei de glorie şi decădere. Au fost ţinta admiraţiei, a uitării şi a distrugerii, dar nu au mai avut soarta înstrăinării. Roma a rămas capitala modernă cea mai bogată în obeliscuri.
            In ultimele două secole ale epocii moderne, dorinţa de a poseda minunate obeliscuri egiptene s-a redeşteptat la marile puteri ale vremii. De astă dată înstrăinarea s-a realizat pe calea diplomatică a donaţiilor din partea guvernanţilor musulmani de la Cairo. Marii coloşi de granit egipteni ornamentează şi dau prestanţă unor mari capitale apusene. Străjuiesc pieţe celebre sau parcuri. Singurul care nu va fi revendicat niciodată, va fi cel ce încă se află neterminat în cariera de granit roz de la Syena, de lângă Assuan.  
            In afara Egiptului se găsesc astăzi 14 obeliscuri la Roma, şapte în alte oraşe ale Italiei, două la Londra, unul la New York, unul la Istanbul, unul la Durham (Marea Britanie), unul la Paris, unul la Poznan (Polonia) după ce a stat la Berlin până în 2003, unul la Kingston Lacy House (Dorset, Angia), unul la Munchen, unul în hipodromul din antica Cesareea (Israel) şi unul la Arles (Franţa), acesta fiind un obelisc roman de inspiraţie egipteană.
            Eleganţa şi simbolul întruchipat de obeliscul egiptean a dominat şi creaţia lumii contemporane. Pe tot întinsul planetei s-au edificat o mulţime de monumente obelisc, din zidărie şi beton turnat, toate după perioada Renaşterii. Câteva s-au ridicat în Italia, câteva în Rusia, ceva mai multe în Franţa, multe în Marea Britanie, foarte multe în Statele Unite ale Americii şi restul, disipate, în diverse puncte ale planetei, pornind din America de Sud şi ajungând până în extremitatea sud-estică a Asiei. (vezi articolul Obeliscurile Lumii Moderne).

ATLATL - PROPULSOR DE VANAROARE PREISTORIC

Atlatl (pe care putem a-l numi “propulsor”), este o unealtă de vânătoare cu mare extindere în preistoria umană. Era destinat a propulsa o armă ascuţită, precum o suliţă, o lance, sau săgeată grea, la distanţă mare şi cu o forţă crescută. Se folosea cu predilecţie la vânătoarea animalelor mari, precum mamuţii.
            Propulsorul era un dispozitiv ce permitea creşterea viteza iniţială şi deci distanţa de parcurs sau puterea de penetrare a unui proiectil. El era constituit, în general, dintr-un baston care avea la un capăt o croşetă, sau un mic căuş ieşit în afara axei bastonului. În acea croşetă, sau în acel căuş se fixa coada suliţei de aruncat şi printr-o mişcare puternică a braţului era aruncată spre ţintă. După fiecare aruncare în croşetă sau căuş se aşeza o nouă armă ascuţită de aruncat.
            Propulsorul (Atlatl) prelungea braţul uman şi îi multiplica forţa de aruncare. Această invenţie a hominizilor vânători-culegători a sporit radical şansele lor de supravieţuire, prin creşterea victoriilor în procurarea hranei animale. Forţa crescută a armelor ascuţite şi creşterea distanţei de la care puteau fi lansate au avantajat pe oamenii primitivi în lupta de la distanţă şi în urmărirea animalelor mari. Există unele aprecieri că vânătoarea eficace a mamuţilor a dus la dispariţia lor pe timp îndelungat.
            Propulsorul preistoric a fost atestat în Europa din Paleoliticul superior, sau  din Solutreanul superior până la Magdalianul superior. Unele elemente ale propulsorului confecţionate din coarne de ren, sau cerb, sau din fildeş de mamut erau bogat decorate, constituind capodopere ale artei decoraţiunii primitive, de grotă.
            Propulsorul pentru vânătoare este foarte răspândit şi la populaţiilr contemporane de vânători-culegători din Arctica, la aborigenii australieni şi la amerindieni. La cei din urmă este cunoscut sub numele atlatl, în limba nahuatl.