ROMA - BISERICA SAN GEORGIO IN VLABRO

Veche diaconie, biserica s-a născut, probabil, în sec.al 6-lea e.N, la inițiativa papei Grigore cel Mare (590-604). O refacere este atribuită papei Leon al II-lea (682-683), care a consacrat-o Sfîntului Sebastian. Ea era situată în cartierul grecilor din Roma (Schola Graeca).

Papa Zaharia (741-752), grec de origine, a transferat aici relicvele Sfântului Gheoghe de Cappadocia. Astfel acest sfânt a avut un lăcaș dedicat la Roma, cu mult înainte de difuzarea cultului său de către cruciaţi.

Papa Grigore al IV-lea (827-844) a operat o nouă restaurare.Bisericii i s-au adăugat un portic de faţadă şi o cloponiţă cu 5 etaje (campanilla) la mijlocul sec.al 12-lea.

Intre 1923-1926 s-a efectuat o renovare de amploare cu scopul de a reda edificiului caracterul său medieval. Pavimentul a fost readus la nivelul său iniţial de la baza coloanelor. Vechile redeschise, redând lumina avută navei centrale. In cursul restaurărilor s-au adus la lumină unele vestigii din străvechea Schola Cantorum.

Inetriorul este dominat de simplitate. In evul mediu foarte timpuriu Roma era devenise forte săracă, inclusiv instituția Bisericii. Pentru a se folosi de fundațiile existente din epoca antică, constructorii au ridicat biserica pe un plan asimetric. Nava centrală şi cea dreaptă se îngustează mult spre absidă, iar cea din stânga se depărtează puţin de axa centrală a bisericii. Tot din economie, s-au folosit coloane și capiteluri disparate de la edificii antice necunoscute. In absidă, o frescă atribuită lui Pietro Cavallini (1295), îl reprezintă pe Christos botezând și înconjurat de Sfânta Fecioară și de Sfinții Gheorghe, Petru și Sebastian.

Relicva Sfântului Gheoghe de Cappadocia, o parte de craniu, este păstrată sub altar. Baldachinul şi altarul principal sunt opere ale familiei Cosmas, din sec.al 12-lea şi al 13-lea.

            Biserica aparține cartierului străvechi Velabrum și forului Boiarium. Este plasată în partea de răsărit a forului, în spatele Arcului lui Janus. De faţadă este alăturat Arcus Argentariorum (Arco degli Argentari), ridicat în anul 204 e.N. în onoarea împăratului Septimius Severus şi al soţiei sale Julia Domna. Cu o înălţime de 6,15 metri şi o lăţime de 3,30 metri, el se compune dintr-o arhitravă susţinută de doi pilaştri cu basoreliefuri pe interior şi pe exterior. Jumătatea sa răsăriteană a fost încorporată bisericii în sec.al 7-lea.

            La 27 iulie 1993, o maşină capcană a fost parcată în faţa bisericii. Ea a explodat fără a face victime omeneşti, dar a distrus porticul din sec.al 12-lea şi a făcut o mare gaură în zidul pricipal. Ministerul italian al patrimoniului a restaurat edificiul, păstrănd unele detalii care să amintească de tristul eveniment. Se presupune că atentatul a fost îndreptat împotriva Romei, ca centru al guvernului italia, iar locul ales a fost legat de faptul că în zona respectivă au fost găsiţi Romulus şi Remus, loc cu valoare simbolică.

ROMA - CASA FORTAREAȚĂ CRESCENZI DIN FORUM BOIARIUM

Este un ansamblu curios, unul dintre rarele vestigii ale perioadei istorice numite Roma Turrita. Este vorba de perioadă din evul mediu timpuriu când Roma decăzuse într-o gravă dezorganizare feudală. Insecuritatea, violențele, lupetele politice și lipsa unei autorități puternice, a determinat familiile nobiliare puternice să-și asigure securitatea într-o mulțime de fortărețe amenajate, în principal pe osatura unor monumente antice. Respectivele familii se aflau într-o permanentă competiție de interese și în conflicte ce se acutizau până la lupte armate și crime.

Casa Crescenzi a fost amenajată ca fortăreață, în sec.al 12-lea, în Forum Boiarium pe latura de apus, dinspre Tibru. Fortăreața, sub formă de turn, era  destinată a apăra Podul Aemilius (astăzi Podul Rotto). Pentru trecerea podului familia Crescenzi percepea o taxă de traversare. Folosirea sălbatică a elementelor constructive din monumentele antice (la cornișă și la arcul porții de intrare) demonstreză inconștiența cu care au fost despuiate valorile Romei chiar de moștenitorii civilizației romane pe timpul evului mediu. Astăzi nu se poate cântări cât din Roma antică a fost distrus de barbari și cât de clericii creștini, sau de locuitorii Romei medievale, bogați sau săraci.   

ROMA - ARC DEGLI ARGENTARI (AL CORPORAȚIEI CELOR CE FĂCEAU SCHIMBURI)

Este vorba de o poartă monumentală sprijinită de latura stângă a bisericii San Giorgio di Velabro. Ea a fost construită în anul 204 e.N. de corporația celor care făceau schimburi de bani (Argentari) în onoarea împăratului Septimius Severus (193-211 e.N.), a fiilor săi Caracala și Geta, dar și a soției imperiale, Julia Domna și a  Fulviei Plautilla soția lui Caracala. Inscripțiile cu numele Plautillei (exilată în 205 și ucisă în 211 ) și al lui Geta (ucis în 212 chiar de fratele său Caracalla ), ale căror damnatio memoriae fusese decretată, au fost ulterior șterse. Monumentul se află în partea răsăriteană a fostului Forum Boiarium și în imediata apropiere a Arcului lui Janus. El are o înălțime totală de 6,15 m, iar pasajul are o lățime de 3,30 m. 

Arcul constă dintr-o arhitectură susținută de doi stâlpi groși, cu pilaștri decorați la colțuri, din care estul a fost încorporat în secolul al șaptelea în biserica din apropiere San Giorgio din Velabro. Structura este acoperită cu plăci din marmură albă, cu excepția bazei de travertin.

Ambii soți imperiali sunt reprezentați, în interiorul arcului, pe panoul din dreapta, efectuând o ofrandă în fața unui trepied. Un al doilea basorelief din interiorul arcului îl reprezintă pe urmașul lor, Caracalla (211-217 e.N), efectuând o libațiune rituală.

Decorul este foarte bogat și umple întreaga suprafață disponibilă: pe frontul sudic, inscripția dedicată, care se suprapune frizului și arhitecturii trabajului, este încadrată de două basoreliefuri care ilustrează pe Hercules și un geniu. Panourile din interiorul trecerii au reliefuri cu scene de sacrificiu, cu suprafețe simetric opuse: în partea dreaptă (pilonul estic) sunt reprezentați Septimius Severus și Julia Domna, în timp ce o figură abrahamată era reprezentată de Geta, iar pe partea opusă Caracalla, care inițial a avut alături de Plautilla și Plauziano, de asemenea șters după damnatio memoriae. Pe partea exterioară a stâlpului vestic, panoul prezintă pe soldații barbari și prizonierii, în timp ce pe partea din față, între cei doi pilaștri de colț, decorați cu subiecte militare, se păstrează o suprafață ruinată parțial. Panourile mai mici, cu victorii sau vulturi care sprijină coroanele, și mai jos, scene de immolare a victimelor sacrificate completează setul, deasupra reliefelor mai mari. Este interesant să se  observe aranjamentul frontal al figurilor imperiale care anticipează o modalitate care va fi tipică pentru Constantin.

ROMA - ARCUL LUI JANUS



Arcul lui Janus și biserica San Giorgio in Velabro

Edificiul impunător și masiv este numit în latină Janus Quadrifrons nu este un arc de trimf veritabil ci o tertrapylă de mari dimensiuni situat în cartierul străvechi Velabrum, în partea de  răsărit a celui mai vechi for al Romei, Forumi Boarium ( piața de animale), nu departe de templul lui Hercules Victor (sau Invictus) și de templul lui Portunus. Tertrapyla este un edificiu ce comportă patru intrări , sau porți (de la termenii grecești tetra -  patru și pyle - porți monumrntale). In afara zeului Janus, numele monumentului are legătură și cu termenul latin janus care semnifică un pasaj acoperit, sau o poartă.

Velabrum a fost numită mlaștina alăturată Tibrului în care au fost găsiți, conform legendei, cei doi frați gemeni, Romulus și Remus, într-un coș de nuiele adus de apele râului lângă rădăcinile uni smochin. Este vorba, deci, de un loc dintre cele mai simbolice privind nașterea Romei. Cartierul de mai târziu era cuprins între colina Capitoliu și colina Palatin pe o suprafață joasă.  Prin acesta se realiya o comunicație între Forum Romanum și Forum Boiarium. Chiar și după ce s-a amenajat mare lucrare de drenaj a orașului, Cloaca Maxima, zona a rămas expusă inundațiilor Tibrului. Nivelul solului a fost ridicat abia după marele incendiu care a devastat Roma pe timpul împăratului Nero (54-68 e.N).  

Edificiul special, Arcul lui Janus, a fost ridicat în cinstea împăratului Constantius, în anul 356 e.N, fără a avea rol de arc de trimf. Servea, în primul rând ca intersecție a două străzi, ca loc de tranzacții al negustorilor din forum Boarium și ca adăpost pentru comercianți pe vreme proastă. Pe timpul evului mediu timpuriu, când Roma s-a caracterizat printr-o divizare feudală și s-a umplut de locuințe sau puncte întărite, edificiul Janus a servit ca fortăreață a familiei romane Frangipani.

Janus Quadrifrons este un arc cu patru fețe (tetrapylă) cu un plan patrat cu latura de 12 metri și cu o înălțime de 16 metri. Este construit din patru piloni masivi din beton roman, acoperiți cu blocuri de marmură refolosite. Desupra purta un acoperiș în formă de piramidă, realizat din cărămidă și placat tot cu marmură. Acel acoperiș originar a fost înlăturat în anul 1827.

Spre exterior, pilonii au săpate două rânduri de câte trei nișe cu mici coloane susținute în consolă (48 de nișe în total). Nișele au în partea superioară semi-cupole săpate în marmură. Ele serveau la adăpostirea unor statui. S-au păstrat numai patru sculpturi cu figuri feminine în punctele cele mai înalte ale arcurilor celor patru intrări sub edificiu. Identificarea a două dintre ele ca reprezentând pe Junona și pe Ceres, este incertă. In anul 1830 s-a înlăturat atât aticul și coronamentul, care s-au considerat ca nefiind originale. 

In biserica vecină, San Giorgio di Velabro, diaconie din sec.al 5-lea, sunt conservate unele fragmente ale monumentului, imposibil de reamplasat. Unele sunt incluse în zidărie, iar altele se pot vedea în atic, în reliefurile medievale.

ROMA - OTHO (MARCUS SALVIUS OTHO

Ani de viaţă  32 - 69 d.Ch.
Impărat roman  ianuarie - aprilie 69 d.Ch.

             Familia lui Otho era originară din Etruria, oraşul Ferentium, o familie veche şi respectată. Bunicul său fusese fiul unui cavaler roman şi al unei femei de condiţie umilă, libertă, sau sclavă. A avut însă favoarea de a creşte sub protecţia Liviei Drusilla Augusta, devenind senator, dar netrecând peste nivelul unei simple preţuiri.

            Tatăl său, Lucius Otho, a provenit dintr-o familie ilustră, după mamă, cu rude multe şi de rang mare. S-a bucurat de o mare iubire din partea lui Tiberius şi semăna atât de mult cu acesta, încât se bănuia că este fiul lui.

Lucius Otho a exercitat magistraturile oraşului cu foarte mare severitate, apoi demnitatea de proconsul al Africii şi alte comandamente extraordinare. A avut doi fii şi o fiică, cu Albia Terentia, o femeie de neam ilustru. Băieţii s-au numit Lucius Titianus şi Marcus. Fiica a fost logodită încă de minoră, cu Drusus fiul lui Germanicus, victima de mai târziu a lui Tiberius.

            Viitorul împărat Otho (Marcus) s-a născut la 29 aprilie anul 32 d.Ch. Incă din prima tinereţe s-a arătat atât de risipitor şi neastâmpărat încât, deseori, tatăl trebuia să intervină disciplinar, prin bătăi cu biciul.

            După moartea părintelui, care reuşea să-l mai ţină în frâu, s-a ataşat de o libertă bătrână şi aproape decrepită care i-a înlesnit apropierea de curtea imperială şi de Nero.

            Odată atins scopul, a reuşit foarte uşor să obţină primul loc între prietenii împăratului pervers, datorită asemănării de moravuri, dar şi datorită unor legături intime de detracaţi homosexuali, statornicite între ei.

            Alături de acel împărat nebun, Otho a ajuns un personaj foarte puternic şi influent. A devenit şi complice la planurile lui Nero de a-şi suprima mama. A contractat o căsătorie simulată cu Poppeea Subina, care era deja prietena lui Nero, femeie pe care a smuls-o de lângă soţul ei şi a dus-o, provizoriu, la casa sa.

            Până să o cedeze lui Nero, Otho s-a îndrăgostit de trecătoarea soţie şi nu s-a mai arătat dispus să o împartă cu împăratul. Diferendul s-a terminat prin îndepărtarea soţului îndrăgostit, aşa că Otho s-a trezit trimis la guvernarea Lusitaniei. Nero a socotit această măsură ca suficientă, deşi ar fi putut să fie radical ca şi în cazul altor oponenţi. Pedepsirea mai aspră asupra lui Otho, ar fi dat pe faţă toată comedia acelei căsătorii de formă. Povestea a ieşit totuşi la suprafaţă şi a făcut să circule distihul următor:

            Ştiţi de ce Otho a fost exilat pentru o falsă onoare ?

            Fiindcă-ncepuse a fi, pentru soţie, amant.

            Otho a administrat provincia timp de zece ani,în calitate de questor, arătând o rară moderaţie şi o un mare dezinteres. (58 ­ 68 d.Ch.)

            Ocazia de a se răzbuna s-a ivit atunci când Galba a acceptat să se aşeze în fruntea revoltei împotriva lui Nero. S-a asociat primul la planurile lui Galba, dar a început să-şi dorească domnia şi pentru el. Anturajul lui Galba l-a ajutat să câştige cu linguşiri şi daruri tot mai mulţi adepţi. Căuta cu predilecţie prietenia gărzilor, dar şi a militarilor în general.

            Având în vedere vârsta înaintată a lui Galba, spera ca urcarea sa la tronul Romei să fie cât mai apropiată în timp. Când a văzut însă că altul trebuia să moştenească pe Galba, tânărul Piso, s-a hotărât să recurgă la violenţă. Nu vroia să piardă tronul, pentru că nu putea să mai amâne pe creditorii care-l asaltau. Numai tronul de împărat îl putea salva de datoriile contractate.

            Declamarea lui Lucius Calpurnius Piso Frugi Lucinianus, drept moştenitor imperial şi drept coregent, s-a anunţat la senat în ziua de 10 ianuarie 69 d.Ch. Cu câteva zile înainte, Otho luase o sumă de un milion de sesterţi de la un sclav pentru a-i obţine un post de intendent. Cu acei bani a reuşit cumpărarea ultimelor forţe praetoriene, forţe care să se revolte, să-l declare pe el împărat şi să-l suprime pe Galba, împăratul mult prea sever, milităros şi strâns la pungă.

Dinar - Otho

            Planul a mers exact cum şi-a dorit. Galba a fost ucis şi ciopârţit în mijlocul forumului, iar nevinovatul Piso a avut aceeaşi soartă (15 ian. 69 d.Ch.). Spre seară, Otho s-a prezentat în senat şi a făcut o expunere scurtă, în care s-a lamentat că a fost constrâns de mulţime să primească domnia, dar s-a angajat că va conduce după voinţa generală.

            Pe lângă salba de felicitări şi linguşiri adresate de plebe, a scandat şi numirea sa drept  Nero, apelativ pe care nu l-a refuzat. Dorea să le fie tuturor pe plac. Apelativul i-a plăcut, aşa că în diplomele şi în primele scrisori pe care le-a trimis în provincii a adăugat la semnătură numele de Nero. A permis reaşezarea portretelor şi statuilor lui Nero la loc de cinste şi a chemat pe procuratorii şi liberţii acestuia să ocupe funcţiile pierdute.

            Prima grijă i-a fost să ceară senatului 50 de milioane de sesterţi pentru terminarea palatului început de Nero, Domus Aureus . Cu numai cincisprezece zile înainte de proclamarea lui Otho ca împărat, pe 15 ianuarie 69 d.Ch., se declanşase revolta legiunilor din Germania cu Vitellius în frunte,omul dispreţuit de Galba.

            A trebuit să acţioneze imediat pe mai multe căi. Pe de o parte a propus senatului să trimită o delegaţie la Vitellius şi să-i explice că s-a confirmat deja un împărat, îndemnându-l la linişte şi unire. Pe de altă parte, prin soli şi prin scrisori, i-a oferit lui Vitellius asocierea la domnie şi pe fiica sa de soţie.

            Războiul a devenit însă de neevitat. Vitellius trimisese înainte, spre peninsulă, trupe şi comandanţi care se apropiau cu fiecare zi.

            Otho a început războiul cu voiciune, dorind să dea lupta cât mai repede. Nu a elaborat nici-o strategie pentru confruntare. Nu gândea decât să scape de situaţia de nesiguranţă şi spera ca bătălia decisivă să se dea înainte de venirea lui Vitellius. La rândul lor, trupele doreau şi ele să înceapă confruntarea în cel mai scurt timp.

            Otho nu a luat parte la operaţiile de luptă conduse de fratele său, ci a stat la Brixellum, pe fluviul Pad, la sud de teatrul de confruntare. In trei lupte de mică importanţă, în apropiere de Alpi şi într-un loc numit castor, legiunile sale au fost învingătoare. In schimb, în ultima şi cea mai mare bătălie, la Bedriacum, forţele sale au fost înfrânte prin înşelăciune. Induse în eroare că se plănuieşte o împăcare, o parte din trupele sale au ieşit din tabără relaxate, ca şi cum urmau tratativele de pace. Tocmai când cele două părţi au început să se salute s-a produs atacul prin surprindere al armatelor germane, fidele lui Vitellius.

            Deşi după înfrângere lui Otho îi mai rămăseseră trupe pentru ripostă, iar altele îi veneau din Dalmatia, Panonia şi Moesia, el a renunţat la luptă gândindu-se direct la moarte, la sinucidere. Unele izvoare justifică această hotărâre ca pornind de la raţiuni înalte, raţiuni de protejarea poporului roman şi a legiunilor de la un masacru pe care le-ar fi adus sângerosul război civil (aşa a apreciat Suetonius).

            Un om ca el, care asistase cu sânge rece la moartea camaradului său de revoltă şi care toată viaţa se comportase fără vigoare, fără ţeluri înalte şi chiar fără ruşine, nu poate să se fi transformat într-o clipă. Probabil a avut o cădere psihică, sau vreo prezicere i-a anihilat hotărârea de luptă. De altfel, Otho nu a fost niciodată un luptător, ci numai o haimana abilă şi trândavă.

            Moartea şi-a pregătit-o cu mare meticulozitate. Şi-a luat rămas bun de la frate şi de la fiul acestuia şi apoi de la prieteni, sfătuindu-i să ia fiecare hotărârea pe care o crede de cuviinţă.

            A scris două scrisori de consolare, una surorii sale şi cealaltă unei femei din anturajul lui Nero, cu care vroia să se căsătorească. A ars toate scrisorile pe care le avea de la diverse persoane pentru a nu le periclita situaţia viitoare. Seara a încheiat-o distribuind oamenilor din casă toţi banii pe care îi avea în numerar. Camera de culcare a rămas deschisă până târziu şi a primit pe toţi care au vrut să-l viziteze. Şi-a pregătit două pumnale cu lama bine verificată, dintre care unul a fost aşezat sub perne.

            Considerândd că toate şansele erau pierdute, la începutul serii a zis:”  Să adăugăm vieţii şi această noapte”.

            A dormit adânc, iar în zori s-a străpuns cu o singură lovitură în zona inimii. Moartea i-a fost demnă. După dorinţa sa, înmormântarea s-a făcut repede.

            Era în al 38-lea an al vieţii (32­69 d.Ch.) şi într-a nouăzeci şi cincea zi de domnie. (ianuarie ­ aprilie 69 d.Ch.)

            Se spune că era un om scund, cu picioare urâte şi încovoiate, dar de o eleganţă femeiască. Toate apucăturile şi aranjamentele exterioare se armonizau cu înclinaţiile lui spre perversiune. Era chel şi purta perucă foarte bine aranjată pe cap. In fiecare zi îşi rădea faţa. De când începuseră să-i crească perii, obişnuia s-o frece cu pâine muiată pentru ca să nu aibă niciodată barbă.

            Nu era primul ucigaş de monarh din istoria de scurtă durată a monarhiei, dar a fost cel care a declanşat forţa oarbă a ostaşilor, cărora li s-a creat convingerea că pentru avantaje, sau bani, pot ucide sau ridica împăraţi. Creând acest precedent, Otho a influenţat profund negativ evenimentele istorice ulterioare. Prezenţa lui pe tron a constituit o ruşine pentru monarhie şi pentru Roma.

            Se pare că umbra oşteanului Galba l-a urmărit în scurtele zile de domnie, turburându-i bucuriile şi somnul, dar nici soarta nu l-a iertat. Şi nici nu putea să-l ierte.

ROMA - PODUL SUBLICIUS

Era un pod de lemn şi este probabil ca numele său să derive de la termenul Sublica,din limba volscilor, termen care semnifica „ planşă de lemn”. Este primul şi cel mai vechi pod al Romei. Se situa în aval de insula Tiberina, între Forum Boarium şi Transtiberium. La începuturile istoriei romane Forum Boarium a ocupat un rol central de locuire, de comerţ şi religios.

Podul a fost construit peste Tibru pe timpul regelui etrusc Ancus Marcius (640-616 e.A).

De-a lungul timpului a fost distrus de mai multe ori şi a fost totdeauna reconstruit fără nici un element de metal pentru consolidare. Condiţia de a nu se folosi metal avea motivaţii strategige nu religioase. Trebuia să poată fi demontat repede în cazul că relaţiile dintre dintre lanitii de malul stâng al râului şi etruscii de pe malul drept s-ar fi deteriorat, aşa cum s-a dovedit în cursul istoriei. Totuşi podul Sublicius a avut şi un ril principal în schimburile dintre latinii de pe Palatin şi etrusci.  In fiecare an, în ziua de 14 mai, se aruncau în Tibru manechine de răchită cu forme umane, pentru a-l îmblânzi.

Ultima sa distrugere s-a petrecut în anul 69 e.N.



Podul Sublicius şi Podul Aemilius în perspectivă

S-a aflat în sarcina colegiului pontifilor, păstrarea sa fiind atât o problemă religiosă, cât şi, mai ales, una legată de distrugerile provocate de inundaţii Podul era încă în serviciu mai târziu de sec.al 5-lea e.N.

Legenda vorbeşte despre o confruntare dintre latini şi etrusci după izgonirea ultimului rege etrusc din Roma, Taquinius Superbus, la sfârşitul sec. al 6-lea e.A. Titus Livius a povestit admirabil evenimentul. Etruscii, grupaţi sub conducerea lui Porsenna, mărşăluiau spre Roma. In acea zi Horatius Cocles se găsea de gardă la pod. Pe timp ce soldaţii latini se grăbeau să demonteze podul, el a înfruntat inamicii singur, proferând şi invective. Când podul s-a prăbuşit, Horatius Cocles a sărit în Tibru cu echipamentul pe el şi s-a alăturat soldaţilor latini. Eroul a primit terenuri, a fost onorat cu o statuie  la Comitium şi „ fiecare cetăţean a donat o parte din alimentele sale pentru a i le dărui ”.

Spre acest pod s-a refugiat Caius Gracchus Sempronius din faţa inamicilor politici. Doi dintre prietenii săi au căzut în lupte, dar el a reuşit să se salveze împreună cu un sclav, în pădurea sacră Furrina. Acolo a murit puţin mai târziu, dar în condiţii neelucidate: asasinat de sclavul să, prin sinucidere, sau capturat de urmăritorii săi.

ROMA - BASILICA SANTA MARIA IN COSMEDIN

Deşi mult mai cunoscută pentru “ Bocca della Verita “, biseria Sfânta Maria In Cosmedin este una dintre bisericile cele mai interesante din Roma, pentru arta medievală încorporată, pentru o criptă neobişnuită şi o atmosferă de antichitate.

Biserica este situată în partea de sud a centrului istoric al Romei,pe locul fostului templu al Hercules Victor (sau Invictus), construit în Forum Boarium în sec. al 2-lea e.A şi reconstruit pe timpul împăratului Tiberius (14-37 e.N). Locul a fost ocupat mai târziu, de un Annonae Statio, unul dintre centrele de distribuţie alimentară al Romei antice. In sec.al 4-lea e. N. s-a construit un potic (loggia) pe latura de nord-vest al edificiului Annonae Statio.

In sec.al 6-lea e.N. cartierul dintre Anventin şi Tibru, în Forum Boarium, era populat de greci. Aceia, ca şi alte colonii străine din Roma formaseră o grupare (schola) care avea şi o formaţiune militară. Pentru a-şi întări trupele din oraş, necesare în situaţia ameninţării lombarde, Biserica romană a fondat „diaconii” (centre de binefacere pentru creştinii săraci), organisme compuse din laici şi religioşi care se substituiau celor ale imperiului dispărut. Biserica romană a instalat pe acel amplasament una dintre „diaconiile” sale în jurul anului 600 e.N. Atunci spaţiile dintre coloanele porticului mai vechi au fost astupate pentru a forma o sală pentru „diaconie”. In sec.al 7-lea, edificiul religios astfel amenajat a fost numit Schola graeca, iar o străduţă strâmtă se numeşte şi astăzi della Greca.

Edificiul a fost mărit şi transformat într-o mare biserică de către papa Hadrianus I-ul (772-795). S-au demolat părţile de deasupra solului ale templului antic şi partea din spate a porticului pentru a costrui o basilică cu trei nave, fiecare cu câte o absidă, după modelul bizantin. Basilica a fost donată grecilor bizantini refugiaţi din faţa persecuţiilor iconoclaste din Imperiul Bizantin şi s-a numit iniţial Aecclesia Grecorum.  Călugării greci refugiaţi au decorat biserica în jurul anului 782. Din păcate nimic din acea decoraţiune nu a supravieţuit până astăzi.

Noua basilică şi a luat numele de Sfânta Maria in Cosmedin, sau Sfânta Maria de Schola Graeca (a comunităţii greceşti). Originea termenului de „cosmedin” nu este certă, ea putând desemna un cartier din Constantinopol, sau să provină de la termenul grecesc „kosmidion”, care semnifica „ornament”, amintind de bogăţia decoraţiunii cu care a împodobit-o papa Hadrianus I-ul.

Biserica a fost renovată şi mărită de către papa Nicolas I-ul (858-867), ocazie cu care i s-a adăugat un oratoriu, un tricliniu şi o reşedinţă papală. Atunci s-au pictat fresce în nava centrală.

Edificiul a fost parţial distrus pe timpul jefuirii Romei de către normanzii lui Robert Guiscard, în anul 1084/1085. In cursul sec.al 12-lea, basilica a beneficiat de atenţia papilor Gelasius al II-lea şi Calixtus al II-lea şi de noi modelări. S-a adăugat un portic la faţadă, o clopotniţă (campanilla) splendidă şi foarte frumoase decoraţiuni în stil Cosmas la interior, precum mobilierul de marmură. Campanila se află în dreapta basilicii şi este cea mai înaltă din Roma. Ea are arcade îndrăzneţe şi este foarte elegantă. Atât campanila, cât şi porticul s-au realizat în stil roman, cu cărămidă roşie. Porticul are şapte arcade deschise şi şapte ferestre deasupra.

Sub portic, în partea stângă, se găseşte încastrată în zid Bocca dalla Verita (Gura Adevărului). Conform credinţei populare, acel mare disc de marmură antică, sculptată cu o figură plată puţin fioroasă (un triton sau Neptun), devorează mâna celor mincinoşi, care o introduc în gura deschisă. Pe timpul antichităţii acest disc servea drept gură de canal, sau un element al unei fântâni. Placa a fost plasată sub portic în anul 1632.  Sub portic se află şi o uşă din sec.al 11-lea, sculptată cu motive clasice de către Giovanni di Venetia, inscripţii antice şi un acoperământ de morminte medievale cu urme de frescă dedesupt.  

Santa Maria in Cosmedin a găzduit alegerea papilor Gelasius al II-lea, Celestin al III-lea şi antipapa Benedict al XIII-lea.

O restaurare importantă s-a realizat între anii 1118-1124 de către Alfanus, un demnitar al papei Calixtus al II-lea. După ce a revenit benedictinilor şi după o perioadă de decadenţă, în 1718, biserica a fost învăluită de decoraţiuni greoaie în stil baroc, în special la faţadă, realizate de Giuseppe Sardi. Adăugirile baroce au fost îndepărtate la renovarea din anii 1894-1899, de către Giovanni Battista Giovenale şi s-a redat lăcaşului autenticitatea medievală.

In exterior, pe latura stângă se găsesc resturi de coloane şi de arcade ale porticului din sec.al 4-lea şi ziduri de astupare care formaseră „diaconia”. Pe zidurile laterale există zece ferestre în plin cintru (câte cinci de fiecare parte) ale basilicii din sec.al 8-lea şi blocuri mari de tuf refolosite din vechiul templu al Hercules Victor.

Interiorul basilicii are înfăţişarea din sec.al 8-lea, cu unele elemente din sec.al 12-lea. Are trei nave cu abside individuale şi nu are transept. Navele sunt despărţite de şiruri de pilaştri, alternând de coloane, câte doi pilaştri şi nouă coloane de fiecare parte. Coloanele clasice poartă capiteluri sculptate fin, unele utilizate de la edificiile antice, iar altele din sec.al 8-lea. Spaţiul bisericii degaje o ambianţă mistică prin talia sa modestă, arhitectura sa şi penumbra care domneşte. Plafonul de lemn este plat, tipic pentru basilicile bizantine. Pardoseala este magnifică prin lucrătura de tip Cosmas, cu încrustaţii de marmură în diverse culori. La fel, o balustradă de marmură, cu panouri tot în stil Cosmas delimitează zona rezervată clerului. Tot acelor meşteri Cosmas, din sec. al 13-lea, li se datorează cele două amvoane, sfeşnicul pascal, ciborium-ul (lucrat în stil gotic florentin, în 1294) de deasupra altarului  şi tronul episcopal.

In sacristie se găseşte un frumos mozaic, din sec.al 8-lea, provenit de la basilica Sfântul Petru. Este o mică parte dintr-un mare mozaic comandat de papa Ioan al VII-lea pentru oratoriul Sfintei Fecioare din vechea bazilică Sfântul Petru.

Cripta de sub altar aparţine sec.al 8-lea, fiind amenajată cu plafon şi podea din tuf aparţinând podiumului vechiului templu roman. In formă de mică bazilică, ea are trei nave despărţite de colonete, un transept şi o absidă. In zidurile laterale sunt excavate 16 nişe în plin cintru, cu etajere de marmură, pentru adăpostirea unor numeroase relicve recuperate din catacombe.

Intreaga bazilică este un exemplu excelent de arhitectură antică cu influenţe bizantine.

TRONUL ROMEI - GALBA (SERVIUS SULPICIUS GALBA)

Ani de viaţă 3 a.Ch-69 d.Ch.
Impărat roman (iunie 68 d.Ch.-ianuarie 69 d.Ch.)

Galba (3 a.Ch.-69 d.Ch.) era guvernator în provincia Hispania Tarraconensis atunci când s-a raliat răscoalei lui Caius Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensis, împotriva lui Nero.

In aprilie 68 d.C,. când a fost proclamat împărat de către armata sa avea şaptezeci şi unu de ani. Vindex, cel care începuse revolta, i-a propus să se aşeze în fruntea revoltei şi să ia conducerea imperiului.

            Galba provenea dintr-o mare şi veche familie senatorială, a cărei genealogie se pierdea în timpurile legendare, urcând până la Jupiter, după tată, şi la Pasiphae, soţia lui Minos, după mamă. Această genealogie întocmită după obiceiurile vremii, cu descendenţă din zei şi semizei şi-a afişat-o în vestibulul palatului atunci când a ajuns împărat. Prin acea genealogie vroia să arate că prin origine nu este mai prejos decât foştii împăraţi. Pe statuile sale se întâlneau cuvintele: “strănepot al lui Quintus Catulus Capitolinus”. Acest înaintaş al lui Galba se remarcase în reconstruirea Capitoliului, cu peste un secol în urmă, când acesta fusese distrus de un incendiu.

            Numirea lui Quintus Catulus o făcuse însuşi Iulius Caesar pe timpul când în că nu plecase în Gallia.

            Genealogiile familiilor vechi erau mai totdeauna întărite cu începuturi pierdute în legendă pentru a da mai multă greutate şi tradiţie.

            Inaintaşii dinspre tată ai lui Galba s-au remarcat prin demnităţi civile şi militare, unii au fost ostaşi străluciţi, alţii comandanţi de legiuni şi de teritorii cucerite, iar unii s-au dedicat studiilor şi avocaturii, ca în cazul tatălui său. Mamă i-a fost Mumia Achaiea, nepoata lui Catulus şi strănepoata lui Lucius Mumius, general roman, care a distrus Coriuntul în anul 146 a.Ch.

            Servius Galba s-a născut pe data de nouă ale calendelor lui ianuarie în anul 3 a.Ch, într-o casă de ţară, aşezată la poalele unei coline aproape de Terracina (Latium). A fost adoptat şi crescut de mama vitregă Livia Ocellivia, o femeie foarte bogată şi frumoasă, foarte ataşată de tatăl său. A înaintat pe scara demnităţilor înainte de vârsta legală, sub domnia împăratului Tiberius.

            Anul 31 d.Ch. l-a petrecut ca guvernator în provincia galică, Aquitania, după care a exercitat, imediat, consulatul obişnuit, timp de şase luni. A urmat la consulat după Lucius Domitius, tatăl lui Nero, iar lui i-a urmat Salvius Otho, tatăl viitorului împărat, Otho. Această succesiune pare a fi fost o prevestire că va domni exact între fii celor doi consuli. Galba l-a urmat pe Nero, iar Otho l-a urmat pe Galba.

            In anul 33 d.Ch, a fost numit comandant al trupelor din Germania Superior în locul lui Getulicus, general ce fusese ucis pentru că urzise un complot, împotriva împăratului, împreună cu Lepidus. Imediat ce s-a prezentat în fruntea legiunilor sale a marcat o cotitură a disciplinei acestora, astfel că în tabără s-a răspândit lozinca: “Învaţă soldat milităria, acum este Galba, nu mai este Getulicus “. Getulicus era un comandant mai blând şi mai puţin milităros, deci mai agreat de ostaşi.

            Galba şi-a întreţinut, totdeauna, trupele în stare optimă de antrenament fizic şi militar. Intărirea se făcea prin muncă şi exerciţii militare.

            Cu ocazia unei invazii a unor triburi barbare, în Gallia, trupele lui Galba s-au remarcat în comparaţie cu cele aduse din alte teritorii. Caligula fiind de faţă a adus elogii armatei şi comandantului. Galba s-a remarcat mai ales prin aceea că a condus lupta în câmp deschis cu scutul în mână şi alături de trupe. Starea lui fizică i-a permis să alerge pe lângă carul împăratului pe o distanţă de 20.000 de paşi. Era un exemplu de general de carieră care se integra efortului legiunilor pentru a fi exemplu. Atitudinea lui a impus totdeauna ostaşilor.

            Moartea lui Caligula l-a surprins ca guvernator în Germania Superior şi deşi a fost îndemnat de mulţi să profite de ocazie şi să ia puterea, el a preferat liniştea şi păstrarea jurământului. Această atitudine l-a făcut foarte drag viitorului împărat, Claudius.

            Claudius l-a primit în grupul prietenilor şi l-a tratat cu deosebită consideraţie. Atunci când sănătatea lui Galba a fost zdruncinată pe neaşteptate şi nu prea grav, Claudius a amânat ziua expediţiei spre Britannia. Tot Claudius l-a desemnat preconsul în Africa fără a se consulta sorţii, aşa cum era obiceiul. Şederea de doi ani în Africa era menită ca, prin talentele sale, Galba să pună ordine în acea provincie neliniştită de dezbinări interne şi de năvăliri barbare. Galba a făcut ordine cu meticulozitate, severitate şi dreptate, până în cele mai mici amănunte.

            Pentru serviciile aduse imperiului atât în Germania cât şi în Africa, experimentatul general a primit onorurile triumfului şi un triplu sacerdoţiu, fiind cooptat între quindecemviri, cei ce erau desemnaţi cu păstrarea Cărţilor Sibiline.

            Deasemeni, a fost cooptat între preoţii titieni, cei care păstrau, la Roma, tradiţia sacrificiilor şi ceremoniilor religioase sabine, precum şi între preoţii augustali, cei care întreţineau cultul în memoria lui Augustus.

            După prima perioadă de afirmare a vieţii sale, a trăit retras în viaţa particulară, dar sub domnia lui Nero, în anul 60 d.Ch., a primit, din nou să deţină o funcţie de stat. Atunci a peimit demnitatea de guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis. La început a guvernat provincia conform principiilor lui înrădăcinate, adică aspru şi cu reprimarea exemplară a delictelor. Insă cu timpul, în următorii opt ani, vârsta şi-a spus cuvântul aşa că a condus cu mai multă largheţe, fără o programare drastică.

            Acolo l-a găsit scrisoarea lui Vindex, care vorbind în numele provinciilor răsculate din Gallia, îi propunea să devină eliberatorul şi conducătorul poporului roman.

Nu a ezitat să dea curs propunerii, deoarece aflase că Nero trimisese instrucţiuni procuratorilor pentru asasinarea lui şi fiindcă unele preziceri îl îndreptăţeau să spere că va ajunge la cea mai înaltă demnitate în imperiu. A complectat armata prin recrutări de ostaşi şi de auxiliari din provincia sa.

            In aprilie 68 d.Ch, când a fost aclamat de armată ca împărat, s-a rezumat numai la titlul de:  “legat al senatului şi al poporului roman”. A trimis edicte în provincii, sfătuind guvernatorii şi generalii să i se alăture pentru o cauză comună. Moartea lui Vindex l-a afectat foarte mult şi l-a determinat să aştepte desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Era tributar, într-o oarecare măsură, şi inerţiei vârstei sale înaintate.

            Când curieri sosiţi de la Roma i-au adus vestea morţii lui Nero şi că i se jura credinţă, a părăsit titlul de general şi l-a luat pe acela de Caesar. A plecat spre Roma în echipament militar şi nu a făcut uz de togă decât după ce a distrus pe cei care urzeau planuri de conspiraţie şi anume prefectul pretoriului, Nymphidius Subinus, la Roma,  generalul Fonteius Capito, în Germania şi pe Cladius Macer, în Africa. Dintre aceştia, Nymphidius fusese la început de partea lui Galba, dar după moartea lui Nero se pare că a fost atras de alte perspective politice astfel că a trebuit să fie înlăturat.

            Cu toate că senatul a recunoscut proclamarea sa ca împărat chiar în ziua morţii lui Nero, în condiţiile în care lumea romană dorea să scape de un coşmar, sosirea lui Galba nu a fost aşteptată cu prea multă euforie.



Aureus - Galba

             Un conducător dur şi integru, cu o zgârcenie datorată formaţiei sale de administrator de provincii, dar şi vârstei, nu putea să aducă veselie unei populaţii care era obişnuită cu ani de dezmăţ financiar, când noţiunea de stat era măsurată prin cheltuielile cu distracţiile şi cu donaţiile imperiale fără justificare.

            Inaintea lui Galba ajunsese faima unei cruzimi şi a unei lăcomii ce speria pe toată lumea. Este adevărat că el pedepsise cetăţile din Spania, sau din Gallia, care se alăturaseră cu întârziere revoltei. Pedepsise prin tributuri grele şi chiar prin dărâmarea zidurilor. Unii comandanţi şi procuratori şi-au pierdut atât viaţa lor, cât şi a familiilor. In nişte teritorii în care domina debandada şi bunul plac, Galba făcuse ordine militară. Deşi fusese declarat împărat la 9 iunie 68 d.Ch. el a sosit în capitală abia în luna octombrie.

            Odată sosit la Roma s-a dovedit, de la început, ordonat, econom şi nedispus de a face concesii unor persoane, sau grupuri, care solicitau drepturi sau demnităţi necuvenite. Reputaţia de om dur s-a întărit repede, făcându-i pe toată lumea să înţeleagă ce înseamnă disciplina şi executarea ordinelor. O astfel de guvernare era bine venită la Roma, dar zeci de ani de corupţie, desfrâu şi debandadă politică erau greu de uitat.

            A dorit să constrângă, prin dispoziţii, pe lopătarii de pe nave, transformaţi de Nero în legionari, să-şi reia vechile meserii fără a mai aştepta lefuri de la visterie. Aceia însă nu s-au supus cerând cu impertinenţă steagul şi insignele de legiune. Galba, prompt, i-a împrăştiat printr-o şarjă de cavalerie şi apoi i-a decimat, drept pedeapsă.

            Tot astfel, cohorta de germani, instituită de împăraţii anteriori pentru paza lor personală şi foarte credincioasă în unele împrejurări, a fost desfiinţată şi oştenii trimişi în patrie fără nici-o recompensă.

            Se răspândise, în batjocură, o poveste despre comportarea lui Galba la palat. Se spunea că a suspinat văzând ce masă luxoasă i se servea, iar intendentului care i-a prezentat socoteala cheltuielilor i-a oferit o mică farfurie cu legume pentru zelul şi sârguinţa sa. Se mai spunea că unui flautist care cânta foarte frumos i-a dat numai 5 dinari pe care i-a scos din caseta sa particulară. Spiritul său de economie părea nenormal într-o lume anormală ca a Romei şi  luat în derâdere.

            Judecătorii au făcut o greşeală cerându-i să le adauge o a şasea decunie. Nu numai că i-a refuzat, dar le-a luat şi favoarea pe care le-o acordase Claudius, aceea de a nu fi chemaţi să judece iarna şi la începutul anului. Ca şi în viaţa sa de general, cerea de la toţi să muncească pentru a-şi menţine vigoarea. Se zice că avea de gând să reducă durata funcţiilor cu care se însărcinau membrii ordinului senatorial şi al cavalerilor la numai doi ani.

            Nu a acordat mai mult de o zecime din dărniciile lui Nero şi a rânduit ca 50 de cavaleri să recupereze de la cetăţeni toate darurile făcute nebuneşte de Nero, ori sub formă de bani, ori în natură.

            In rândul celor ce fuseseră adepţii sau apropiaţii lui Nero a făcut dreptate şi a aplicat pedepse aşa cum a considerat, fără a se lăsa influenţat de o anumită opinie publică. Faptul a nemulţumit diferitele grupuri de interese din Roma.

            Şi-a atras duşmănia soldaţilor care se aşteptau la gratificaţii mari pentru credinţa jurată în absenţa lui, adică pe timpul când era încă în Spania. Ofiţerii le promiseseră atunci ostaşilor gratificaţii mari, dar Galba n-a ratificat acele promisiuni spunând cu mândrie că el este obişnuit să recruteze soldaţi nu să-i cumpere. A nemulţumit toată soldăţimea imperiului obişnuită să târguiască serviciile cu comandanţii sau guvernatorii.

            Galba a reuşit să aducă frica şi ocara printre pretorieni, îndepărtându-i pe mulţi ca suspecţi, agitatori, sau prieteni ai fostului prefect Nymphidius. Armatele din Germania Superioară s-au agitat cel mai mult, considerându-se înşelate în primirea recompenselor. De aceea au refuzat să depună jurământul la calendele lui ianuarie, în numele altcuiva decât al senatului. Aceste armate au hotărât să trimită o delegaţie la pretorieni, cu mandat să le spună că lor nu le place împăratul ales în Spania şi că trebuie ales unul pe care să-l aprobe toate armatele.

            Armatele din Germania Inferior, deoarece nu putuseră să-şi realizeze dorinţa de a-l face împărat pe Rufus, au trecut la căutarea altui general care să dorească a fi împărat. Contra oricărei aşteptări, Galba a trimis pe Aulus Vitellius ca guvernator al Germaniei Inferioare, cu toate că-l desconsidera profund. Se pare că a făcut-o la insistenţele unuia dintre sfătuitorii săi de palat, Titus Vinius Rufinus, unul dintre cei mai avari şi mai lipsiţi de caracter oameni ai timpului, fost locţiitorul lui din Spania.

            Soarta a vrut ca tocmai acest personaj, Vitelius, de cea mai proastă calitate, fără nici-o realizare în cursul vieţii, să fie alesul trupelor din Germania, cu toate că era abia sosit. Pe deasupra avea trecutul îi era grotesc de pătat. Trupele au ţinut cont numai de prezumtiva lui origine nobilă, dar nu şi de perversiunile de care era învinuit, perversiuni de care nu se dezbărase.

            Când a aflat de revolta care îl avea pe Vitellius în frunte, Galba s-a grăbit să-şi asigure succesiunea. El a considerat că nu este apreciat de supuşi pentru că este bătrân şi nu are copii. L-a adoptat pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, un tânăr de familie foarte bună, modest şi cuminte. Acesta era un descendent al lui Cneius Pompeius Magnus, după mamă, şi al lui Marcus Crassus, după tată.

            Tânărul a fost declarat caesar printr-un decret. Apoi a fost prezentat pretorienilor şi senatului ca moştenitor al împăratului şi coregent.

            Marcus Salvius Otho, guvernatorul Lusitaniei, care-l însoţise pe Galba din primul moment al revoltei sale, se aştepta să fie el cel adoptat şi cu şanse de a lua tronul. S-a supărat şi a trecut imediat pe drumul conspiraţiei devenind sursa unor nemăsurate rele pentru romani. Galba îl apropiase pe Otho de tronul său, respectând pe această cale ataşamentul lui în timpul răscoalei care îl adusese la tron, dar nu s-a gândit să-l lase moştenitor deoarece cunoştea trecutul lui ruşinos şi depravat. Erau prea apropiate exemplele şi faptele unor împăraţi detracaţi şi ruşinos de pervertiţi.

            Otho se afla într-o situaţie financiară dezastruoasă, aşa că nu ascundea disperarea cu care-şi dorea să ajungă împărat. Faptul că nu mai putea face faţă creditorilor l-a determinat să recurgă la soluţia violentă. Cu puţin timp înainte, storsese de la un sclav al împăratului un milion de sesterţi ca să-i obţină un post de intendent. Acei bani l-au ajutat să-şi ducă la îndeplinire planul de răsturnare, prin omor, a lui Galba. A plătit complici în rândul pretorienilor, care la rândul lor, au plătit pe alţii.

            La numai cinci zile de la adoptarea lui Piso, s-a strecurat de la palat, de lângă Galba şi s-a dus în tabăra militară pretoriană. Acolo, cei mituiţi l-au aclamat ca împărat, dând naştere unui curent de opinie general, curent care s-a amplificat imediat.

            Cu toate că auzise de revoltă, Galba a plecat, totuşi, spre Capitoliu pentru a aduce nişte jertfe. L-au atras afară din palat zvonuri false privind încetarea răscoalei. Ajuns în Forum, s-a trezit întâmpinat de soldaţi călări şi pedeştri, care l-au măcelărit în faţa mulţimii şi a senatorilor. Nu s-a bucurat de nici-un ajutor din partea gărzilor sau a civililor. Numai un corp de cavalerie al unei legiuni din Germania i-a alergat în ajutor, dar a ajuns prea târziu.

            Fiind lăsat sfârtecat în mijlocul forului, un soldat i-a tăiat capul şi l-a dus lui Otho. Acesta l-a dat soldaţilor de la corvezi şi de la bucătărie. Aceia l-au înfipt într-o suliţă şi l-au plimbat, în batjocură, prin tabără. Un libert al unui oarecare Neronianus a răscumpărat capul, cu preţul a o sută de piese de aur, pentru a-l arunca pe locul unde fusese executat stăpânul său, din ordinul lui Galba.

            Intr-un târziu, intendentul Argius a adunat capul şi corpul la un loc şi le-a înmormântat în grădinile lui particulare de pe Via Aurelia.

            Galba, a fost un bărbat de statură mijlocie, cu capul chel, cu ochii albaştri, nasul coroiat, cu mâinile şi picioarele foarte strâmbe din cauza unei boli articulare, astfel că nu putea suferi încălţămintea şi nici să răsfoiască o carte sau să o ţină în mână. In partea dreaptă avea o hernie gravă.

            A fost căsătorit o singură dată. Pierzând, însă, pe soţia numită Lepida şi pe cei doi copii de la ea, nu a mai fost atras să se recăsătorească rămânând văduv toată viaţa. Nici chiar Agrippina Minor, rămasă văduvă prin moartea lui Domitius Ahenobarbus, tatăl lui Nero, nu a reuşit să-l atragă cu avansurile ei, chiar înainte de moartea Lepidei.

            In tinereţe s-a bucurat de simpatia Liviei Drusilla Augusta, favoare care i-a slujit foarte mult. Moştenirea lăsată de aceasta, de cinci milioane de sesterţi, i-a fost spulberată prin fals şi abuz de către împăratul Tiberius.

            Se pare că Galba s-a arătat un bărbat tare, cu multe calităţi de conducător şi mai ales de executant. A avut o sănătate şi o vigoare fizică de invidiat. O viaţă întreagă, parcursă ca militar şi comandant, îi formase o fire demnă, rece şi chiar dură, o fire ce nu admitea compromisurile sau laşitatea.

            Soarta l-a adus pe tron la o vârstă mult prea înaintată pentru el şi pentru acele vremuri. Vigoarea scăzută l-a făcut să scape multe aspecte ale guvernării şi multe fapte care se făceau fără voia lui, prin corupţie.

            Atât cât a domnit a fost mult influenţat de Titus Vinius Rufinus, locţiitorul lui din Spania, om lacom şi fără scrupule, de Cornelius Laco, ajuns din asesor, prefect al praetoriului, nesuferit prin aroganţa şi prostia sa şi de libertul Icellus ce avea inelul de aur al cavalerilor.

            Toţi aceştia, marcaţi de diferite vicii, au dominat cele câteva luni de guvernare ale bătrânului împărat, făcându-l şi mai impopular prin faptele lor. Toate relele se petreceau în umbra şi în numele lui. Toate secăturile vremurilor trecute se înghesuiau în preajma tronului, dar numai cei trei s-au bucurat de favorurile lui Galba. Suveranul ce parcursese o viaţă de austeritate militară, de privaţiuni şi de economii în slujba statului roman, a fost compromis cu repeziciune de nişte personaje de cea mai proastă calitate.

            Galba a pierit în al şaptezeci şi doilea an al vieţii şi în a şaptea lună de domnie (iunie 68­ianuarie 69 d.Ch.). Senatul a aprobat ridicarea unei statui care trebuia să fie aşezată pe o coloană în acea parte a forului unde a fost ucis. Viitorul împărat Vespasianus a anulat însă decretul deoarece îl bănuia pe Galba de a fi trimis oameni de încredere, din Spania, pentru a-l asasina în Iudeea.

            Cu toate că a domnit foarte puţin, Galba s-a manifestat ca un duş rece peste moravurile curţii romane, ale aristocraţiei pervertite, ale plebei nemuncitoare şi doritoare de distracţii, ale generalilor şi oştenilor.

            Asasinarea lui Galba şi a tânărului Piso în Forul Roman, la 15 ianuarie 69 d.Ch, de către pretorienii revoltaţi prin mituire, a devenit un precedent periculos. Vinovat se făcea coruptul şi corupătorul Otho. Până atunci prefecţii praetoriului şi subordonaţii lor luaseră parte la o serie de evenimente de cădere, sau ridicare, a împăraţilor, dar nu îndrăzniseră să pună mână pe armă pentru a asasina un împărat al Romei. Prin exemplul dat cu Galba, soldaţii erau, de acum, încredinţaţi că pot să asasineze şi să creeze un nou caesar.

            Totodată trebuie remarcată şi folosirea din ce în ce mai largă a liberţilor la conducerea statului, adică a unor interpuşi venali şi vicioşi, care au reuşit să submineze perpetuu autoritatea imperială, atunci când li s-a dat mână liberă.

            Acceptarea de interpuşi între ei şi evenimente, a adus împăraţilor mari deservicii, devenind victimele unor informaţii false sau înfrumuseţate, dar rupte de realitate. Unii dintre ei au devenit simple unelte de represiune, sau de acordare de privilegii, după placul anturajului ipocrit şi profitor.

TRONUL ROMEI - NERO (NERO CLAUDIUS DRUSUS GERMANICUS CAESAR)

Ani de viaţă 37-68 d.Ch.
Impărat roman 54-68 d.Ch.
A guvernat Imperiul Roman între 13 octombrie 54­ şi 9  iunie 68 d.Ch. S-a născut la Antium, port în Latium (azi Anzio) şi a murit prin sinucidere la 9 iunie 68 d.Ch., în apropierea Romei.

Fiind fiul lui Cneius Domiţius Ahenobarbus şi al Agrippinei Minor, fiica lui Germanicus şi sora lui Caligula, s-a numit la început Lucius Domiţius Ahenobarbus. Tatăl său se trăgea din ginta Domitia, făcând parte dintr-o familie ilustră a acestei ginte. Supranumele de Ahenobarbus a fost purtat de toate generaţiile de bărbaţi din familie şi însemna “Barbă roşie”, ceea ce era o caracteristică fizică a familiei.

            Nero şi-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani, iar mama fiindu-i gonită de către Caligula, a trebuit să fie crescut de mătuşa Domitia Lepida.

            Când s-a măritat cu unchiul său, împăratul Claudius, Agrippina Minor a devenit cea de a patra soţie a aceluia. Ea a reuşit repede să-l determine pe soţ să-i adopte fiul din prima căsătorie. Tânărul a primit, pe această cale, numele de Nero Claudius Caesra Drusus Germanicus (anul 50 d.Ch.). In anul 53 d.Ch, pe când avea numai 16 ani, a  fost căsătorit cu fiica legitimă a lui Claudius, Octavia, fiică avută de acela din căsătoria cu destrăbălata Messalina.

            Nero era un cognomen purtat de unii membrii ai familiei Claudia şi după cele relatate de istoricul Suetonius era un cuvânt de origine sabină care însemna: viteaz sau puternic.

            Intrat în familia imperială, Nero a primit drept perceptor pe Seneca. Acela a ajutat-o pe Agrippina să-l înlăture pe Britannicus, moştenitorul natural al lui Claudius, provenit tot din căsătoria cu Messalina. S-au bazat pe firea slabă a lui Claudius care nu a arătat fermitate în stabilirea succesiunii şi s-a lăsat purtat de hotărârile liberţilor cu care seb înconjurase la curte şi în administraţie.

            Cu încetul, Nero a fost aşezat de mamă înaintea lui Britannicus. El a devenit consul desemnat, apoi prinţ al tineretului. Investit foarte curând cu putere proconsulară, a primit dreptul de a distribui în numele său un “donativum” (donaţie) soldaţilor şi un “congiarium” poporului roman, căi prin care putea să obţină bunăvoinţa celor gratulaţi. A primit şi dreptul să celebreze jocuri splendide pentru atragerea mulţimii. Când a devenit avocatul provinciilor, a avut ocazia să pledeze în greceşte, în faţa senatului, cauzele Ilionului, Rodosului şi Apameiei, alt pas spre afirmare publică.

            Nero apărea în public înveşmântat în roba triumfală, iar Britannicus numai în cea pretextă, fapt ce crea un alt motiv de diferenţă în faţa mulţimilor.

Toate metodele de reclamă populară, de apariţii publice flatante, precum şi toate demnităţile politice acordate prematur, au avut menirea de a-l umbri treptat pe Britannicus şi de a obişnui opinia romană cu întâietatea şi calităţile de urmaş ale lui Nero la tron. Prin orice mijloc se întărea poziţia lui Nero de reprezentant al curţii imperiale, căutându-se obişnuirea tuturor claselor sociale cu prezenţa lui permanentă, prezenţă susţinută de fast, prestanţă şi demnităţi politice. Demnităţile nu puteau fi obţinute decât prin excepţie, prin încălcarea legilor şi tradiţiilor.

            Pe de altă parte, i se tăiau lui Britannicus, cu câţiva ani mai tânăr, toate posibilităţile de a fi ridicat, sfătuit, sau sprijinit. Toţi perceptorii acestuia au fost ucişi, iar partizanii lui îndepărtaţi, creându-se în jurul lui un gol de sfătuitori sau de sprijinitori. Când libertul Narcissus a îmbrăţişat cauza partidului lui Britannicus era prea târziu, cu toate că acest personaj se bucura de foarte mare trecere şi putere la curtea lui Claudius.

            Ambiţioasa Agrippina urmărea şi scopul de a împărţi cu tânărul său fiu, Nero, conducerea imperiului. De aceea supunerea şi afecţiunea acestuia îi era absolut necesară. Pentru a nu mai avea nici o concurenţă în acest domeniu a organizat dispariţia, prin moarte, a cumnatei sale, Domitia Lepida, cea care îl crescuse un timp pe Nero şi pentru care tânărul avea afecţiune şi respect.

            Profitând de o absenţă scurtă de la palat a lui Narcissus, conducătorul treburilor palatului şi proteguitorul împăratului, Agrippina a organizat otrăvirea soţului său şi deschiderea căii spre tron a lui Nero.

            Creaţia Agrippinei, Sextus Afranius Burrus, prefectul pretoriului, a organizat aclamarea lui Nero de către pretorieni ca nou împărat. Senatul nu a avut decât să asculte de puterea sabiei şi să confirme decizia trupelor, decizie agreată şi aclamată de populaţia câştigată cu spectacole, ceremonii şi cadouri, în perioada anterioară.

            Tânărul împărat, de numai şaptesprezece ani, era moştenitorul caracterului crud, depravat şi violent al familiei paterne. Ascendenţii săi pe linie paternă au fost prezentaţi de Suetonius, cu funcţiile deţinute în virtutea vechimii familiei lor, dar şi cu o mulţime de caractere şi fapte urâte. Crassus aprecia acea familie cu cuvintele: “Cap de fier şi inimă de plumb”.

            Trăsăturile negative ale neamului s-au accentuat cu fiecare generaţie culminând la tatăl lui Nero, om cu o viaţă destrăbălată din toate punctele de vedere, ucigaş, perfid, incestuos şi trădător. Convins de caracterul său nenorocit, se zice că la naşterea lui Nero ar fi spus că din el şi din Agrippina nu se putea naşte decât ceva detestabil, o nenorocire pentru cei din preajmă.

            Prin educaţia primită, Nero a căpătat gustul artelor. Ştia să picteze, să sculpteze, să graveze, să se acompanieze la liră, să versifice şi era chiar bun actor.

            Vanitatea dusă la extrem prin atotputernicia imperială, l-a determinat, mai târziu, să caute înainte de toate succesele zgomotoase ale circului şi ale teatrului, aplauzele mulţimii, risipa cu vizitii de care de concurs, sau cu comedianţii încoronaţi.

 Nu avea nici-un talent oratoric, fiind primul împărat care nu-şi compunea singur discursurile, dar compensa declamând în rolurile de actori.

            Vechii autori au distins, în domnia lui, o primă perioadă numită “quinquennium Neronis” din care au rămas amintiri frumoase. Acea perioadă s-a aflat într-un brutal contrast cu nebuniile şi crimele anilor următori.

            Nero se distra cu amicii apropiaţi, Otho, Senecio şi cu alţii, lăsând guvernarea pe seama lui Burrus, a lui Seneca şi a mamei sale. Primea totuşi sfaturi şi de la libertul Pallas, intendentul palatului.

            Agrippina dorea să fie asociată oficial la conducerea imperiului simţindu-se, desigur, mult mai capabilă şi mai raţională decât smintitul de fiu. Efigia sa a fost reunită pe monede, alături de a lui Nero, iar la ceremoniile oficiale prezidau împreună. Bărbaţilor din anturajul lui Nero nu le plăcea interpunerea Agrippinei între ei şi putere, deci între ei şi Nero. O simţeau mai ageră şi mai fermă, cu posibilităţi mari să le citească şi să le mai anihileze intrigile şi corupţia.

            Lupta Agrippinei s-a angajat cu Burrus şi cu Seneca, dar foarte curând şi cu Nero însuşi. Indrăgostit de o libertă a palatului, Actea, Nero şi-a văzut amorul contrat de Agrippina, care o proteja pe Octavia, soţia sa legală. Pe de altă parte, o legătură incestuoasă dintre mamă şi fiu părea, la un moment dat, iminentă. A fost împiedicată de Actea dar şi de anturajul de bărbaţi ajunşi la putere care se temeau de Agrippina în cel mai înalt grad.

            Pallas, intendentul palatului a fost dizgraţiat, iar în locul lui a fost numit Etruscus, alt libert, care a rămas în această slujbă până la venirea pe tron a împăratului Domiţian, al şaselea împărat după Nero.

            Simţindu-se ameninţată, Agrippina a amintit de drepturile la tron ale lui Bitannicus, ceea ce i-a atras moartea tânărului de paisprezece ani. A fost otrăvit la un banchet la care asistau Octavia (sora lui Britannicus) şi chiar Agrippina (55 d.Ch.).

            După un timp, Agrippina s-a trezit acuzată de conspiraţie, dar a primit ajutorul lui Rubellius Plautus şi a altora. Prea perspicace pentru a cădea la prima încercare a delatorilor, Agrippina s-a răzbunat prompt.

            Relaţiile dintre ea şi Nero s-au înrăutăţit continuu. Nero a încercat diverse metode de a o îndepărta şi de a o speria, luându-i orice autoritate, orice pază şi chiar dreptul de a locui cu el. Nici în exil, în provincii, nu o lăsa în pace, înscenându-i diverse acţiuni jignitoare şi terorizându-i prietenii. Inspăimântat, la rândul său, de ameninţările şi caracterul ei violent, Nero a hotărât să o suprime. Mai multe încercări de otrăvire, sau încercări de înscenarea unor accidente, inclusiv maritime, nu au avut succes.

            Evenimentul decisiv al luptei de palat l-a constituit legătura lui Nero cu frumoasa curtezană Poppeea Sabina, soţia amicului său Otho. Trimis în Lusitania, la marginea de vest a imperiului, acela a rămas guvernator acolo zece ani, până la moartea împăratului. Poppeea, dorind să se căsătorească cu Nero, s-a izbit de opoziţia Agrippinei, care se opunea din nou repudierii Octavei, soţia legală a împăratului.

            In această situaţie Nero a atras-o pe Agrippina la Baiae pentru o presupusă împăcare. La plecare i-a oferit mamei o corabie special construită să se desfacă în timpul plutirii. Accidentul naval s-a produs, dar Agrippina s-a salvat şi de această dată înotând. Un mesager s-a dus în goană la Nero să-i anunţe vestea fericită că mama sa fusese salvată. Aruncând un cuţit la picioarele mesagerului, Nero l-a învinuit pe acela de încercare de asasinat, pus la cale de mama sa. Prin această acuzare mârşavă a reuşit să-şi condamne mama la moarte. Senatul şi întreg imperiul, după practica de viclenie şi falsitate a vremurilor, l-au felicitat şi au mulţumit zeilor (59 d.Ch.) pentru salvarea vieţii suveranului. Agrippina a fost asasinată în propria locuinţă de la Baiae de ucigaşi plătiţi.

            Scăpând de mamă şi vroind să sperie cu orice preţ de Octavia, Nero a încercat câteva tentative de strangulare, dar nereuşind a izgonit-o ca fiind sterilă. Dar cum poporul nu aproba acest divorţ şi erau proferate invective la adresa lui, a exilat-o. In cele din urmă a ucis-o, învinuind-o de adulter pe baza unei depoziţii smulse cu forţa de la pedagogul ei. Sub tortură acela a declarat că a profitat de împărăteasă prin viclenie.

Pe Poppeea Sabina a luat-o de soţie după douăsprezece zile de la divorţul cu Octavia şi a iubit-o foarte mult. Dar a ucis-o şi pe ea cu o lovitură de picior în burtă pentru că îl certase că se întorsese târziu de la o cursă de care. Când a primit lovitura mortală Poppeea Sabina era gravidă şi bolnavă. Unica fiică pe care a avut-o Nero a fost cea provenită din căsătoria cu Poppeea Sabina, dar a pierdut-o de mică.

            Mai târziu a ucis pe Antonia, altă fiică a lui Claudius, acuzând-o de conspiraţie împotriva lui. Aceasta refuzase să se căsătorească cu el după moartea Poppeei. După o pângărire corporală la trimis la moarte pe Plautius, fostul aliat al Agrippinei. Pentru că fiul Poppeei, Rufinus Crispinus, din căsătoria anterioară a aceleia, se juca de-a generalul şi de-a împăratul, a poruncit servitorilor să-l înece în mare pe timp ce pescuia. Pe Seneca, profesorul său, l-a forţat să se sinucidă. Prefectului pretoriului, Barrus, promiţându-i un leac pentru gât, i-a trimis otravă. A pricinuit moartea unor liberţi bogaţi şi bătrâni, punându-le otravă fie în mâncare, fie în băutură, deşi aceia îl ajutaseră să fie adoptat şi apoi îi fuseseră slujitori în conducerea imperiului.

Pe lângă legăturile lui vinovate cu tineri de condiţie nenorocită, pe lângă adulterele cu femei nemăritate, a violat şi o fecioară vestală. Pe Sporus, un copil, l-a castrat şi l-a considerat femeie. Ca urmare i-a acordat dotă şi un văl de culoarea flăcării, după care a organizat o nuntă în regulă, cu solemnitate deosebită. L-a tratat ca pe o soţie astfel că a apărut o glumă: “Ce bine ar fi fost pentru neamul omenesc, dacă Domiţius, tatăl lui Nero, ar fi avut o astfel de soţie”. Pe acest Sporus l-a împodobit ca pe o împărăteasă, îl lua cu el în lectică, la adunări şi la târgurile din Grecia, sărutându-l necontenit.

            Aşa de mult şi-a prostituat pudoarea, încât nu i-a rămas nemurdărită nici o parte a corpului. A inventat un fel de joc. Se acoperea cu piele de fiară şi stătea într-o ascunzătoare. De-acolo se repezea la trupurile bărbaţilor şi femeilor legate de un stâlp. După ce îşi satisfăcea poftele bestiale, se ducea la libertul Doryphorus cu care era “măritat”, după cum se “însurase” şi cu Sporus.

            Pe timpul primilor cinci ani (perioadă numită de istorici quinquennium aureum, adică cei cinci ani de aur )imperiul a fost bine guvernat sub influenţa lui Seneca şi a lui Barrus. Politica externă a înregistrat succese. A fost dată Armenia Mică unui evreu, Aristobul, iar Sophena lui Sohemus.
Parţii lui Vologeze I-ul, atacând Armenia (54 d.Ch.) i-au devenit rivali. Atunci a trimis pe frontiera de la Eufrat pe excelentul general Cneius Domitius Corbulo. Acesta a reorganizat armata şi apoi a invadat Armenia, unde, în anul 55 d.Ch, domnea Tiridates, fretele lui Vologeze. A incendiat capitala acestuia, Artaxata, a cucerit Tigranocerta şi a reunit întregul regat căruia i-a dat drept rege pe Tigranes (60 d.Ch.). Protejatul roman a atacat imprudent regatul lui Vologeze ceea ce a tras o reacţie puternică şi imediată a parţilor. Armata romană condusă de Caesennius Paetus s-a retras.

            Nero a investit atunci pe generalul Corbulo cu puteri mai ample şi parţii au fost nevoiţi să ceară pace. Tiridates a rămas credincios şi a venit la Roma pentru a primi din mâna împăratului coroana Armeniei (62 d.Ch.). Ceremonia a avut loc în Forum Romanum, în prezenţa mulţimii.

            Pe Dunăre, Plautius Aelianus, guvernatorul Moesiei, a stabilizat 100.000 de barbari, care, amestecaţi cu coloni romani, au repopulat teritoriul. Pe Rhin au fost ruinate, din punct de vedere al forţei de ameninţare, o serie de triburi germane.

            Paulinius Pompeius a terminat în partea de jos a fluviului digurile începute de Drusus cu şapte decenii în urmă. S-a obţinut regularizarea cursului Rhinului. Lucius Vetus a încercat să sape un canal care să unească actualele râuri Saône şi Moselle. In insula Britanică, Suetonius Paulinus a pătruns, spre nord, până la sanctuarul druizilor de la Mona şi a înfrânt o teribilă revoltă, condusă de Boudicca, regina tribului celtic al icenilor şi văduva regelui Prusatagus, regele clientelar din estul Britaniei.

            Răscoala a debutat cu masacrul a circa 80.000 de cetăţeni şi aliaţi ai romanilor, cu cucerirea oraşelor Camulodunum, Londinium şi Verulanium, situaţia romanilor devenind critică.  In acelaşi an, 61 d.Ch., forţele răsculaţilor au fost înfrânte de generalul Suetonius Paulinus, iar Boudicca s-a sinucis.

In anul 66 d.Ch, la Caesareea a izbucnit revolta iudeilor, revoltă care a cuprins întreaga provincie. Nero s-a văzut obligat să-l numească pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al forţelor romane din Orient (circa 6 legiuni).

            Din cele câteva acţiuni politico­militare relatate reiese că armata, generalii şi administraţia romană funcţionau normal şi rece, cu toate că la vârf era demenţă şi ruşine umană. Discrepanţa dintre capitala coruptă, dominată de o monarhie desfrânată şi restul imperiului apărea impresionantă. Se demonstra încă odată forţa civilizatoare şi militară a imperiului. Eea zguduitor de nedrept ca un astfel de popor luptător şi constructor să fie condus de cele mai detracate scursuri umane. Depărtarea generalilor, a legiunilor şi a provinciilor romanizate de capitala depravată a fost şansa dăinuirii şi chiar înfloririi vastului imperiu, departe de cangrena de la vârf.

            In anul 62 d.Ch, Burrus a murit, iar Seneca s-a retras din viaţa politică. Cei doi povăţuitori echilibraţi au lăsat locul gol şi liber pentru desfrâu şi corupţie. Prefectura pretoriană a fost împărţită de Nero între incapabilul Foenus Rufus şi Tigellinus, redutabil intrigant, care flatase mereu viciile stăpânului.

            Impăratul a început să se dedice arenei. Din 59 d.Ch, el a început să-şi afişeze predilecţia pentru jocurile de modă heleistică. Intâi a condus care de curse în hipodromul privat de la Vatican, apoi a chemat poporul să admire îndemânarea sa. Intr-un teatru de palat a început să declame în chip de actor. A instituit “jocurile neroniene” gândite, în principiu, pentru o periodicitate de cinci ani. „Jocurile” se încheiau cu premii pentru elocinţă şi poezie (anul 60 d.Ch.).

            Suetonius pretinde că, în mai puţin de zece ani, 400 de senatori şi 600 de cavaleri au descins în arenă ca gladiatori, influenţaţi de extazul împăratului pentru tot ceea ce se petrecea în arenă. El distribuia poporului, Sub forma biletelor de tombolă, Nero distribuia poporului şi tuturor celor prezenţi la jocuri, alimente, animale de preţ, pietre preţioase, vase şi pământuri.

            O înclinaţie naturală, favorizată de Poppeea şi de noul prefect al pretoriului, Ofonius Tighellimus, a condus pe Nero şi mai adânc în lumea nebuniilor şi a crimei, înclinaţie care au aruncat asupra numelui său o lumină tot mai sinistră. In afara celor din familie pe care i-a trimis la pierzanie, a mai dus la moarte pe Pallas, pe Cornelius Sulla şi Rubelius Plantus. Ii considera pretendenţi posibili la tron, deşi îi exilase pe unul în Galia şi pe altul în Orient.

            In iulie 64 d.Ch., un incendiu de nouă zile a devorat complet trei cartiere şi parţial din alte şapte, din cele paisprezece ale Romei. Nero a fost învinuit că a stat la baza acestui incendiu devastator pentru a putea reconstrui capitala după fantezia sa şi, mai ales, pentru a face loc noului său palar, Domus Aurea. Incendiul a mistuit pe lângă locuinţele înghesuite şi de proastă calitate (insulae), multe monumente vechi şi multe temple seculare.

            Se zice că Nero privea incendiul devastator din turnul lui Maecenas, declamând, cu lira în mână, versuri despre ruina Troiei. A fost însă destul de conştient de pericolul pe care îl reprezenta ura populaţiei aşa că a îndreptat bănuielile privind provocarea incendiului asupra creştinilor. Mânia populaţiei s-a manifestat crunt, mai ales că era dirijată şi sprijinită chiar de împărat. Creştinii au fost jertfiţi fiarelor sălbatice, sau au fost unşi cu răşină şi arşi de vii, ca nişte torţe, care să lumineze orgia serii.

            Peste ruine Nero a trasat planul unei Rome noi, cu străzi largi, drepte şi cu case mai înalte. Intre Palatin şi Esquilin şi-a rezervat un spaţiu vast unde s-a ridicat un palat cu porticuri lungi de 1000 de paşi şi s-a amenajat un parc imens. In faţa vestibulului “Casei de aur” a aşezat statuia sa înaltă de 120 de picioare. Statuia a rivalizat cu Colosul din Rodos, dar a fost realizată cu trei secole mai târziu. In preajma acelei statui colosale s-a construit curând cea mai mare arenă a lumii antice, arenă care, cu timpul, a fost numită “Colosseum”, tocmai datorită vecinătăţii cu colosul lui Nero. Arena în sine era şi ea un colos al creaţiei umane.

            Bogăţia nemaiauzită al palatului, risipa festinurilor şi a veşmintelor ce nu se îmbrăcau de două ori, călătoriile cu cai potcoviţi cu argint şi împodobiţi cu aur, cadourile către curtezani şi curtezane, către actori, jocurile şi distracţiile pentru plebe, au înghiţit sume enorme.

            Pentru cheltuielile necesare extravaganţelor şi inconştienţei, impozitele nu mai erau suficiente. Procedeul uzual de strâgere a noi sume a devenit uciderea celor bogaţi şi confiscarea averilor acestora. “A ucide pentru a trăi” era politica imperială. Templele au fost despuiate de bogăţiile acumulate în ele de secole, dându-se la topit până şi statuile zeilor penaţi.

            Nero a organizat o veritabilă vânătoare de testamente, atribuind veniturilor statului moştenirea celor care s-au arătat ingraţi faţă de prinţ. O altă metodă de îmbogăţire frauduloasă a fost falsificarea monedelor, prin dublarea metalelor de aliaj în detrimentul conţinutului în aur şi argint.

            Excesele de tot felul au provocat conspiraţii, dintre acestea cea mai semnificativă fiind cea organizată de Milichus, libert al senatorului Flavius Scaevinus. Conspiraţia a unit un număr de nobili, printre care: C. Calpumius Piso, Lucanus nepotul lui Seneca, Plautius Lateranus şi Vestinus. Toţi au fost osândiţi la moarte, iar Seneca, cel care îl crescuse şi educase pe Nero, a primit ordin să se sinucidă (prin tăierea venelor), anul 65 d.Ch. O altă victimă a represaliilor a fost caius Petronius Arbiter, prezumtivul autor al Satyricon-ului.

            Execuţiile s-au înmulţit în continuare, vizând, cu predilecţie, personalităţile ilustre şi bogate. O altă conspiraţie puternică a fost condusă de Vinicius în Benevent.

Dorind să o ia de soţie pe Statilia Messalina, Nero a dispus uciderea soţului aceleia, Vestinus.

            Monotonia acelor preocupări crude a fost întreruptă de recepţia dată în onoarea regelui vasal al Armeniei, Tiridates, ocazie cu care Nero a închis templul lui Ianus, ceea ce însemna că realizase o pacificare pe întreg cuprinsul imperiului (66 d.Ch.).

            La un moment dat şi-a dorit şi o glorie de cuceritor, vizând o expediţie spre izvoarele Nilului, sau prin trecătorile Caucazului. Pentru aceasta a constituit o legiune de excepţie, cu soldaţi aleşi să aibă cel puţin şase picioare înălţime. Pentru visurile sale avea nevoie de o oaste de elită.

            Fantezia lui era schimbătoare, aşa că a plecat în Grecia, unde a făcut să întârzie doi ani Jocurile Olimpice ca să poată lua parte. La Olimpia el a cântat, a condus care de curse în hipodrom, s-au dat 1800 de coroane de învingător şi s-au doborât statuile vechilor câştigători ale jocurilor. Tot acolo i s-a ridicat şi o locuinţă specială.

            La o cursă, deşi a căzut din car, a fost totuşi declarat învingător, nedreptate care a aruncat o pată de mare ruşine asupra juriului.

            La Corint, Nero a proclamat, la “Jocurile istmice”, libertatea Ahaiei, parodiind pe Flaminius, dar s-a şi murdărit dispunând strangularea unui actor concurent. Atunci a avut şi ideea de străpungerea istmului corintic printr-un canal, lucrare pe care a început-o imediat, răsturnând prima cazma de pământ şi cărând primul sac de pământ. Iniţiativa a fost sclipitoare, dar a renunţat curând la ea. Canalul a devenit realitate abia după optsprezece secole.

            L-a atras pe marele general Corbulo, printr-o scrisoare afectuoasă, la Corint, unde l-a obligat să se sinucidă. Renumele de cel mai bun general al imperiului a atras invidia lui Nero (67 d.Ch.) Cnaeus Domitius Corbulo era descendentul unei ilustre familii senatoriale, înrudită cu dinastia iulio­claudiană. Corbulo a fost guvernator al provinciei Germania Inferior (46­47 d.Ch.), unde s-a distins prin victorii stabile împotriva unor triburi. Momentul izbucnirii războiului cu parţii, pentru Armenia, l-a găsit pe Corbulo în post de guvernator al provinciei Asia (53­54 d.Ch.). A fost desemnat comandant al forţelor romane din Orient, cu titlul delegat al Cappadociei şi Galatiei (54­60 d.Ch.). Priceperea sa în luptă a determinat pacea de compromis cu Regatul Part, prin care Armenia devenea provincie romană, condusă de dinastie partă (regele Tiridates încoronat de Nero, la Roma). Corbulo a fost lovit, după un serviciu lung în slujba Romei, de recunoştinţa tipică a lui Nero, a unui scelerat, ce-i urmărea cu moartea pe toţi ce-i apărau desfrâul, slujind imperiul cu mintea sau cu spada.

            Prin şederea în Grecia a mai reuşit să devalizeze oracolul de la Delfi de 500 de statui, luând, separat, statuia “Eros” de Praxiteles.

            Intors în Italia pentru a celebra “triumfurile” de la jocurile sacre, a intrat în Neapole pe un car tras de zece cai albi, printr-o breşă făcută special în zidurile oraşului. La Roma a intrat cu carul de triumf al lui Augustus, învelit în purpură, cu o hlamidă presărată cu stele de aur. Purta pe cap coroana olimpică, iar calea îi era presărată cu sofran. A ornamentat palatul cu statuile sale (67 d.Ch.).

            Libertul Helius, pe care l-a lăsat ca guvernator al Romei în absenţa sa, simţind apropierea vijeliei sociale şi politice, l-a presat să se reîntoarcă.

            Nebuniile lui Nero, exacţiunile sale financiare, au obosit şi dezgustat imperiul. Populaţiile de limbă greacă beneficiau de un tratament mai bun decât celelalte. Evreii începuseră o revoltă în anul 66 d.Ch. şi înfrânseseră pe guvernatorul Siriei, Cestius Gallus. Din Ahaia, Vespasian, general cu vechime şi experienţă, a fost expediat în Palestina, iar în Siria generalul Macianus.

            In Gallia, Julius Vindex, guvernator la Lugdunum, profitând de exasperarea produsă de un nou recensământ ce avea ca scop strângerea de noi biruri pentru reconstruirea Romei, a refuzat să se mai supună unui “prăpădit de cântăreţ” (martie 68 d.Ch.). Vindex s-a înţeles apoi cu Galba, guvernator în Hispania Tarraconensis, care anterior refuzase tronul, după moartea lui Caligula.

            Galba s-a revoltat şi el având ataşamentul lui Otho, guvernatorul Lusitaniei (expediat acolo de Nero pentru a-i lua nevasta deşi fuseseră prieteni de desfrâu). Galba devenind stindardul revoltei, din prudenţă, s-a declarat modest “legat al senatului şi al poporului roman”. Vârsta înaintată şi experienţa l-au determinat să fie prudent (aprilie 68 d.Ch.).

In acea nouă situaţie, Nero a revocat consulii şi s-a declarat consul unic, aşa cum procedase odinioară Cneius Pompeius, adversarul lui Iulius Caesar.

De altfel, la începutul revoltei, când numai Vindex ridicase armele, Nero nu s-a arătat prea impresoinat, continuându-şi viaţa destrăbălată. Abia când a aflat de formarea unei adevărate coaliţii de generali şi de provincii revoltate, a început să perceapă pericolul şi să ameninţe cu moartea pe cei revoltaţi. Nimic nu l-a afectat mai mult din proclamaţiile lui Vindex decât faptul că l-a făcut “prost harpist” şi l-a numit Ahenobarbus în loc de Nero.

            Verginius Rufus, guvernator al Germaniei Inferioare, a pornit împotriva lui Vindex şi deşi se pare că au avut o întrevedere în care s-au înţeles, armatele au angajat lupta. Vindex a murit în luptă, dar aliaţii au continuat marşul spre Roma. Legiunile conduse de Rufus au încercat proclamarea lui ca împărat, dar acela a refuzat categoric.

            Nero era ultimul reprezentant al familiei adoptive a lui August, aşa că toţi şefii de armate puteau aspira la dobândirea imperiului.

            Sceleratul împărat nu a făcut nimic pentru a preîntâmpina pericolul, ci doar se lamenta şi trecea prin stări psihice contradictorii, de la speranţe deşarte, la planuri de masacrare în masă a tuturor senatorilor, guvernatorilor şi comandanţilor de legiuni. Făcea planuri de împăcare cu revoltaţii, sau cu parţii, sau planuri de a-şi câştiga existenţa ca artist particular, considerând că “Tot pământul cultivă artă”. A plănuit chiar o expediţie în Gallia unde credea că va putea îmbuna legiunile prin simpla sa prezenţă. Planurile expediţiei le-a început cu alegerea carelor care să-i transporte instrumentele scenice şi muzicale, precum şi cu tunderea şi înarmarea concubinelor pentru a arăta precum amazoanele.

            Jalnice speranţe şi jalnice manifestări. A fost părăsit repede de toată pleiada de prieteni şi profitori, nimeni nevroind să-l ajute cu bani sau cu forţe. S-a trezit într-o noapte chiar părăsit de gărzi. S-a dus personal pe la casele prietenilor dar a găsit toate uşile închise. La întoarcere în palat, a constatat că şi paznicii fugiseră, luând chiar aşternuturile de pe pat.



Agippina Minor



            In paralel cu revolta guvernatorilor din Gallia, Hispania şi Lusitania, guvernatorul Africii, Claudius Macer a oprit transporturile de grâu spre Roma, provocând foamete şi ostilitatea populaţiei împotriva împăratului. Ca o ironie, atunci când toată lumea aştepta corăbiile cu grâu a sosit una care aducea nisip pentru arene tocmai de la Alexandria.

            Prefectul praetoriului, Nymphidius Sabinus, a trecut în partida cu Gabla, promiţând pretorienilor o formidabilă gratificaţie de 30.000 de sesterţi de fiecare.

            Abandonat de toţi, Nero s-a furişat noaptea, travestit în haine mizerabile, în afara Romei. S-a refugiat la 4 mile de capitală, la libertul său Phaon. Acolo l-a ajuns vestea că senatul îl declarase duşman al patriei şi era căutat pentru a fi pedepsit.

            La apropierea urmăritorilor a murit în mod laş, cu ezitări şi cu văicăreli înainte de a se sinucide. A trebuit să fie ajutat de secretarul său, Epaphrodit. Se pretinde că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Ce mare artist piere” (9 iunie 68 d.Ch.).

            Rămăşiţele sale pământeşti au fost arse şi depuse într-un cavou al familiei Domitiilor în Câmpul lui Marte, aşezat pe colina grădinilor. In acel cavou, coşciugul de porfir, ridicat pe un altar cu piatră de Luna, a fost înconjurat cu o balustradă de piatră de Thasos. De funeralii s-au îngrijit doicile lui Egloge şi Alexandra, împreună cu concubina Actea (68 d.Ch.).

            Nero avea statura aproape mijlocie, corpul plin de pete şi respingător, părul blond, o faţă plăcută, ochii albaştri şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri şi dispunea de o sănătate excelentă. Umbla cu părul totdeauna coafat, iar prin îmbrăcăminte şi îngrijire era foarte puţin decent.

            A murit în al 32-lea an de viaţă, în aceeaşi zi a anului în care omorâse pe Octavia. In teritoriile greceşti şi chiar la Roma, sângerosul cabotin a păstrat un fel de popularitate postumă, astfel că la aniversarea morţii i se puneau flori pe mormânt şi i se expunea tabloul pe o tribună. Nebuni care se dădeau drept Nero au mai apărut încă douăzeci de ani după dispariţia lui.

            Apocalipsul creştin l-a marcat drept Antichrist.

            Dinastia care a luat sfârşit odată cu Nero, a fost numită, de către istorici, dinastia iulio­claudiană. Intemeiată de Iulius Caesar şi real consolidată de Augustus, această dinastie a fost continuată numai de suverani cu sânge claudian: Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Tarele psihico­comportamentale ale acestor dinaşti au fost îngrozitoare, fiind de mirare că poporul roman a putut să accepte monarhia ca mod de guvernare. Dinaştii cu sânge claudian au dezonorat încă de la început noţiunea de monarhie, astfel că regretele, declarate sau nedeclarate, după republică, deveneau îndreptăţite.

            La această dinastie, firicelul de sânge iulian a fost prea slab în venele acelor monştri ce s-au numit împăraţi ai Romei, după dispariţia lui Augustus. Chiar Augustus avea prea puţin sânge iulian, dar avea în schimb o moştenire sănătoasă din partea tatălui.

            O analiză, fără prea multe controverse, incriminează numai moştenirea genetică a familiei Claudia pentru crearea acelor detracaţi ce s-au numit împăraţi. Comportamentul mai puţin crud al lui Claudius poate să fi fost rezultatul infirmităţilor şi al timidităţii datorate unei vieţi periferice, în familie, până la 50 de ani. Asta nu înseamnă că el nu a fost totuşi un reprezentant tarat al aceleiaşi familii.

            După 50 de ani de “domnie” claudiană, Roma a rămas răvăşită, ruinată, depravată şi anarhică. Faptele groaznice şi totodată revoltătoare ale împăraţilor cu sânge claudian au influenţat toată viaţa şi chiar civilizaţia romană, constituind un regres în dezvoltarea generală a imperiului, cu toate că la hotare generalii şi legiunile şi-au făcut datoria. Faptele amintite, demne pentru lumea animalelor şi în unele cazuri, nici pentru aceasta, au preocupat în aşa măsură pe autorii vremurilor, încât s-au estompat adevăratele fapte mari de arme, de jertfă, de demnitate şi de creaţie ale lumii romane din acea perioadă.

            Istoricii au dat mai multă importanţă comportamentului şi vieţii dezgustătoare a dinaştilor, decât faptelor demne şi de glorie ale poporului roman în ansamblul său. De fapt decadenţa de la curtea imperială şi din lumea bogată a Romei a influenţat, totuşi, negativ respectul ce trebuia acordat puterii supreme din imperiu, cu efecte în disciplina generalilor şi a legiunilor.

            Impăraţii claudieni au reprezentat nu numai ca o năpastă asupra imperiului pe timp de o jumătate de secol, dar au constituit şi un exemplu dezastruos pentru moravurile de mai târziu ale societăţii din peninsulă şi din provincii. Au cultivat teama şi corupţia, dar nu respectul. Au creat un precedent dezastruos lăsând gărzile pretoriene şi pe liberţii palatului să se implice în suprimarea şi numirea împăraţilor. Foarte curând legiunile externe au ridicat aceleaşi pretenţii de a proclama şi de a izgoni împăraţi.



Agrippina Minor



            Cu toate aceste defecte ale conducerii, disciplinei, corupţiei şi desfrâului, imperiul va mai dăinui încă patru secole, la început ofensive şi apoi defensive. Latura sa răsăriteană va străluci politic, militar şi cultural încă un mileniu din evul mediu, devenind exemplu şi sursă de civilizaţie pentru toate statele barbare ce au împânzit Europa şi estul Mării Mediterane.

            Pe timpul claudienilor toate trăsăturile murdare ale fiinţei umane au fost afişate, căpătând libertate şi autoritate de afirmare. Comportamente umane dezonorante, precum homosexualitatea, au existat atât înainte cât şi după aceea, atât la romani cât şi la alte popoare, dar niciodată la vedere şi autorizate.

            Desfrâul şi decadenţa cărora le-au dat frâu liber claudienii au dus la pieirea Imperiului Roman, iar mai târziu, în istorie, aceleaşi carenţe au dus la dezintegrarea tuturor imperiilor, sau a statelor care nu au  mai ştiut ce să facă cu bogăţia şi care n-au ştiut să-şi oprească la timp, prin orice metode, stăpânii marcaţi de desfrâu şi cu defecte psihice.

            Păcat că vieţile conducătorilor sceleraţi fac parte din istoria omenirii, au influenţat-o şi trebuie consemnate.

            Omenirea nu a ştiut niciodată să tragă la timp învăţăminte din faptele trecute ale istoriei. Europa secolelor 20 şi 21 se află într-o situaţie asemănătoare cu cea a Imperiului Roman din primul secol de după Christos. Are o forţă economică şi culturală în plină consolidare, dar permite, cu vinovăţie, existenţa şi proliferarea unor manifestări animalice de perversiuni sexuale, sub masca falsă a “drepturilor omului”. Aceste drepturi “ale animalului om” vor duce Europa la decădere în perioadele următoare, iar lumea va pune în frunte popoare tinere şi sănătoase din acest punct de vedere.