ISTANBUL - PODUL GALATA

Podul Galata este o realitate, dar şi un simbol istoric al Istanbulului de astăzi. El reprezintă una din inimile marelui Istanbul, o legătură vitală între capitala veche, vechiul Constantinopol şi „Oraşul Nou“, în accepţiunea otomană, oraş al comercianţilor străini, al băncilor şi diplomaţilor apuseni. „Oraşul Nou” este o parte a metropolei care şi-a păstrat până astăzi trăsături cu totul deosebite în raport cu arhitectura, urbanismul şi atmosfera turcească orientală. Cele două părţi distincte, de pe malul european, ale fostei capitale bizantine şi otomane sunt despărţite de apele mirificului golf Cornul de Aur. La sud se află vechiul Constantinopol, iar la nord cartierele cosmopolite şi mult europenizate formate în jurul aşezării şi cetăţii genoveze Galata, devenită apoi numai un cartier. „Oraşul Nou” este astăzi incomparabil mai întins, dar şi mai anodin decât vechiul „Stanbul“, urmaşul capitalei bizantine cucerite în 1453.

Primul pod dintre malurile Cornului de Aur s-a născut sub domnia lui Justinian cel Mare, în sec.al 6-lea. Acela s-a aflat într-o poziţie din profunzimea golfului, adică mai departe de unirea apelor acestuia cu ale Bosforului. Pornea chiar de sub zidurile oraşului în porţiunea lor cea mai apuseană, din lungul golfului. Pentru a împiedica pătrunderea vaselor inamice în Cornul de Aur, bizantinii i-au închis apele cu un lanţ gros de fier, lanţ ce nu putea fi depăşit de eventuale nave inamice. De acel lanţ grozav s-au lovit şi navele turceşti de atac şi de transport trupe, la asediul final din anul 1453. Pe malul sudic al golfului lanţul era fixat la baza unui turn al cetăţii Constantinopol, iar la nord era prins din preajma turnului cel mai puternic al cetăţii genoveze, turn numit ulterior Turnul Galata, rămas şi el un simbol al fostei capitale.

Pentru a depăşi obstacolul sultanul Mahomed al II-lea, supranumit ulterior „Cuceritorul” (Fatih), a dispus construirea unor vase speciale care să fie tractate pe un şenal de pământ din apele Bosforului până în apele Cornului de Aur, în spatele lanţului. Şenalul trecea peste colina acoperită astăzi de cartiere ale “Oraşului Nou”, pe lângă zidurile cetăţii genoveze, pornind de pe malul European al Bosforului, din localitatea suburbană numită de turci Baltalimani (adică „portul Toporului“), în amintirea şantierului naval amenajat pentru construirea navelor destinate a fi tractate peste colină.

Odată ajunse navele şi o parte din trupele turceşti pe malul de nord al Cornului de Aur, s-a închegat un pod plutitor de nave până la malul sudic, în acelaşi an, 1453. Podul a servit transportului trupelor şi materialelor de asalt spre acea parte a zidurilor Constantinopolului.

După o jumătate de secol, prin anii 1502-1503, s-a discutat pentru prima oară despre construirea unui pod turcesc care să unească Constantinopolul cu malul de nord al Cornului de Aur, acolo unde turcii începuseră să se instaleze alături de apusenii cu care făceau comerţ şi afaceri.  

Sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat un proiect lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică şi cheia de boltă. In acest fel a creat planurile unui pod fără precedent, cu un tablier unic. Podul trebuia să aibă o lungime de 240 de metri şi o lăţime de 24 de metri, devenind cel mai lung şi mai lat din lume pentru acel timp. La cei 240 de metri se mai adăugau porţiuni de unire cu cele două ţărmuri. Proiectul ambiţios nu a primit aprobarea sultanului incult şi temător.

Curând s-a cerut unui alt artist italian să-şi prezinte proiectul. Turcii s-au adresat Michelangelo, dar acela a refuzat propunerea. Ideea de a construi un pod peste Cornul de Aur a fost abandonată până în sec.al 19-lea, când trecerea rapidă de pe un mal pe altul a devenit stringentă. „Oraşul Nou” se dezvoltase rapid prin aportul şi pentru interesele vest-europenilor.

O versiune redusă a posdului proiectat de Leonardo da Vinci s-a realizat, în 2001, la Oslo, în Norvegia. Arhitectul contemporan, Vebjørn Sand a fost primul inginer civil care s-a bazat pe un proiect al marelui renascentist.

In 1836, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a decis construirea unui pod la o oarecare distanţă de actualul amplasament, folosind muncitorii şi echipamentul arsenalului naval turcesc. Podul s-a închegat prin alăturarea de pontoane, dar întrerupea circulaţia prin golful Cornul de Aur, locuit pe ambele maluri spre profunzime. Acel pod s-a inaugurat la 3 septembrie 1836 şi a primit numele popular de Hayratiye („bine făcut”). El unea unea malurile mai în profunzimea golfului, în dreptul cartierelor de azi Azapkapî şi Unkapanî. Proiectul a aparţinut Marelui Amiral Fevzi Ahmed Paşa. După istoria lui Lufti, acest pod avea lungimea între 500 şi 540 de metri.

Primul pod Galata, plasat la gura de răsărit a Cornului de Aur, spre Bosfor, s-a construit în 1845 prin voinţa mamei sultanului  (mama sultanului = Sultan Valide). Sultan era Abdűlmecit I-ul (1839-1869). Podul a servit numai 18 ani şi a fost cunoscut sub numele turcesc de Cisr-i Cedid, sau „Podul nou”. Era astfel deosebit de podul precedent construit ceva mai în profunzimea golfului, cunoscut drept Cisr-i Attik, adică „Podul vechi”.

Incepând de atunci trecerea pe pod a trebuit plătită cu diverse tarife pentru pietonii turci, pentru călători, animale de tracţiune, caleşti, sau animale de gospodărie. Pentru pietoni se percepea taxa de 5 para, pentru alţi trecători, probabil străini, 10 parale, pentru animale mari 20 de parale, pentru caleşti 100 para, iar pentru oi, capre şi alte animale mici 3 para de cap. Taxa de trecere, numită mürüryie, s-a perceput, până la 31 mai 1930, de către funcţionari în uniformă albă, plasaţi la cele două capete ale podului. Primele trei zile de traversare au fost gratuite.

Podul era construit din lemn, iar pe malul lui de nord, în cartierul Karakőy, se găseşte o inscripţie cu un vers al poetului Sinasi, în care se spune că podul a fost construit de Abdűlmecid Han şi că: „ Primul a trecut peste pod a fost sultanul Abdűlmecid, şi că primul care a trecut pe sub el a fost căpitanul francez Magnan la bordul vasului său le Cygne”.

Un al doilea pod de lemn s-a construit în 1863, probabil mai larg, prevăzându-se o vizită a împăratului francez Napoleon al III-lea. A fost construit de Ethem Pertev din ordinul sultanului Abdulaziz (1861-1876).

Următorul pod a fost construit de companie engleză G. Wells între anii 1872-1875. Avea o lungime de 480 metri, o lăţime de 14 metri, şi se sprijinea pe 24 de pontoane. Folosit până în 1912, acest pod a fost tras în interiorul Cornului de Aur pe locul podului cu pontoane din 1836.

Cel de-al patrulea pod de pe amplasamentul actual l-a construit, în 1912, compania germană MAN AG. Era un pod flotant lung de 466 metri şi lat de 25 de metri. Fiind distrus de un incendiu în 1992, a fost remorcat în afara Cornului de Aur pentru a lansa locul liber unei alte construcţii.

Astăzi se trece pe podul terminat în 1994. Acesta este un pod cu basculă, lung de 490 de metri şi cu o anvergură de 80 de metri. Platforma propriu-zisă are 42 de metri lărgime, pentru trei căi de circulaţie pe fiecare sens şi cu cale pietonală dublă. Ulterior s-a amenajat şi calea ferată de tramvai metrou care conduce către Palatul Delmabaçe, în apropiere de aeroportul internaţional Atatűrk. După tradiţie, actualul pod are un etaj inferior destinat activităţilor comerciale şi restaurantelor. Numai porţiunea destinată trecerii navelor spre şi dinspre interiorul Cornului de Aur nu este dublată.

Podul Galata reprezintă o legătură simbolică între Istanbulul istoric, unde se găsesc palatele imperiale, marile moschei, vechile bazare, majoritatea instituţiilor religioase, sau laice ale statului şi cartierele noi din nordul Cornului de Aur. Este vorba de cartierele Galata, Karakőy, Beyoglu, Şişhane, Kabataş şi Taksîm, în care locuieşte o numeroasă populaţie nemusulmană şi de străini. Comercianţi, bancheri şi diplomaţi, trăiesc şi muncesc în acele cartiere. Dincolo de cartierele amintite Istanbulul s-a întins spectaculos cu multe alte cartiere foarte noi.

Podul leagă, în principiu, două culturi distincte. Când se trece la nord de el se pune piciorul într-o civilizaţie şi o cultură diferită, mult europenizată.

Dincolo de caracterul său funcţional, imaginea romantică a Podului Galata atrage ca un magnet pe pictori, gravori şi fotografi. Locul trebuie vizitat neapărat şi în apropierea serii, atunci când soarele se culcă peste pod, peste tramvaiul său, peste şirurile nesfârşite de maşini, peste puzderia de pietoni şi când pescăruşii fac un zgomot de infern. Departe de căldura după-amiezii, comercianţii şi truditorii se agită în jurul pescarilor impasibili, care speră într-un ultim succes. Alături, spre Bosfor, Gara maritimă Eminőnű, cu mirosuri de peşte prăjit, atrage încă pe turiştii ce vor să facă croaziere de noapte prin renumita strâmtoare şi să-şi încânte ochii cu priveliştile inedite ale unor cartiere scâteietoare, sau cu siluete de minarete ale căror semiluni se apropie de cerul înstelat.  De partea cealaltă a podului, tot pe malul sudic, se întinde un chei portuar mai mic de unde pleacă croazierele în lungul Cornului de Aur şi unde se „parchează” o mulţime de vase utilitare de dimensiuni mai reduse. Cele două cheiuri comunică printr-un pasaj subteran, practicat pe sub capul lat al podului.
Tabloul extrem de animat, dar şi romantic din preajma podului, fascinează şi ajută pe străini să înţeleagă mai intim atmosfera acestei metropole cu un ritm de viaţă atât de particular.

La capătul sudic al podului se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmează direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele. Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.

Dincolo de cheiuri, spre inima vechiului Constantinopol se deschide emblematica şi întinsa piaţă Eminönü, străjuită la răsărit de silueta impresionantă a moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă), iar la sud de Bazarul Egiptean, plin de parfumuri orientale. Pentru a ajunge la platforma pieţei pietonii trebuie să străbată un pasaj subteran destul de lat şi de lung pentru a fi fost transformat într-un mic bazar. Pasajul trece pe sub benzile de circulaţie auto şi pe sub linile tramvaiului metrou, care despart cheiurile de suprafaţa pieţei şi de cartierele bătrâne ale acelei laturi a oraşului.



ISTANBUL - CISTERNE DE APĂ - CISTERNA PHILOXENOS

Cisternele, sau rezervoarele pentru depozitarea apei, numite în limba greacă κινστερραί sunt tipul de monumente cel mai răspândit în capitala fostului Imperiu Bizantin. Devenit oraşul cu cea mai mare populaţie de la sfârşitul evului antic şi până spre sfârşitul evului mediu, Constantinopolul avea mare nevoie să înmagazineze apă pentru perioadele secetoase din timp de vară şi pentru eventuale asedii. Nu dispunea de o apă curgătoare prin apropiere şi nici de izvoare care să-i acopere necesităţile imense pentru acele timpuri. Sursele de apă s-au găsit în afara zidurilor sale gigantice, la diverse şi mari  depărtări. De la surse apa era adusă prin clasicele apeducte antice, subterane, sau supraterane. In jurul marelui Istanbul de astăzi se găsesc multe ruine ale unor apeducte supraterane de tip roman, precum şi tunele de aducţiune săpate în stâncă , sau căptuşite cu tuburi de ceramică aesă. Foarte multe dintre aducţiuni au fost folosite, încă mult timp de cuceritorii otomani, după 1453.

Un superb vestigiu de apeduct este Apeductul lui Valens, construcţie impresionantă prin masivitate aflată chiar în inima actualului megalopolis.

Constantinopolul dispunea atât de cisterne sub cerul liber, ca nişte imense bazine şi de rezervoare sucterane, cu o apă mai bine protejată. Se apreciază că rezervoarele deschise aveau o capacitate de reţinere de aproximativ 900.000 de mc de apă, iar cele amenajate în subteran aveau o capacitate de 160.000 de mc. Se estimează că numărul cisternelor subterane ar fi fost în jur de 80, dintre care unele au supravieţuit până în epoca contemporană, într-o stare mai bună sau mai deteriorată.

Cea mai mare parte a cisternelor s-au amenajat în primele patru secole de la data transformării oraşului grecesc, Byzantion, în capitala imperiului roman, adică între secolele 4 şi 7 e.N. Consumul de apă al Constantinopolului estimat pentru acele timpuri este de circa 10.000 mc. Printre cei mai mari consumatori erau băile populare, în jur de patruzeci, plaltele imperiale şi patriciale cu fântini proprii şi grădini întinse, cazărmile, mănăstirile şi bisericile, acestea avâd toate fântâni pentru populaţia din parohie.

Astăzi nu se mai pot vedea cisternele descoperite, dar se pot localiza toate după numeroase consemnări istorice şi după tradiţii locale ale unor cartiere. Cele mai remarcabile au fost: Cisterna Aetios sau Aetius, din sec. al 5-lea (421 e.N), acoperită astăzi de un mare teren de sport, Cisterna Bonus, situată la nord de moscheea sultanului Selim şi transformată acum în grădină, amenajată tot în sec. al 5-lea, Cisterna Mocius, din sec. al 6-lea, transformată astăzi în fosă. Niciuna din ele nu ar putea stimula vreun interes în prezent, Erau alimentate de izvoare neînsemnate, de ploi şi de unele aducţiuni prin apeducte. Aveau apa cea mai puţin curată, dar există informaţii în ele, ca şi în cele subterane, se stimula creşterea unor plante cu capacităţi de purificare şi oxigenare. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem gândi cu groază la calitatea acelei ape de iaz sau eleşteu, apă supusă tuturor furtunilor cu praf şi resturi vegetale, în contact cu apa scursă de pe maluri, sau în contact cu orice fiinţă nesocială. Pe deasupra exista un risc permanent de infiltrarea unor ape freatice infestate de la dejecţiile marelui oraş.

Cea mai mare cisternă în aer liber a fost  Cisterna Aetius. Ea măsura 244 x 85 de metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de mc de apă.

S-au inventariat 24 de cisterne mari, iar restul fiind rezervoare cu capacităţi mai modeste, amenajate după noi necesităţi în plină epocă bizantină. Cele mai renumite cisterne subterane sunt Cisterna Bazilică ( Yerebatan Sarayi) şi Cisterna Philoxenos. (Birbindirek Sarnici). Despre prima se relatează într-un articol separat.

Cea din urmă a fost mult timp închisă accesului deoarece a avut nevoie de ample renovări şi consolidări. Era situată între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic, în actualul cartier istoric şi central, Sultanahmed. S-a găsit foarte mult timp sub un palat identificat drept Palatul lui Lausos din sec.al  4-lea e.N. Avea o suprafaţă de 3640 mp (64 x 56,4 m) şi putea stoca  40.000 de mc de apă. Se prezenta sub forma unei unei vaste săli hipostile, acoperită de arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă romană.

Deşi este numită Cisterna celor 1001 coloane, nu are decât decât 224 de coloane, aşezate pe 16 rânduri a câte 14 coloane. Acestea aveau înălţimi 14-15 metri. In fapt erau compuse fiecare din câte două coloane suprapuse, unite printr-un inel de marmură. Platforma cisternei a necesitat o consolidare puternică, aşa că numai una dintre coloanele suprapuse poate fi văzută, cea superioară. Din cea inferioară se vede numai o parte. Totuşi o parte din elevaţia originală s-a păstrat la intrare. Cea mai mare parte dintre coloane şi capiteluri, şi multe postamente poartă monograme sau abreviaţii cu  două, trei, litere greceşti.

Cisterna a fost restaurată prin sec.al 6-lea, când palatul s-a năruit complet. După cucerirea otomană, din 1453, cisterna a căzut în uitare şi a fost redescoperită în sec.al 17-lea, când Fazli Paşa a început construirea unui palat.

Admirabil restaurată, Cisterna Philoxenos serveşte acum ca sală pentru diverse evenimente care cer o ambianţă specială, spectacole, concerte, parade de modă, etc. Totodată cisterna s-a deschis şi publicului, dar pentru început este mult mai puţin cunoscută şi vizită decât Cisterna Bazilică.

Alte monumente similare subterane, care aşteaptă atenţia cuvenită pentru punerea în valoare, sunt Cisterna de la mănăstirea Stoudion şi Cisterna lui Aspar. Aşteaptă la rând cel puţin alte douăzeci.

ISTANBUL - CISTERNA BASILICA - YEREBATAN SARAYI

Cisterna Bazilică a fost un rezervor subteran de apă pentru alimentarea şi rezerva Constantinopolului. El a fost construit pe timpul domniei împăratului Justinian I-ul cel Mare, în urma revoltei Nika din anul 532 e.N. In acele timpuri toate cetăţile dispuneau de cisterne ( în limba greacă kisternai) pentru depozitarea apei necesare atât în timp de pace, cât şi pentru caz de asediu. Constantinopolul, cel mai mare oraş de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu, a dispus de mai multe rezervoare de apă, pe măsura întinderii şi a populaţiei celei mai numeroase.

Unele cisterne erau subterane, iar altele în aer liber, sub forma unor lacuri. Se apreciază că Constantinopolul avea 80 de cisterne subterane, cu o capacitate de 160.000 de metri cubi şi cisterne neacoperite cu o capacitate de 900.000 de metri cubi. Apa era adusă prin apeducte de ala mare distanţă. Un exemplu impresionant este porţiune rămasă din Apeductul lui Valens, în zona centrală a oraşului. Cea mai mare parte dintre cisterne s-au amenajat între secolele 4 şi 7 e.N, iar consumul estimat era de 10.000 de metri cubi zilnic. Cele mai mari consumuri se înregistrau la băile publice, care aveau câte o cisternă apropiată. Cea mai mare cisternă sub cer liber a fost cea numită Cisterna lui Aetius, după numele eparhului (prefectului) oraşului. Datată din anul 421 e.N, ea măsura 255 X 85 metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de metri cubi de apă.

Cisterna Bazilică a fost construită în zona centrală a capitalei, zonă în care erau concentrate principalele edificii publice, multe palate, inclusiv Marele Palat al împăraţilor şi care era locuită în principal de patricieni şi slujbaşi ai Curţii imperiale. A rămas unul dintre monumentele cele mai spectaculoase ale vechii capitale bizantine, care a traversat timpurile până în epoca noastră.

Cisterna a fost excavată sub un mare edificiu cu portic, numit popular Basilica. Procopius din Cesareea a descris cu amănunte, în lucrarea sa Edificiile, reconstruirea Basilicii şi motivele amenajării acestei vaste cisterne. Era cuprinsă între artera numită Mese (în greacă Meson Odos), adică „calea de mijloc”, la sud şi biserica Theotokos Chalkoprateia, la nord. Mese a fost o cale de procesiuni atât în epoca bizantină, cât şi în cea otomană. Incepând de la Poarta Adrianopol, ea ajungea la biserica Sfânta Sofia şi , pe lângă acesta, la palatul Topkapî. Turcii numesc astăzi artera Divan Yolu, adică strada Divanului, în vechime Divan-lolu-su, adică strada Consiliului. Intrarea în cisternă se află pe o altă arteră ce porneşte tot dinspre biserica Sfânta Sofia şi formează un unghi ascuţit cu cea anterioară, stradă numită Yerebatan. De la aceasta provine şi numele turcesc de astăzi al cisternei, cel de Yerebatan Sarayi (palatul Yerebatan).

Giganticul rezervor era alimentat cu apă dintr-o pădure aflată la 19 km de oraş, pe malul european al Bosforului, pădurea numită de turci Pădurea Belgrad, după anul 1521 când au cucerit capitala sârbilor. Capacitatea cisternei era de 78.000 de metri cubi, având lungimea de 138 de metri, şi lăţimea de 64,6 de metri. Are ziduri din cărămidă groase de 4 metri şi acoperiţi cu o tencuială specială hidraulică.

Cisterna a fost acoperită cu arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă de tip roman şi susţinută de  12 rânduri a câte 28 de coloane, în total 336. Dintre acestea au 28 au capiteluri corintice-bizantine. Restul coloanelor prezintă o diversitate deconcertantă de capiteluri, fiind aduse de împăratul creştin de la diverse temple antice cu structuri grandioase a căror identitate nu mai este cunoscută. Cele mai multe coloane au fost prelucrate în timpul amenajării cisternei, cu grijă numai pentru fusul robust şi înalt, fără preocupare artistică pentru capiteluri şi baze. Coloane măsoară în medie 8 metri înălţime, fiind egalizate din postamentele variate pe care au fost aşezate. Intre ele distanţele variază de la 4,75  la 5,10 metri, ceea ce înseamnă o precizie remarcabilă pentru o construcţie ascunsă privirilor.

Una dintre coloane este cu totul bizară, având săpate pe lungime unele imitaţii de lacrimi curgătoare, sau de picături de apă. Aceea provine din Forumul Taurului, de la Arcul de triumf al lui Theodosius I-ul. Altele, mai scurte, s-au ridicat pe adaosuri de piatră, sau de marmură, dislocate tot din construcţii antice. Două dintre coloane, lucrate minunat dintr-o marmură albă, au fost ridicate pe două blocuri tot din marmură albă, blocuri care reprezintă cu câte un cap de meduză pe una din laturi. Cale două postamente cu cap de meduză au fost aduse de la Didima (Didyma), din sud-vesul Asiei Mici, din Ionia grecească. Acolo făceau parte dintr-un grandios templu antic grecesc, cu adyton. Un bloc asemănător se află răsturnat de cutremure în faţa templului de la Didima.

Cele două coloane sprijinite pe „meduze“ sunt retrase într-unul din colţurile cele mai profunde ale cisternei şi sunt puse în evidenţă de luminile unor reflectoare speciale. Spaţiul subteran al cisternei pare a fi parte a unui templu grandios care respectă mistica lui Hades. Cu toate că este ascuns privirilor, templul subteran al apei exprimă esenţa austerităţii şi a pustietăţii spirituale, cu toate că dă o probă a măiestriei antice, a unei priceperi care îţi taie răsuflarea.

Pereţii laterali ai cisternei, tencuiţi cu un ciment roman, poartă şi astăzi urmele negricioase lăsate de unele niveluri ale apei depozitate, până undeva sus la 8 metri de la bază. Se pot observa şi urmele unor niveluri mai scăzute, repetate ca un răboj pe fusurile coloanelor şi pe pereţi. Purificarea apei era realizată de nişte plante speciale ce se dezvoltau în ea, plante despre care actualii stăpânitori nu mai ştiu nimic. Secretul purificării apelor din cisternele cetăţilor antice continuă a rămâne un mister. Acea lume dispărută a luat cu ea o mulţime de secrete din toate domeniile vieţii şi ale practicilor din diverse domenii ale cunoaşterii. Multe din ele ar putea fi de mare folos vieţii moderne.

Pentru vizitare cisterna a fost amenajată cu grijă. S-a gândit un traseu optim pentru punerea ei în valoare, traseu pe care s-a amenajat un podeţ larg de lemn cu balustrade. Podeţul trece peste un strat cristalin de apă, adânc de 50-60 de centimetri. Toate coloanele au bazele afundate în apa transparentă. Lângă fiecare coloană este plasat câte un reflector cu lumina gălbuie distribuită în sus, spre înaltul fusului de piatră sau de marmură. Iluminaţia discretă şi o muzică în surdină conferă spaţiului un plus de mister şi de venerabilitate.

Atmosfera din imensa subterană este umedă, iar de sub bolţile de cărămidă, sau în lungul coloanelor, picură apă provenită prin infiltraţii din solul de deasupra. Este o linişte profundă în tot spaţiul, iar vizitatorii vorbesc în şoaptă, parcă captivaţi de tăcerea veacurilor. Nu poţi să uiţi că deasupra acelor bolţi antice de cărămidă stau astăzi clădirile noului Istanbul, că nimic nu a putut clinti siguranţa acelui spaţiu vast, nici măcar nenumăratele cutremure trăite. Efortul şi priceperea pentru realizarea unui astfel de rezervor grandios sunt impresionante şi admirabile

Cu trei decenii în urmă, prin anul 1975, Cisterna bazilică se prezenta cu totul altfel. Pe atunci se cobora o scară îngustă până la un mic debarcader. Cisterna era pe jumătate plină cu apă şi scufundată în întuneric. Pentru a o parcurge se plătea un barcagiu care îi plimba pe turişti pe întinsul apei întunecate, mai aproape de bolţi şi într-o linişte de mormânt, linişte tulburată discret numai de clipocitul vâslelor. Barcagiul se apropia din loc în loc de câte o coloană, întrerupea lumina din urma bărcii şi o aprindea pe cea din faţa ei, pentru o anumită porţiune. Repetat operaţiunea aprinderii şi stingerii luminilor de mai multe ori, atât la dus cât şi la întors. In acele timpuri impactul asupra vizitatorilor era mult mai profund, mai misterios. Toată liniştea veacurilor se păstra numai pentru ei şi pentru barcagiu, iar iluminaţia slabă, absorbită de spaţiile ca de smoală, nu lăsa să fie admirate decât bolţile de cărămidă, capitelurile diverse şi fusurile umede ale coloanelor. Pe atunci se aventurau în cisternă puţini vizitatori, aşa că la întoarcerea la micul debarcader, foarte rar erau alţi curioşi care să aştepte pe barcagiu. Pe atunci Turcia nu era căutată turistic decât în mică măsură, pentru că era teatrul unor dese răsturnări politice şi nici nu dispunea de baza materială turistică de astăzi, bază multiplicată de zeci de ori şi exploatată cu abilitate.

Un om sensibil faţă de scurgerea istoriei pleacă din adânâcuril cisternei cu învăţăminte profunde şi unice despre viaţa, tehnica şi concepţiile strategice ale unor înaintaşi milenari. Pe lângă acestea este încercat şi de multe, foarte multe întrebări.

Nu departe, între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic se află o altă cisternă subterană spectaculoasă, cisterna Philoxenos, sau Cisterna celor o mie una de coloane, în limba turcă Binbirdirek Sarnici. Aceasta nu este deschisă publicului.

ISTANBUL - MOSCHEA ALBASTRA - SULTANAHMED CAMÎI

Trăieşti o încântare privind Moscheea Albastră într-o dimineaţă de azur şi de aur solar. Este una dintre cele mai frumoase şi mai mari moschei din Istanbul şi din lumea islamică, desigur şi cea mai mediatizată. Ea tronează cu îndreptăţită mândrie în faţa venerabilei Biserici Sfânta Sofia, mândrie şi superlativ al creştinismului.

Moscheea a fost fondată de sultanul Ahmed I-ul (1603-1617) la vârsta de 20 de ani, pe aceeaşi axă cu biserica creştină inegalabilă, Sfânta Sofia. Ridicarea viitorului edificiu musulman grandios i-a fost încredinţată arhitectului imperial, Sedefhar Mehmed Ağa, unul din elevii marelui arhitect înaintaş Mimar Sinan. Lucrările au început în anul 1609, iar inaugurarea a avut loc în anul 1617, deşi pe poartă este înscris anul 1616. Edificiul nu era comlet terminat în ultimul an de domnie al ctitorului (1617), ultimile cheltuieli trecînd în sarcina succesorului, Mustafa I-ul.

Datorită faianţei cu nuanţă predominant albastru-verzui, folosită la placarea interiorului, moscheea a primit numele actual, cel de Moscheea Albastră, lăsându-se în planul doi meritul sultanului ctitor şi numele de Moscheea Sultanahmed Camîi, sau numirea populară de Ahmediyya.

Aceasta a fost prima moschee ridicată la Istanbul după scurgerea a mai mult de patru decenii. Ea s-a înălţat peste locul Marelui Palat al împăraţilor bizantini. Spre deosebire de predecesorii lui, sultanul Ahmed I-ul nu a putut finanţa lucrările din prăzile de război, deoarece nu a obţinut nici o victorie semnificativă pe timpul domniei. Cheltuielile imense le-a suportat tezaurul, ceea ce a provocat unele nemulţumiri în jurul său. Multe palate ale unor personalităţi, construite deja pe acele locuri, au fost cumpărate cu sume considerabile şi apoi demolate. Printre acestea s-a aflat şi palatul lui Sokollu Mehmed Paşa. In plus au trebuit demolate resturi din partea sudică a Hipodromului antic. ipodromului

Sultanii care au urmat au folosit această moschee pentru declaraţiile religioase importante. Aici s-au celebrat sărbătorile religioase ale elitei otomane şi tot de aici îşi începeau anual pelerinii drumul lor spre Mecca.

Moscheea Albastră este una dintre cele două moschei din lume şi din lume încadrate de şase minarete. Cea de a doua se află la Adana, în sudul Anatoliei. Când a realizat ctitoria sa, sultanul Ahmed I-ul a fost aspru criticat, fiind învinuit că ar fi încercat să egaleze moscheea cea mai sfântă de la Ka’ba, din Arabia. Pentru a rezolva problema el a subvenţionat construirea celui de al şaptele minaret la moscheea de la Ka’ba.  La Moscheea Albastră patru minarete sunt plasate în colţurile clădirii centrale. Acestea au câte trei balcoane în consolă cu stalactite. Celelalte două minarete sunt plasate la capătul esplanadei şi au numai câte două balcoane.

O legendă spune că la plecarea în pelerinaj spre Mecca, sultanul a cerut arhitectului să ridice minarete aurite. Din motive financiare, demne de înţeles, maestrul arhitect a considerat că ordinul este imposibil de realizat şi a apelat la un subterfugiu lingvistic.

In limba turcă cuvântul AUR este altin, foarte apropiat de cel ce semnifică cifra şase, adică alti aşa că a construit şase minarete zvelte, minunat dantelate şi cu câte trei balcoane.

Planul moscheei este inspirat din cel al bisericii Sfânta Sofia, construită cu mai mult de un mileniu înainte, şi din cele ale unor edificii construite în secolul anterior de arhitectul Sinan, respectiv planul moscheei lui Soliman I-ul Magnificul (Süleymaniye) şi planul Moscheei lui Baiazid al II-lea (Bayezid al II-lea), ambele inspirate tot din planul biseicii Sfinta Sofia. Concepţia ei generală este realizarea de vârf a două secole de dezvoltare a arhitecturii religioase otomane, fiind considerată ultima mare moschee din perioada clasică otomană.

Arhitectul şi-a întemeiat planul inspirându-se după cel al moscheei Şehzade (1543-1548), operă a lui Sinan. Totuşi planul este neregulat deoarece a trebuit să fie adaptat după constrângerile impuse de terenul afectat.

Moscheea Albastră are o cupolă magnifică, care atinge la interior înălţimea de 43 de metri, cu un diametru la bază de 23,5 metri. Patru pilaştri gigantici cu secţiune circulară, placaţi cu marmură în partea de jos şi cu faianţă în partea de sus, suportă cupola gigant şi o parte din greutatea unor semi-cupole laterale. Cei patru pilaştri masivi amintesc de moscheea Selimiye de la Edirne, o altă capodoperă a lui Sinan. Se pare că Arhitectul Mehmed Paşa s-a simţit timorat de grandoarea edificiului aşa că a supradimensionat pilaştrii, degradând parţial proporţiile elegante ale cupolei prin talia lor opresivă. Aceste “picioare de elefant” au în partea de jos multiple striaţii de marmură, în timp ce în partea de sus este pictată şi separată de cea de jos printr-o bandă cu cuvinte aurite. Privită din exterior, moscheea prezintă o succesiune armonioasă de cupole şi semi-cupole, într-o armonie perfectă care conduce privirile spre vârful cupolei centrale.

Moscheile imperiale otomane aveau o sală de rugăciune, o curte exterioară şi o curte interioară. Cu timpul urbanismul a înghiţit curţile exterioare, cele pe care erau amplasate, mausolee, şcoli coranice (medrese), băi turceşti, (hammam), cantine pentru săraci, spitale, ospicii, şi altele. Curţile exterioare erau suprafeţe înconjurătoare afectate moscheilor imperiale, dar fără împrejmuiri, fapt ce a dus treptat la restrângerea lor. Unele din edificiile din preajm au dispărut, iar altele au primit noi utilizări. 

Clasica curte exterioară a Moscheei Albastre s-a contopit astăzi cu împrejurimile urbane, precum anticul Hipodrom şi parcul dinspre biserica Sfânta Sofia. De aceea vizitarea începe prin poarta curţii interioare, poartă de piatră unde este suspendat un lanţ de fier cu zale mari, fixat de la ambele capete pentru a forma o buclă mare în jos. A fost pus acolo pentru ca de fiecare dată când sultanul ajungea acolo călare să fie obligat să încline capul, ceea ce însemna, desigur, o mişcare de respect pentru Alah. Din păcate majoritatea vizitatorilor nu remarcă acel lanţ grosier şi nici nu-i află rostul.

Privită din interiorul curţii, poarta cu lanţ este magnific dantelată în piatră cu stalactite arabice. Suprafaţa curţii interioare este complet pavată cu dale mari. Ea are aceeaşi întindere ca şi sala de rugăciune de sub cupolă, având un plan dreptunghiular de 64x72 de metri. Perimetrul curţii este bordat de 26 de coloane de granit, cu capiteluri bogat dăltuite. Colonada formează un portic pe trei laturi, acoperit de 30 de mici cupole. Centrul curţii este ocupat de o fântână octogonală acoperită, în jurul căreia sunt distribuite egal scăunele de piatră pe care se aşează credincioşii pentru spălarea rituală. Apa ţâşneşte prin robinete moderne, iar susurul lor te îndeamnă să-ţi astâmperi setea. Nu este permis şi, pe deasupra, robinetele sunt fixate prea jos, foarte apropiate de jgheabul de scurgere.

In sala de rugăciune, adică în moscheea propriu zisă, se poate pătrunde prin trei portaluri diferit plasate pe laturi. Prima, cea de acces dinspre curtea interioară, este intrarea principală şi cea mai mare. La ea se ajunge urcând un număr de trepte largi până la platforma de piatră pe care este aşezat monumentul. Pe timpul zilei, poarta este obturată de o draperie din piele de cămilă. Credincioşii şi vizitatorii se strecoară pe lângă ea.

Dincolo de intrare se deschide un spaţiu imens, un spaţiu aerat şi senin, caracterizat de o lumină caldă pe tot timpul zilei. Zidurile înconjurătoare, dintre cupola pierdută la înălţime ameţitoare şi pardoseală, sunt străpunse de 260 de ferestre, cele mai multe cu vitralii colorate discret. Sticla colorată a fost oferită sultanului de către Senioria veneţiei, dar în prezent multă este de provenienţă modernă. Pe timp de Ramadan, când soarele îşi prelinge razele peste faianţele albastru-verzui şi peste covoarele roşii de pe pardoseală, sala de rugăciune fascinează pe vizitatori.

Pentru rugăciunile de seară şi de noapte moscheea este luminată strălucitor. Nu se face nici o economie de energie. Din cupolă este prins un candelabru imens, total deosebit de cele cu care suntem obişnuiţi în Europa. Este un candelabru circular cu diametru larg cât toată baza cupolei, care poartă sute de becuri pe circumferinţă. Candelabrul nu dispune numai de un singur cerc, ci de patru cercuri concentrice aşa că numărul de becuri poate atinge o mie, sau mai mult. Părţile laterale ale spaţiului sunt şi ele luminate fără economie. Toate candelabrele sunt apropiate de pardoseala sălii, astfel încât iluminaţia este feerică pentru cei de jos. Odinioară, marele număr de lămpi erau aurite şi cu putre preţioase. Printre globurile sticlă se puteau găsi ouă de struţ şi globuri de cristal.

Iluminarea generoasă a interiorului este o caracteristică a tuturor moscheilor din Turcia, spre deosebire de cea a bisericilor creştine. Este mai surprinzătoare şi lipsită de economie.

De jur-împrejurul spaţiului interior, pe trei laturi, se desfăşoară galerii ridicate la nivelul unui etaj, destinate femeilor ce participă la rugăciune. Pardoseala galeriilor destinate femeilor se sprijină pe coloane delicate şi au pereţii acoperiţi de cele mai frumoase faianţe ale ediciului.

Pe partea de jos a zidurilor şi în galerii toată decoraţia cu faianţă este realizată cu 21.000 de plăci fabricate în sec.al 17-lea la Iznik (antica Niceea), reprezentând mai mult de cincizeci de modele florale. Desenele delicate de pe plăcile de faianţă reprezintă flori de liliac, garoafe, lalele, trandafiri şi chiparoşi, toate în nuanţe albastru-verzui şi maro-roşcat. Unele dintre plăcile din spate ale galeriei din spate au fost recuperate de la palatul Topkapî, incendiat în anul 1574. Preţurile ridicate au determinat ca în ultima parte a lucrărilor placile să fie de mai slabă calitate, cu un colorit mai estompat şi cu un alb mai puţin clar.

Islamul nu permite reprezentarea divinităţilor cu figură umană aşa că în moschei nu există nici o reprezentare a vreunei fiinţe umane. Este de bănuit că acest precept a fost împrumutat pentru o perioadă de unii împăraţii bizantini, numiţi iconoclaşti. Acei împăraţi au interzis reprezentările sfinţilor în biserici, a icoanelor de orice fel şi chiar au distrus ornamentaţia cu reprezentări umane din bisericile existente.

Decoraţiile cuprind versete din Coran, dintre care multe sunt opera Seyyid Kasim Gubari, considerat ca cel mai mare caligraf al timpului său. Mari panouri de pe peteţi conţin nume de califi şi versete coranice executate în sec.al 17-lea de caligraful Ametli Kasim Gubarim, dar au fost acesea restaurate. Pavimentul este acoperit de covoare donate de credincioşi şi reînnoite atunci când se uzează.

Partea superioară a moscheii lui Ahmed I-ul, pereţii, arcurile şi bolţile au fost decorate în frescă cu o culoare predominant albastră. Ansamblul decoraţiei este completat cu caligrafii şi arabescuri aurite. Mihrabul (nişa de rugăciune - altarul) şi mimberul (tronul de vineri) sunt executate din marmură albă de Marmara, reprezentând exemple rafinate a sculpturii din epoca construcţiei. Mihrabul are sculptate stalactite şi un panou dublu de inscripţii deasupra. Lemnul sculptat şi încrustat cu fildeş sau cu sidef, de la porţile de acces, de la obloanele ferestrelor de la parter şi de la tronul de rugăciune, sunt şi ele excelente exemple de sculptură. Marmura lojei sultanului (Hünkâr Mahfil), împreună cu grilajul de bronz ce o înconjoară, reprezintă alte preţioase munci artistice şi dovezi de talent. Loja este susţinută de zece coloane de marmură. Ea are propriile mihraburi, ornate odinioară cu jad roz şi aurit. Mai avea şi pupitre încrustate şi aurite pentru corane.

In fosta curte exterioară a moscheei se află, conform tradiţiei, mausoleul ctitorului, sultanul Ahmed I-ul, mausoleu vecin cu Fântâna germană de la capătul fostului Hipodrom antic. Tot acolo s-a construit şi medresa (şcoala pentru Coran). Ambele se ridică în colţul de nord-vest al moscheii, la o oarecare depărtare, înspre biserica Sfânta Sofia.

In partea de nord-est a edificiului, înspre ţărmul Mării Marmara, se ditinge un mic pavilion, mai puţin vizitat şi prezentat, pavilion prin care sultanul avea acces direct la loja sa. După anul 1978 în spaţiul acela s-a organizat cu un interesant muzeu de tapiţerie. Imaginea laturii de nord este îmbogăţită de două  loggii suprapuse şi prelungi. Cea de la parter se află la nivelul platformei generale a moscheei. Capătul ei apusean se deschide în curtea interioară, pe platforma intrării principale. Cea de la etaj este acoperită cu semi-cupole mărunte. Structura loggiilor diversifică ornamental acea latură a moscheei, gonind austeritatea zidăriei de piatră.

Se spune că asemănător lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, sultanul Ahmed I-ul a dorit ca moscheea lui să întreacă în dimensiuni şi ornamentaţie biserica Sfânta Sofia, luată ca pradă de la creştini, dar nu a reuşit. Planurile avântate ale arhitectului Sedefkar Mehmed Ağa, nu au egalat pe teren dimensiunile maxime ale bisericii concurente. La data ridicării moscheei toată splendida decoraţie în mozaic a Bisericii Sfinta Sofia fusese acoperită de  o tencuiala grosieră şi de varul turcilor, menite a ascunde ornamentaţia creştină. Aşa că în domeniul bogăţiei interioare nu a existat un termen de comparaţie solid nici pentru sultan şi nici pentru arhitect. Deşi strălucitor, prin coloritul şi luciul faianţei, interiorul moscheii a rămas sărăcăcios şi provincial în raport cu cel al lăcaşului creştin. Inălţimea cupolei, la interior, este de 55,60 metri la Sfânta Sofia şi numai de 43 de metri la moschee. Diametrul cupolei Sfintei Sofia atinge 31-32 de metri la bază, iar al moscheii numai 23,5 metri.

Cu toate acestea Moschea Sultanahmed rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente ale lumii, un superlativ al arhitecturii şi ornamentaţiei otomane. Ea a fost vizitată şi de Papa Benedict al XVI-lea la 30 noiembrie 2006, pe timpul unei vizite în Turcia. Cu acea ocazie a spus: Toţi credincioşii se identifică cu un Dumnezeu unic şi demonstrează o adevărată fraternitate.

ISTANBUL - ISLAM şi MOSCHEE

De fapt ce este Islamul şi care sunt atributele unui sanctuar al său, ale unei moschei?

Ca religie Islamul este un ansamblu de doctrine şi proceduri revelate de Mahomed şi înscrise în cartea Sfântă numită Coran. Ele s-au impus prin acţiunea şi darul convingerii datorat lui Mahomed, ajungând să cuprindă spiritul a aproape un miliard de oameni în zilele noastre. Apropiat de iudaism şi de creştinism, Islamul rămâne totuşi o replică şi o copie rudimentară a celor două credinţe mai vechi. De altfel, din incultură nu se putea naşte o spiritualitate superioară.

Musulmanul crede în lumea viitoare şi în reîncarnare, iar Coranul are 114 capitole, numite „sure“, compuse din 6666 de versete, număr satanic pentru credincioşii creştini. Coranul a împrumutat de la creştinism pe cei doi Arhangheli, pe Gabriel, prin intermediul căruia Mahomed a primit revelaţiile şi pe Mihail, care a transmis voinţele divine pe pământ. Printre profeţii care l-au precedat pe Mahomed, au fost recunoscuţi de Islam: Adam, Noe, Abraham, Moise şi Iisus. In Islam nu există sacramentele botezului şi a primei comuniuni.

Această religie se bazează pe cinci reguli, considerate drept „cele cinci comandamente“ ale sale: credinţa, rugăciunea, pomana (milostenia), postul şi pelerinajul.

Primul comandament sau, mai bine zis, prima poruncă cere ca musulmanul să creadă fără nici o îndoială în divinitatea Dumnezeului său, adică a lui Allah şi în profeţia lui Mahomed: „Nu există decât un Dumnezeu, iar Mahomed este reprezentantul său pe pământ“.

Cea de a doua poruncă cere credinciosului să facă cinci rugăciuni pe zi după reguli speciale. Din minaretul moscheii muezinul face apelul la rugăciune: prima în zori, a doua la mijlocul zilei, a treia după-amiază, a patra seara şi a cincia noaptea.

In chemarea sa muezinul strigă:

„Allah este atotputernic.

Eu adeveresc că nu există alt Dumnezeu decât Allah.

Eu adeveresc că Mahomed este profetul lui Allah.

Veniţi la rugăciune.

Veniţi la mântuire.

Allah este atotputernic.

Nu există alt Dumnezeu decât Allah“.

Fiecare rugăciune este precedată de o abluţiune (spălare rituală) pe timpul căreia credinciosul se spală pe picioare, pe mâini, pe faţă, pe urechi, pe gât şi pe coate. Acest act purifică corpul iar rugăciunea sufletul său.

Musulmanul poate să-şi îndeplinească rugăciunea în orice loc doreşte, cu excepţia rugăciunii de la mijlocul zilei de vineri, care trebuie făcută în moschee. Acea rugăciune principală a săptămânii corespunde slujbei de duminică la creştini. Cei care sunt împiedicaţi de muncă nu pot renunţa, pot înlocui rugăciunea sau rugăciunile pierdute ziua prin cea de noapte. Persoanele vârstnice, sau cu handicapuri fizice, care nu pot să se prosterneze, pot să-şi rostească rugăciunile din poziţia aşezată.

Pentru a se ruga, credinciosul se întoarce către Mecca, adică către sud-est în Turcia. Stă în picioare, se apleacă, se prosternează şi îşi lipeşte fruntea de covorul rugăciunii, se ridică şi repetă aceleaşi mişcări. O rugăciune poate dura aproximativ între zece şi douăzeci şi cinci de minute.

Cea de a treia poruncă cere fiecărui musulman care nu are datorii şi a câştigat destul pentru propria viaţă, să de pomană săracilor, văduvelor sărace, sau orfanelor. Pomana trebuie să reprezinte a patruzecia parte din câştigul anual.

Cea de a patra poruncă este postul, copiii şi călătorii fiind exceptaţi. Luna postului se numeşte Ramadan şi este cea de a noua lună a calendarului arab. Pe timpul Ramadanului, între răsăritul şi apusul soarelui este interzis mâncatul, băutul şi contactul sexual. Postul îl obişnuieşte pe musulman cu controlul propriului corp şi îi aminteşte de suferinţa celui sărac.

La sfârşitul Ramadanului urmează o sărbătoare de trei zile, numită în Turcia, Şeker Bayrami. Pe timpul acesteia se poartă haine noi, se fac vizite la părinţi şi prieteni, se servesc mâncăruri şi prăjituri. După rugăciunea de dimineaţă, familiile vizitează mormintele celor apropiaţi.

Cea de a cincia poruncă cere credinciosului mahomedan ca măcar odată  în viaţă să facă un pelerinaj la Mecca. Pelerinajul trebuie făcut până la sfârşitul a două luni după Ramadan. Pelerinii se îmbracă uniform, fapt ce aminteşte tuturor că orice fiinţă umană este egală în faţa lui Dumnezeu.

In străfundurile Islamului există multe alte prevederi cu caracter obscurantist despre poligamie, despre poziţia slugarnică şi lipsită de libertate a femeilor, despre supunere şi claustrare familială, despre lupta împotriva necredincioşilor, despre sacrificiu, despre multe altele care par stupide sau sălbatice celor din credinţele mari ale lumii. Norocul poporului turc a fost apariţia în istoria sa a marelui reformator Mustafa Kemal supranumit Atatűrk (1881-1938) care a transformat Turcia într-un stat laic, stat în care obscurantiştii rar mai au curajul să scoată capul sau să ridice pretenţii. Garantul laicităţii statului turc este armata sa, prin comandamentul său central.

Tipul de sanctuar al Islamului este moscheea. Stilul tuturor moscheilor s-a identificat cu locuinţa lui Mahomed de la Medina, care era formată din mici încăperi de locuit ce înconjurau curtea. Desigur că pe parcursul timpului construcţia moscheilor s-a stilizat puternic, conturând o arhitectură deosebită de cea de la începuturi, care a rămas reprezentată numai prin simboluri. Moscheea mai este şi locul reuniunilor politice sau sociale şi adăpostul credinciosului lipsit de locuinţă. Ca şi în cazul bisericilor creştine, între teorie şi realitate s-au produs rupturi de-a lungul istoriei.

Din punct de vedere constructiv moscheile s-au despărţit în două tipuri generale: cele cu curtea descoperită, pentru ţările calde şi cele acoperite pentru ţările mai reci. Dominaţiei otomane i se datorează dezvoltarea moscheilor cu plan ce cuprinde o cupolă centrală, stil care a atins perfecţiunea pe timpul domniei sultanului Soliman I-ul Magnificul, în sec. al 16-lea, şi datorită talentatului arhitect Sinan (1490-1588).

Longevivului arhitect Mimar Sinan i se atribuie ridicarea a peste 80 de mari moschei şi a 50 de moschei mai mici, alături de numeroase şcoli, spitale, poduri, apeducte şi băi turceşti, în total peste 320 de clădiri, dintre cele mai frumoase. Sinan a reprezentat un reper de cea mai mare valoare în istoria culturii turce.

Mimar Sinan, numit simplu Sinan, sau arhitectul Sinan, s-a născut la 15 aprilie 1490 la Kayseri (fosta Cesareea), în Anatolia şi a murit la vârstă foarte înaintată, la 17 iulie 1588, la Istanbul. De origine armeană el a devenit creatorul arhitecturii clasice otomane prin sinteza modelelor de moschei din Orientul Mijlociu şi Apropiat, cu experienţa şi grandoarea construcţiilor bizantine.

Moştenind, pe de o parte, liniile arhitecturii turcilor selciukizi din sec. 11-12, linii împrumutate de aceia din Orientul Mijlociu persan, trăsăturile şcolii de Bursa, din sec. 14-15, şcoală formatoare a moscheilor otomane, şi viguroasa arhitectură bizantină, cu exemplul central Sfânta Sofia, el a încercat să depăşească modelele. Odată cu el se asistă la instaurarea unor noi reguli arhitectonice în arhitectura otomană, reguli care s-au tradus prin transformarea progresivă a volumului cubic în volum semisferic tăiat în faţete. Treptat şi cu măsură, a introdus în numeroasele moschei construite, un joc de contra-cupole din ce în ce mai sofisticat. Sinan a reuşit să obţină un spaţiu interior foarte luminos, făcând să se retragă coloanele din ce în ce mai spre periferiile spaţiilor.

Şcoala de arhitectură de la Constantinopol, sau Sinaniană, a marcat apogeul arhitecturii otomane, reprezentând aproape tot ce a putut da mai valoros acea lume necizelată.

La exterior Sinan a folosit o împletire savantă de volume destinate a crea un efect de supleţe şi uşurinţă a zidăriilor, precum la Sűleymanie. La interior decorarea cu ceramică geometrică şi florală a devenit din ce în ce mai elaborată.

In jurul vârstei de 22 de ani tânărul armean s-a convertit la mahomedanism şi a intrat în serviciul sultanului având cunoştinţe de zidărie şi dulgherie de la tatăl său. Mai târziu, după vârsta de 25 de ani a făcut parte din corpul ienicerilor. Pe parcursul anilor petrecuţi în armată s-a perfecţionat în arta zidăriei, devenind şeful constructorilor în piatră şi al construcţiilor de război. La începutul carierei militare a activat un timp la palatul lui Ibrahim Paşa aflat şi astăzi pe marginea Hipodromului, vis-a-vis de Moscheea Albastră. Timpul petrecut la acel palat l-a folosit din plin ca ucenicie de înaltă calitate. Soarta a decis ca acesta să fie singurul palat de demnitar otoman construit din piatră şi cărămidă care să străbată secolele de până la noi. Acum, este bine reamenajat şi consolidat pentru a adăposti Muzeul de artă turcă şi musulmană. Este o zidire care a străbătut cu tenacitate drumul lung, de la mândrie, la mizerie, şi apoi la renaştere.

In cursul anului 1539, la vârsta de 49 de ani, Sinan a primit demnitatea de şef al arhitecţilor imperiali din partea celui mai glorios sultan, Soliman I-ul Magnificul.

Importanţa lui Mimar Sinan, arhitectul imperial care a avut fericirea să dispună de resurse practic nelimitate pentru a-şi exprima talentul, provine în primul rând din încercarea sa, pe tot parcursul vieţii, de a se apropia de perfecţiune. A mai rămas important pentru numeroasele lui inovaţii în metodele de construcţie, dar şi pentru geniul cu care a condus arhitectura otomană „clasică“ la apogeu. Sinan a influenţat considerabil pe arhitecţii ce i-au succedat, printre care şi Sedefkar Mehmed Ağa, elevul său, care a construit la cererea sultanului Ahmed I-ul, Moscheea Albastră. Sinan a ştiut să alăture seninătăţii mobile a clasicismului otoman o imaginaţie creatoare de o bogăţie inegalabilă. Arhitectura otomană a terminat prin el procesul de sinteză a diferitelor surse de inspiraţie, trecând în faza de căutări a perioadei clasice. Utilizarea simplă şi clară a cupolei, element foarte important în arhitectura monumentală, şi a sistemului său de portanţă, transformarea cupolei în nucleul arhitecturii monumentale este o contribuţie majoră a arhitecturii otomane la arhitectura mondială.

La Istanbul se mai învaţă, pe de altă parte, că moscheile se împart şi după criteriul ctitorului. Există moschei „imperiale“, construite de sultani, sau de către membri ai familiei dinastice şi  moschei simple, construite de personaje particulare. Moscheile „imperiale“ sunt construcţii ample, dotate cu două sau mai multe minarete, construcţii ce înglobează curţi, sau pământuri sfinte, unde sunt înhumaţi sultanii ctitori sau apropiaţii lor. Acestor moschei măreţe li s-au adăugat ca anexe şcoli coranice, biblioteci, spitale, cantine publice pentru săraci, băi turceşti (hammam), ospicii, etc. In ele se găsesc loji imperiale, unde sultanii şi haremul lor îşi făceau rugăciunile.

Moscheile simple au dimensiuni mai mici şi dispun, în general, numai de un singur minaret. Alături au o grădiniţă sau o mică curte, unde, în principiu, se afla mormântul ctitorului. Curtea precedă sala de rugăciune.

La toate moscheile turceşti în mijlocul zidului de sud-est îşi află locul altarul, numit mihrab, de unde imamul conduce serviciul religios de cinci ori pe zi. La dreapta mihrabului este situat amvonul numit mimber. Acesta este alcătuit dintr-o scară de piatră, sau de marmură, cu balustrade robuste care conduce spre un tron oficial. In mod curent, în partea de jos a scării accesul este oprit de o draperie, iar tronul se sus este lipit de zidul mihrabului.

In faţa amvonului, a mimberului, spre interiorul spaţiului de rugăciune de sub boltă, se găseşte strana, un spaţiu dreptunghiular acoperit, dar cu zidurile deschise. De acolo muezinul recită cu voce tare rugăciunile care precedă slujba. Tot din acelaşi spaţiu, muezinul intonează cântările religioase.

In partea opusă stranei, pe cealaltă parte a spaţiului interior, se află alt amvon, aşezat oarecum simetric faţă de strană în raport cu axa moscheii. De acolo imamul vorbeşte practicanţilor înainte de rugăciunea de vineri.

La extrema sud-estică a zidului cu mihrab, în direcţia Mecca, este plasată loja sultanului, din care el se ruga împreună cu cele 4 soţii legitime. Loja sultanului poate fi găsită numai în moscheile imperiale şi este înconjurată de un grilaj ornamental, eventual aurit, din care sultanul putea vedea interiorul moscheii, dar nu putea fi văzut de credincioşii de rând.

De jur-împrejurul moscheilor, înconjurând ca o potcoavă spaţiul de sub boltă, sunt prevăzute galerii, sub formă de portic, rezervate numai femeilor. Bărbaţii au dreptul de a se ruga în spaţiul central al moscheii.

Moscheea imperială, este precedată de o curte interioară patrulateră, în centrul căreia este plasată Fântâna ablaţiunilor. De jur-împrejur această curte este înconjurată de un portic cu coloane acoperit de semibolţi sferice, atât de dragi lumii persano-arabe. In exteriorul moscheii şi a curţii interioare există o altă suprafaţă afectată locaşului, spaţiu numit curtea exterioară. De cele mai multe ori în curtea exterioară se găsesc mormintele sau mausoleele sultanilor şi ale altor rude sau apropiaţi.

Un călător neavizat caută cu privirea curtea exterioară la moscheile imperiale. In trecut acestea au fost delimitate, dar în prezent ele sunt reprezentate de suprafeţe deschise ce înconjoară sancuarul şi pe care sunt construite unele anexe bătrâne ale moscheei (mausolee, medrese-şcoli coranice, băi-hammam, biblioteci, cantine pentru săraci, spitale, ospicii, etc.) O mare parte din construcţiile vechi ce acopereau fosta curte exterioară a moscheilor imperiale, au dispărut, sau sunt folosite în prezent pentru alte destinaţii.

ORAȘE DISPĂRUTE - SERAPEION LA PERGAM - TURCIA

O construcţie bizară, în raport cu tradiţia arhitectonică greco–romană, se înalţă cu o grandoare greoaie în câmpia de la poalele Pergamului.

            Serapionul sau ,,Curtea Roşie” după cum îi spun localnicii, constituie un ansamblu arhitectonic, cu caracter religios, edificat din cărămidă roşie.

            Construcţia reprezintă cel mai mare templu ridicat de romani pe pământul Asiei Mici. Cu piaţa înconjurătoare (temenos) ocupă o suprafaţă cu laturile de 260 x 100 metri. Templul propriu-zis are dimensiunile de 60 x 26 metri şi o înălţime a ruinelor de 19 metri, fără partea superioară a zidăriei care este prăbuşită.

            Ansamblul arhitectonic unde se află templul are formă rectangulară şi se compune dintr-un edificiu impresionant, dreptunghiular, anexat la două construcţii circulare, în formă de turn. Turnurile se găsesc amplasate de o parte şi de alta a intrării, având 15 metri diametru şi 19 metri înălţime.

            Intre turnuri şi construcţia principală dreptunghiulară, se găseşte câte o curte tip peristil, înconjurată de galerii cu coloane şi întărită cu suporţi formaţi din cariatide aşezate spate în spate reprezentând atlanţi. Acest tip de suporţi constructivi amintesc puternic de caracteristici ale construcţiilor egiptene. Faptul nu surprinde atunci când se ia în consideraţie că templul era destinat zeităţilor egiptene Isis şi Harpokrate, precum şi lui Serapis (de unde denumirea templului de Serapeion).

            Curţile cu galerii şi suporţi de tip egiptean conţineau bazine placate cu onix, precedate de puţuri adânci de 3 metri.

            Intre cele două turnuri urmate de curţile cu colonade, se forma o curte alungită de intrare spre templu. Şi aceasta era dotată cu o colonadă ce preceda intrarea înaltă de 14 metri şi lată de 7 metri.

            Podeaua templului era pavată cu marmură, iar în nava centrală conţinea un bazin şi un puţ, ambele de adâncime mică. In spatele acestora se ridica un podium de 1,5 metri înălţime, cu un soclu pe care se afla statuia divinităţii.

            Printr-un pasaj, ascuns sub paviment, marele preot putea pătrunde în interiorul statuii, ce măsura aproximativ 10 metri, de unde vorbea prin gura zeităţii.

            Nava centrală a templului se departaja de navele laterale prin colonade de marmură aşezate pe două nivele. Zidurile laterale ale navelor conţineau câte cinci nişe impresionante, deasupra cărora se deschideau cinci ferestre pentru luminarea templului în timpul zilei. Partea din spate a templului nefiind prevăzută cu ferestre rămânea în penumbră. Acolo, de o parte şi de alta a absidei centrale, două scări duceau, fiecare, spre partea superioară a monumentului; una spre acoperiş iar alta la galeriile laterale de la etaj.

            Pe sub pavimentul templului erau construite două tunele, cu o direcţie oblică, prin care curgea apa râului Selinus. Tunelele aveau o lărgime de 9 metri şi o lungime de 200 de metri. După 1800 de ani tunelele se găsesc în stare perfectă şi dirijează în continuare apele aceluiaşi râu.

            Aşezarea templului în apropierea unui râu şi prezenţa cariatidelor, întăresc trăsăturile egiptene ale templului, dar rămâne un mister faptul că grandioasa construcţie s-a înălţat peste ape fără a avea vreo comunicare secretă cu acestea. De altfel săpăturile arheologice de la acest monument antic sunt încă departe de a se încheia.

            Serapeion-ul, ridicat în secolul 2 d.Ch., probabil sub domnia lui Hadrianus (117–138 d.Ch.), când cultele orientale deveniseră obişnuite în lumea romană, a adăpostit pe timpul Imperiului Bizantin o biserică dedicată Sfântului Ioan.

            Vremurile cuceririlor arabe şi apoi turce au eliminat orice viaţă din Serapion dar nu i-au putut produce şi dispariţia. Masivitatea covârşitoare a zidurilor de cărămidă, trăinicia lor legată cu cimentul roman, a îndepărtat cutezanţa eventualilor demolatori şi aminteşte actualilor locuitori din împrejurimi cât de târziu au urcat pe scara civilizaţiei.

ORAȘE DISPĂRUTE - ASCLEPION LA PERGAM

Este o fostă aşezare independentă, cu caracter de sanatoriu, amplasată spre vestul oraşului propriu-zis, în câmpia mănoasă şi împădurită cu ,,pini umbrelă”. Numele aşezământului provine de Asclepios, semizeul şi apoi zeul medicinei.

            In secolul al 4-lea a.Ch., modelul stabilimentului medical sacru de la Epidauros, din Grecia continentală a fost copiat şi în Asia Mică, la Pergam. Săpăturile arheologice au evidenţiat 18 nivele distincte de construire înainte de epoca romană. Suprafaţa Asclepion-ului s-a extins continuu, atingând apogeul în epoca romană când a devenit unul dintre cele mai celebre centre medicale ale antichităţii.

            Vestigiile ce se prezintă acum privirilor datează, în majoritate, din primele secole ale erei creştine şi foarte multe din timpul domniei împăratului Hadrianus (117–138 d. Ch.).

            Prin destinaţia sa cu totul aparte, Asclepion-ul reprezintă o curiozitate arheologică de primă importanţă. Pe timpul locuirii şi funcţionării acestui mare sanatoriu toate amănuntele legate de monumente  s-au bucurat de o deosebită atenţie. Atenţia acordată de guvernatori, de împăraţi, de oamenii bogaţi ce îşi căutau vindecarea şi chiar de donatori îndepărtaţi, a îmbogăţit spectaculos întreaga aşezare, dar şi fiecare edificiu în parte. Utilităţile balneare şi de tratament au evoluat şi s-au înfrumuseţat, acestora adăugându-li-se utilităţi culturale bogate şi elegante.

            Acumulările spectaculoase de frumuseţe arhitectonică şi de construcţii cu caracter vindecător se pot numai contura într-o scurtă trecere în revistă.

            Asclepion-ul reprezintă numai simbolul bogat al unei preocupări profund umane şi ştiinţifice. Făcându-se abstracţie de metodele curative specifice timpului, trebuie reţinut efortul spectaculos al lumii greceşti şi elenistice spre evoluţia organizată a medicinei.

            Vestigii dedicate medicinei, de o asemenea grandoare şi complexitate, nu s-au remarcat la alte civilizaţii antice şi nici în evul mediu până târziu spre epoca modernă. Practicarea organizată şi centralizată a ştiinţei vindecării constituie un mare salt al civilizaţiei şi Pergamul a avut şansa să participe la el.

            Obiectivul principal al Asclepion-ului era marea ,,piaţă sacră” înconjurată pe trei laturi de galerii susţinute pe coloane de marmură cu capiteluri ionice sau corintice. Cea de a patra latură (estică) era constituită din Propilee (intrarea) ample, Templul zeului Asclepios, Edificiul circular cu destinaţii de tratament şi ampla Bibliotecă.

            Dimensiunile ,,pieţei sacre” (o vastă incintă) erau de 130 x 110 metri. Galeriile înconjurătoare, frumos ornamentate cu coloane şi cu ziduri placate cu marmură, serveau plimbării bolnavilor  ,,cu picioarele goale”, odihnei lor zilnice şi chiar somnului celor ce se simţeau extenuaţi.

            La extremitatea de nord–vest a galeriei nordice se găsea un teatru roman, cu o capacitate de 3.500 locuri, construit pe o excavaţie pietroasă a terenului. Suprafaţa centrală inferioară, destinată orchestrei, sau actorilor, era pavată cu dale de marmură multicoloră. Construcţia destinată scenei propriu-zise se ridica la un metru înălţime, având placare de marmură albă. In spatele scenei se ridica (asemănător altor teatre antice) un fundal zidit din trei etaje şi prevăzut cu nişe pentru statui.

            Marea ,,piaţă sacră” şi-a păstrat importanţa de la începuturi până în ultima zi. Trei temple, dintre care unul pentru Asclepios, s-au înălţat aici încă din epoca elenistică. Multe încăperi cu destinaţie de tratament şi odihnă, bazine cu apă sacră pentru tratament, surse de apă adusă prin conducte de plumb, un bazin central placat cu marmură şi cu trepte pentru plajă şi odihnă. Multe altare, sau statui omagiale, acopereau centrul şi laturile ,,pieţei sacre”. Aproape de mijlocul pieţei, nu departe de ,,sursa sacră” de apă se afla o galerie subterană (foarte bine păstrată) de 80 de metri lungime, cu luminatoare naturale la suprafaţa solului şi cu un pavaj de andezit, pe sub care curgea, susurând, apa. Galeria era destinată tratamentului de liniştire a bolnavilor în condiţiile de răcoare, de curent de aer şi de zgomot liniştitor de apă curgătoare.

            Galeria era considerată sacră, numindu-se ,,cryptocorpus”. Prin ea bolnavii puteau ajunge la primul nivel al unui edificiu circular, cu un diametru de 26,5 metri – templul lui Telesphor. Aici se mai putea ajunge coborând o sacră din ,,piaţa sacră”.

Edificiul circular al sanatoriului avea două nivele. Cel de jos, placat cu marmură, avea aspectul unei galerii monumentale, închisă de bolţi. Aici dominau instalaţiile de apă şi bazinele. O terasă pentru băi de soare se alătura edificiului spre sud.

            La etajul, complect dispărut în prezent, existau 6 abside adânci în ziduri. Ca şi la galeriile ce înconjurau “piaţa sacră”, sau la alte edificii, acoperişul era confecţionat din lemn şi ţiglă.

            Intre Templul lui Telesphos şi Propilee se afla Templul lui Asclepios, templul circular, asemănător templului ,,Romei şi al lui Augustus” de lângă Pantenonul Atenei. Templul acesta era, însă, de dimensiuni mai reduse şi mai tânăr cu 20 de ani. Fusese ridicat drept cadou pentru Pergam, de către consulul roman Lucius Rufinus.

            Accesul în templu se făcea dinspre vest urcând treptele spre colonada circulară. In interiorul templului, acoperit cu o cupolă, existau şapte nişe alternative, unele semicirculare şi altele unghiulare. Statuia zeului medicinei, Asclepios, domina atenţia în nişa din faţa intrării. Pereţii din cărămidă erau placaţi cu marmură multicoloră. Cupola avea un diametru de 23,85 metri, iar la partea inferioară era acoperită cu mozaic. Ca şi cupola Pantenonului din Roma, prezenta o deschidere circulară în centru, pentru efecte de lumină în timpul zilei şi pentru aerisire.

            Pe aceeaşi latură (est) a ,,pieţei sacre” se găseau şi Propileele (intrarea) monumentale, ce cuprindeau o curte dreptunghiulară cu colonade pe trei laturi şi o poartă monumentală spre incintă.

            La nordul Propileelor se înălţa marea Bibliotecă a Asclepionului. Construcţia era prevăzută cu un paviment de marmură multicoloră, tăiată regulat pentru a forma figuri geometrice asemănătoare unui covor. Zidurile duble asigurau curenţii cu aerul necesar eliminării eventualei umidităţi ce ar fi dăunat volumelor păstrate în suluri de papirus sau pergament. Salonul de lectură avea laturile de 16,5 x 18,5 metri şi era accesibil atât medicilor cât şi bolnavilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală în bibliotecă o statuie colosală a împăratului Hadrianus.

            In exteriorul incintei Asclepion-ului se întind alte două obiective remarcabile. Dinspre nord–est se întinde spre Propilee ,,via sacra”, adică o cale monumentală lungă de aproximativ 820 metri şi lată de 18 metri, bordată de coloane monolit, unite prin arcade. Această cale sacră era menită să impresioneze pe vizitatori şi pe bolnavi, înainte să ajungă la intrarea în Asclepion prin Propilee. Intrarea pe calea sacră se făcea printr-o poartă monumentală aflată în zona amfiteatrului şi a stadionului, obiective amplasate în afara zidurilor Pergamului, la poalele muntelui. De o parte şi de alta a căii se întindeau magazine, se înălţau statui, sau susurau fântâni.

            La Asclepion terapia aplicată bolnavilor se baza pe sugestie, pe curăţenie, pe băi de “apă sacră” (hidroterapie), pe băi de nămol şi de soare, pe destindere la teatru, pe concerte şi pe medicamente obţinute din ierburi cu virtuţi vindecătoare.

            Scopul principal al Asclepion-ului era lupta cu bolile, intrarea morţii în acest orăşel sanctuar era interzisă. Aceasta se putea remarca încă de la Propilee unde era săpată o lege: ,,Prin mărinimia zeilor intrarea morţii în acest loc sacru este interzisă”. Celor bolnavi grav nu li se păermitea a pătrunde în Asclepion, neavând autorizaţia de a se găzdui nici în împrejurimi.

            Bolnavii sosiţi la Asclepion erau consultaţi la marea poartă de intrare spre ,,via sacra” şi erau acceptaţi numai dacă sufereau de maladii vindecabile.

            Intr-una din scrierile sale, Pansanias afirma cu amărăciune: ,,Oamenii sărmani care-şi trăiau ultimele zile nu erau acceptaţi la Asclepion, iar cei care prin hazard pătrunseseră dar se apropiau de moarte, erau imediat alungaţi. Nu erau lăsaţi să moară în Asclepion”.

            Orăşelul sanatoriu întindea tentacule de locuire şi tratament chiar şi în afara ,,pieţei sacre”. Un exemplu este interesanta ,,Stoa” descoperită abia în 1967, în vestul incintei. Pornea de la galeria de pe acea latură a ,,incintei sacre” având o lungime de 93 de metri. Construcţia, în totalitate din andezit, s-a dovedit de provenienţă elenistică.

            Oratorul Aristeides chiar preciza, în scrierile sale, că practicase băi de nămol într-un bastiment sacru, ce se afla pe acele locuri de la vest de ,,incinta sacră”. Precizarea deschide perspectiva unor noi dezvăluiri arheologice în zona înconjurătoare a nucleului sanatorial.

Prin poziţia sa fără curenţi de aer, prin locurile de tratament şi de convalescenţă, prin apele sale vindecătoare, prin galeriile de plimbare şi odihnă, prin teatrul său şi prin biblioteca sa, Asclepionul  s-a prezentat ca unul din centrele medicale celebre pe toată perioada existenţei.

            Intre medicii celebri ai Asclepion-ului de la Pergam se pot enumera: Calos, Antipas, Galenos, Nichomedes, Flavius, Hemocrates şi Claudius.