vineri, 17 decembrie 2010

ISTANBUL- CROAZIERA PE STRAMTOAREA BOSFOR

O călătorie la Istanbul nu poate fi completă fără tradiţionala şi de neuitat excursie navală pe apele ca de cobalt, sau de un albastru spre negru, ale Bosforului. Ţărmurile celor două continente oferă un amestec fermecător de trecut şi de prezent, de splendoare grandioasă a unor palate, de cetăţi şi de frumuseţi ale naturii.
Bosforul are o lungime de 31,7 kilometri şi o lărgime ce variază între 650 şi 2800 de metri. Apele sărate ale celor două mări, pe care le uneşte, au umplut o vale adâncă, născută prin fractura uscatului la începutul erei quaternare. De patru-cinci milenii, un număr greu de precizat de seminţii i-au traversat apele de pe un continent pe altul, sau de la o mare la alta, în ciuda curenţilor violenţi ce îl străbat.
O croazieră obişnuită porneşte din portul de la capătul european al Podului Galata, odinioară cel mai important port al Constantinopolului bizantin şi otoman. Pornind spre nord, spre Marea Neagră, vaporaşul urmăreşte, la început, ţărmul european al strâmtorii. Trece încet pe lângă cheiurile de pe ţărmul cartierului Pera, unde acostează de zilnic enorme vase de croazieră. Apoi se prelinge pe lângă cartiere noi, agăţate pe dealuri, şi pe lângă edificii moderne , sau vechi, alăturate ţărmului. Având în planul doi cartiere noi cu multe edificii impresionante, se profilează lin o serie re repere arhitectonice înaintate în vârstă: Turnul Galata, Moscheea Kilic Ali Paşa, turnătoria de tunuri Tophan, Moscheea Nusretiye, Moscheea Molla Çelebe, una dintre capodoperele a lui Sinan, Moscheea Dolmabahçe, Turnul cu ceas de la Dolmabahçe, Palatul Dolmabahçe, Muzeul Naval, Palatul Çiragan, Parcul Yildiz cu parcul şi pavilioanele parcului său, Moscheea Ortokőy lângă piciorul european al Podului Bosfor şi alături de ea o rezidenţă de la mal de mare Esma Sultan Yalisi.
Ortakőy, cartierul din faţa pilonului european al Podului Bosfor, înseamnă în limba turcă „satul de mijloc“, simbolul său vizual fiind eleganta moschee albă aşezată la buza apelor. In acest areal strâmpt apropierea unei moschei, a unei biserici şi a unei sinagogi aduc un elogiu toleranţei moderne a turcilor. Alături de Franţa şi Portugalia, Turcia întregeşte grupul de state cu adevărat laice din Europa.
De la distanţă şi de la nivelul apei, tablierul suspendat al Podului Bosfor pare extrem de subţire, aproape imaterial. Peste el trec totuşi şase căi de rulare, pe care maşinile multicolore se preling ca şiruri de buburuze grăbite.
Podul Bosfor a reprezentat prima legătură dintre Europa şi Asia pe deasupra apelor strâmtorii şi a avut un rol simbolic. El a fost dedicat, la 29 octombrie 1973, celei de a cincizecia aniversări a Republicii Turcia, fiind pus în operă prin colaborarea unei societăţi germane cu una engleză. Are o lungime de 1074 de metri şi este suspendat de doi piloni înalţi de 165 de metri, unul pe malul european şi celălalt pe malul asiatic. Lungimea totală ajunge la 1560 de metri pentru a atinge colinele de pe cele două maluri. Tablierul, puţin curbat în sus la mijloc, seamănă cu o frunză subţire de grâu verde aruncată la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Lărgimea tablierului este de 33,40 metri. La data construirii elegantul pod suspendat dintre continente se clasa pe locul doi în Europa şi pe locul cinci în lume, după Humper Bridge din Anglia, Verranzano-Narrows din New York, Golden Gate Bridge din San Francisco şi Mackinac Bridge din Michigan.
Peste pod trec zilnic între 200.000 şi 400.000 de autovehicule, iar creşterea previzibilă a traficului a determinat guvernul turc să treacă repede la aruncarea celui de al doilea pod peste strâmtoare.
Odată ce a depăşit aliniamentul Podului Bosfor, vaporaşul trece pe lângă Parcul Kuruçesme, unde altădată peisajul era urâţit de depozitele de cărbune pentru capitală. In dreptul parcului am alunecat pe lângă o insuliţă numită Galatasaray, insulă privată, cu restaurant, piscină şi cafenea rezervată membrilor clubului sportiv cu acelaşi nume.
In continuare, din verdeaţa ţărmului a răsărit Arnavatkőy, „satul albanez” în limba turcă, şi numit odinioară Mega Revna. Localitatea este locuită de creştini care îşi păstrează obiceiurile şi este cunoscut pentru restaurantele cu meniuri pescăreşti. O ceremonie ortodoxă numită „Aruncarea crucii în mare“ este menită a atrage abundenţa peştilor şi a păstra sănătatea pescarilor. Obiceiul respectiv are o vechime de numai 60 de ani, ceea ce duce cu gândul la România unde este aruncată crucea în apele Dunării, la Galaţi, şi în mare, la Constanţa, pe timp de iarnă; obicei străvechi ocazionat de sărbătorirea Bobotezei.
In acest punct de locuire creştină a strâmtorii apele au cea mai mare adâncime. In general adâncimea şenalui variază între 36 şi 124 de metri în lungul strâmtorii.
Malul european dezvăluie mereu alte pământuri cu pini şi chiparoşi răspândiţi pe pante şi coline line, sau diverse alte privelişti cu bucuria unor grădini înflorite. In depărtare, spre nord, îşi face apariţia cel de al doilea pod aruncat peste strâmtoare, pod legat de autostrada Edirne-Istanbul-Ankara. Autostrada ocoleşte capitala pe la nord şi apoi se uneşte, în Asia, cu autostrada care străbate Istanbulul şi trece peste Podul Bosfor.
Pe mal îşi făce apariţia curând cartierul Bebek şi colinele lui rotunjite. Se observă cu uşurinţă că este unul din cartierele în care s-a adunat o elită a Istanbulului şi a străinilor rezidenţi. La malul apei, edificiul consulatului egiptean se remarcă drept un minunat exemplu al stilului „Art Nouveau“. Pe versanţii dealurilor de la nord se ivesc fragmentar clădirile Universităţii Bosfor, în limba turcă Boğaziçi (Bosfor).
Privirile sunt atrase repede de zidurile masive şi perfect conservate ale cetăţii Rumeli, în turcă Rumeli Hisar. De altfel cetatea mi s-a părut cel mai atrăgător şi dominant punct al strâmtorii, punct în care apele sunt strânse cel mai puternic între maluri. Numai 660 de metri separă cetatea de malul asiatic.
Sultanul cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea, a dispus ridicarea cetăţii cu un an înainte de a-şi ataca prada, în 1452. La lucrări au participat 10.000 de salahori şi 1.000 de meşteri constructori, astfel că numai după patru luni visul sultanului fusese realizat, blocarea strâmtorii, astfel ca dinspre Marea Neagră să nu poată veni în ajutorul bizantinilor, genovezii din Crimeea. Este recunoscut că la lucrările făcute în mare grabă au participat şi demnitarii sultanului. Cetatea este înconjurată de ziduri puternice cu creneluri dreptunghiulare (nu ascuţite după stilul arab). Zidurile sunt legate de 3 turnuri mari şi 13 mai mici. Pe timp de iarnă cele trei turnuri mari adăposteau cartierul general al ienicerilor, iar vara soldaţii trăiau în corturile aşezate în spaţiile dintre ziduri.
In curtea cetăţii, pe locul fostei moschei a ienicerilor, este amenajat astăzi un teatru de vară. Tunurile care odinioară loveau şi scufundau navele inamice sunt expuse la poarta de intrare.
In dreptul cetăţii vaporaşul făce o manevră largă la dreapta pe sub Podul Fatih Sultan Mehmed, adică pe sub cel de al doilea pod ce traversează strâmtoarea. In acest fel prova s-a îndreptat spre sud, pe traseul de întoarcere la Istanbul, traseu va urma, de această dată, malul asiatic al strâmtorii.
Marea despicată de etravă foşneşte lin, mângâitor, ca otava atinsă de coasă. Călătorul îşi poate îngădui să privească în tihnă defilarea ambelor ţărmuri învălurite de dealuri şi festonate cu dantela zidirilor umane simple sau somptuoase. Ochii urmăresc o succesiune de coline prăvălite spectaculos asupra apelor de un albastru negricios, ape care parcă ar voi să le înghită, să continue să taie în stâncă ce au început în altă eră. De altfel, colinele sunt subminate imperceptibil de insistenţa de o veşnicie al mării. Victoria de zi cu zi a apelor este ascunsă de genele albe ale porturilor pentru iahturi.
Cel de al doilea pod peste Bosfor este numit mai simplu de către unii autori. Ei îi spun direct  Podul Cuceritorului.
Inaugurat în 1988 acesta are lungimea totală de 1510 metri, cu distanţa între piloni de 1090 metri. Tablierul cu lăţimea de 39,40 metri, se înalţă tot la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Astăzi el se clasează pe locul al 14-lea în lume pentru deschiderea suspendată dintre pilonii de pe ambele maluri. La construcţie au participat trei companii japoneze, una italiană şi una turcă.
Un al treilea mare pod de traversare peste Bosfor este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.
După ce vasul a făcut bucla de întoarcere pe sub Podul Cuceritorului, pe malul asiatic apare o altă  cetate care îşi priveşte sora mai mare de peste apă, cetatea Anadolu, în limba turcă Anadolu Hisar. Are o suprafaţă mai mică dar, are o structură înaltă şi mândră. A fost ridicată în sec. al 14-lea de către sultanul Baiazid I-ul, inamic prea cunoscut tuturor popoarelor din Balcani, dar şi ultimilor cruciaţi. Inainte de a porni la asaltul final al Constantinopolului, Mahomed al II-lea a mărit Anadolu Hisar şi a însărcinat-o ca împreună cu Rumeli Hisar să blocheze trecerea duşmanilor prin Bosfor.
Navigaţia prin strâmtoare a fost pusă în pericol totdeauna de curenţii foarte puternici şi periculoşi care străbat apele la două nivele distincte. Curenţii din partea superioară a apelor se îndreaptă dinspre Marea Neagră spre Marea Marmara, iar cei de profunzime se scurg invers, cu efect nefast pentru adâncurile Mării Negre. Sub adâncimea de circa 200 de metri, în apele Mării Negre au acumulat substanţe nocive pentru viaţa animală. Aceasta a dispărut total datorită aportului de apă mult mai sărată dinspre bazinul mediteraneean în raport cu apa de la suprafaţă, mult îndulcită de apele Dunării şi ale altor mari râuri din nord. Pe unele porţiuni ale şenalului, pericolul provocat de curenţi este crescut cu mult faţă de medie. La pericolele naturale întâmpinate de navigaţie s-au adăugat în ultimile secole cele datorate construcţiilor militare medievale şi moderne.
In baza convenţiei de la Montreux, din 1936, apele Bosforului sunt parte a domeniului internaţional şi libere accesului oricăror nave străine. Traficul naval este unul dintre cele mai importante din lume. O statistică din anul 2003 arată că 47.000 de nave au tranzitat strâmtoarea, dintre care 8.000 au transportat încărcături periculoase, printre care gaze şi petrol. In anul 2004 traficul a crescut la 54.000 de nave.
Internaţionalizarea strâmtorii şi densitatea traficului naval greu a necesitat obligativitatea folosirii de piloţi la bordul marilor nave. Pe lângă marele trafic internaţional, apele Bosforului sunt înţesate de o puzderie de vase mici turceşti folosite la traversări, la navetele locuitorilor între cartiere, la trafic comercial local şi desigur, la turism.
Pe fondul dezvoltării explozive a infrastructurii Turciei, se lucrează pe sub apele strâmtorii la un tunel destinat unei circulaţii urbane rapide între cartierele de pe cele două maluri. Tunelul, care poartă numele de Marmaray, va avea o lungime de 13,7 km şi va fi gata în anul 2012. In jur de 1400 de metri din tunel vor trece pe sub strâmtoare la o adâncime în jur de 55 de metri.
De-a lungul malului asiatic, peisajul locuirilor este mai patriarhal, cu mai puţine monumente reprezentative, dar vesel şi estival. Aici malurile apelor sunt acoperite cu un şir continuu de vile, numite yali, străjuite de debarcadere individuale şi de ambarcaţiuni pentru agrement. De altfel ambele maluri par a fi un debarcader continuu, numai că pe malul european, vilele şi-au găsit mai cu greu locuri libere şi tot acolo porturile de interes local sunt mai mărişoare.
Pe calea de apă urmată înapoi spre Istanbul, se ajunge curând în dreptul unui fermecător şi mic palat în stil baroc european, Kűçucksu Karsi.
Pe timpul Imperiului otoman, Kűçucksu şi împrejurimile sale erau cunoscute sub numele de Kandil Bahçesi, adică „grădina iluminată“, pentru că aici era una dintre cele mai mari grădini din preajma capitalei. Inaintea palatului actual, pe acelaşi loc, s-a găsit anterior un palat din lemn, cu două etaje, construit sub domnia sultanului Mahmud I-ul (1730-1754).
Cel actual s-a ridicat un secol mai târziu, în stil rococo, între 1856-1857, pentru sultanul Abdulmecit I-ul, ca reşedinţă de vară rezervată odihnei şi vânătorii. Un râuşor care poartă numele de Gűksu, adică „râuşorul celest“ se varsă aici în apele Bosforului. El vine spre mare cu atâta dezinvoltură şi sinceritate încât poate fi asemuit cu o mărturisire de dragoste a naturii. Ultimii sultani şi-au manifestat preferinţa pentru o destindere în acest loc, lângă „Apele Dulci ale Asiei“, nume ce a derivat de la prezenţa râuşorului amintit. Intr-una din încăperile de la etajul palatului a locuit într-o vară şi marele reformator Atatűrk.
Micul palat are faţadele atât de meticulos elaborate încât pare a fi fost lucrat în fildeş de un sculptor miniaturist. Totul este o dantelărie emoţionantă şi plină de surprize. Spre cheiul dinspre Bosfor îl străjuieşte o poartă monumentală la fel de dantelată ca şi zidurile lui surâzătoare, poartă continuată de un gard tot meticulos dantelat din fontă vopsită în alb. Gardul înconjoară palatul pe cele patru laturi, întrerupt la nord şi la sud de alte două porţi monumentale. Sultana-mamă, Mihrişah, a construit alături de incintă, în anul 1898, o fântână cochetă în stil baroc.
Mai la sud, lângă pilonul asiatic al Podului Bosfor surâde alb-gălbui şi plin de eleganţă Palatul Beylerbeyi, fantezie din marmură într-o grădină de magnolii. Palatul ce are acelaşi stil ca şi Palatul Dolmabahçe, a fost comandat de sultanul Abdűlaziz şi inaugurat în anul 1868. Este un edificiu prelung, rectangular, cu un singur etaj şi paralel cu ţărmul strâmtorii. Il înconjoară magnifice grădini în care magnoliilor li se alătură o mulţime de arbori din diverse soiuri de conifere sudice sau din foioase. Cheiul este străjuit la ambele capete de porţi magnifice cu coloane din marmură de o parte şi de alta.
Palatul se aseamănă cu reşedinţele de vară europene. Este decorat exterior în stil clasic, amestecat cu elemente de baroc excesiv. Dispune din 24 de încăperi şi 6 săli, decorate de artişti italieni, francezi şi turci. Bogăţia lui artistică interioară debordează, potenţată fiind de oglinzi veneţiene, de candelabre ample şi grele, de picturi ale artistului rus Ayvazovsky, reprezentând peisaje marine impresionante prin mişcare şi coloritul diafan. Palatul Beylerbeyi nu are sistem de încălzire pentru că a avut destinaţia de palat de vară. Uşile brun-aurii, cu lucrătură delicată şi meticuloasă, sunt făurite din mahon, nuc sau stejar.
Mult timp palatul a servit pentru primirea vizitelor unor personalităţi de seamă, precum împărăteasa Eugenia a Franţei, împăratul Franz Joseph al Austriei, regele Eduard al VII-lea al Angliei, sau Sahul Nasireddin al Persiei.
Sultanul Abdűlhamid al II-lea, revenit din exilul la Salonic, a locuit în palat până la moartea sa, survenită în 1918.
Pe calea urmată de vaporaşul turistic spre portul de plecare de lângă Podul Galata, se apropie mult de Turnul lui Leandru , numit în limba turcă Kiz Kulesi – adică „Turnul fecioarei“. Este vorba de denumirea legendară a unei insuliţe stâncoase din apropierea coastei asiatice, insuliţă care marchează simbolic limita dintre apele Mării Marmara şi cele ale Bosforului. In dreptul său, pe malul asiatic, se afla odinioară cetatea Chrysopolis, astăzi pierdută în masa cartierelor noi.
In timpurile moderne micul edificiu de pe insulă, care nu mai este un turn medieval, a devenit unul dintre simbolurile Istanbulului.
Insuliţa stâncoasă a fost fortificată cu un turn de piatră încă de pe timpul Imperiului Roman, turn păstrat ca punct de pază şi sub Imperiul Bizantin. Mult timp bizantinii au folosit stânca nu numai ca poziţie de observaţie şi de atac asupra navelor inamice, ci şi ca sprijin pentru un lanţ greu ce traversa strâmtoarea şi bloca trecerea navelor inamice, lanţ asemănător ca cel ce bloca trecerea în Cornul de Aur.
Cu toate că avea dimensiuni minuscule, turnul a servit pe timpul Imperiului Otoman ca punct strategic, punct care tria trecerea prin strâmtoare. Marele călător turc Evliya Çelebi a menţionat că insula era apărată de 40 de tunuri şi 100 de ostaşi. Uneori sultanii au primit pe insuliţă pe unii oameni de stat străini. Tot de aici se trăgeau salve de tun când un nou sultan se urca pe tron.
Pe mica insulă s-a aflat totdeauna un far, a cărui bază o constituie astăzi un turn modern. Totodată a avut şi sarcini de salvare a navelor învinse de curenţi, nave care erau prinse cu harpoane şi trase la mal. In anumite perioade a servit ca loc de carantină, iar astăzi încă mai păstrează rolul de post de salvare. Alături de turnul farului, insuliţa adăposteşte acum un mic restaurant cu ambient  medieval şi o cafenea.
Reparat cu atenţie în 1995, turnul farului a suferit grav în urma cutremurului din 1999, când s-a trecut la o nouă renovare.
Asemănător tuturor locurilor atinse de vieţuirea grecilor, turnul trăieşte şi în lumea legendelor. După o legendă greacă, o tânără pe nume Heros era închisă în turn. Cu ajutorul unui felinar ea indica în fiecare noapte iubitului său, Leandros, calea de urmat prin apele ostile. Tînărul cuprins de iubire parcurgea distanţa de la mal la insuliţă înotând. Intr-o zi furtuna a stins flacăra felinarului, iar Leandru a pierdut direcţia şi s-a înecat. Legenda a dat turnului numele lui Leandros cel sacrificat pe altarul dragostei.
Turcii nu s-au lăsat mai prejos şi au alăturat turnului o altă legendă. Conform aceleia oracolele au prezis unui împărat bizantin că fiica lui urma a muri dintr-o muşcătură de şarpe. Pentru a o proteja, tatăl şi-a închis fiica în turnul din mijlocul apelor. Dar un şarpe s-a strecurat într-un coş cu fructe trimis de iubitul prinţesei şi a îndelinit prezicerea. De la acea legendă turcii au dat turnului numele de Kiz Kulesi, adică, „Turnul fecioarei“. Ca învăţătură trebuie înţeles că nimeni nu poate scăpa de propriul destin.
Balcoanele farului oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra Mării Marmara, asupra Palatului Topkapî, asupra Podului Galata şi a cartierelor Galata şi Pera, din ”Oraşul Nou”, asupra Bosforului până la primul său pod şi asupra malurilor asiatice.
Tot acolo se poate aştepta un apus de soare extraordinar, dar pentru aceasta trebuie să-ţi angajezi o ambarcaţiune mică, dintre cele multe care îşi oferă serviciile pe cheiul turistic.
De la Turnul lui Leandru, vaporaşul îşi îndreptă prova spre portul de plecare, traversând în diagonală „apele nimănui“ adică acele ape unde se întâlneşte Marea Marmara, cu Bosforul şi cu Cornul de Aur.
Conform unei etimologii populare, numele de Bosfor înseamnă „trecătoarea vacii“ sau „vadul vacii“ de la cuvintele greceşti bous – vacă şi poros – trecătoare. Tot de o legendă este legat şi acest nume. Legenda vorbeşte de o tânără frumoasă pe nume Io, care era preoteasă a zeiţei Hera, soţia lui Zeus. Intre Zeus şi Io s-a născut o iubire care a supărat-o pe Hera. Pentru a o scăpa pe tânăra Io de răzbunarea soţiei sale, Zeus a transformat-o într-o vacă albă, dar Hera a aflat şi a trimis în urmărirea ei un tăun. Tânăra a scăpat numai trecând dincolo de strâmtoare care de atunci s-a numit „trecătoarea vacii”, Bousporos, respectiv Bosfor. De aceea, privind malurile călătorul îşi simte mâinile, părul şi gândurile, cuprinse de mireasma unei femei imaginare.
Să pluteşti pe Bosfor este o reală bucurie şi un mare câştig estetic. Pământul de pe laturi este atât de saturat de sânge, de sudoare şi de lacrimi, colinele şi ţărmurile au fost martorele atâtor bătălii, încât te cutremuri gândindu-te că de o parte şi de alta a fost pus în joc destinul rasei albe şi a celei mai înaintate civilizaţii. Sigur, că pe unul din ţărmurile atât de pline de graţie şi de veselie astăzi s-a împlinit miraculoasa transformare a fiarei în fiinţă umană.  Din Asia europenii au luat instinctul primitiv, beţia erotică şi strigătul bestial. Ei au transformat instinctul în iubire, muşcătura în sărut, orgia în adoraţie divină, strigătul în cuvinte de iubire, iar pe zeiţa asiatică Astarte au transformat-o în Afrodita. 

ISTANBUL - MOSCHEEA BAIAZID al II-lea

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al peninsulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în latura de apus a Pieţei Baiazid. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.
Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, se află porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final bulevardul Şehzadebaşi Caddesi, cel ce conduce până în Piaţa Baiazid. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman, dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri în arhitectura otomană.
Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, aşezată pe cea de a patra colină istorică a Constantinopolului, este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătruns pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimele secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.
Urmând artera spre răsărit, pe cea de a treia colină se ridică falnică şi masivă Moscheea Prinţului sau Moscheea Şehzade Mehmed (Şehzade Camîi), un alt monument de prim interes al istoriei arhitecturii Imperiului Otoman. Dincolo de aceasta, vechea arteră debuşează în actuala Piaţă Baiazid (Bayezid), o suprafaţă foarte largă care se suprapune în mare peste anticul Forum Tauri, sau, puţin mai târziu, Forumul lui Thedosius I-ul (379-395). Pe latura de răsărit a pieţei, pe partea opusă a Universităţii Istanbul, se înalţă semeaţă şi demnă de bătrâneţea ei Moscheea lui Baiazid al II-lea, cel de al treilea monument de mare valoare de pe parcursul unei aceleiaşi artere istorice. Moscheea şi complexul său de edificii adiacente, ocupă locul al doilea în ordinea vechimii în Istanbul. Se află pe partea opusă a pieţii Baiazid, în raport cu frumoasa poartă a Universităţii. Spaţiul sterp dintre ele este parcă destinat să îmbie la manifestaţiile tinerilor de astăzi.
Arhitectul Hayrettin (Khair al–Din) s-a bucurat de înalta apreciere de a ridica moscheea dorită de sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512), fiul şi succesorul al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul. Lucrările s-au prelungit între anii 1501 şi 1506. Deşi se cunosc extrem de puţine date despre arhitect, stilul strălucit al moscheei şi calităţile sale de rezistenţă, dovedesc buna lui experienţă.  
Sanctuarul mai este cunoscut de locuitori şi sub numele Moscheea porumbeilor, datorită faptului că este înconjurată de mult timp de o colonie imensă de porumbei. Legenda spune că la începuturi sultanul ctitor a cumpărat el însuşi o pereche de porumbei de la un bătrân şi că din acea pereche s-a dezvoltat marea familie a zburătoarelor pe care nu îndrăzneşte nimeni să le alunge.
Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (Fatih), construită anterior, a suferit multe distrugeri provocate de un şir de cutremure în 1509, 1557 şi 1754, dar nu a mai făcut faţă celui mai devastator, din 22 mai 1766. A fost reconstruită după planuri noi care au dus la pierderea autenticităţii ei. Spre deosebire de aceea, complexul Beyazidye şi-a păstrat rolul istoric şi arhitectonic. Impejurimile complexului (külliye) mai cuprindeau o şcoală coranică (medresă), o cantină pentru săraci (imaret) şi o baie publică (hammam).
Piatra de construcţie pentru moschee şi anexe s-a prelevat, în mare parte, din celebra biserica Sfânta Maria a Primăverii distrusă de turci.
Imediat după terminarea edificiului, în anul 1509, un cutremur a distrus parţial cupola fiind necesară o reparare imediată. După alte şase decenii şi jumătate, în anii 1573-1574, edificiul a suportat o nouă reparaţie, realizată de Mimar Sinan. O inscripţie de deasupra porţii consemnează o reparaţie mai târzie, din 1767. Cele două minarete au fost distruse separat de incendii, în 1683 şi 1764.
Moscheea este orientată cu axa pe direcţia nord-vest – sud-est. Are o curte a cărei suprafaţă este aproximativ egală cu cea edificiului central. Curtea, aflată în partea de nord-vest, este înconjurată de ziduri foarte înalte, chiar impresionante şi are porţi monumentale de acces pe fiecare latură exterioară.
Pe trei laturi ale curţii interioare se desfăşoară un portic care se sprijină pe 20 de coloane de porfir, de verde antic şi de granit, toate recuperate de la biserici şi monumente antice. Coloanele susţin 24 de cupole şi sunt unite de un trotuar policrom din marmură..Cupola are înălţimea de 44 de metri şi un diametru la bază de 17 metri. Intregul edificiu este realizat numai din piatră fasonată, care poate spune mult despre coloristica monumentelor bizantine dezafectate. Fântâna abluţiunilor, sau a purificării, din centrul curţii, este mai tânără decât edificiul principal, născându-se în sec. al 17-lea.
In interior, o mare cupolă se sprijină pe două semicupole, una plasată deasupra absidei şi alta  deasupra arcului porţii de intrare în sala centrală. Alte structuri laterale sunt acoperite de câte  patru mici cupole. Spaţiul central, cuprins între pilaştri, are forma de patrat cu latura de 40 de metri Spaţiul este luminat de 20 de ferestre plasate la baza cupolei, cala Sfânta Sofia, câte şapte ferestre la fiecare semicupolă şi de două rânduri de ferestre din zidurile laterale. Prin folosirea pilaştrilor de formă clasică, rectangulari, moscheea reprezintă un stil arhitectural de tranziţie, stil foarte interesant. Trebuie însă ca vizitatorul să fie şi un bun, dacă nu fin, cunoscător al arhitecturii otomane. Interiorul moscheei se aseamănă cu cel al Bisericii Sfânta Sofia, cu spaţiile la scară mai mică.
Pe laturile de nord şi sud se întinde câte un culoar larg, dincolo de structura principală a noscheei. La început a fost conceput din patru camere cu cupole, pentru a servi ca centru provizoriu al dervişilor. Sălile au fost integrate sălii de rugăciuni în sec.al 16-lea şi astăzi compun un şir de trei săli, separate de arcade. La capătul lor se ridică câte un minaret, plasare diferită mult de cea aplicată la moscheile ulterioare.
In cimitirul de la sud-estul grădinii se poate vedea mausoleul (tűrbe) lui Baiazid al II-lea şi încă altele două, al fiicei sale, Selçuk Hatun şi al Marelui Vizir Koca Mustafa Reşid Paşa. Sub grădină se găsesc magazine cu arcade, a căror chirie era destinată susţinerii financiare a moscheei. Acest pasaj a fost conceput de Mimar Sinan, în 1580 şi restaurat în 1960.
Edificiile anexe ale bătrânului locaş musulman au fost transformate într-o mare bibliotecă municipală, în 1882, de către sultanul Abdülhamid al II-lea. Adăposteşte mai mult de 120.000 de cărţi şi 7.000 de manuscrise.
.

miercuri, 15 decembrie 2010

ISTANBUL - MOSCHEEA PRINTULUI sau MOSCHEEA SEHZADE

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al peninsulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în latura de apus a Pieţei Baiazid. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.
Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, se află porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final bulevardul Şehzadebaşi Caddesi, cel ce conduce până în Piaţa Baiazid. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman, dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri în arhitectura otomană.
Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, aşezată pe cea de a patra colină istorică a Constantinopolului, este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătruns pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimele secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.
Urmând artera spre răsărit, se pătrunde în tronsonul Macar Kadoşler, care se încheie la intersecţia cu bulevardul perpendicular Atatürk. Dincolo de intersecţie începe tronsonul de bulevard Şehzadebaşi Caddesi, cel care se pierde în Piaţa Baiazid. Bulevardul Atatürk coboară la stânga spre Podul Atatürk, cel de al doilea mare pod ce traversează Cornul de Aur spre „Oraşul Nou” (Galata). Aceasta după ce s-a prelins pe sub arcurile masive ale Apeductului lui Valens.
La intersecţia arterei vest-est cu bulebardul Atatürk, pe latura de nord, cea dinspre Cornul de Aur, se deschid două părculeţe, de o parte şi de alta a bulevardului Atatürk. Sunt oaze de linişte şi răcoare în zilele de vară, Sub arborii bătrâni, unele familii de turci organizează câte un mic picnic liniştit. Se întinde un covor pe care se aşează femeile, se aranjează sacoşe, iar copii micuţi se joacă împrejur fără a deranja liniştea. Alţi trecători se folosesc de bănci, se odihnesc, stau gânditori, savurează o îngheţată, sau muşcă vreo tartină cu kebab.
Traversând bulevardul Atatürk spre răsărit şi trecând de grădiniţa de pe acel colţ de intersecţie, se ajunge imediat la Moscheea Prinţului sau Moscheea Şehzade Mehmed (Şehzade Camîi).
Intre anii 1544-1548, Soliman I-ul Magnificul (1520-1566) a cerut marelui său arhitect Sinan să construiască o moschee care să comemoreze memoria fiului său, prinţul moştenitor Mehmed. Acel tânăr căzuse victimă invidiei sultanei Roxelana, cea mai aprigă şi iubită soţie a sultanului, hotărâtă să ridice la tron pe unul din fii ei.
Moscheea Prinţului Mehmed a fost prima mare moschee ridicată în sec.al 16-lea (1548) la Constantinopol. Este aşezată pe cea de a treia colină istorică a Constantinopolului, deci mai aproape centrul istoric antic, mai aproape de vârful răsăritean al peninsulei, de acropolisul antic (azi Palatul Topkapî). Ea se află plasată între Moscheea Fatih,  la apus şi Moscheea lui Baiazid al II-lea, la răsărit, în lungul aceleiaşi mari artere.
 Edificiul principal are un plan patrulater acoperit de o cupolă şi se aseamănă mult bisericilor bizantine. Patru pilaştri masivi, cu secţiune octogonală, numiţi „picioare de elefant“, susţin cupola înaltă de 37 de metri şi cu diametrul de 18 metri. Interiorul vastei săli de rugăciune este înviorat de lumina ce pătrunde prin ferestre colorate, iar catedra se distinge printr-o sculptură bogată în basoreliefuri. Planul general este simetric de trifoi cu patru foi, luând în consideraţie suprafeţele de sub cele patru semicupole laterale. Volumul este şi el mărit de acele semicupole ample. Nu dispune de galerii laterale aşa că decoraţia internă este foarte simplă.
In curtea interioară, 12 coloane de marmură şi de granit suportă un număr de 16 cupole care acoperă arcadele porticului înconjurător, portic tradiţional la moscheile princiare. Arcurile dintre coloanele porticului prezintă o alternanţă de marmură roz şi albă. In centrul curţii se găseşte fântâna abluţiunilor rituale (sadırvan), adăugată de sultanul Murad al IV-lea. (1623-1640). Pe laturi edificiul este flancat de două minarete, cu piatra dăltuită cu motive geometrice şi cu încrustaţii de ceramică arsă.
Experţi în arhitectură consideră monumentul drept prima capodoperă în stil otoman a arhitectului imperial Sinan, cel care urma a deveni creatorul unui stil arhitectonic propriu otoman şi cel urma a deveni părintele arhitect al imperiului. Este pentru prima dată când arhitectul a mascat contraforturile exterioare cu galerii susţinute de colonade, pe toată lungimea laturilor de nord şi de sud.
 La origine, moscheea făcea parte dintr-un ansamblu de alte edificii, ceea ce se numea un külliye. Se învecina cu două şcoli coranice, cu o cantină publică, cu un caravanserai şi cu mausoleul prinţului Mehmed. Moscheea era separată de celelalte clădiri ale ansamblului printr-un zid înalt. Astăzi edificiile adiacente s-au transformat în cămin-pensiune pentru studenţi în afară de trei morminte mausoleu (tűrbe), cel al Prinţului Mehmed şi cel al Marelui Vizir Rűstem Paşa, ginerele lui Soliman I-ul Magnificul şi cel al Marelui Vizir Ibrahim Paşa, ginerele lui Murad al III-lea, mausoleu adăugat mai tărziu.
Mausoleele imperiale se recunosc după cantitatea mare de faianţă de Iznik. Cel al prinţului Mehmed are un plan octogonal, un decor din pietre policrome, ferestre înconjurate de ornamente din ceramică arsă, cu arcade şi un pridvor cu apareiaj decorat în opus sectil  (mozaic). Inscripţia de deasupra intrării vrea să sugereze că interiorul mausoleului se aseamănă cu un paradis. Interiorul mausoleului este acoperit integral cu faianţă foarte rară de Iznuk de culoarea verde măr şi galben lămâie. Deschiderile sunt acoperite cu vitralii. Deasupra mormântului este aşezat un curios baldachin în formă de nucă. Mausoleul lui Mehmed mai adăposteşte şi mormintele fratelui său Cihangir şi pe cel al mamei sale, Hamusah.
In spatele mausoleului imperial se află cel al Marelui Vizir Rüstem Paşa, ginerele lui Soliman I-ul Magnificul, edificiu construit tot de arhitectul Sinan. Ca şi în Moscheea lui  Rüstem Paşa, aici s-a folosit tot o mare cantitate de faianţă de Iznik. In apropiere s-a amenajat, mai tîrziu, mausoleul Marelui Vizir Ibrahim Paşa, ginerele lui Murad al III-lea, mort în 1601. Acesta din urmă a fost opera lui Dalgic Ahmed Cavus, care a folosit tot faianţă la decorare.

marți, 14 decembrie 2010

ISTANBUL - COLOANA LUI MARCIANUS

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al penisulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în apropiere de biserica Sfânta Sofia. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.
Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, mărgineşte porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final pe Şehzadebaşi Caddesi, cel mai apropiat de vârful estic al peninsulei istarice. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri, în arhitectura otomană.
Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătrus pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimile secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.
Intr-o intersecţie largă a cartierului Fatih, la apus de artera principală, intersecţie amenajată cu sens giratoriu, tronează în mijloc Coloana lui Marcianus, o coloană votivă ridicată în anul 455 e.N în cinstea împăratului Marcianus (450-457 e.N) de către prefectul Tatianus, care a dorit să fie cunoscut posterităţii lăsând o inscripţie pe soclul coloanei. Are 17 metri înălţime şi se numără printre cele mai vechi monumente ale lumii romane scăpate de pornirile distructive ale otomanilor. Se pare că turcii au găsit-o deja devalizată de partea metalică de către cruciaţii din Cruciada a IV-a, din 1204, care au jefuit sălbatic capitale creştinătăţii orientale ortodoxe. Multe secole a rămas retrasă într-o grădină şi a scăpat atenţiei turce cotidiene. Topografia cartierului înconjurător s-a schimbat neîncetat şi anarhic pe timpul otomanilor. Incendiile foarte dese au avut un rol principal al schimbărilor reţelei stradale, în general mizere şi asfixiante. In 1908, după mari distrugeri cauzate de un incendiu gigantic, s-a trasat un nou plan urbanistic local, în Fatih, plan prin care coloana şi-a ocupat din nou un loc central în mijlocul unei pieţe, ca pe timpul bizantin.
Coloana s-a realizat din două elemente fusiforme de granit gri şi roşu de Egipt. Baza paralelipipedică este placată cu patru dale de marmură albă de Corint. Trei laturi sunt ornate cu cruci greceşti în medalioane. Pe cea de a patra faţă a soclului sunt figuraţi, în basorelief, doi îngeri cu o sferă, dar numai unul poate fi distins cu claritate. Cele două personaje pot fi şi zeiţe ale victoriei. Ele sunt numite de localnici Kiz Tasi, în traducere liberă „Piatra domnişoarelor”. Coloana se termină cu un capitel corintic tot de marmură, capitel pe care probabil era aşezată, cu şaisprezece secole în urmă, statuia împăratului Marcianus aşezat pe tron.
Baza coloanei este orientată cu feţele pe direcţia nord-vest şi sud-est, în timp ce capitelul este orientat nord-sud, probabil cu scopul ca statuia împăratului să privească către Biserica Sfinţii Apostoli. Dedicaţia prefectului Tatianus a fost scrisă pe soclu cu litere de bronz, litere astăzi dispărute. Fusul elegant al coloanei este strâns acum cu coliere metalice, în mai multe locuri, pentru a i se proteja starea monolitică.

ISTANBUL - TURNUL LUI BAIAZID

In parcul Universităţii, nu departe de poarta ei monumentală şi puţin spre nord-vest, pe marginea colinei ce domină Cornul de Aur, se înalţă un turn robust, asemănător unui „turn de apă“, adică cu o parte superioară mai îngroşată peste care se mai ridică încă o structură ascuţită. Este numit Turnul Baiazid ca şi piaţa din apropiere. Datează din anul 1828.
Pe acelaşi amplasament se înălţase odinioară un turn bizantin, numit Tetratsiyon. Turcii au construit târziu, pe acelaşi loc, un turn de lemn în 1749. Turnul dovenise o cerinţă imperioasă pentru supravegherea izbucnirii incendiilor, într-o perioadă când majoritatea locuinţelor capitalei aveau structuri, pereţi, acoperişuri şi placaje exterioare din lemn. Turnul a căzut victimă unui  incediu după numai câţiva ani, în 1756. Acela a fost înlocuit repede pe acelaşi amplasament. Lucrarea a executat-o arhitectul de origine armeană, Krikor Baylan, primul arhitect otoman care a studiat Artele Frumoase la Paris.
Turnul, comandat de Huseyin Ağa a primit numele popular de „cabană” sau de „turnul  Harika”. Cuvântul Harika însemnând „incendiu”, în limba turcă. La începutul sec.al 19-lea, în 1826, turnul lui Krikor a fost incendiat în cursul unei revolte a ienicerilor.
Doi ani mai târziu, în 1828, pe acelaşi loc al turnurilor de lemn a fost ridicat un altul de piatră, sub conducerea fratelui lui Krikor, Senekerin Baylan, la cererea sultanului Mahmud al II-lea. Noul arhitect a dat turnului cel nou trăsături baroce.
Turnul de piatră a fost dotat la început, în partea de sus, numai cu un planşeu cu cameră de supraveghere, cu o suprafaţă de cieca 50 de metri patraţi. Încăperea dispunea în jur de 13 ferestre cu arcuri ronde. La începuturi turnul a avut un acoperiş conic din lemn. In 1849 turnului i s-au adăugat încă două planşee cu plan octogonal şi ferestre circulare. Unul dintre nivele era destinat supravegherii, cel de al doilea pentru tobe de semnalare fonică, iar cel de al treilea pentru înălţarea drapelelor. Ziua focul era semnalat prin bătăile tobelor, iar noaptea prin aprinderea de lămpi colorate. Numărul de tobe şi culorile lămpilor indicau zona şi cartierul unde se semnala incendiul.
In 1889, deasupra acoperişului s-a ridicat un stâlp indicator din metal, înalt de 13 matri. Acum se urcă pe o scară cu 256 de trepte. Tuirnul a fost deteriorat parţial de cutremurul din 1889, dar reconstituirea nu a durat mult.
Inainte de apariţia turnului Turnului lui Baiazid, supravegherea izbucnirii incendiilor s-a făcut dintr-un minaret al Moscheei lui Soliman (Sűleymanie Camîi). Turnul are însă cu 85 de metri. 
Până în anul 1923 un număr de 20 de pompieri staţionau lângă turn. In 1997, structura a suferit o restaurare completă, pentru a-şi continua existenţa şi o nouă utilitate. 
La nivelul maxim al turnului, devenit emblematic pentru metropolă, se ajunge urcând scarăa cu trepte de lemn. Efortul merită pentru panorama pestriţă oferită asupra oraşului şi a apelor Cornului de Aur. Turnul serveşte acum drept staţie meteorologică. Seara, în vârful turnului se aprinde o lumină a cărei culoare indică starea timpului de a doua zi: albastru – timp frumos, verde – ploaie, galben – ceaţă şi roşu – zăpadă.

luni, 13 decembrie 2010

ISTANBUL - UNIVERSITATEA

In larga Piaţă Baiazid (Beyazid) atrage privirile interesantul edificiu a porţii Universităţii (Istanbul Üniversitesi). Este plasată pe latura de apus şi pe un plan ceva mai ridicat faţă de imensa deschidere a pieţii . Poarta seamănă cu un mare arc de triumf, lucrat cu ornamente orientale. Are trei deschideri cu arcuri în partea superioară, una largă şi mai înaltă în centru, cu arc frânt şi două mai înguste şi mai scunde în lături, cu arcuri ronde. Toate trei sunt ferecate cu porţi din fier forjat. Deasupra celor trei arcuri ale porţii se întinde o bandă cu fond verde şi inscripţii cu caractere arabe aurite.
Pe ambele laturi ale „arcului de triumf” sunt alăturate două corpuri de clădire ceva mai scunde şi cu planuri octogonale. Cele două corpuri de clădire alăturate porţii sub formă de „arc de triumf” au aparenţa unor turnuri de cetate, cu creneluri simbolice. Laturile lor dinspre piaţa Baiazid (cunoscută drept Forum Tauri în perioada romană) sunt şi ele străpunse la parter de deschideri cu arcuri în partea superioară. Deschiderea din latura centrală are aspectul de deschidere de acces, iar cele din laturile laterale sunt numai ferestre. La etaj fiecare ”turn” în miniatură are laturile străpunse de ferestre prelungi terminate tot cu arcuri. Ambele turnuri au încastrat câte un ceas deasupra ferestrei, ceas mare cu cadran alb.
Faţada porţii cu aspect de „arc de triumf” este prelucrată cu ornamente orientale migăloase, cu desen geometric. Fondul ornamentelor este verde, culoarea Profetului.
Desigur că atunci când se vorbeşte despre o instituţie cu atâta încărcătură culturală nu edificiul poarţii este esenţial, dar în acest caz este vorba de o realizare arhitecturală impozantă şi artistică. Impresionează prin unicitatea sa, cu trăsături asiatice. Pe deasupra acest edificiu domină piaţa pe o latură largă de apus, făcând concurenţă venerabilei Moscheei lui Baiazid al II-lea de pe latura opusă. Deşi construită în sec.al 20-lea, Poarta Universităţii se bucură de un pitoresc egal cu al multor monumente vechi. 
In spatele acestui „arc de triumf” universitar, spre apus, se întinde o grădină vastă, cu arbori bătrâni, pe sub care se preling, la toate orele zilei, grupuri vesele de studenţi şi studente cu comportament şi îmbrăcăminte aproape occidentală. Dincolo de oaza de verdeaţă se întrevăd clădirile variate şi robuste destinate sălilor de cursuri, bibliotecilor, laboratoarelor şi cancelariilor. Acesta este principalul campus universitar, dintre cele cinci existente în Istanbul.
Pa aceste locuri s-a găsit şi vechiul palat al sultanilor (Eski Sarayi) şi unele ruine romane şi bizantine, puţin edificatoare, mai sunt încă vizibile prin zonă.
Turcii caută să acorde Universităţii lor cât mai multă venerabilitate, plasându-i rădăcinile în medresele amenajate de Mahomed al II-lea Cuceritorul după 1453. Medresele s-au dovedit esenţialen până la sfârşitul sec.al 16-lea, pentru fotmarea de cadre ale administraţiei otomane. Dar cum medreselr nu erau suficiente, ca nivel de învăţământ, pentru o societate în modernizare, s-a trecut la un proces de restructurare, la 23 iulie 1846. S-au creat instituţii de educaţie superioară, numite Darűlfűnn, (în turcă casă a ştiinţelor), instituţii care au constituit rădăcinile Universităţii de astăzi. Ele au evoluat treptat în următoarele decenii, extinzând treptat disciplinele de studiu. Cu toate acestea ele au rămas şcoli pentru studii medii. Metresele, în calitatea lor de şcoli coranice, au fost desfiinţate de marele reformator Mustafa Kemal Ataturk, în 1924.
Un pas decisiv spre modernizare a fost acela prin care instituţia Darűlfűnun din Istanbul a primit statutul şi a luat numele de Universitatea din Istanbul, în anul 1933, în cadrul unei reforme a învăţământului. Anul şcolar a început oficial la 1 noiembrie 1933. Multe decenii Universitatea din Istanbul a rămas singura din ţară.
La început ea adăpostea facultăţile de medicină, de drept, de literatură, de teologie şi de ştiinţe. Mai mult de 150 de profesori evrei din Germania s-au refugiat aici de frica naziştilor, contribuind puternic şi eficient la mişcarea de reformă a învăţământului turcesc.
Pe parcursul multor decenii aceasta a rămas singura universitate din ţară, dar şi nucleul predilect al mişcărilor de contestatare ale tineretului. Nu sunt foarte rare momentele când în marea Piaţă Baiazid se adună şi scandează mii de tineri nemulţumiţi, nu numai studenţi. Statul turc este foarte ferm şi bine pregătit pentru a ţine sub control aceste manifestaţii. Nu pregetă să le înăbuşe chiar cu brutalitate. Trupe bine echipate şi antrenate ale Ministerului de Interne aşteaptă pe margini până mulţimea se agită peste măsură. In anumite situaţii rare, aceste trupe au primit ajutor de la armata cu echipament NATO. Forţele turceşti de restabilirea ordinei sunt foarte decise şi brutale în intervenţii. Nu numai în Piaţa Universităţii, ci pe întrgul întins al teritoriului.
Universitatea din Istanbul este servită astăzi pe circa 5.000 de cadre didactice şi este fregventată de 70.000 de studenţi, rămânând cea mai mare şi mai “bătrână” din ţară. Funcţionează cu următoarele facultăţi:
  • Facultatea de Ştiinţe Politice
  • Facultatea de Drept
  • Facultatea de Jurnalism
  • Facultatea de Literatură şi Ştiinţe Sociale
  • Facultatea de Ştiinţe
  • Şcoala de Medicină din Istanbul
  • Casa medicală Cerrahpaşa
  • Facultatea de Economie
  • Facultatea de Farmacie
  • Facultatea de Educaţie Hasan Ali Yücel
  • Facultatea de Medicină Dentară
  • Facultatea de Silvicultură
  • Facultatea de Inginerie
  • Facultatea de Ştiinţe Veterinare
  • Facultatea de Administrarea afacerilor
  • Facultatea de Comunicaţii
  • Facultatea de Produse din apă  
  • Facultatea de Teologie



duminică, 12 decembrie 2010

ISTANBUL - ROXELANA

Puține femei au marcat Istoria medievală precum cea care avea să devină celebra sultană Roxelana. A fost un personaj feminin de prim rang, care şi-a clădit singură fiecare etapă a vieții sale tumultuoase, de la o biată sclavă la cea mai temută şi controversată sultană din întreaga istorie a Imperiului Otoman. 
Roxelana s-a născut în Galiţia (ruteană), ca fiică a unui preot ortodox. Galiția a fost o provincie istorică plasată la sud-estul Poloniei și la nord de Moldova, deasupra izvoarelor Prutului și Nistrului. Provincia a fost locuită progresiv de ucraineni din ramura ruteană, așa că viitoarea sultană a fost revendicată atât de ucraineni, cât și de polonezi. Rutenii s-au infiltrat semnificativ și în Bucovina românească după ce s-a instalat ocupația samavolnică a Imperiului Habsburgic, prin cedarea Bucovinei de către Poarta Otomană, înanul 1775. Tradiţia ucraineană îi atribuie numele de Alexandra Anastasia Lisovska şi localitatea de naştere Rohatyn, localitate mică aflată în posesia Poloniei la naşterea ei. Rahotyn se adla la 68 de  kilometri sud-est de Lwow, un oraș important al Voevodatului rutean aflat sub coroana polonă. Data nașterii Roxelanei este controversată, fiind cuprinsă, de diverși autori, între anii 1500-1506. Nici o sursă nu conține date referitoare la copilăria ei cu totul anonimă.
In 1518 sau 1520, a fost capturată de către tătarii din Crimea pe timpul unuia dintre raidurile lor frecvente în această regiune. Tânăra a fost luată ca sclavă și dusă, probabil în Crimea în orașul Kaffa (Caffa), un important centru al comerțului cu sclavi, apoi la Istanbul, unde a fost selectată pentru a fi introdusă în haremul lui Suleyman, viitorul moștenitor al tronului otoman. Suleyman a preluat tronul în 1520, dată la care Roxelana se afla de doi ani, sau mai puțin, în haremul prințului. In primii ani de captivitate a citit enorm, cultivându-se și adaptându-se vieții otomane și de harem imperial . Sub acoperirea convertirii la Islam, a reușit să se emancipeze față de celelalte femei din harem.
Remarcată de eunucul responsabil de harem și de către mama sultanului (Sultan valide), Hafsa Sultan, a fost prezentată sultanului. Cu abilitate și talent înnăscut a reușit să-l cucerească pe tânărul sultan, devenid rapid favorita lui.  Suleyman s-a îndrăgostit de ea și a numit-o „Hŭrrem”: "Cea care râde" pentru firea ei veselă, afectoasă și pentru talentul de a spune povești. Legenda spune că în serai nu se râdea, și că la începutul captivității Roxelana ar fi plătit pentru că a îndrăznit să râdă, fiind pedepsită cu biciul. Atunci ar fi jurat răzbunare și a făcut-o din plin. Din acel timp a fost cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan
Roxelana nu avea înfățișarea fetelor obișnuite din harem; nu avea ochii mari și negri și nu avea buze cărnoase. Conform gustului său, un ambasador venețian a descris-o, în 1526 "Giovane, ma non bella" (tânără, dar nu frumoasă), "mică de statură și destul de grațioasă". Cea mai mare bogație a Roxelanei era mintea ei. Avea talentul de a-l întreține pe sultan cu felul său de a povesti, dându-i astfel, fără să pară, sfaturi. In 1533, ambasadorul venețian Navagero scria "Maiestatea sa sultanul o iubește pe Roxelana atât de mult, încât în tot imperiul otoman în nici o dinastie nu a existat femeie mai respectată ca ea. Se spune despre ea că apare ca fiind modestă și draguță, și că știe ce este natura unui adevărat conducător de oameni." In 1554, când Roxelana avea deja în jur de 50 de ani, un alt italian, Dominico Trevisano,a scris din capitala otomană: "Maiestatea sa, sultanul, este atât de îndrăgostit de ea, încât se spune că refuză să fie cu vreo altă femeie în afară de ea. Nici unul din predecesorii săi nu a făcut așa ceva, lucru neauzit la turci care au obiceiul de a avea nenumărate femei."
A avut o personalitate mereu surprinzătoare, un farmec magnetic şi o ambiţie indestructibilă, combinate, se pare, cu calități fizice ieșite din comun, toate la un loc făcând-o nemuritoare în istorie.

Curând, după apropierea de Suleyman, Roxelana a câştigat titlul de „Hasseki” (concubina favorită aleasă să dea naștere prinților sultanului, a doua ca importanță în harem după sultana-mamă, Sultan valide), iar în 1521 i-a dăruit sultanului un moştenitor, pe Mehmed.  Au urmat apoi, fiica Mihrimah, în anul 1522, și Abdüllah, în 1523, copil care a murit aproape 2 ani mai târziu. După aceștia, Roxelana a născut pe Selim în anul 1524, apoi pe Bayazid în 1526. Cu fiecare moștenitor, Roxelana l-a atras din ce în ce mai mult pe Suleyman spre brațele sale. Prin drăgălășenia sa, Roxelana a reușit să obțină de la Suleyman eliberarea din statutul de sclavă, de cadână, devenind om liber.
Insă, conform Islamului, o femeie păcătuiește dacă are relații cu un bărbat în afara căsătoriei. Astfel că după eliberare, Roxelana-Hŭrrem a refuzat apropierea de Suleyman timp de un număr de zile. In final sultanul a cedat și a acceptat să facă din Hŭrrem singura soție legitimă, în acel an 1530. Hŭrrem l-a născut apoi pe Jahangir, în anul 1533 și a devenit sultană-mamă în anul 1534. Incepând cu Roxelana, palatul a ajuns să fie condus de mama sultanului (Sultana Valide) sau de soţia acestuia.
 Tinerii prinți din acele vremuri nu șovăiau să înfrunte primejdii fizice, la antrenament, la vânătoare, sau în război. In schimb igiena, chiar dacă la Greci și Turci era mult mai eficientă decât la Europa din apus (sunt cunoscute băile moștenite de la bizantini, denumite de aceia „Therme”, iar în perioada otomană „Hammam”), era totuși insuficientă, mai ales în decursul campaniilor războinice. Astfel, Hŭrrem a pierdut încă doi băieți : Mehmet a murit la vârsta de 22 de ani, în anul 1543, când Hŭrrem avea cel mult 43 de ani, iar Jahangir a murit la vârsta de 20 de ani, când Hürrem avea 54 de ani.

Din 1520, adică din momentul în care a devenit concubina lui Suleyman, Roxelana a trebuit să dea piept cu o serie de antipatii, invidii și de acțiuni ostile. In Haremul imperial, cel mai acerb dușman a fost prima concubină a a lui Suleyman, pe nume Mahidevran Gulbahar Sultan, concubină de pe timpul când acesta, în calitate de Șehzade, era guvernator al sangeacului de Manisa (cunoscut tunci drept Saruhan). Mehrivan a adus pe lume primul moștentor al viitorului sultan, acolo în provincie, în anul 1515, numit Mustafa. Mehrivan a fost prima mare iubire a lui Suleyman, pe care acesta numit-o Gulbahar, dela cuvântul Gul, ce însemna Roză și de la Bahar, care însemna Primăvară. Numele ei de început, cel de Mahidevran însemna Cel care este totdeauna frums, sau, Una a cărei frumusețe nu dispare, sau, Frumusețe de două ori. Se cunoaște foarte puțin despre viața ei timpurie, iar originea îi este controversată, Caucaz, sau Albania și Muntenegru.  Odată cu ocuparea tronului de către Suleyman, ea a devenit Hasseki și femeia cea mai importantă din harem după sultana-mamă, deși după foarte puțin timp, venind la Constantinopol după sultan, s-a găsit față în față cu puternica rivală, mai tânără, Hasseki-Hurrem. Mult timp, din 1520 până în 1533, Mahidevran a păstrat o poziție fruntașă, în calitate de mamă a primului născut al sultanului, cel ce urma să urmeze la tron, dar s-a lovit de răceala sultanului îndrăgostit de rivala ei. Aceasta cu toate că sultana-mamă o favoriza în relațiile din harem. Sultana mamă nu vedea cu ochi buni subjugarea sentimentală a fiului său de către Hasseki-Hurrem. Cele două rivale ocupau în egală măsură locul al doilea în ierarhia haremului, după sultana-mamă și se luptau să și-l afirme prin fel de fel de viclenii, înscenări, zvonuri false sau manevre.
Prin atitudinea favorabilă arătată față de Mahidevran, sultana-mamă s-a manifestat tot ca un opozant ostil al lui Hurrem, nemulțumită fiind de înrobirea sufletească a bravului său fiu.
Cel de al treilea personaj de care s-a lovit Roxelana în anii ascensiunii sale a fost vizirul Ibrahim, Pargali Ibrahim Pașa, prieten din copilărie al sultanului Suleyman, deși era sclav capturat de pirați pe țărmul Marii Adriatice, unde se născuse în mica localitate Parga, într-o familie de pescari greci ortodacși. Calitățile personale și educația primită pe parcurs i-au permis ascensiunea alături de marele sultan, până la investirea ca vizir în anul 1523, demnitate ce a deținut-o timp de treisprezece ani, până în 1536, când a fost asasinat chiar în palatul Topkapî. El a primit repede diverse puteri în stat, puteri neacordate altor viziri înaintea sa. A fost admisă chiar căsătoria sa cu Hatice, sora sultanului. Adversarii nu au uitat, însă, faptul că provenea din sclavi și din creștini. A ajuns la un asemenea nivel de putere încât a devenit un pericol pentru sultan. Supușii l-au mai numit și  Mukbul Ibrahim Pașa (Favorit), iar după asasinare Maktul Ibrahim Pașa (Victimă)
Până a devenit singura soție a sultanului, Roxelana a suferit antipatia lui Ibrahim și înclinația acestuia de a servi interesele rivalei sale, Mahidevran. Ea a așteptat cu răbdare și atenție eliminarea adversarilor.



Mama sultanului, Aishe Hafsa Sultan a murit 1534 și conducerea Haremului imperial a revenit pentru scurt timp mamei moștenitorului prezumtiv al tronului, Mustafa, adică lui Mahidevran. Rivalitatea dintre cele două mame de prinți s-a acutizat și chiar a degenerat în bătaie. Hurrem a obținut de la sultan exilarea lui Mahidevran lângă fiul său, în sangeacul cu capitala la Manisa. In acest fel, Roxelana a scăpat și de al doilea mare inamic din preajmă și a preluat conducerea Haremului imperial, în calitate de Sultan valide. După numai doi ani, Ibrahim Pașa a fost asasinat chiar în palat. Se pare că Roxelana nu a fost străină de acest eveniment, atât prin instigarea lui Suleyman, cât și, probabil, prin plănuirea asasinatului. Unii autori afirmă că într-o noapte, Ibrahim a fost ştrangulat de un gardian surdo-mut, dar nu s-a găsit nici o probă care să o încrimineze pe Roxelana. 
Mahidevran a trăit restul vieții departe de Seraiul din Constantinopol. In 1553, fiul ei, Mustafa, a fost învinuit de trădare în relațiile cu Persia, plan pus la cale, printr-o scrisoare falsă către Șahul Persiei, de Roxelana și Rustem Pașa. In acest fel Hurrem a deschis calea spre tron unuia din fii săi rămași în viață, Selim și Bayazid. Regula succesiunii la otomani era aceea că moştenitor devenea fiul cel mai mare, iar acela trebuia să scape de fraţii ce puteau deveni pretendenţi. Primul născut era Sehzade Mustafa, fiul lui Mahidevran, așa că trebuia înlăturat. Mahidrevan a trăit apoi o viață tulbure și în sărăcie la Bursa, acolo unde fusese înmormântat fiul ei. Abia spre sfârșitul vieții a primit o pensie de la Selim al II-lea, fiul lui Hurrem, devenit sultan după 1566. A murit la Bursa în 1581 (1500-1581), în timp ce Hurrem se stinsese încă din anul 1558. 
In 1541, un incendiu a distrus vechiul palat, care se afla în zona Universității de astăzi, în Istanbul şi tot haremul a fost mutat la Topkapî, unde Hurrem s-a găsit în imediata apropiere a sultanului şi astfel a început perioada din istoria otomană, numită „domnia femeilor”, sau "Sultanatul femeilor". 
Hŭrrem trăia ca o adevărată împărăteasă. Avea o suită de peste 100 de persoane, 90 fiind numai servitoarele și roabele ei. Deținea o gardă de eunuci, printre care un bucătar și furnizor de alimente de preț, un croitor și furnizor de textile fine. Haremul era acum aproape de Curte (Divan), locul guvernării. Hŭrrem devenise sfatnica de încredere al lui Suleyman și se pare că avea o mare influență în politica externă. Două scrisori ale sale către regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, s-au păstrat. Pe timpul vieții ei, Imperiul Otoman a păstrat relații pașnice cu acel stat. Ambasadorii statelor europene i se adresau Roxelanei și îi trimiteau cadouri. Unii istorici afirmă că ea a intervenit pe lângă soțul său pentru a reglementa traficul de sclavi al tătarilor din Crimea dinspre țara ei natală, din Moldova și Caucaz.
 Suleyman a dorit să construiască un nou palat în locul celui incendiat, dar Roxelana s-a temut să nu se vadă închisă, drept Sultan valide, într-un nou harem și l-a lămurit să construiască o mare moschee. Marele arhitect Sinan Mimar a primit comanda pentru viitoarea moschee Süleymaniye, în 1549, edificiu măreț și simbolic al capitalei otomane.
 Prin intrigă, Hŭrrem care avea mulți "aliați" și "obligați" (cei mai mulți ajutând-o pentru că ea știa foarte multe despre ei) obținea aproape tot ce dorea. Ea știa să găsească și să exploateze slăbiciunile oricui (ca și în cazul Sultanului). Mult timp a circulat legenda că Roxelana l-ar fi vrăjit pe sultan prin descântece și poțiuni. In 1554 ambasadorul Austriei, Busbeck, scria că existau în capitală femei care îi duceau sultanei Hŭrrem cranii de hienă, considerate pe atunci ca un puternic afrodisiac. "Dar nici una din ele nu a acceptat să-mi vândă mie oasele, spunând că sunt destinate exclusiv sultanei Hŭrrem care îl ține astfel atașat de dânsa pe sultan, prin poțiuni de iubire și alte incantații magice." Se spunea prin tot popor că sultanul era atât de ascultător față de soția sa, numai mulțumită băuturilor ei vrăjite. Tot populația i-a atribuit și un rol principal în asasinarea vizirului Ibrahim.

  
Baia (hammam) construită de Roxelana în Istanbul 

Ambiţioasa Roxelana a acumulat o avere uriaşă, care i-a permis construirea a numeroase compexe arhitecturale atât în Istanbul, cât şi în Ierusalim, Ankara, Edirne, sau Mecca. In anul 1539, l-a angajat pe strălucitul arhitect Sinan Mimar să construiască, la Istanbul, un grup de clădiri care să includă o moschee, o medresă (institut de învăţământ religios musulman) şi o şcoală. A mai ctitorit o fântână și un spital de femei, alături de piaţa de sclave din Constantinopol, piață aflată la nord de actualul Mare Bazar din Istanbul.  A construit și o baie, Haseki Hŭrrem-Sultan Hamami, pentru a servi comunitatea credincioșilor din cartierul bisericii Sfânta Sofia, iar, în 1552, a întemeiat Hasseki-Sultan Imaret, o bucătărie care distribuia mâncare săracilor și nevoiașilor.
 Ea a urmat exemplul caritabil al Zubaidei, soția califului Harun al Rașid. 
Hürrem a fost o femeie care a ştiut dintotdeauna ce a vrut şi care a răzbit singură până la ţelul său final. A excelat în rolurile de soţie, confidentă şi consilier a celui mai puternic om al epocii. Personalitatea sa transpare foarte bine prin intermediul studierii corespondenţei pe care o avea cu Suleyman pe când acesta se afla plecat în numeroasele sale campanii militare. In scrisorile trimise, Hürrem relata despre mersul lucrurilor la curte, despre intrigile din harem şi situaţia din sânul familiei, dar nu se sfia să-i trimită sultanului adevărate „liste de cumpărături”. Intr-una dinte scrisori Hürrem îi cerea sultanului „ceva denumit cologne”, despre care auzise că ar fi popular la curţile europene! Se referea evident la parfumul produs în oraşul german Cologne (azi Koln).
Hürrem a fost prima femeie din istoria Imperiului Otoman care şi-a stabilit reşedinţa în faimosul palat Topkapî, care fusese iniţial desemnat să fie centrul administrativ al Inaltei Porţi. Suleiman i-a susţinut toate proiectele şi i-a îndeplinit toate dorinţele. Cele mai frumoase tugras-uri (monograme imperiale) ale sultanului au decorat firmanele (edicte) prin care sponsoriza lucrările şi fundaţiile caritabile ale Roxelanei de odinioară. 
Poemele sultanului, semnate de către acesta cu pseudonimul Muhibbi (iubit, sau prieten intim) demonstrează încă o dată dragostea şi devotamentul faţă de roaba care îi stăpânea inima

Interior al mausoleului Roxelanei
La moartea sa, la 18 aprilie 1558, a fost înmormântată într-un mausoleu decorat cu faianţă de Iznik, reprezentând grădina Paradisului, ca omagiu al firii ei voioase şi surâzătoare. Mausoleul ei este alăturat celui al lui Suleyman, mort în 1566, o structură separată şi mai sobră. Suleyman a murit de ciumă într-una din expedițiile sale militare, ultima din Ungaria. Cei doi băieți, rămași în viață după moartea ei s-au luptat până la moarte pentru tron, învingător fiul favorit, cel care avea să devină sultanul Selim al II-lea zis Beţivul,. Cea mai ilustră dintre toate progeniturile Roxelanei s-a dovedit a fi fiica sa, Mihrimah, care i-a moştenit inteligenţa, personalitatea magnetică, alături de interesul pentru protejarea şi susţinerea artei şi culturii.
Suleyman a fost profund afectat de moartea lui Hurrem și a lăsat posterității versuri duiose de regret și iubire.
Numele acestei sultane celebres-a menținut în limbile europene drept Roxelana, Roxolena, nume, transliterat ca "Roksolana" Roxolana, Roxelane, Rossa, Ruzica, în limba turcă ca Hürrem (din persanul Khurram, "una veselă") , și în arabă drept Karima , "cel nobil". "Roxelana" sau "Roksolana" s-ar putea să nu fie un nume propriu, ci o poreclă, referindu-se la originea sa ucraineană (cf. numele contemporan comun "Ruslana"); "Roxolany" sau "Roxelany" a fost unul dintre numele de ucraineni, până în secolul al 15-lea. Astfel, numele ei ar însemna literalmente "ruteană ".


ISTANBUL - SAFIYE - SULTAN VALIDE

Safiye Valide Sultan (Devletlu İsmetlu Handan Valide Sultan Aliyyetü'ş-San Hazretleri) (1550-1605/1619) s-a numit la naştere Sofia Baffo. A devenit soţia sultanului Murad al III-lea (1574-1595) şi apoi mama, Sultan Valide, şi regenta fiului său Mehmed al III-lea.(1595-1603).
Este considerată ca originară din Veneţia, de naştere nobilă. Născută în 1550 cu certitudine, are o dată de deces neclară, 1605 sau 1619. A fost fiica guvernatorului veneţian al insulei Corfu şi, se pare, că prin mamă era legată de viitoarea soacră, Nür Banü Sultan, tot de origine veneţiană înaltă.
            Safiye a fost capturată de piraţi şi prezentată haremului imperial în jurul anului 1560. Acolo a primit numele de Safiye, adică pură. A devenit soţia sultanului după moartea mamei aceluia, în 1574, având o influenţă remarcată asupra lui. Odată cu ridicarea la tron a fiului ei, Safiye a devenit şi regentă a minorului. Ca şi Nür Banü s-a afirmat ca una dintre cele mai influente Sultan Valide din istorie, demnitate pe care a exercitat-o între 1595-1603.
            Safiye a urmat politica pro-veneţiană dusă şi de înaintaşa sa Nür Banü. A purtat o corespondenţă cu regina engleză Elisabeta I-a, de la care a primit şi o caleaşcă în 1599. Cu aceea se deplasa prin capitală, fapt ce era considerat drept scandalos de tradiţionalişti.
            In plus, Safiye Sultan era învinuită de a se lăsa prea mult influenţată de a sa kira. Femeile numite kira erau femei evreice, care, deşi nu erau musulmane puteau activa ca intermediare între femeile claustrate în harem şi exterior, ca agenţi economici şi ca secretare. Kira folosită de Safiye se numea Esperanza Malki. Cele două femei erau atât de apropiate încât au fost bănuite a fi amante. Esperanza a fost ucisă prin linşaj în 1600.
            Safiye Sultan s-a făcut celebră şi prin începerea construcţiei unei noi moschei în scopul extinderii credinţei musulmane în cartirul Eminönü, din apropierea portului de la Cornul de Aur, cartier locuit majoritar de evrei. Construcţia a generat mari contradicţii şi în rândul demnitarilor, dar a început în anul 1598. Urma a fi terminată după şapte decenii de o altă Sultan Valide, Hatice Turhan, în 1665.
            Moscheea Al-Malika Safiyya (Malika Safiya) din Cairo a primit numele în onoarea ei. Descendenţa ei de sultani otomani este prodigioasă.

ISTANBUL - KÖSEM - SULTAN VALIDE

Sultan Valide Kösem (cca 1589/1590-3 septembrie 1651) a fost favorita sultanului Ahmed I-ul (1603-1617) şi mama a doi sultani, Murad al IV-lea (1623-1640) şi Ibrahim I-ul (1640-1648). In calitate de regentă pentru un timp şi de mamă de sultan timp de 25 de ani, ea s-a afirmat drept una din figurile de prim plan pe timpul Sultanatului femeilor şi a devenit una dintre femeile cele mai puternice din istoria Imperiului Otoman.
Sultanatul femeilor (Kadınlar Saltanatı) a fost o perioadă de 130 de ani, din secolele 16 şi17, în care femeile din haremul imperial au exercitat o influenţă politică extraordinară. Influenţa s-a exercitat atât direct asupra sultanilor soţi cât şi prin sultanii minori, care se aflau sub regenţa mamelor, Sultan Valide.
Kösem avea origine greacă, fiind fiica unui preot din insula egeeană Tinos (după alte surse ar fi avut origine bosniacă). La moartea lui Ahmed I-ul, în 1617, a fost îndepărtată, dar s-a întors curând, după numai şase ani, în calitate de Sultan Valide, odată cu ascensiunea la tron a fiului său, Murad al IV-lea, în 1623. Atunci fiul său avea numai 11 ani, aşa că între anii 1623 şi 1632, Kösem a deţinut şi demnitatea de regentă. Intre acei a fost una dintre rarele femei care a condus oficial şi singură Imperiul Otoman. Ea a continuat să dirijeze imperiul pe parcursul celei mai mari părţi a domniei lui Murad al IV-lea. După terminarea perioadei de regenţă, a continuat să asiste la reuniunile Divanului din spatele unei perdele
In 1640, când a urcat pe tron, Ibrahim I-ul, cel de al doilea fiu al său, s-a dovedit instabil mintal pentru a domni. Acest fapt i-a permis lui Kösem să-şi continue domnia.
Ibrahim I-ul a fost îndepărtat de tron în anul 1648, la tron urmând nepotul lui Kösem, de numai şapte ani, Mehmed al IV-lea. Acela era fiul lui Hatice Turhan, o soţie tânără a celui ce pierduse tronul, fostă sclavă dăruită lui Kösem şi împinsă de aceasta în braţele fiului nevolnic. Conform tradiţiei, Hatice Turhan a devenit Sultan Valide şi trebuia să exercite şi regenţa pe timpul cât fiul ei era minor. Dar Kösem s-a proclamat regentă pentru a doua oară în viaţă şi a domnit deschis între 1648-1651, bazându-se pe vechile relaţii cu unii dintre demnitarii imperiali şi cu conducători ai ienicerilor.
Deoarece Hatice Turhan nu se dovedea cooperantă, Kösem a plănuit să-l înlocuiască pe nepotul Mehmed al IV-lea cu un alt nepot, al cărui mamă se dovedea mai uţor de manipulat. Un sclav al lui Kösem a trădat planul către Hatice Turhan. Nu poate să fi fost o simplă întâmplare ca tocmai atunci, după trei zile, Kösem să moară asasinată, ştrangulată cu o perdea de un eunuc negru al haremului, Tall Süleyman.
După moarte corpul ei a fost dus de la Topkapî la vechiul palat (Eski Sarayi) şi după aceea înmormântat alături de fostul soţ, Ahmed I-ul, în mausoleul de lângă Moscheea Albastră.
Kösem a fost renumită pentru acţiunile ei caritabile şi pentru eliberarea sclavilor săi după trei ani de serviciu. La moartea ei locuitorii Constantinopolului au ţinut trei zile de doliu.